Psihocriminalistica

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI SECŢIA PSIHOLOGIE ANUL IV, SEM. I – IDD

TITLUL CURSULUI: PSIHOCRIMINALISTICA PROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUŞ TIPUL CURSULUI – OPŢIONAL – 1 SEM. (Anul IV sem. I) MODALITATEA DE EVALUARE: EXAMEN SCRIS (RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI)

PROBLEMATICA PSIHOCRIMINALISTICII:

Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special, implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalităţile de producere a infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional, cea practică presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de prevenire şi combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual şi social. Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihocriminalisticii. Factorul determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc. Din perspectiva psihocriminalisticii, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă care în mod obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional. Diversele trebuinţe se manifestă în conştiinţa persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Psihocriminalistica cercetează comportamentul sub toate aspectele, deschide

1

largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire. Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihocriminalisticii sunt: ♦ factorii determinanţi ai comportamentului infracţional; ♦ mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională; ♦ particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale; ♦ mecanismele

psihologice

implicate

în

fenomenul

recidivării

activităţii

infracţionale; ♦ psihologia victimei; ♦ psihologia mărturiei judiciare; ♦ problematica psihologică a anchetei judiciare; ♦ structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat; ♦ dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate; ♦ mass-media şi infracţionalitatea;

♦ implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc. ♦ explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară; ♦ modalităţile de prevenire a infracţionalităţii; PROGRAMA ANALITICĂ

Obiective: 1. Dobândirea cunoştinţelor fundamentale de psihologie judiciară; 2. Formarea de tehnici şi metode de lucru solicitate de activitatea de identificare şi cercetare a infractorilor; 3. Însuşirea noţiunilor de comportament simulat şi tehnică poligraf; 4. Aprofundarea problematicii terorismului contemporan şi a psihopatologiei comportamentului infracţional.

2

5. Înţelegerea implicaţiilor pe care la are mass-media asupra comportamentului infracţional; 6. Cunoaşterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracţionalităţii. TEMATICA:

Tema 1 Problematica psihologică a anchetei judiciare. Tema 2 Investigarea psihologică a comportamentului simulat. Tema 3 Detecţia simulării prin tehnica poligraf. Tema 4 Terorismul contemporan. Tema 5 Abordări ale terorismului. Tema 6 Principalele organizaţii teroriste. Tema 7 Profilul psihologic al teroristului. Tema 8 Tehnici de negociere. Tema 9 Factorii care influenţează procesul de negociere în cazul luării de ostatici. Tema 10 Mass-media şi comportamentul infracţional. Tema 11 Abordarea cognitivă a comportamentului infracţional. Tema 12 Psihopatologia comportamentului infracţional. Tema 13 Strategii de prevenire a comportamentului infracţional.

3

Tema 14 Metode de intervenţie pentru prevenirea comportamentului infracţional.

TEMA 1 PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE

ANCHETA JUDICIARĂ - CARACTERIZARE GENERALĂ

În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului săşi recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului,iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă. Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile. Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze căt mai mult consecinţele care ar urma să decurgă. În cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumţiei de nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia. Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, şi anume, ancheta de urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când părţile se adresează direct instanţei de judecată sau în situaţiile de extindere a acţiunii penale datorită suficienţei probelor când cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi penale). Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competenţa magistraţilor.

COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII DE ANCHETĂ JUDICIARĂ

4

Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune generate de permanenta dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă. Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul sunt: a).Planul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de infractor, ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză; b).Planul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. În asemenea condiţii, infractorul poate comite erori în construcţia apărărilor formulate, fiind la discreţia anchetatorului; c).Planul ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce la eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentificat, uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în prescripţie; d).Planul necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima fază, nici anchetatorul şi nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă. Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va desfăşura un câmp psihologic cu valenţe speciale. Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin ţinută şi vocabular a anchetatorului care dirijează ancheta, creează un fond emoţional difuz pentru interlocutor (bănuit, învinuit), fapt resimţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod oficial să dea relaţii în cauză (martor, reclamant etc.). Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este edificatoare în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. În cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative. Labilul emoţional, dar sincer, va reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din

5

partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale anchetatului emotiv. În momentul în care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv de încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. Aceasta va determina un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi dezinvoltura în argumentare, sinceritatea surprinderii, anchetatul manifestând, mai degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt la întrebări şi punând la rândul său o serie de întrebări. Altfel stau lucrurile când anchetatul este chiar autorul faptei. Dialogul introductiv nu are relevanţa scontată. Ambianţa rămâne rece, răspunsurile sunt doar monosilabice, anchetatul este apatic, nu cooperează, nu se angajează sincer în dialog. Dacă se abordează o problematică antrenantă, atmosfera rămâne artificială, fără deschidere către dialog, lipsită complet de spontaneitatea firească acelui context. Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine referitor la ce ştie anchetatorul, cât ştie, de la cine ştie, amplifică la maximum tensiunea acestuia. Manifestările comportamentale şi psihofiziologice însoţesc starea de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. ASCULTAREA INVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Aşa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge următoarele etape (Aioniţoaie & Sandu, 1992): a).Verificarea identităţii invinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpată) altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constituie şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afişează. b).Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În această etapă anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările. În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele declarate. c).Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce

6

formează obiectul cauzei şi la învinuire. Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite condiţii: ♦

să fie clare şi precise;

♦

să fie pe înţelesul celui interogat; să nu sugereze răspunsul;

♦

să oblige pe învinuit să relateze şi nu să determine un răspuns scurt de genul “da”

sau “nu”; ♦

să nu intimideze pe cel ascultat sau să-l pună în încurcătură.

Pentru a obţine de la învinuit sau inculpat declaraţii complete şi veridice, anchetatorul poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului sau inculpatului. În cele ce urmează vom prezenta unele procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului: a).Folosirea întrebărilor detaliu - procedeul presupune utilizarea unor întrebări prin care se solicită învinuitului amănunte referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, amănunte care să permită verificarea explicaţiilor lui. Întrebările detaliu se folosesc frecvent în

cazul când

învinuitul face declaraţii nesincere, contradictorii, adoptă o poziţie refractară pe parcursul cercetărilor b).Ascultarea repetată - constă în audierea în mod repetat, la anumite intervale de timp a învinuitului cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte. Între declaraţiile învinuitului vor apare, inevitabil, deosebiri, în special contraziceri, nepotriviri. Prin acest procedeu se poate demonstra netemeinicia afirmaţiilor învinuitului, putând fi determinat să spună adevărul. c).Ascultarea sistematică - acest procedeu se foloseşte atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească toată problematica, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât şi al celor nesinceri, refractari, pentru că îi obligă să dea explicaţii logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii. d).Ascultarea încrucişată - scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziţia negării totale a faptelor comise. Este un procedeu ofensiv şi constă în ascultarea aceluiaşi învinuit de către doi sau mai mulţi anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop şi cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. e).Folosirea probelor de vinovăţie - procedeul se foloseşte în ascultarea învinuitului nesincer sau a celui care îşi recunoaşte numai parţial vinovăţia. În faţa unor probe decisive, el va fi determinat să recunoască fapta comisă. Pentru a le utiliza cu maximum de eficacitate,

7

anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine probele existente la dosar şi valoarea probatorie a fiecăreia dintre ele. Este foarte important ca probele de vinovăţie să fie utilizate la momentul oportun astfel încât învinuitul să fie determinat să facă declaraţii veridice şi complete. f).Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii - procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulţi învinuiţi (inculpaţi) participanţi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Cunoaşterea învinuiţilor (inculpaţilor) implicaţi în cauză permite anchetatorului să stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor faptele săvârşite şi cu acesta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaşte despre activitatea celorlalţi participanţi la infracţiune, lăsându-i-se impresia că persoana sa interesează mai puţin. Prin confruntarea datelor obţinute din declaraţiile participanţilor, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicaţi în cauză. g).Justificarea timpului critic - acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când învinuitul (inculpatul) refuză să facă declaraţii. Cunoscându-se activitatea învinuitului (inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile date vor fi verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri. Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracţiuni şi făptuitori. Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate şi complexitate întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat. Procedeele tactice în audierea învinuitului sau inculpatului se utilizează de către anchetator în funcţie de caracteristicile cauzei, precum şi de particularităţile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciară. CALITĂŢILE PSIHOSOCIALE ALE ANCHETATORULUI

Abordată din perspectivă psihologică, profesiunea de anchetator penal este deosebit de complexă. Exigenţele legale, morale şi de competenţă cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent. Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii: a).Nivelul general de pregătire. Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire generală; să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile care o guvernează şi, îndeosebi, despre sistemul social bazat pe democraţia autentică. El trebuie să ştie precis care sunt, în ce constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără.

8

b).Calităţile psiho-intelectuale. Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De asemenea anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare putere de discernământ, el trebuie să deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare, numai aşa va putea fundamenta o soluţie judiciară. Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât memoria de scurtă durată, cât şi memoria de lungă durată. Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii şi exactităţii redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o stare corespunzătoare a sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de efort voluntar. c).Calităţile moral-afective. Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personalităţii anchetatorului. Acesta stă la baza unor calităţi necesare în reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă un fond psihofiziologic general pozitiv. . Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau ca o persoană care trece cu uşurinţă de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme, şansele de a-şi atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ cursul general al desfăşurării anchetei, este foarte important ca anchetatorul să aibă toate reacţiile proprii sub control. Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi sau a repulsiei faţă de persoana anchetată. Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj. Calităţile enumerate nu reprezintă un simplu inventar de însuşiri (trăsături) posibile la un anchetator, ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului psihologic al acestuia în cadrul anchetei judiciare. Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele trăsături cum ar fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec, lipsa simţului autocritic, nerecunoaşterea poziţiei de învins, optimismul necontrolat şi excesiv, cât şi pesimismul exagerat şi nemotivat, opinii foarte particulare asupra colaboratorilor şi asupra propriei persoane, indecizia etc.

TIPURI DE ANCHETATORI

9

Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în relaţia anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificări:

♦

anchetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi

ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm şi analitic. Intervine oportun şi eficient cu tactul corespunzător situaţiei, pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.

♦

anchetatorul amabil; manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu

anchetatul, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu psihologic aprofundat al anchetatului. Această atitudine trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.

♦

anchetatorul autoritar; se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă,

impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte modalităţi eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.

♦

anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi exprimă

cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent, timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de eficienţă, compromiţând ancheta.

♦

anchetatorul cabotin; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese

uşoare prin mijloace ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situaţii care pot prejudicia rezultatele anchetei.

♦

anchetatorul patern; adoptă un comportament îngăduitor în anchetă,

manifestând uneori chiar compasiune faţă de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidivişti care nu vor ezita să-şi atenueze faptele. Întrebări de control 1. Ce reprezintă din punct de vedere psihologic ancheta judiciară. 2. Influenţa caracteristicilor de personalitate ale anchetatorului asupra evoluţiei anchetei. TEMA 2 INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

10

În viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. Anumite convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depăşirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate psihică şi supleţe comportamentală. Se disting două modalităţi de răspuns comportmental (Ciofu, 1974): Comportamentul aparent ("overt behavior") care include reacţiile exteriorizate ale persoanei, observabile direct, cum ar fi limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mişcare a membrelor sau corpului. Comportamentul inaparent ("covert behavior") include modificările interne, indirect decelabile, ce însoţesc procesele gândirii, emoţiei, limbajului etc. dintre care amintim: modificarile ritmului respirator, ale ritmului cardiac, a secreţiei salivare, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, a compoziţiei chimice şi hormonale a sângelui, creşterea conductanţei electrice a pielii etc. Există o continuă interşanjabilitate între cele două modalităţi comportamentale, în sensul că unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însă nu oricăror manifestări inaparente le corespund manifestări de comportament aparent. Atât modalităţile aparente cât şi cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv. Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcţie de situaţia în care se află o anumită persoană, în funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate. Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat. Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate. Este o "greşeală" intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic. Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate fi cunoscut, uneori este afişat abil sau naiv, cu efortul de persuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite, pentru derutarea organelor judiciare.

11

Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorinţe, de interese. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare, pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive ale comunităţii etc. Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiţie, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Nu există graniţe fixe, imuabile, între adevăr şi falsitate, existând o permanentă interşanjabilitate. Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind facilitat de limbaj şi cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă. Unitatea psiho-somatică a simulării oferă posibilitatea certă de investigare şi depistare a oricărui comportament simulat. CORELATELE PSIHOFIZIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoţionale (gesturi, mimică etc.) şi printr-o trăire subiectivă (Radu & colab., 1991). Emoţia nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, internă, ci formează o configuraţie complexă de relaţii, un răspuns psihofiziologic multidimensional vis-a-vis de evenimente. Printre dimensiunile procesului afectiv distingem: • modificări cognitive (procesarea informaţiei stimul venită din mediu, care în funcţie de semnificaţie are rol activator sau nu); • modificări organice, vegetative (creşterea aroussal-lui fiziologic, activarea cardiacă şi a sistemului circulator, modificări la nivelul motilităţii gastrointestinale, tensiunii musculare, conductanţei electrice a pielii etc); • modificări comportamentale (gesturi, reacţii, mimică, expresii vocale etc). Emoţiile sunt configuraţii cognitiv-motivaţional-relaţional organizate a căror stare se schimbă în funcţie de modificările din cadrul relaţiei individ-mediu, de felul în care aceasta este percepută şi evaluată. În domeniul psihologiei judiciare, emoţia este considerată ca fenomen tipic sferei afective, deoarece aceasta, prin modificările psihofiziologice pe care le implică, poate fi supusă unei analize ştiinţifice sistematice. Comportamentul emoţional global reprezintă obiectivarea trăirii emoţionale, întâlnită atât în aspectul inaparent, dar cel mai evident şi mai uşor observabil în cel aparent. Aspectul aparent, denumit ca expresie emoţională, subsumează întreg ansamblul de reacţii somatice şi musculare

12

(faciale, scheletice, viscerale, umorale etc.) pe care subiectul le dezvoltă în momentul experimentării unei emoţii. Patternul aparent al modificărilor emoţionale include: motilitatea corporală, tremurul muscular, expresivitatea facială (mişcările oculare, coloritul epidermic, tonalitatea vocală, intensificarea activităţii glandelor sudoripare etc.). În ancheta judiciară elementul cel mai evident în cazul trăirii unor emoţii, pe fond stresant, este tremurul fiziologic existent la nivelul tuturor muşchilor care acţionează aparatul fonorespirator. Creşterile sau scăderile intensităţii, frecvenţei timbrului vocii, ca urmare a reducerii tremurului fiziologic, reprezintă un indice al gradului de stres pe care-l încearcă persoana, des utilizat în practicile criminalistice în vederea detectării comportamentului simulat. Toate aceste corelate psihofiziologice şi comportamentale ale emoţiei pot fi întâlnite în cadrul practicii judiciare, mai specific în domeniul detectării comportamentului simulat, având rolul de indici indirecţi ai laturii afective care acompaniază persoana în tot ceea ce face. TEHNICI ŞI MIJLOACE DE INVESTIGARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o persoană minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat. La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigaţiei criminalistice. Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei, dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete, hiposalivaţia şi contractarea subită a muşchilor scheletici. Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui control voluntar, fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări cognitive a situaţiei. Manifestările prezentate anterior sunt elemente ale vieţii psihice şi comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieţii, fie că a fost sau nu obiect al unei investigaţii criminalistice. Ele au fost puse în evidenţă prin diverse încercări

13

practice şi experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a obţinut sunt doar patternuri de posibile manifestări (comportamentale şi fiziologice), care diferă de la o persoană la alta datorită frecvenţei, intensităţii, duratei etc. În funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste "comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt: • Metoda asociaţiei libere; • Metoda experienţei motrice; • Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente; • Metoda detectării stresului emoţional în scris; • Metoda detectării stresului din voce;

• Tehnica poligraf; • Potenţialele evocate ale creierului.

Tehnica poligraf Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului simulat. Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un înregistrator mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie, suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice şi a micromişcărilor musculare. Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoţiile care însoţesc comportamentul simulat. Înregistrarea potenţialelor evocate În ultima perioadă se fac cercetări pentru detectarea comportamentului simulat şi prin alte tehnici. Astfel, tehnica de evidenţiere a potenţialelor evocate ale creierului, care necesită o aparatură foarte sofisticată, se bazează pe înregistrarea a două tipuri de potenţiale: P300 şi N400. Potenţialul evocat P300 apare automat la subiecţii simulanţi, ca urmare a categorizării stimulilor în relevanţi (incriminanţi) şi irelevanţi (neincriminanţi), categorizare raportată la cazul aflat în

14

cercetare. În cazul subiecţilor sinceri potenţialul P300 nu apare deoarece aceştia nu realizează procesul de categorizare, toţi stimulii având aceeaşi valoare raportată la cazul aflat în investigaţie. Potenţialul N400 apare în momentul în care subiectul procesează informaţia falsă, incriminantă, pe care în mod explicit şi voluntar însă nu o recunoaşte ca fiind falsă sau incriminantă (simulează). Iniţial, s-a considerat că această metodă poate avea o fidelitate mare deoarece potenţialele evocate ale creierului sunt greu de manipulat de către subiect, estimându-se că acestea vor deveni indicatori extrem de acuraţi ai simulării. Cercetările recente în domeniu au demonstrat că această metodă prezintă unele imperfecţiuni. Astfel, un subiect neimplicat în infracţiune, dar care deţine informaţii despre locul faptei (de exemplu, frecventa locuinţa victimei), în urma înregistrării potenţialelor evocate, acesta va prezenta indici similari cu cei ai autorului faptei. Rămâne ca cercetările în curs de desfăşurare să confirme validitatea şi impactul pragmatic ale potenţialelor evocate, prefigurându-se o coroborare cu parametrii tehnicii poligraf (Buş & David, 2003).

Întrebări de control 1. Caracterizaţi comportamentul simulat al unui infractor. 2. Descrieţi relaţia dintre comportamentul aparent şi inaparent.

3. Enumeraţi principalele tehnici de investigare a comportamentului simulat.

TEMA 3 DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN ROMANIA

Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971, la Catedra de psihologie a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Poligraful model "Stoelting" a fost achiziţionat din SUA de către profesorul Alexandru Roşca, în vederea realizării unor studii experimentale în domeniul psihofiziologiei, cercetări continuate de succesorii săi. În perioada 1972-1974, psihologul Ioan Buş, pe vremea aceea student la Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca, a efectuat experimente cu acel poligraf pentru a evidenţia rolul factorului emoţional asupra performanţei şcolare. Rezultatele cercetării au fost prezentate în lucrarea de licenţă susţinută la absolvirea facultăţii. În perioada 1980 – 2001 psihologul Ioan Buş

15

a efectuat examinări cu tehnica poligraf numai în domeniul judiciar, în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj – Serviciul Criminalistic. În domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975, îndeosebi în cazurile de omor. Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile, de provenienţă japoneză. Aparatele au fost achiziţionate de către Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectorultului General al Poliţiei. În România funcţionează 14 laboratoare interjudeţene de detecţie a comportamentului simulat (Institutul de Criminalistică Bucureşti, Poliţia Capitalei, Inspectoratele Judeţene de Poliţie: Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Bacău, Braşov, Brăila, Prahova, Bihor, Hunedoara, Dolj, Galaţi – enumerate în ordinea înfiinţării), dotate cu poligrafe moderne de provenienţă americană, la care sunt arondate toate judeţele ţării, cu perspectiva înfiinţării a încă 8 laboratoare. Metodologia de lucru utilizată a fost şi este cea americană, cu cele două proceduri de testare poligraf: “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) şi “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test - GKT). În ambele proceduri, întrebările îi sunt adresate subiectului în timp ce pe diagrama poligraf se înregistrează reactivitatea psihofiziologică. Cea mai utilizată procedură poligraf pentru determinarea comportamentului simulat este “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) , dezvoltată de John E. Reid în anul 1947. Prin ea se încearcă a se ajunge la esenţa problemei cu ajutorul câtorva întrebări relevante de forma: "D-ta ai comis furtul din magazinul X?", “Ai furat din magazinul X o combină muzicală?”. Aceste întrebări sunt controlate de o întrebare de control: "Te-ai gândit vreodată să furi ceva?" (Bashore & Rapp, 1993). Tehnica este fundamentată teoretic prin faptul că o persoană nesinceră va reacţiona puternic la întrebările relevante şi slab la cele de control, în timp ce persoana nevinovată, aflată sub investigaţie, va reacţiona exact invers (Horvath, 1988). Cu toate că există diferenţe între cele două proceduri, nu trebuie trecut cu vederea faptul că în domeniul detecţiei comportamentului simulat acestea au avut şi au o contribuţie semnificativă, deschizând căile spre probaţiune şi focalizând investigaţiile criminalistice. În cele ce urmează vom prezenta primul caz de omor soluţionat cu ajutorul poligrafului din dotarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj: La 4 noiembrie 1980 este găsită decedată în apartamentul său, situat într-un cartier din municipiul Cluj-Napoca, L. D. în vârstă de 32 de ani. Cadavrul victimei se afla pe duşumea

16

lângă o canapea, cu capul înspre fereastra camerei, prezentând multiple leziuni în zona capului. Obiectele din cameră erau stropite cu sânge. În camera în care se afla victima s-au găsit un fier de călcat cu mânerul rupt, un ciocan din plastic cu miez metalic, un taburet de bucătărie distrus, toate cu urme de sânge şi un lampadar cu trei braţe, răsturnat, unul din abajururi fiind spart. Toate acestea duceau la concluzia că între agresor şi victimă avusese loc o luptă. Raportul de expertiză medico-legală ce s-a întocmit cu ocazia autopsierii cadavrului victimei a concluzionat că moartea lui L. D. a fost violentă, că s-a datorat dilacerării cerebrale şi că poate data din ziua de 31 octombrie 1980. Leziunile constatate s-ar fi produs prin loviri active, multiple aplicate cu diferite corpuri dure, unele cu muchie, pumnul, fierul de călcat, ciocanul din plastic etc., leziunile tanatogeneratoare (cele care au determinat nemijlocit decesul victimei) fiind cele de la nivelul capului (regiunea temporo-parieto-occipitală stângă), constând în dilacerarea cerebrală. S-a emis ipoteza că autorul faptei ar putea fi din rândul persoanelor cunoscute victimei care o vizitau la domiciliu, plecându-se de a faptul că uşa de acces în apartament nu era forţată, iar la plecare autorul a închis uşa, fără a folosi cheia. Victima era divorţată şi avea un copil minor, care temporar locuia la bunica sa. În momentul omorului victima era singură în apartament, ea fiind găsită decedată de fiul ei, care a venit în vizită la aceasta. Identificarea autorului acestei infracţiuni s-a realizat după două luni, necesitând colaborarea a numeroşi specialişti din diverse domenii, precum şi efectuarea a numeroase constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. La această întârziere a contribuit, în mare măsură, conduita simulată pe care a adoptat-o iniţial autorul omorului în timpul verificărilor întreprinse. Autorul omorului, deşi a fost inclus printre suspecţi, din lipsă de probe, nu a fost reţinut. În cauză au fost verificate foarte multe persoane, în final luându-se măsura arestării preventive pe termen de 30 de zile a unuia dintre suspecţi T. J. , o cunoştinţă apropiată a victimei, care periodic o vizita având şi o cheie de la apartamentul acesteia. Ulterior, T. J. a recunoscut că în data de 3 noiembrie 1980 a fost în apartamentul victimei şi a găsit-o decedată, plină cu sânge, fără a sesiza undeva cele constatate (motivând că nu a avut cunoştinţă de obligaţia prevăzută de lege pentru a denunţa omorul constatat şi că i-a fost teamă să nu fie implicat în caz). Dosarul întocmit lui T. J. nu conţinea probe suficiente pentru a fi trimis în instanţă. În această situaţie, procurorul criminalist a dispus prin ordonanţă testarea la poligraf a suspectului. În urma interpretării diagramelor subiectului T. J., s-a concluzionat în mod cert că nu acesta este autorul omorului. În această situaţie au fost continuate verificările pentru

17

clarificarea altor ipoteze, concomitent cu testarea la poligraf a tuturor suspecţilor. Astfel, s-a reluat şi cercetarea suspectului G. V. , fostul soţ al victimei. G. V. a fost supus unei testări la poligraf, adresându-i-se întrebări directe atât cu privire la comiterea omorului, cât şi cu privire la "obiectele" cu care a lovit victima. Subiectul G. V. - în timpul testării la poligraf - a dat răspunsuri negative la toate întrebările incriminatorii. Rezultatul testării la poligraf a confirmat în mod cert că G. V. este autorul omorului. Audierea acestuia în cadrul activităţilor post-test, cu prilejul comunicării rezultatului testării, l-a determminat să recunoască săvârşirea omorului, făcând în acest sens declaraţii amănunţite cu privire la modul de comitere, locul unde se află corpurile delicte. Rezultatele testării la poligraf, în acest caz şi nu numai, au fost apreciate ca fiind deosebit de utile în probarea vinovăţiei autorului, fapt consemnat în rechizitoriul întocmit în data de 1 martie 1981 de către procurorul criminalist Iuliu Andrei, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Cluj, din care redăm: “Măcinat de nelinişte, după cum a recunoscut în interogatoriul său din 27. 12. 1980, G. V. a fost supus în baza unei dispoziţii scrise (ordonanţă), în primele ore ale aceleiaşi zile testării cu poligraful. Testarea s-a efectuat în Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, utilizându-se un aparat de provenienţă japoneză, rezultatul testării fiind expus şi documentat în raportul thnico-ştiinţific de investigare a comportamentului simulat. În cadrul testării, în vederea stabilirii reactivităţii psihoemoţionale a inculpatului au fost înregistraţi trei parametri psihofiziologici şi anume: ritmul respirator, reacţia electrodermică şi tensiunea arterială - puls, pe baza a 7 teste minuţios pregătite, incluzând întrebări neutre, întrebări de control şi întrebări relevante, cu încărcătură emoţională în raport cu datele de fapt ale infracţiunii cercetate. Rezultatele testării, concretizate în înregistrarea concomitentă a traseelor parametrilor psihofiziologici amintiţi, se desprind din diagramele poligraf ce constituie anexele raportului de investigare a comportamentului simulat, date pe baza cărora s-a concluzionat că modificările de dinamică şi evoluţie constatate, au pus în evidenţă prezenţa unei puternice şi permanente stări emoţionale în răspunsurile negative date de inculpat la întrebările relevante ale cauzei. S-a subliniat că reacţiile psihoemoţionale cele mai ample şi constante au rezultat la răspunsurile negative legate de întrebările dacă a omorât-o pe L. D., dacă a lovit-o cu scaunul, cu ciocanul din plastic, cu fierul de călcat etc. Specialistul psiholog a conchis, în baza lucrărilor efectuate, că prezenţa reactivităţii psihoemoţionale a reprezentat indicele nesincerităţii răspunsurilor pe care le-a dat inculpatul G. V. în cadrul testării cu poligraful şi anume la întrebările relevante ale cauzei.

18

Datele obţinute prin testarea cu poligraful au fost deosebit de valoroase, negarea pe care s-a postat G. V. apărând a fi de circumstanţă şi întru-totul interesată. În aceeaşi zi de 27 decembrie 1980, inculpatul G. V. a recunoscut săvârşirea omorului asupra lui L. D. ". În perioada 1990 - 1999 în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj au fost efectuate o serie de experimente preliminarii, care au favorizat circumscrierea aspectului problematic al unor investigaţii experimentale (Buş, 1991, 1997, 1999; 2000). Astfel, s-a urmărit conturarea unui profil psihologic evidenţiat pe baza unei baterii de teste, prin care să se stabilească o relaţie între patternul de personalitate al persoanei şi detecţia comportamentului simulat al acesteia, contribuindu-se în acest mod la creşterea gradului de acurateţe al tehnicii poligraf. Tot în această perioadă s-a experimentat o nouă procedură de testare poligraf, constând în introducerea obiectului cu care s-a comis infracţiunea, ca item în chestionarul-test. Rezultatele obţinute confirmă că introducerea variabilei imagistice (obiectul cu care s-a comis infracţiunea), determină ample reacţii psihofiziologice doar în cazul persoanelor direct relaţionate cu infracţiunea. Comparativ cu procedura standard, noua procedură de testare are un grad ridicat de acurateţe, dovedindu-se deosebit de utilă în diagnosticarea comportamentului simulat, atât pentru identificarea corectă a autorilor de infracţiuni, cât şi pentru eliminarea erorilor de detecţie (Buş, 2000). DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF

Detecţia simulării cu tehnica poligraf este fundamentată ştiinţific de următoarele aspecte: în săvârşirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate, mobilizându-şi pentru reuşita infracţională întregul său potenţial cognitiv, motivaţional şi afectiv. Acest lucru face ca actul infracţional să nu rămână ca o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri infracţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţional specific, cu un rol motivaţional bine diferenţiat (Aioniţoaie & Butoi, 1992; Buş, 1997). Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relaţii legate de faptă. Conştiinţa vinovăţiei, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl determină pe subiect să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu infracţiunea comisă. O minciună spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită, produce şi o anumită stare de tensiune emoţională.

19

Poligraful (aşa-zisul "detector de minciuni") înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziologici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi micromişcările neuromusculare. Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează şi le interpretează, formulând concluziile cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului, concluzii consemnate înt-un raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică. Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin surprinderea reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât şi periferice. Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate sau a ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a apărării. Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolată fonic, special amenajată şi mobilată. Camera trebuie să fie cât mai sobră, fără ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea

distrage

atenţia

persoanei

examinate,

şi

implicit

să

denatureze

înregistrările

psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe şi o a doua cameră, aşa-numita “cameră de observaţie”, echipată corespunzător acestui scop. La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi al prezumţiei de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a fi ulterior examinat. Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf următoarele categorii de persoane: minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecţiuni cardio-respiratorii severe, cele cu afecţiuni neurologice grave (hemipareze-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul testării sunt în suferinţă fizică (intervenţii chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) şi alte persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul. Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• să nu fie supuse unor anchete obositoare; • anterior să aibă asigurată o alimentaţie normală; • să nu fie ameninţate cu tehnica poligraf; • să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice;

20

• să nu fie sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central; • să nu fie duse în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente); • să nu participe la confruntări; • să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezinte persoane spre recunoaştere etc. Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a subiectului. INTERVIUL PRE-TEST

Orice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test şi încheiată cu un interviu post-test. Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu privire la faptele şi circumstanţele care constituie baza suspectării ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată. Examinatorul va obţine multe date chiar din observarea directă a persoanei încă din momentul în care aceasta intră în laborator şi până la terminarea examinării. În timpul interviului pre-test (1520 de minute) persoanei ce urmează a fi examinată, i se aduce la cunoştinţă scopul examinării, modul de funcţionare al aparatului, accentuând principiile fundamentării ştiinţifice ale metodei şi rezultatele ce se pot obţine. Acest aspect sporeşte preocuparea persoanei nesincere asupra detectării posibile şi linişteşte persoana sinceră. Interviul pre-test se desfăşoară după un anumit algoritm. În situaţia examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoţională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracţional, starea de sănătate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.). Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate influenţa negativ reactivitatea psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la poligraf. Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. Atitudinea acestuia trebuie să fie obiectivă şi rezervată, să se manifeste imparţial în privinţa sincerităţii sau nesincerităţii persoanei. O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator. CHESTIONARUL UTILIZAT ÎN EXAMINAREA POLIGRAF

21

Un chestionar conţine în medie 10 întrebări numerotate de către examinator de la 1 la 10, ordine care corespunde şi pe diagrama poligraf. Întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect. Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcţie de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului semnul "+" sau "-". În chestionar sunt incluse următoarele categorii de întrebări: - întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziţii-interogative adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis şi clar atât în cadrul interviului pre-test, cât şi în timpul testării, vizând săvârşirea sau implicarea acestuia în infracţiunea ce face obiectul investigaţiei, apte să producă modificări în reactivitatea psihoemoţională (“D-ta ai comis furtul din magazinul X “). - întrebările neutre sunt propoziţii-interogative simple, care nu au legătură cu incriminarea şi permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Scopul lor este de a obţine în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoţională normală a subiectului (“Eşti de profesie … ?“). - întrebările de control sunt propoziţii-interogative la care aprioric se cunoaşte, că subiectul va răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii psihoemoţionale necesar efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale obţinute la întrebările relevante (“Te-ai gândit vreodată să furi ceva ?“). EXAMINAREA POLIGRAF

Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor fiziologici (respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi

22

micromişcările

neuromusculare),

concomitentă

TR1 - respiraţia toracică

TR4 - tensiunea arterială- puls

TR2 - respiraţia abdominală

TR5 - micromişcările musculare

chestionării

subiectului.

TR3 – reacţia electrodermică

Segment dintr-o diagramă poligraf

Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui subiect. Conform metodologiei, în cadrul examinării la poligraf pot fi utilizate următoarele teste: Testul întrebărilor obişnuite, Testul de stimulare, Testul întrebărilor intercalate, Testul complexului de vinovăţie, Testul vârfului de tensiune, Testul cu răspuns în gând şi Testul “DA”. Fiecare dintre acestea prezintă caracteristici specifice, în funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei. De

23

obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puţin trei teste. La sfârşitul examinării se procedează la interpretarea diagramelor poligraf. Formularea concluziilor într-o examinare poligraf constă în activităţi de comparare şi sinteză, raţionamente de tip deductiv, inductiv şi analogic, activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. În urma interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât şi a comportamentului subiectului pe tot parcursul examinării cu tehnica poligraf, se poate formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă. Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un "Raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat prin tehnica poligraf". Acest raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat şi concluziile rezultate în urma analizei şi interpretării diagramelor poligraf. Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat se înaintează organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf. INTERVIUL POST-TEST

Interviul post-test reprezintă momentul decisiv al valorificării diagramelor. În această fază a testării se realizează saltul de la informaţia de natură psihofiziologică la informaţia de natură juridică, materializată în mijloacele legale de probă. Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test. Abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ţinându-se seama şi de nivelul de instruire şi cultură al acestuia. Abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să încerce după propria sa pricepere să explice stările emotive pe care le-a simţit în timpul răspunsurilor date la întrebările adresate. În funcţie de situaţie, interviul post-test va fi continuat în biroul de anchetă de către cel care instrumentează cauza respectivă. REEXAMINAREA

Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui diagnostic precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei subiectului, se va proceda la organizarea unei reexaminări la poligraf. De comun acord se stabileşte data şi ora când se va prezenta pentru reexaminare.

24

CADRUL JURIDIC AL DETECŢIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT PRIN TEHNICA POLIGRAF ÎN ROMÂNIA

Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc investigativ în domeniul criminalisticii, contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni de omor, în prezent aplicându-se la orice gen infracţional. Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim recunoscute şi utilizate pe plan mondial de compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume. Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific, care exclude cu desăvârşire abuzurile, lezarea inte grităţii fizice şi psihice, a demnităţii şi onoarei persoanelor. Este o metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură atât la inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau neimplicarea în cauză penală (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000). La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ, subiectul completând în acest sens o declaraţie de consimţământ. Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă întreaga problematică a probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este aceasta, iar specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu competenţele corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea investigaţiilor criminalistice, deschide noi piste spre probaţiune, oferind informaţii absolut necesare acolo unde alte mijloace investigative nu au acces. Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important în activitatea de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă, deoarece previn erorile judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi. Unii invocă faptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui un mijloc de intimidare care poate determina persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vehiculându-se doar în acele medii în care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc valoare tehnicii poligraf. În pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie în multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea de Sud, India, Turcia, Croaţia etc), iar în România este utilizată din ce în ce mai mult. În România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce permit:

25

• eliminarea suspecţilor ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare economie de timp şi de muncă; • identificarea autorilor de infracţiuni, indiferent de genul acestora; • stabilirea sincerităţii declaraţilor persoanelor audiate; • stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale; • soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în procesul penal; • depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale. În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul simulat, astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat, fiind practic adaptabilă oricăror situaţii. Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât şi din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în examinări, orientează just cercetările în cauzele penale curente, ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc. Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobândindu-şi statutul de metodă ştiinţifică intensivă, multifuncţională, de mare eficienţă împotriva criminalităţii. Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând mărturisiri de o reală forţă probatorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, rămânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică, în prezent recunoscută doar în anumite limite. Important în privinţa utilităţii şi acurateţei tehnicii poligraf este specializarea examinatorului. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale psihofiziologiei comportamentului în general cât şi al persoanei în special. Examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale, cum ar fi: empatie, perspicacitate, spirit de observaţie, echilibru moralafectiv, intuiţie profesională etc. Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus la creşterea receptivităţii parchetelor şi instanţelor de judecată din România. Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat, elaborat de specialiştii în tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a celor care instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât şi conştiinţei lor juridice. Întrebări de control

26

1. Care sunt fazele unei testări la poligraf? 2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanele ce urmează să fie testate la poligraf?

3. Precizaţi cadrul juridic al utilizării poligrafului în România.

TEMA 4 TERORISMUL CONTEMPORAN

PRECIZĂRI CONCEPTUALE

Terorismul - reprezintă o practică de rezolvare prin mijloace violente a problemelor apărute între state, între grupuri de interes, organizaţii criminale din aceeaşi ţară sau din ţari diferite, între indivizi, precum şi între aceştia şi organizaţii politice, economice, ideologice, religioase, etnice, rasiale. Terorismul uzează de orice mijloace pentru a-şi atinge obiectivele: asasinate izolate sau colective, luarea de ostatici, ameninţarea cu moartea, mutilări, distrugerea bunurilor materiale, şantajul, subminarea prestigiului, compromiterea etc. Atacul terorist – este un act violent premeditat, realizat de organizaţii conspirative cu caracter terorist sau de persoane individuale, împotriva unor demnitari importanţi, a unor obiective (instituţii) politice, economice, culturale etc. Metodele folosite sunt asasinarea, răpirea sau sechestrarea de persoane, şantajul, deturnarea de mijloace de transport, plasarea de bombe în edificii publice, ambuscade, incendieri, folosirea substanţelor otrăvitoare, toxice, radioactive, a germenilor patogeni etc. Combaterea/contracararea terorismului – se referă la totalitatea măsurilor anti şi contrateroriste. Acestea sunt acţiuni întreprinse de autorităţi pentru a preveni şi anihila pericolul, incluzând măsuri speciale iniţiate de organele de ordine, de cele cu misiuni informative, de structurile constituite pe linie de protecţie şi pază, precum şi de armată. Aceste măsuri cuprind şi acţiunile întreprinse ca ripostă la un atentat terorist. În orice stat, programul guvernamental de combatere a terorismului se referă la: prevenirea, descurajarea şi riposta antiteroristă, realizate fiecare prin mijloace specifice. Luarea de ostatici - procedeu de luptă teroristă, constând în răpirea, sechestrarea unor personalităţi sau a unor cetăţeni obişnuiţi, utilizaţi ca monedă de

27

schimb sau ca mijloc de presiune asupra familiilor şi autorităţilor în scopul impunerii condiţiilor avute în vedere de autorii răpirii. În ultimii ani, luarea de ostatici a devenit o metodă favorită a terorismului politic, îndeosebi datorită largii publicităţi de care se bucură asemenea evenimente. Metodele teroriste - căile de care uzează grupurile teroriste pentru a-şi atinge scopurile. -

Cele mai utilizate sunt:

uciderea, răpirea, rănirea, sechestrarea de persoane cu funcţii politice foarte importante sau a unor persoane oarecare, de regulă copii şi femei, ale căror suferinţă afectează imediat şi profund opinia publică, urmărind ca aceasta să exercite presiuni asupra organelor puterii, în sensul satisfacerii pretenţiilor teroriştilor;

-

distrugerea unor obiective importante (centrale energetice, diguri, baraje, depozite de materiale explozive etc.);

-

distrugerea unor clădiri în care funcţionează organele puterii de stat, a unor poduri, tuneluri, staţii de metrou, de cale ferată, de radio sau TV;

-

avarierea, distrugerea, deturnarea unor autobuze cu călători, a unor avioane în zbor, deraieri de trenuri, scufundarea sau capturarea unor nave de pasageri;

-

mitralierea persoanelor aflate în gări, aerogări, la adunări publice, mitinguri etc.; Definirea terorismului Terorismul este considerat a fi cea mai imorală formă a violenţei exercitate în mod

organizat. Aceasta deoarece terorismul constituie o formă de război clandestin nedeclarat şi neconvenţional, purtat fără nici un fel de reguli sau limitări umanitare. Prin proporţiile pe care la atinge în prezent, acest fenomen generează un puternic sentiment de insecuritate în rândul populaţiei. Având drept caracteristică intimidarea prin acte de cruzime şi violenţă, iar ca mijloace răpirea, asasinatul, şantajul, execuţiile sumare sau alte forme ale violenţei oarbe (explozii, incendieri, distrugerea unor edificii publice, sabotajul unor mijloace de infrastructură etc.), terorismul a fost prezent în toate epocile istorice, el caracterizându-se în fiecare perioadă prin anumite trăsături specifice. În prezent, aceste grave manifestări de violenţă se pot îndrepta împotriva ordinii internaţionale sau a regimului socio-politic din interiorul statelor. Asemenea acte de violenţă pun în pericol relaţiile internaţionale, constituie o ameninţare directă pentru pace, pot înrăutăţi relaţiile dintre state, dintre popoare, prejudiciază climatul internaţional. Actele de teroare sunt metode

28

tipice folosite de grupările extremiste care, lipsite de aderenţă politică la mase, caută să atragă atenţia lumii asupra existenţei lor, încercând astfel să creeze impresia falsă că ele sunt adevărate forţe politice prezente în viaţa internaţională sau în cadrul propriului stat. Pericolul reprezentat de terorismul transnaţional este şi mai mare deoarece organizaţiile criminale constituite pe teritoriul unei ţări îşi formează legături cu sponsori sau chiar cu grupări similare din alte ţări, dispuse într-o anumită arie geografică, îşi internaţionalizează acţiunile criminale după anumite strategii bine conturate. Escrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, omorul, lipsirea de libertate, şantajul, prostituţia, contrabanda, contrafacerea şi plasarea unor mijloace de plată false şi corupţia reprezintă mijloacele principale prin care organizaţiile teroriste îşi susţin activitatea, uneori profiturile fiind canalizate chiar spre unele afaceri legitime, prin sisteme complicate de spălare a banilor. Termenul de terorism provine din latinescul terror – terroris, care înseamnă frică, spaimă sau teroare, provocate deliberat, prin acte de violenţă publică. Privit din această perspectivă, terorismul este modalitatea de punere în executare a unor activităţi infracţionale prin teroare, violenţă şi intimidare. De asemenea, terorismul reprezintă un complex de activităţi infracţionale, săvârşite cu violenţă, care au drept scop atingerea unor obiective cu caracter politic. Caracteristicile definitorii ale terorismului sunt: a) violenţa şi ameninţarea cu violenţa b) folosirea sistematică şi persistentă a violenţei c) existenţa obiectivelor politice d) terorismul – alternativa războiului convenţional Grupările teroriste se pot împărţi în următoarele categorii: - grupări etnice, religioase, naţionaliste; - grupări care se autointitulează drept revoluţionare; - grupări anarhiste care se remarcă prin absenţa unor scopuri politice clare şi precise, ideologia lor fiind confuză şi eclectică; - grupări patologice a căror motivaţie constă în lipsa de acomodare socială, profesională, familială a membrilor lor; - grupări extremiste care acţionează în unele ţări cu acordul tacit sau chiar cu sprijinul guvernelor respectivelor state; - mercenarii ideologici, pe care îi întâlnim cel mai frecvent în grupările teroriste cu câmp de acţiune transnaţională.

29

Acţiunile grupărilor teroriste sunt proiectate astfel încât să producă următoarele consecinţe: a) să demonstreze incapacitatea guvernelor de a-şi proteja proprii cetăţeni, funcţionarii publici şi misiunile diplomatice şi consulare acreditate în ţara respectivă; b) să forţeze guvernele să ia măsuri suplimentare de securitate, inclusiv restrângerea libertăţilor publice, fapt ce ar conduce la reacţii negative din partea populaţiei; c) să determine cetăţenii statului vizat să exercite presiuni asupra guvernului propriu pentru a înceta acţiunile care atrag acte teroriste. Subiecţii vizaţi de acţiunea extremist – teroristă determină metodele şi procedeele care sunt utilizate. Persoanele reprezintă una din principalele categorii asupra cărora se fixează elementele teroriste, urmărind suprimarea fizică a unor personalităţi marcante ale vieţii politice, economice şi sociale care prin activitatea lor au lezat interesele organizaţiilor şi grupărilor teroriste. Prin înlăturarea acestora se produce groaza şi nesiguranţa în rândul populaţiei, perturbarea activităţilor de stat, haos şi dezordine. Gama victimelor este foarte variată: şefi de stat, înalţi demnitari şi personalităţi politice, diplomaţi, oameni de afaceri, comandanţi militari şi poliţişti, magistraţi, personalităţi influente din comerţ şi industrie. Asasinatul este forma cea mai odioasă a actului terorist îndreptat împotriva înaltelor personalităţi. Pentru terorişti contează foarte mult valoarea de “exemplu” pe care o poate avea comiterea unui atentat. Răpirea de persoane se realizează în scopul ameninţării unei grupări politice, economice, a guvernului sau a autorităţilor, cărora li se impun condiţii de ordin politic, juridic, material, în conformitate cu interesele organizaţiei teroriste. Sechestrarea de persoane sau luarea de ostateci reprezintă o acţiune de atentat la integritatea fizică sau morală, desfăşurată prin reţinerea cu forţa a aşa-zişilor adversari marcanţi, pentru a determina autorităţile să accepte condiţiile impuse, inclusiv preţul de răscumpărare în bani. Din categoria obiectivelor fixe vizate de grupările şi organizaţiile teroriste amintim: ambasade, rezidenţe ale diplomaţilor, agenţii, birouri, reprezentanţe ale diferitelor organisme şi tot ce prezintă interes din punct de vedere economic, militar etc. Atacul obiectivelor mobile (deturnarea), ca metodă de acţiune a elementelor teroriste reprezintă actul premeditat de capturare a unui mijloc de transport, de sechestrare sau ucidere a

30

echipajului şi pasagerilor. Deturnarea se execută asupra aeronavelor, mijloacelor de transport rutiere, feroviare şi navale. Ca mod de organizare, grupurile teroriste au la bază o structură piramidală şi celulară, cu aplicarea riguroasă a principiului compartimentării, principiu care, în scopul păstrării secretului total, interzice circulaţia informaţiilor în mod necontrolat. În acest sens, fiecare participant la o acţiune va lua la cunoştinţă numai datele care îi sunt necesare pentru îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredinţată. Celulele componente sunt formate, de regulă, din 5 – 6 persoane plus un conducător, fiecare celulă bucurându-se de independenţă şi iniţiativă operaţionlă, în raport cu împrejurările concrete în care acţionează. În acest fel se asigură cu mare eficienţă atât păstrarea secretului, cât şi flexibilitatea şi operativitatea. De asemenea, disciplina deosebit de aspră la care sunt supuşi membrii grupurilor şi celulelor are menirea să asigure o supunere necondiţionată faţă de conducători. Cei care încalcă acest principiu sunt suprimaţi fizic, de regulă pe loc. Întrebări de control 1. Definirea terorismului. 2. Care sunt metodele teroriste?

TEMA 5 ABORDĂRI ALE TERORISMULUI

Abordarea politică Terorismul este determinat de o multitudine de factori: politici, economici, sociali, psihologici, religioşi etc. Deoarece terorismul este un fenomen multicauzal ar fi eronat să explicăm acest fenomen printr-o singură cauză. Paul Wilkinson (1977) consideră că, în general, cauzele revoluţiilor şi a violenţelor generate de politică sunt cauze ale terorismului. Acestea includ conflictele etnice, religioase, ideologice, sărăcia, stresul produs de modernizare, inegalitatea politică, lipsa unor canale de comunicare paşnice, existenţa unui grup revoluţionar, incompetenţa sau slăbiciunea guvernamentală, neîncrederea într-un anumit regim şi divizări între liderii partidelor politice. O alternativă la

ipoteza conform căreia teroristul se naşte cu anumite trăsături de

personalitate care îl determină să devină terorist, este aceea conform căreia cauzele de bază

31

ale terorismului pot fi găsite în influenţele determinate de factorii din mediul social. Mediile care conduc la propagarea şi instigarea la terorism sunt atât internaţionale cât şi naţionale.

Abordarea organizaţională Unii analişti sunt adepţii unei abordări organizaţionale a terorismului şi consideră terorismul ca un demers strategic, raţional al acţiunii decise într-un anumit grup (Crenshaw, 1995). În opinia sa terorismul nu este realizat de către un singur individ, ci aceste acte sunt comise de către grupuri care ajung la decizii colective bazate pe opinii împărtăşite, deşi nivelul de aderare la grup şi părerile membrilor grupului variază. Crenshaw nu a demonstrat această teorie prin studii de caz, care să arate modul în care deciziile sunt luate în mod colectiv în grupurile teroriste. Acest tip de informaţie ar putea fi obţinută foarte greu şi, probabil, printr-o autobiografie sau prin intermediul unui informator plătit de poliţie. Crenshaw poate avea parţial dreptate, dar abordarea sa organizaţională pare să fie mai relevantă în cazul grupărilor de gherilă. Alte grupări, cum ar fi cultele religioase, sunt întotdeauna dominate de către un singur individ care este liderul. Abordarea fiziologică Abordarea fiziologică a terorismului sugerează că rolul mass-media în promovarea şi răspândirea terorismului nu poate fi ignorat în stabilirea cauzelor terorismului. Datorită ariei largi de acoperire a terorismului, metodele, cererile şi scopurile teroriştilor sunt repede asimilate de către potenţialii terorişti. Răspândirea terorismului a primit o atenţie deosebită în anii 1980. David G. Hubbard (1983) ia în considerare o abordare fiziologică a terorismului în analiza cauzelor acestuia. El discută despre trei substanţe produse în organism sub influenţa stresului: a)norepinefrina, b) acetilcolina,; c) endorfina. Deoarece aceste substanţe apar la terorişti, Hubbard a concluzionat că, o mare parte din violenţa teroristului, se poate găsi în fiziologia sa, ca reacţie la stres. Concluziile autorului sugerează că, un rol important în

extinderea

terorismului îl are efectul de contagiune. Abordarea psihologică

32

Psihologii care au studiat terorismul sunt interesaţi în principal de terorist ca subiect, de modul de recrutare al acestuia, de încadrarea lui în grupul terorist,

de

personalitatea sa, de credinţele, motivaţiile şi cariera de terorist. Ipoteza generală a terorismului Dacă se acceptă ideea conform căreia teroriştii sunt creaţi şi nu născuţi astfel, întrebarea care se pune este: ce fenomen determină transformarea individului în terorist? Studiile realizate în acest domeniu se focalizează pe câteva teorii. Astfel, teoria lui Olson sugerează că participanţii la o violenţă revoluţionară îşi prezic comportamentul printr-un calcul raţional al costurilor şi beneficiilor conform căruia violenţa este cel mai bun mod de acţiune în condiţiile sociale date. Ipoteza dezangajării morale Această ipoteză include toate modalităţile prin care o persoană neutralizează sau elimină orice inhibiţie pe care o are despre comiterea unui anumit act de violenţă. Anumite patternuri includ imaginarea propriei persoane ca un erou, minimalizarea răului produs, dezumanizarea victimei etc. Autorii actelor violente se ascund deseori în spatele vieţii de familie, a soţiilor sau a copiilor lor. Ipoteza frustrării datorită marginalizării, sărăciei, şomajului sau alienării sociale Această ipoteză încearcă să explice terorismul, având în vedere faptul că teroriştii provin din grupări care experienţiază marginalizarea, sărăcia, şomajul şi alienarea socială. Persoanele cu asemenea dezavantaje sociale riscă să fie foarte susceptibile de a fi implicate în acte de violenţă, care se intersectează cu terorismul Ipoteza frustrare-agresiune Ipoteza frustrare-agresiune asupra violenţei este proeminentă în literatură, bazându-se în mare parte pe ipoteza deprivării relative propuse de Ted Robert Gurr (1970), expert în comportament agresiv şi mişcări violente. Un alt susţinător al acestei teorii este Joseph Margolin (1977) care apreciază comportamentul celor mai mulţi dintre terorişti ca fiind un răspuns la diverşi factori politici, economici sau la anumite obiective personale. Alţi cercetători consideră ipoteza frustrare-agresiune ca fiind simplistă, bazată

33

pe o eroare conform căreia agresiunea este întotdeauna o urmare a frustrării. Franco Ferracuti (1982), profesor la Universitatea din Roma relevă faptul că o mai bună abordare a acestei probleme este realizată prin prisma teoriei subculturale, care ia în considerare faptul că teroriştii trăiesc în propriile lor subculturi, cu propriile lor sisteme de valori. Vulnerabilitatea la fanatism “ Fanaticul “ este o persoană implicată în mod profund într-o cauză religioasă. Credinţa domină aspectele esenţiale ale vieţii sale, iar ceea ce este în contradicţie cu aceasta este ignorat. Sentimentele de compasiune sunt inhibate, individualitatea este înlocuită atât cu aderarea la un grup de persoane care împărtăşesc aceiaşi credinţă, cât şi cu supunerea faţă de lideri. Pentru fanatic lumea este împărţită în două: cei care sunt cu el şi cei care sunt împotriva lui. Nu există decât prieteni şi duşmani. Ipoteza identităţii negative Utilizând teoria lui Erikson de formare a identităţii negative, şi în mod particular conceptul de identitate negativă, psihologul Jeanne N. Knutson (1981) sugerează că teroriştii îşi asumă în mod conştient o identitate negativă. Aceasta implică o reprimare puternică a unui rol care este perceput ca dezirabil şi acceptat de către indivizi, familie sau comunitate. În opinia lui Knutson, teroriştii se implică în acte de terorism ca rezultat al sentimentelor de furie şi neajutorare generate de lipsa unor alternative. Ipoteza furiei narcisistice Luând în considerare abordarea conform căreia teroriştii suferă de maladii mentale, această ipoteză se referă la evoluţia unui terorist. Dacă narcisismul primar sub forma „eului grandios” nu este neutralizat prin testarea realităţii, acesta produce indivizi sociopaţi, aroganţi şi cărora le lipseşte consideraţia faţă de ceilalţi. În mod similar, dacă forma psihologică a ego-ului parental idealizat nu este neutralizată prin testarea realităţii, se poate produce o atitudine de neajutorare, şi eşecul narcisistic poate determina reacţii de furie şi dorinţa de a distruge sursa care a provocat rănirea acestuia. Crayton (1983) apreciază că terorismul apare ca o manifestare specifică a furiei narcisiste şi în contextul în care narcisistul este rănit. Ipoteza psihopatologiei sau a tulburărilor mentale grave

34

Este de la sine înţeles că persoanele care comit masacre, abuzuri, distrugeri, au fost privite ca inumane, nebune. Berkowitz (1972) descrie 6 tipuri psihologice care au predispoziţii spre terorism: paranoid, paranoid-schizofrenic, borderline, pasiv-agresiv, sociopatic, schizofrenic. El consideră că sociopaţii au cele mai multe predispoziţii în a folosi violenţa prin arme de distrugere în masă. După 30 de ani cercetările au arătat că sunt puţine evidenţe care să demonstreze că teroriştii pot fi diagnosticaţi ca suferind de afecţiuni psihologice. Jessica Stern (1999), expert în terorism nuclear, consideră că schizofrenii şi sociopaţii ar dori să comită acte de distrugere în masă, dar este prea puţin probabil să aibă şanse de reuşită. Mai mult, organizaţiile teroriste sunt probabil refractare la înrolarea unor persoane bolnave psihic în gruparea lor şi că, mai mult ca sigur, există un control informal în cadrul căruia psihopatologia este exclusă din organizaţii. Religia ca teorie asupra terorismului Aproape un sfert din toate cele mai periculoase grupări teroriste sunt motivate în principal de către aspecte religioase (Hoffman, 1993). Teroriştii consideră că Dumnezeu nu numai că le aprobă acţiunile, dar tot el este cel care le cere aceste acţiuni. Cauza lor este sacră şi constă într-o combinaţie între speranţa în viitor şi răzbunarea faţă de trecut. Trucul de folosire cu succes a terorismului în numele religiei se bazează pe convingerea credincioşilor sau convertiţilor că „o îndatorire neglijată” există în însăşi partea bazală a credinţei, a religiei. Aşadar, terorismul religios nu se rezumă la extremism, fanatism, secte, culte, etc., ci la interpretarea fundamentalistă sau militantă a propriei doctrine sau credinţe. Cea mai mare parte a tradiţiilor religioase este saturată cu imagini de violenţă, distrugerea şi autodistrugerea fiind partea centrală a logicii oricărei religii (Juergensmeyer, 2001). Patternul uzual este acela că un lider spiritual are tendinţe către mesianism. Ulterior acest lider îşi dezvoltă charisma şi devine propagator al doctrinei. Începe să combine problemele religioase cu cele politice, iar textele sacre sau puţinele simboluri deţinute de către religia respectivă iau noi semnificaţii. Adesea aceste simboluri sunt proclamate ca fiind o parte importantă în istoria religiei respective, dar care au fost oarecum neglijate. În cazul în care cineva trădează această moştenire sacră este blamat.

35

Odată ce este identificat un inamic, mişcările religioase împrumută ideea suveranităţii faţă de regimul politic şi încep să se perceapă ca un apărător legitim al credinţei şi un restaurator al demnităţii propriei ţări. Acest „apărător” îşi justifică acţiunile teroriste numai faţă de Dumnezeu, pentru că acesta i-a ales pe ei pentru această misiune sacră. . Teroriştii religioşi îşi aleg date în care venerează martirii, pentru că astfel acaparează noi credincioşi. Martirul nu este folosit doar pentru a recruta noi membri, ci se dezvoltă o întreaga mitologie în jurul acestuia (Ranstorp, 1996). Ţintele sunt alese nu din raţiuni strategice, ci din raţiuni simbolice, iar repercusiunile unui atac sunt şi ele bine coordonate. Scopul este de a da impresia impresia că grupul este mai mare sau mai puternic decât în realitate. Întrebări de control 1. Care sunt principalele abordări ale terorismului? 2. Precizaţi ipoteza frustrare – agresiune. 3. Descrieţi religia ca teorie asupra terorismului.

TEMA 6 PRINCIPALELE ORGANIZAŢII TERORISTE CONTEMPORANE ORGANIZAŢII TERORISTE ISLAMISTE

Orice încercare de clasificare a organizaţiilor teroriste nu poate surprinde varietatea şi complexitatea fenomenelor moderne de terorism. Studierea literaturii de ştiinţe sociale dedicate terorismului scoate la iveală o mulţime de informaţii despre grupările implicate în acest moment în activităţi teroriste la originea cărora se află naţionalismul, separatismul, rasismul, credinţa în grupări paramilitare, ideologia de extremă stânga, fundamentalisul religios etc. Pentru a obţine o imagine preliminară a principalelor tipuri de terorism contemporan trebuie să adăugăm la această listă de terorisme substatale fenomenul terorii de stat şi al terorismului de stat ( Terorismul, 2001, colectiv).

36

Islamismul, a treia religie a lumii are în prezent peste un miliard de credincioşi, adică o cincime din populaţia globului. Majoritatea musulmanilor trăiesc în Africa şi Orientul Apropiat. Musulmanii pot fi împărţiţi în tradiţionalişti, adică cei care nu doresc nici un fel de reforme sau schimbări, fundamentalişti, cei care cheamă la întoarcerea către izvoarele “islamului pur” din secolul VII şi modernişti, care consideră că islamul trebuie reformat. Între tradiţionalişti se află musulmanii din Arabia Saudită. Fundamentaliştii sunt influenţi în Iran, Sudan şi Afganistan. Musulmanii din Libia sunt modernişti. Dintre aceste tendinţe cea mai activă şi totodată cea mai periculoasă este cea a fundamentalismului islamic, care pretinde că deţine rolul conducător în întreaga lume islamică. FRONTUL POPULAR PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI (FPEP)

Având ca sponsori state precum Yemenul de Sud şi Libia, această organizaţie a fost înfiinţată în anul 1967 de către George Habash. Este cea mai importantă organizaţie politică şi militară palestiniană de orientare marxist–leninistă şi militează pentru o revoluţie panarabă. George Habash, liderul organizaţiei, s-a pregătit ca medic la Universitatea Americană din Beirut. El a organizat în 1968 deturnarea unui avion al companiei El Al, fiind primul lider arab care a exportat terorismul palestinian în Europa. FPEP este răspunzător de comiterea a numeroase atentate teroriste internaţionale în perioada 1970 – 1977. Din 1978 a executat un mare număr de acţiuni îndreptate împotriva cetăţenilor israelieni şi chiar a unor arabi moderaţi. Totodată, a asigurat instruirea unor terorişti din toată lumea, bucurându-se de sprijinul serviciilor secrete din Libia, Siria şi Irak. Din rândurile FPEP s-au desprins mai multe grupări de diferite orientări. Ca rezultat al publicităţii făcute atentatelor sale, FPEP şi-a atras condamnarea publică, inclusiv din partea fostelor ţări comuniste, motiv pentru care şi-a încetat activitatea teroristă internaţională, canalizându-se spre dezvoltarea forţelor sale convenţionale în vederea purtării unui război cu Israelul. FRONTUL DEMOCRATIC PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI (FDEP)

S-a desprins în anul 1969 din Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. FDEP consideră că obiectivele politice ale palestinienilor pot fi înfăptuite numai printr-o revoluţie a maselor. Poziţia FDEP se situează între Yasser Arafat şi grupurile radicale, respingând totuşi disponibilitatea manifestată de OEP pentru dialog cu Israelul. Organizaţia are ca obiective schimbarea pe cale revoluţionară a lumii arabe, vizând în special monarhiile conservatoare şi afirmarea constantă a “ostilităţii şi rezistenţei sale” la politica

37

americană din regiune, afirmându-şi solidaritatea cu toate mişcările naţionale de eliberare care luptă contra imperialismului şi rasismului. Membrii organizaţiei au fost antrenaţi în fosta URSS şi în Cuba. Acţionează mai ales în Israel şi pe teritoriile arabe ocupate de acesta. FRONTUL DE ELIBERARE A PALESTINEI (FEP)

S-a desprins la jumătatea anilor ’70 din Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Comandamentul General. Ulterior s-a scindat în trei fracţiuni: pro-OEP, pro–siriană şi pro– libaneză. Conducerea pro–OEP a fost asumată de Muhammad Abbas (numit Abu Abbas), care în 1984 a devenit membru al Comitetului Executiv al OEP, iar în 1991 l-a părăsit. Acţiunile teroriste au dus la condamnarea internaţională a lui Abu Abbas şi a fracţiunii sale. Celelalte două grupări ale FEP continuă să vizeze şi în prezent obiective americane şi israeliene. “AL – FATAH” Mai poartă numele de “Al–Asifa” (furtuna). Sub conducerea lui Yasser Arafat, AlFatah a intrat în anul 1968 în compunerea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Al-Fatah deţine o poziţie dominantă încă din 1969. Cadrele de comandă ale mişcării Al-Fatah au fost expulzate din Iordania în urma confruntărilor cu armata acestei ţări în anii 1970 (“Septembrie negru”) şi 1971. Invazia israeliană din Liban (1982) a dat o grea lovitură organizaţiei Al-Fatah. După ce a suferit o înfrângere militară totală în Liban (operaţiunea “Pace în Galileea”), forţelor Fatah li s-a permis să părăsească Beirutul în masă, stabilindu-şi cartierul general la Tunis. Obiectivele organizaţiei rămân crearea unui stat palestinian independent. Efectivul grupării Fatah este apreciat la 6.000 – 8.000 de persoanei, dislocate în baze din Liban şi alte ţări din Orientul Mijlociu. Pentru executarea unor acţiuni speciale, Fatah dispune de nuclee operative, cum sunt “Forţa” şi “Grupul Hawai”. Sunt menţinute în continuare legături strânse pe linie politică şi financiară cu Arabia Saudită, Kuweit, Iordania şi alte ţări. HAMAS (MIŞCAREA ISLAMICĂ DE REZISTENŢĂ)

Hamas s-a format în anul 1987 ca o prelungire a ramurii palestiniene a “Frăţiei Musulmane”, fondatorul său fiind şeicul Ahmed Y'Amin ucis în luna martie 2004 de către armata israeliană. Cartierul general al Hamas se află în Fâşia Gaza şi acţionează pe teritoriile arabe ocupate de Israel. Această grupare fundamentalistă respinge orice tratative cu Israel, căruia nu-i recunoaşte dreptul la existenţă. Ajutată cu fonduri din Kuweit şi Arabia Saudită, Hamas se bucură

38

de sprijinul a aproximativ 40% dintre palestinienii de pe teritoriile arabe ocupate, ceea ce-i permite să concureze cu OEP (cu care, de altfel, are relaţii oficiale) pentru controlul intifadei, adică a revoluţiei antiisraeliene a palestinienilor. Dacă în anii ’80 israelienii îi acceptau tacit pe cei din Hamas, cu scopul de a contracara OEP-ul, în prezent această grupare este considerată mai periculoasă nu numai datorită atentatelor comise, ci şi din cauză că respinge tratativele de pace. Liderul mişcării Hamas, Abdelazis Al-Rantissi a fost omorât în luna aprilie 2004. ABU NIDAL (OAN)

Organizaţia Abu Nidal (nume care înseamnă “dedicat total luptei”) mai este cunoscută şi sub următoarele denumiri: “Consiliul Revoluţionar Fatah”, “Brigăzile Revoluţionare Arabe”, “Septembrie Negru” sau “Organizaţia Revoluţionară a Musulmanilor Socialişti”. Sub conducerea lui Abu Nidal, pe numele său adevărat Sabri Khalil al-Banna, aeastă grupare teroristă internaţională s-a desprins din OEP în 1974. Organizaţia are în componenţă diverse comitete funcţionale (politice, militare, financiare etc.) care coordonează diferitele compartimente specializate de activitate. Chiar dacă a fost sponsorizată de Irak , Siria şi Libia, organizaţia lui Abu Nidal şi-a menţinut o linie politică proprie. Cu toate că multe acţiuni au coincis cu interesele statelor finanţatoare, organizaţia lui Abu Nidal a întreprins numeroase operaţiuni teroriste individuale. Printre ţinte se numără Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Israelul , organizaţiile palestiniene moderate, OEP şi diferite ţări arabe. Gruparea este solidă din punct de vedere financiar, fiind una din cele mai puternice organizaţii teroriste. Ea beneficiază de ajutoare consistente din partea sponsorilor. O parte din fonduri provin fie din şantaj, fie din activităţi economice proprii (companii de afaceri, societăţi comerciale, cotizaţii etc.). Organizaţia Abu Nidal a fost caracterizată de specialişti ca fiind “una dintre cele mai sângeroase grupări palestiniene”. HEZBOLLAH ( PARTIDUL LUI ALLAH)

Este o organizaţie radicală cunoscută şi sub numele de “Jihadul Islamic”, “Organizaţia Revoluţionară a Dreptăţii” sau “Organizaţia Oprimaţilor”, urmăreşte crearea pe cale revoluţionară a unui stat islamic, după modelul iranian în Liban şi distrugerea tuturor influenţelor nonislamice din zonă. Cu un efectiv apreciat la câteva mii de oameni, Hezbollah acţionează în zona râului Bekaa, suburbiile de sud ale Beirutului şi Libanului. Primeşte sprijin politic,

39

diplomatic, financiar şi militar (armament şi muniţie, pregătire de luptă etc.) din partea Iranului şi Siriei. Obiectivul acestei organizaţii este ca ea să devină principala mişcare islamică din Liban şi să forţeze Vestul să părăsească regiunea. Din aceste motive, Hezbollah are o orientare puternic antiisraeliană şi antioccidentală. AL – QAEDA

Al-Qaeda este o reţea internaţională de terorism înfiinţată în anul 1988 de către Osama bin Laden, pentru a-i reuni pe arabii care luptaseră în Afganistan împotriva invaziei sovietice. Această organizaţie caută să elimine din ţările musulmane “influenţa profană a Vestului” şi să înlocuiască guvernele lor cu regimuri fundamentalist-islamice. Sub egida “Frontului Mondial Islamic pentru Jihad împortiva Evreilor şi a Cruciaţilor”, a dat publicităţii o declaraţie în care se afirmă că este de datoria oricărui musulman să ucidă cetăţeni americani, civili sau militari, şi aliaţi ai acestora oriunde s-ar afla. Al-Qaeda reprezintă un conglomerat de grupări răspândite în toată lumea operând ca o reţea, cu prezenţă în: SUA, Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tajikistan, Uzbekistan, Siria, Xinjiang din China, Pakistan, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Irak, Arabia Saudită, Kuveit, Bahrain, Yemen, Libia, Tunisia, Bosnia, Kosovo, Cehia, Kashmir, Sudan, Somalia, Kenia, Tanzania, Azerbaijan, Etiopia, Uganda etc. Osama bin Laden s-a născut în Jidda, Arabia Saudită, aproximativ în anul 1955, licenţiat în inginerie şi administraţie publică. Este fiul multimiliardarului Muhammad bin Laden, un magnat în construcţii. În timp ce era student la Jidda, Osama bin Laden a intrat în “Frăţia Musulmană”, o grupare radicală care dorea să întemeieze un stat panislamic. Se presupune că Osama bin Laden a moştenit 300 de milioane de dolari cu care îşi finanţează organizaţia. Al-Qaeda include şi organizaţii care adună fonduri suplimentare, solicitând donaţii de la susţinători cu aceeaşi ideologie sau sustrăgând fonduri ilicite de la diferite organizaţii caritabile islamice. Vertical, Al-Qaeda îl are pe Osama bin Laden – emirul general, urmat de liderii Al-Qaeda şi liderii grupărilor constituente. Orizontal, este formată din 24 grupări constituente. Organizaţia dispune de un consiliu consultativ şi de 4 comitete: militar, religios-legal, financiar şi media. Membrii desemnaţi ai acestor comitete, în special cei din comitetul militar, conduc operaţiuni pentru bin Laden şi comandanţii operaţionali. 40

Mamdouh Mahmud Salim este co-fondatorul organizaţiei Al-Qaeda, iar Mohammed Atef, cumnatul lui bin Laden, supraveghea antrenarea membrilor organizaţiei. Ei au fost acuzaţi în legătură cu atentatele cu bombă din 1998 asupra ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania, care s-au soldat cu 224 morţi şi peste 400 de răniţi. După atacul terorist din 11 septembrie 2001 din SUA, ca urmare a măsurilor speciale de securitate, activitatea organizaţiei Al-Qaeda s-a restrâns . Alte organizaţii teroriste PATRIA BASCĂ ŞI LIBERTATEA (ETA)

A fost fondată în anii ’50, având drept scop crearea unui stat basc independent. În vederea atingerii obiectivului său, ETA a urmărit provocarea unei crize economice în regiunea spaniolă bască prin terorizarea oamenilor de afaceri. În 1973 ETA l-a asasinat pe premierul spaniol, amiralul Luis Carerro Blanco. Un an mai târziu s-a scindat în două fracţiuni: ETA Politică - Militară şi ETA Militară, prima fracţiune devenind inactivă în urma unei legi interne din 1982. În primăvara anului 1992, ETA a devenit o organizaţie în curs de destrămare, ajungând în pragul falimentului financiar. Datorită presiunii exercitate de organele specializate ale statului şi datorită refuzului tot mai amplu al populaţiei basce de a plăti această mafie, ETA a suferit o considerabilă transformare. ETA Militară condusă de Jose Ternera a rămas puternică şi continuă să aibă legături politice cu partidul Harri Batasuna, rămânând o grupare vehementă şi agresivă antiguvernamentală. ARMATA ROŞIE JAPONEZĂ (ARJ)

Organizaţia a fost creată în anul 1970, în urma rupturii Fracţiunii Japoneze din Liga Comunistă a Armatei Roşii, cu scopul unificării tuturor grupărilor anarhiste de stânga din Japonia, crearea unei “republici populare” în Japonia, precum şi sprijinirea revoluţiei marxist – leniniste mondiale prin comiterea de atentate teroriste. Zona de operare a ARJ nu s-a limitat la Japonia, organizaţia fiind activă în toată Asia, în Orientul Mijlociu şi chiar şi în Europa de Vest. Are aproximativ un număr de 600 de membri oficiali, dar un număr necunoscut de simpatizanţi. ARJ a fost condusă de Fusako Shigenobu până în noiembrie 2000, când a fost arestată. Scopul ARJ a fost de a răsturna guvernul japonez şi monarhia, precum şi ajutorarea mişcării revoluţionare mondiale. Prin Shigenobu, ARJ a avut relaţii strânse cu grupările teroriste palestiniene. Stadiul actual al acestor relaţii este necunoscut.

41

ARMATA SECRETĂ ARMEANĂ PENTRU ELIBERAREA ARMENIEI (ASAEA)

Mai este cunoscută sub numele de “Grup Orly” sau “Organizaţia 3 Octombrie”. Grup terorist armean de orientare marxist-leninistă, a fost fondat în 1975 la Beirut şi are legături strânse cu Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. Scopul său declarat este acela de a obliga guvernul turc să-şi asume public responsabilitatea pentru masacrarea unui mare număr de oameni de către soldaţii turci în 1896 şi, din nou, în 1915 (când s-au înregistrat 1,5 milioane de victime), să plătească despăgubiri şi să cedeze o parte din teritoriu statului armean. Cu un efectiv apreciat la câteva sute de membri, ASAEA acţionează în Liban, Europa Occidentală, Armenia, SUA şi Orientul Mijlociu. Primeşte ajutor, inclusiv protecţie şi facilităţi pentru instruirea luptătorilor, din partea Siriei şi Libiei. FACŢIUNEA ARMATA ROŞIE (FAR)

Aceasta a apărut în anii ’60 ca mişcare studenţească de protest. Numele iniţial al organizaţiei a fost “Baader Meinhof Commando”, grupul având drept scop distrugerea capitalismului apusean şi accelerarea generalizării sistemului marxist. Deşi liderii iniţiali ai mişcării au fost capturaţi sau forţaţi să părăsească Germania, FAR a supravieţuit de-a lungul anilor, dovedind o capacitate uimitoare de regenerare. După fiecare lovitură primită, FAR şi-a accentuat şi diversificat acţiunile teroriste. FAR şi-a propus folosirea terorismului pentru distrugerea bunelor relaţii germanoamericane, în special prin atacarea “ţintelor” americane din Germania. Liderii FAR sunt recrutaţi din rândul membrilor cu o educaţie solidă, majoritatea acestora fiind licenţiaţi în medicină, drept sau ştiinţe tehnice. FAR menţine contacte cu grupuri teroriste şi indivizi neafiliaţi din Franţa, Belgia, Irlanda, Italia etc. BRIGĂZILE ROŞII (BR)

Brigăzile Roşii, de orientare marxist-leninistă, au apărut în anul 1969 cu scopul de a crea un stat italian revoluţionar prin luptă armată, separat de aliaţii săi occidentali. În 1984, Brigăzile Roşii s-au scindat în două facţiuni: Partidul Comunist Combatant (BR-PCC) şi Uniunea Combatanţilor Comunişti (BR-UCC). Gruparea iniţială s-a concentrat pe asasinate şi răpiri de funcţionari guvernamentali italieni şi pe ţinte din sectorul privat. În 1978 l-a asasinat pe fostul prim-ministru Aldo Moro.

42

După anul 1989, ca urmare a arestărilor efectuate de autorităţile italiene şi franceze, gruparea a rămas în mare parte inactivă. O parte din membri locuiesc ilegal în diferite tări din Europa. ARMATA REPUBLICANĂ IRLANDEZĂ (IRA)

Grupare teroristă radicală, de orientare marxistă, a luat fiinţă în anul 1969. Având ca zone de acţiune Irlanda de Nord, Anglia şi Europa de Vest, IRA urmăreşte ca, printr-o campanie teroristă de uzură, să scoată Irlanda de Nord din componenţa Regatului Unit şi să constituie un stat irlandez unitar. IRA s-a despărţit în două aripi: cea Oficială (OIRA) şi cea Provizorie (PIRA). Iniţial, amândouă aripile erau militant agresive, dar începând cu anii ’70, “Oficialii” au optat pentru nonviolenţă. Terorismul practicat de PIRA urmăreşte convingerea populaţiei din Irlanda de Nord şi Anglia de a face presiuni asupra guvernului britanic, forţându-l să se retragă din Ulster, lăsându-i pe irlandezii catolici şi unioniştii protestanţi să-şi rezolve singuri conflictul. Prin folosirea “provizorie” a violenţei, PIRA speră să atragă atenţia opiniei publice mondiale asupra luptei lor împotriva ocupaţiei britanice, fapt care să ducă la presiuni internaţionale asupra guvernului Regatului Unit. Sprijinul financiar pentru IRA provine de la cetăţenii americani de origine irlandeză, din încasarea aşa-numitelor “taxe revoluţionare” percepute de la întreprinderile particulare sau din activităţi criminale propriu-zise: jafuri şi spargeri de bănci, răpiri de persoane în vederea răscumpărării, trafic cu arme şi muniţii etc. IRA a primit importante sume de bani şi de la guvernul libian. Pe teritoriul Libiei, membrii IRA au beneficiat chiar de instrucţie militară gratuită. Organizaţii ale terorismului de stat Există în lume ţări care utilizează terorismul nu numai faţă de proprii cetăţeni, dar şi ca pe un mijloc de presiune pe plan internaţional. Terorismul susţinut de state suverane este principala formă de terorism care ameninţă lumea

contemporană, conflictele etnice şi

extremismul religios putând folosi drept ocazie pentru escaladarea actelor de terorism. Terorismul de stat poate fi considerat ca fiind componenta cea mai gravă a problemei teroriste. Deşi cele şase state care figurează pe lista Departamentului de Stat al SUA ca ţări care finanţează terorismul (Iran, Irak, Liban, Siria, Cuba şi Coreea de Nord), şi-au diminuat în ultimii ani sprijinul acordat acţiunilor teroriste, ele nu au renunţat în totalitate la folosirea terorismului ca instrument politic.

43

Folosirea violenţei de către state conduse de extremişti religioşi este o tendinţă îngrijorătoare, chiar dacă majoritatea atentatelor nu ţintesc direct interesele SUA. Cu toate acestea, în opinia responsabililor Departamentului de Stat, unele grupări care până acum au atacat guverne prietene Statelor Unite, vizând astfel doar indirect interesele americane, vor putea în viitor să-şi extindă activitatea şi să ţintească în mod nemijlocit spre aceste interese. Problemele etnice apărute după sfârşitul războiului rece au transformat conflictele într-o sursă a terorismului. În ceea ce priveşte terorismul internaţional, efortul unor state ca SUA, are ca scop reducerea şi eventual eliminarea sprijinului acordat grupărilor teroriste de către guverne iresponsabile. Procurarea armelor, a locurilor şi mijloacelor necesare instruirii militare, cât şi oferirea unui loc de refugiu pentru cei urmăriţi penal, reprezintă factori care fac ca periculozitatea acestui tip de terorism să fie şi mai mare. Întrebări de control 1. Care sunt principalele organizaţii teroriste? 2. Specificul organizaţiei teroriste Al-Qaeda.

3. Prezentaţi gruparea teroristă Armata Republicană Irlandeză (IRA)

TEMA 7 PROFILUL PSIHOLOGIC AL TERORISTULUI

Cercetarea complexă a fenomenului terorist, sub toate aspectele sale, deschide perspectivele explicării ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate în direcţia prevenirii şi combaterii tuturor actelor teroriste. Teroristul face parte din categoria infractorilor de profesie, adică din categoria acelora care îşi dedică întreaga existenţă activităţilor infracţionale. De obicei aceştia debutează ca infractori încă de la vârste fragede, fiind ulterior racolaţi de către unii membri ai crimei organizate. El va fi instruit de către grupările teroriste, formându-i-se deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, devenind capabil să-şi îndeplinească misiunea întocmai indicaţiilor

44

primite, evitând depistarea lui. Dacă aceasta totuşi are loc, el va fi pregătit pentru anchetă şi judecată. Prin actele şi mijloacele pe care şi le propun, prin valorile ideologice sub care acţionează, cât şi prin modul de recrutare, selecţionare, instruire şi antrenament, în grupurile teroriste nu pot intra şi rezista orice fel de persoane, ci numai acelea care dispun de anumite trăsături ale personalităţii. Sub aspect aptitudinal, teroriştii sunt persoane bine dotate fizic şi intelectual, rezistente la condiţii dificile de viaţă şi la un antrenament dur. Definitorii pentru profilul lor caracterial şi volitiv sunt curajul, stăpânirea de sine, tenacitatea şi cruzimea, fiind apţi pentru orice act de agresiune şi gata de orice risc. Aceste trăsături sunt potenţate şi dezvoltate prin antrenamente specifice şi prin procesul de îndoctrinare ideologică sau religioasă care urmăreşte fanatizarea teroristului, “câştigarea” lui totală pentru cauza grupului, asociată cu rezistenţa la orice presiuni morale, afective sau logice. Din punct de vedere motivaţional există următoarele tipuri psihologice de terorişti: Răzbunătorul acţionează sub impulsul determinant al dorinţei de revanşă pentru un afront personal primit anterior, victima actului terorist urmând “să plătească” cu viaţa sau libertatea pentru gestul prin care l-a lezat pe terorist sau ideile acestuia. Infractorul de drept comun urmăreşte satisfacerea prin actul violent respectiv, a unor interese de cele mai multe ori materiale. Această satisfacere se poate realiza fie imediat, prin deposedarea victimei de bunurile existente asupra ei, fie într-un timp mai îndelungat, prin formularea unor pretenţii faţă de familia victimei, procedeu folosit mai ales în cazul răpirilor de persoane. Criminalul plătit acţionează la indicaţia şi cu sprijinul financiar şi material al unor organizaţii teroriste, având drept obiectiv suprimarea vieţii unor personalităţi politice sau militare care se opun intereselor organizaţiei teroriste respective. De regulă, sunt profesionişti de înaltă clasă, cunoscători ai mai multor limbi străine, mari maeştri în arta deghizării şi cu calităţi psihice şi fizice deosebite, ceea ce le permite să se angajeze în acţiuni foarte riscante. Bolnavul mintal acţionează, în toate cazurile, împins de ideea fixă de a asasina, idee ce îşi găseşte explicaţia în dereglarea psihică a ucigaşului (Pamfil, 1974). O particularitate a acestui tip de terorist este aceea că el nu îşi alege întotdeauna victimele, ci acţionează dintr-un impuls maladiv, iraţional. Nu toţi bolnavii mintal pot fi terorişti. Fanaticul religios acţionează violent din prejudecată, considerând că este chemat de forţa divină să apere ideile şi concepţiile religioase al căror adept este, victima fiind duşmanul de

45

moarte al acestor idei. De regulă, teroristul fanatic religios este structurat psihic încă din copilărie pe această linie, fiind educat în spiritul fanatismului religios şi al violenţei. Martirul naţional are drept motivaţie “sacrificiul pentru o cauză măreaţă şi dreaptă, de interes naţional”. Acesta va atenta la viaţa şi integritatea fizică a acelor personalităţi care, după opinia sa, constituie obstacole în calea promovării intereselor naţionale sau a grupului etnic din care face el parte. Protestatarul politic are o motivaţie asemănătoare cu cea a martirului naţional, dar cu o evidentă tentă politică. Aventurierul acţionează din spirit de aventură şi bravură greşit înţelese, sperând ca prin acţiunea sa, opinia publică îi va reţine numele şi că astfel, va intra în conştiinţa omenirii (McKnight, 1974). Psihologia microgrupului terorist Un prim aspect al procesului de recrutare pentru activitatea teroristă îl constituie alegerea şi studierea îndelungată a candidatului. Cel mai adesea candidatul este propus pentru recrutare chiar de către unul dintre membri grupului, care îl cunoaşte de mai mult timp şi consideră că acesta ar corespunde din punct de vedere motivaţional, atitudinal, ideologic, religios etc. Următorul moment este cel al testării capacităţilor volitiv-caracteriale ale candidatului: curajul, îndrăzneala, stăpânirea de sine, tenacitatea, perseverenţa, adeziunea la valorile grupării, cruzimea etc. In acest sens, candidatului i se cere să comită o anumită infracţiune. În activitatea teroristă se ţine seamă şi de unele variabile, cum ar fi: vârsta, sexul, starea civilă, mediul de provenienţă, nivelul de instruire etc. Vârsta membrilor operativi ai grupurilor teroriste este cuprinsă între 22 şi 31 de ani, în timp ce liderii au vârste cuprinse între 45 şi 55 de ani. Terorismul rămâne o preocupare predominant masculină, peste 80% din operaţiunile teroriste fiind concepute, conduse şi executate de bărbaţi, femeile având în general doar un rol secundar, cum ar fi cel de distragere a atenţiei autorităţilor. Majoritatea teroriştilor sunt necăsătoriţi. Din motive legate de mobilitate, iniţiativă, securitate şi total devotament cauzei, responsabilităţile familiale ale persoanelor căsătorite s-au dovedit a fi incompatibile cu activităţile teroriste. Întrucât teroriştii trebuie să cunoască foarte bine mediul în care operează, aceştia sunt selecţionaţi dintre “oamenii locului”. În funcţie de grupul terorist din care fac parte, de specificul

46

responsabilităţilor ce le sunt încredinţate şi de zona în care operează, teroriştii provin atât din mediul urban, cât şi din cel rural. Majoritatea teroriştilor au cel puţin studii medii, mulţi dintre ei fiind absolvenţi ai unor instituţii de nivel superior. Profilul psihologic al grupului terorist are ca o caracteristică generală faptul că tinde să se formeze în contextul unor situaţii de frustrare, fie că este vorba de sărăcie sau de un status defavorizat din motive politice, rasiale, etnice sau religioase (Kahlert, 1978). Antrenamentul teroriştilor urmăreşte pe lângă o temeinică pregătire fizică, însuşirea tehnicilor de luptă corp la corp, cunoaşterea modalităţilor de fabricare şi utilizare a explozivilor clasici sau artizanali şi a armamentului. Comportamentul teroristului în timpul acţiunii Din punct de vedere psihologic, întreaga acţiune teroristă solicită intens personalitatea teroriştilor astfel încât starea de tensiune emoţională, de nelinişte şi încordare cresc odată cu începerea acţiunii, cu deplasarea şi pătrunderea teroriştilor în obiectiv. Starea de nervozitate cunoaşte intensitatea maximă odată cu declanşarea acţiunii, când comandoul pune stăpânire pe obiectiv şi ostateci. În această fază, se înregistrează de regulă cele mai dure, violente şi periculoase comportamente ale teroristului, mergând de la bruscări şi loviri, până la uciderea unora din cei care opun rezistenţă. Ulterior, starea de încordare şi tensiune a teroristului scade din intensitate, acesta calmându-se treptat, putând manifesta chiar o oarecare îngăduinţă şi înţelegere faţă de ostatecii aflaţi în situaţii critice. Neliniştea teroristului revine în intensitate o dată cu sentimentul nesiguranţei şi incertitudinii referitoare la ripostele posibile ce pot apărea, eventual chiar prin surprindere. Este momentul în care teroristul iniţiază negocieri cu autorităţile şi, cu cât acestea întârzie mai mult, cu atât starea de tensiune a teroristului se agravează. În acest moment, pentru a grăbi apariţia negociatorului, teroristul recurge la abuzuri asupra ostatecilor. Starea emoţional-afectivă a teroristului oscilează atât în funcţie de rezultatul negocierilor, de evoluţia generală a evenimentelor, cât şi de starea psihocomportamentală a ostatecilor. O conduită calmă, supusă, încrezătoare şi optimistă a ostatecilor poate influenţa în mod pozitiv atitudinea teroristului. Psihologia victimei şi a negociatorului Întrucât o serie de acţiuni teroriste au drept ţintă răpirea de persoane, sechestrarea sau luarea de ostateci, modalităţile de reacţie comportamentală la atacul şi prezenţa unui terorist sunt extrem de diverse. Iniţial, reacţiile psihocomportamentale ale ostatecilor sunt dominate de

47

spaimă, surprindere, consternare, ulterior devenind foarte diverse, grupul de ostateci fiind greu de descris şi caracterizat în mod unitar. Anumite variabile comune teroriştilor şi ostatecilor (vârstă, naţionalitate, religie etc.), cât şi durata habitatului în comun sunt factori cheie ce permit comunicarea verbală şi a unele fenomene de transfer afectiv. Se apreciază că după petrecerea a 15 – 18 ore împreună, şansele de supravieţuire ale ostatecilor cresc mult, tocmai datorită fenomenelor amintite. În general, se recomandă celor care vin în contact cu teroriştii pe timpul unei acţiuni, să se facă simpatici, chiar utili acestora, să încerce să le câştige încrederea şi bunăvoinţa, să afle cât mai multe detalii despre ei şi familiile lor, armamentul, complicii, motivaţia actului etc. Personalului de deservire dintr-un obiectiv atacat de terorişti i se recomandă aceeaşi conduită prudentă şi binevoitoare. Negociatorul (de regulă, ofiţer al unităţii antiteroriste – identitate pe care şi-o ascunde faţă de comandoul respectiv) este persoana care intră în contact cu teroriştii pentru a le cunoaşte pretenţiile şi a le transmite deciziile autorităţilor. Grupul de negociatori cuprinde persoane cu o pregătire specială, de regulă psihologi sau psihiatri, cunoscători a mai multor limbi de circulaţie internaţională, cu aptitudini şi calităţi specifice cum ar fi: inteligenţă, imaginaţie, spirit de observaţie, perspicacitate, tact, putere de convingere, prestanţă, calm, echilibru emoţional, empatie etc. Pentru a putea acţiona cât mai eficient, negociatorul trebuie să stabilească următoarele aspecte: - starea de tensiune nervoasă atât a teroriştilor cât şi a ostatecilor; - gradul de periculozitate al teroriştilor şi al ostatecilor; - personalitatea teroriştilor, gradul lor de fanatizare, punctele slabe din biografia, familia şi cunoştinţele lor; - relaţia terorişti-ostateci ( în acest sens, este deosebit de important ca negociatorul să-i identifice pe ostatecii faţă de care teroriştii se comportă mai agresiv). Negociatorul va trebui ca, pe baza aspectelor stabilite prin contractul cu teroriştii, să acţioneze şi asupra psihologiei acestora şi anume: - să-i determine pe terorişti să elibereze bolnavii, copiii, femeile şi bătrânii; - să reducă starea de tensiune a ostatecilor, să-i încurajeze şi să-i liniştească. STRATEGII DE PREVENIRE A TERORISMULUI

Preocuparea pentru prevenirea şi combaterea terorismului constituie, în perioada actuală, una dintre cele mai stringente probleme pentru forurile naţionale şi internaţionale

48

angajate în identificarea şi elaborarea strategiilor destinate controlului fenomenului infracţional. Această preocupare este în strânsă legătură cu ameninţarea pe care acest fenomen o reprezintă pentru siguranţa economică şi politică a statelor. Problematica prevenirii şi controlului terorismului este determinată de unele aspecte ale acestui fenomen, cum ar fi: raţionalitatea, conspiraţia, perseverenţa, violenţa şi capacitatea de adaptare rapidă la schimbările nou apărute. Terorismul nu poate fi contracarat cu succes decât prin contra-strategii sistematice şi inteligente, în care măsurile pro-active trebuie să se afle pe acelaşi plan cu adoptarea standardelor internaţionale în domeniul legislativ, crearea cadrului instituţional corespunzător scopului propus, pregătirea unor specialişti în acest domeniu şi dotarea adecvată a acestora. În termenii strategiei de acţiune antiinfracţională, principala problemă este aceea de a identifica cele mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a terorismului. Importanţa acestei probleme nu rezultă doar din relevanţa sa socio-politică, ci şi din costurile sociale pe care le presupune. Distincţia dintre măsurile de prevenire şi cele de combatere rezultă din caracterul lor ofensiv (pro-activ) sau defensiv (reactiv). Pentru a fi eficiente, cele două categorii de măsuri trebuie integrate într-o concepţie unitară, sistematică. În constituirea concepţiei strategice de prevenire a terorismului este necesar să luăm în considerare faptul că terorismul este atât o problemă internă a statelor, cât şi una internaţională. Astfel, pe plan internaţional, soluţiile constau în cooperarea statelor pentru prevenirea, reprimarea şi, în final, eradicarea activităţilor teroriste. Pe plan intern, guvernele au luat o gamă variată de măsuri şi anume: - înfiinţarea unor formaţiuni specializate în lupta antiteroristă; - descurajarea psihologică a eventualelor acţiuni teroriste, prin desfăşurarea unor mari forţe de ordine în locuri şi medii unde se pot produce atacuri teroriste; - instruirea persoanelor expuse riscului de a deveni ostatici în acţiunile teroriste; - izolarea în detenţie a teroriştilor pentru a nu-i influenţa pe ceilalţi deţinuţi; - atragerea sprijinului populaţiei prin intermediul mass-media. Conceptul juridico-penal cu privire la terorism se bazează în esenţă pe norma sau normele de incriminare a acestor fapte antisociale. El are în vedere analiza abstractă a normelor juridice care sancţionează comportamentul uman deviant. Internaţionalizarea luptei împotriva terorismului a făcut necesară adoptarea unor legi penale eficiente, care să permită acţiuni similare de combatere în toate ţările afectate. În acest scop, au avut loc importante reuniuni internaţionale în care s-au pus bazele unei strategii legislative unitare, paralel cu cooperarea internaţională în materie. Noile reglementări de drept penal substanţial adoptate în Europa vizează agravarea

49

pedepselor pentru toate infracţiunile săvârşite “în bandă”, vizând în special celulele operative ale organizaţiilor teroriste. Cele mai importante modificări ale procedurii penale vizează protecţia martorilor acuzării, a poliţiştilor şi magistraţilor implicaţi, precum şi facilitarea utilizării unor măsuri specifice de supraveghere a suspecţilor (infiltrarea în organizaţiile teroriste, utilizarea mijloacelor de supraveghere audio-video etc.). Alte măsuri permit chiar o restrângere a drepturilor persoanelor reţinute sau arestate (cum ar fi anchetarea suspectului în absenţa avocatului ori prelungirea arestării preventive în cazurile care reclamă luarea unei astfel de măsuri). În diverse ţări europene s-au adoptat şi alte reglementări, cum ar fi cele de drept execuţional penal. Astfel, normele de ultimă oră prevăd confiscarea specială a bunurilor şi mijloacelor utilizate pentru săvârşirea atentatelor teroriste, indiferent de valoarea acestor bunuri. Noile legislaţii prevăd posibilitatea confiscării chiar a mijlocului de transport sau a imobilului care a servit la pregătirea sau executarea acţiunii respective Întrebări de control 1. Descrieţi tipurile psihologice de terorişti. 2. Comportamentul teroristului în timpul acţiunii. 3. Care sunt strategiile de prevenire a terorismului?

TEMA 8 TEHNICI DE NEGOCIERE

INTRODUCERE

Luarea de ostatici reprezintă un procedeu de luptă terorist, constând în răpirea, capturarea, sechestrarea unor personalităţi sau a unor cetăţeni obişnuiţi, utilizaţi ca monedă de schimb, ca mijloc de presiune asupra familiilor şi autorităţilor în scopul impunerii condiţiilor avute în vedere de autorii răpirii. În ultimii ani, luarea de ostatici a devenit o metodă favorită a terorismului politic, îndeosebi datorită largii publicităţi de care se bucură asemenea evenimente. 50

Indiferent de motivaţia actului de luare de ostatici, nivelul ridicat de stres determină erodarea raţiunii şi scoate în evidenţă emoţiile şi impulsurile cele mai primitive şi mai periculoase. În acest moment trebuie să intervină negociatorii. Rolul principal al acestora este de a determina reorientarea situaţiei către o rezolvare raţională a problemelor. Pentru a realiza acest lucru negociatorii trebuie să facă faţă unor probleme cheie, cum ar fi cele relaţionale. Un prim lucru pe care trebuie să-l realizeze un negociator este să dezvolte o relaţie cu atacatorul. Rogan, Donohue şi Lyles (1990) au afirmat că negociatorul trebuie să ofere “sprijin pentru situaţia grea a atacatorului, pentru a-l face pe acesta receptiv la solicitările negociatorului ”. Negocierea este o situaţie de schimb reciproc prin intermediul discuţiilor. Stresul negociatorului este mare deoarece costurile provocate de un eventual eşec sunt şi ele mari. Luarea de ostatici reprezintă o situaţie specială datorită faptului că este în joc viaţa cuiva. În această situaţie soluţiile posibile sunt: -

un asalt asupra locaţiei;

-

atac armat;

-

folosirea de agenţi chimici;

-

negocierea. Fiecare din aceste opţiuni vor fi folosite de către forţele de ordine, fără a oferi o

garanţie în privinţa succesului Negocierea în cazul luării de ostatici este foarte diferită de negocierea tradiţională. Negocierea tradiţională presupune ca două sau mai multe părţi să se aşeze la masa tratativelor pentru a ajunge în final la un rezultat reciproc avantajos. În cazul luării de ostatici dialogul care se iniţiază între părţi are anumite avantaje. Astfel, pe măsură ce se desfăşoară incidentul, negocierea devine singura alternativă disponibilă. Autorităţile pot începe un dialog în cursul căruia să folosească diferite tactici menite să întârzie acţiunile atacatorului, să îi slăbească voinţa şi să îl determine să se predea în mod paşnic. În cazul în care această tactică se dovedeşte a fi ineficientă, se câştigă timp pentru a pune la punct o acţiune în forţă cât mai eficientă. Dacă atacatorul este un criminal, atunci scopul acestuia este de a-şi salva propria viaţă, pentru aceasta fiind dispus a încheia orice înţelegere posibilă care îi garantează

51

acest final. Dacă este un bolnav psihic, atunci motivul pentru care a luat ostatici a fost generat de nevoia de a primi ajutor sau de capta atenţia celorlalţi. Dacă este un terorist, atunci prelungirea duratei acţiunilor sale este de natură a servi mai bine cauzei pe care o reprezintă şi îi conferă şanse mai mari de a scăpa cu viaţă. Teroriştii iau ostatici din dorinţa de a obţine o audienţă cât mai mare. Un proces prelungit de negociere le poate oferi acest lucru. Astfel, interesele atacatorului şi ale autorităţilor locale converg către găsirea unei soluţii / oportunităţi de lansare într-un proces de negociere. ATACATORUL

Ce fel de oameni se iau ca ostatici?. Cea mai mare parte a cercetărilor care au căutat să răspundă la această întrebare şi-au concentrat atenţia asupra motivaţiei atacatorilor. Miron şi Goldstein (1979) au arătat că la baza acţiunii atacatorilor stau fie motive instrumentale, fie motive expresive. Cele instrumentale presupun că atacatorul, prin acţiunea sa, încearcă să producă o schimbare în ceea ce priveşte un aspect al vieţii sau să atingă un anumit obiectiv personal. Luarea de ostatici determinată de motive expresive are la bază emoţii şi impulsuri interne. Analiza incidentelor trecute, soldate cu luare de ostatici, a dezvăluit existenţa mai multor tipuri psihologice de bază implicate în astfel de situaţii. În funcţie de tipul de personalitate, Strentz (1986) împarte atacatorii în 4 categorii:

a. tipul de personalitate antisocială – se caracterizează printr-o incapacitate de loialitate, egoism şi comportament iresponsabil. Aceste persoane nu au procese de conştiinţă, nu se simt vinovate şi au o toleranţă scăzută la frustrare. Adeseori ele se transformă în criminali. Aceşti indivizi tind să-i învinovăţească pe ceilalţi indiferent de circumstanţe, fiind cei mai dificili cu care se poate negocia. Dacă un negociator primeşte răspunsuri pragmatice şi realiste, este posibil să aibă de-a face cu un astfel de individ. b. tipul de personalitate neadaptată – caracterizat prin incapacitatea individului de a răspunde eficient solicitărilor de natură afectivă, socială, intelectuală şi fizică. Astfel de oameni se bazează întotdeauna pe ceilalţi

52

atunci când îşi stabilesc programul. Sunt ceea ce se numesc “elemente de legătură”. Adeseori, ei prezintă instabilitate socială, raţionament precar şi labilitate afectivă. În cazul acestui tip de personalitate, stilul adoptat de către negociator trebuie să fie ferm şi persuasiv. c.

tipul psihotic- depresiv – caracterizat prin tristeţe, disperare, inutilitate. Gândirea şi vorbirea sunt lente, iar indecizia poate avea un caracter aparent. Gradul de concentrare a unor astfel de persoane este limitat, uneori fiind înclinate spre suicid. Nu este de dorit şi este puţin probabil ca acest tip de persoană să se afle în fruntea unui grup terorist, deoarece majoritatea teroriştilor îşi doresc să trăiască. Dacă negociatorul se confruntă cu un răspuns de genul “Pleacă! Lasă-mă în pace!”, asta înseamnă că are de-a face cu o persoană cu un astfel de tip de personalitate.

d. tipul schizofrenic-paranoid – caracterizat de percepţii mentale false sau idei de persecuţie. Aceste persoane pot părea normale în astfel de situaţii. Gândirea lor este deseori lipsită de consistenţă şi coerenţă. Dacă o persoană acţionează ciudat sau iraţional, ea se poate încadra în acest tip. O astfel de persoană este comparată de negociatori ca fiind asemeni unui “autoturism cu plinul făcut” gata să pornească în orice direcţie. O explozie a acestuia poate avea loc în orice moment şi poate fi declanşată de cea mai mică remarcă nepotrivită. NEGOCIATORUL

Primul lucru care trebuie avut în vedere în cazul luării de ostatici este următoarea maximă: “Negociatorii nu comandă niciodată, iar cei aflaţi la comandă nu negociază niciodată”. De aceea, este foarte important ca persoana care se află la comandă să nu se implice în negociere decât în situaţia în care nu există alternativă. În general, organizaţia/instituţia implicată în astfel de situaţii are în fruntea ei un factor de decizie, precum şi o persoană însărcinată cu coordonarea evenimentului. Negociatorul nu trebuie să îndeplinească nici una din aceste sarcini. În cazul în care lucrurile stau altfel, multe tactici devin imposibile, iar negocierea nu-şi atinge scopul. De cele mai multe ori negociatorul este un reprezentant al autorităţilor. În unele cazuri se poate apela şi la

53

negociatori privaţi, atunci când nu se doreşte stabilirea unei relaţii personale cu instituţia vizată. Negociatorul trebuie să fie capabil să creeze o atmosferă de neutralitate, de calm şi, în acelaşi timp, să poată formula acele întrebări care să permită rezolvarea incidentului, fără a se ajunge la incidente (politice, filosofice etc.). În orice caz, având în vedere intensitatea crescută a procesului de negociere, pe măsură ce evenimentele se desfăşoară, negociatorul trebuie să-şi păstreze obiectivitatea. Acesta nu trebuie schimbat decât în circumstanţe extreme, dar este bine să aibă un asistent care să îl suplinească atunci când situaţia o impune. Negociatorul trebuie să identifice şi să intre în contact direct cu liderul grupării atacatoare. Este necesar ca între cei doi să se creeze o relaţie de încredere şi înţelegere reciprocă.

DINAMICA PROCESULUI DE NEGOCIERE

Caracteristicile procesului de negociere în situaţii de criză Procesul de comunicare dintre negociator şi atacator se prezintă ca o situaţie unică de interacţiune între două forţe diametral opuse. Fiecare dintre participanţii la incident îşi doresc altceva şi astfel se creează un sentiment de criză şi de dezechilibru. Caplan (1964) a identificat patru etape ale procesului de dezvoltare a unei crize: a) prima etapa se caracterizează prin creşterea tensiunii odată cu încercarea de punere în aplicare a tuturor modalităţilor posibile de rezolvare a unei situaţii. Pe măsură ce acestea se dovedesc a fi ineficiente, mecanismele inadecvate de coping determină creşterea tensiunii, apariţia anxietăţii şi a disconfortului; b)în cea de-a doua etapă, pe măsură ce creşte tensiunea, sunt puse în aplicare toate măsurile de urgenţă pentru rezolvarea situaţiei, individul mobilizându-şi toate resursele interne şi externe posibile; c) în cea de-a treia etapă se poate trece la o reformulare şi remodelare a problemelor, precum şi la modificarea obiectivelor ori declararea lor ca fiind

54

nerealizabile. Se poate produce un fenomen de resemnare totală şi acceptare a tot ceea ce ar putea urma, iar în unele cazuri chiar şi o renunţare completă la tot; d) dacă stresul şi tensiunea continuă să crească şi nu pot fi stăpânite, rezolvate sau evitate, se produce un dezechilibru major sau o dezorganizare la nivel afectiv. Cu alte cuvinte, se dezvoltă o criză majoră. În acest caz atacatorul consideră că nu este posibilă o înţelegere. Astfel, el se simte obligat să folosească forţa pentru a-l determina pe oponent să acţioneze în direcţia în care el doreşte. Miza este mare pentru atacator, ostatici şi negociator. La un moment dat viaţa cuiva este pusă în pericol. Negocierea în cazul unei situaţii de criză amplifică trăirile emoţionale, predominând furia, ostilitatea şi teama. Prin insistenţă şi înţelegere, negociatorul încearcă să creeze încredere. Manipulând caracterul formal al actului de comunicare, ca şi percepţia atacatorului referitoare la controlul comunicării, se diminuează acţiunea pe bază de coerciţie şi ameninţare, ceea ce conduce la crearea unei colaborări între părţile implicate. Strategiile şi tehnicile folosite de negociator şi atacator pentru a obţine concesii unul din partea celuilalt, includ: ajustarea poziţiei, câştigarea bunăvoinţei şi dezvoltarea de propuneri. Recunoaşterea tehnicilor folosite de către atacator şi contracararea lor ajută la transformarea negocierii într-un proces normativ. Negociatorul trebuie să-i prezinte atacatorului în termeni foarte fermi capacitatea autorităţilor de a-l pune în pericol, dar şi să-i demonstreze dorinţa credibilă de a-l ajuta. Câştigarea credibilităţii de către negociator este esenţială. Odată câştigat controlul asupra atacatorului, negociatorul trebuie să acţioneze pentru a realiza imediat o legătură cu acesta. Pentru rezolvarea cu succes a negocierii este esenţială deţinerea unui control total asupra situaţiei. Este foarte importantă câştigarea încrederii atacatorului şi menţinerea acesteia până la finalizarea situaţiei. Între persoana autorizată să ia decizii în astfel de situaţii, negociator şi conducătorul echipei de intervenţie trebuie să existe o comunicare facilă, astfel încât să se asigure o coordonare eficientă a întregului proces de negociere. În orice caz, pentru a nu

55

fi compromisă poziţia negociatorului, acesta nu trebuie să fie la curent cu elementele de tactică a intervenţiei în caz de forţă majoră. În cadrul unui astfel de incident sunt multe aspecte în legătură cu care se poate negocia, cum ar fi: mâncarea, apa potabilă, transportul, accesul reprezentanţilor media, precum şi alte lucruri ce ţin de nevoile strict omeneşti (salubritate, aer condiţionat, căldură, medicamente etc.). Ceea ce nu se negociază sunt: alcoolul, armele, drogurile şi, în general, realizarea de schimburi de ostatici. De ce? Pentru că: efectele alcoolului sunt mai puţin predictibile; atacatorii deţin deja o anumită cantitate de armament cu care reuşesc să ţină sub control ostaticii, astfel încât creşterea arsenalului de arme al acestora nu poate decât să conducă la înrăutăţirea situaţiei; aşa cum efectele alcoolului sunt mai puţin predictibile tot aşa se poate vorbi şi în cazul drogurilor. Drogurile pot fi utilizate pentru îndepărtarea unor bariere de natură psihică şi biologică. Efectele pe care lipsa acestora le-ar putea avea în comportamentul unor indivizi dependenţi de ele pot fi imprevizibile; schimbul de ostatici nu este recomandat de către specialişti deoarece, pe de-o parte noilor ostatici li se va acorda o importanţă mai mare decât primilor, iar pe de altă parte, în plan emoţional, o astfel de acţiune nu poate decât să ridice nivelul de tensiune şi să creeze neajunsuri.

Întrebări de control 1. În ce constă negocierea? 2. Care sunt tipurile de atacatori identificate de Strentz? 3.

Care sunt principalele atribuţii ale negociatorului?

TEMA 9 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL DE NEGOCIERE ÎN SITUAŢIA LUĂRII DE OSTATICI

Aguillera şi Massick (1978) arată că factorii care preced un act de violenţă sunt: lipsa comunicării, ambivalenţa asupra morţii şi a vieţii, efectul pe care acţiunea îl poate

56

avea asupra celorlalţi. A înţelege relaţia dintre aceşti factori şi acţiunea teroristă este esenţial pentru dezvoltarea unei strategii de negociere corectă. Fiecare variabilă trebuie înţeleasă şi luată în considerare de către negociator, precum şi de către echipa de intervenţie. A. Comunicarea Negocierea în cazul luării de ostatici şi intervenţiile în situaţii de criză au câteva elemente comune, cel mai important fiind abilitatea de a comunica eficient. Dacă negociatorul nu cunoaşte elementele de bază ale comunicării, dacă nu ştie să asculte activ, poate să aibă la dispoziţie toată tehnologia necesară şi tot nu va avea succes. Abilitatea de a comunica este o capacitate care se dezvoltă prin învăţare şi practică. O comunicare eficientă are la bază trei principii: 1. abilitatea de a înţelege ceea ce mesajul încearcă să transmită; 2. obţinerea efectului dorit (comunicarea dintre negociator şi atacator are în sinea ei un obiectiv, fiecare vrea ceva de la celălalt); 3. comunicarea trebuie să fie etică (pentru ca negocierea să se realizeze cu succes trebuie să existe încredere şi respect între părţi). O modalitate de comunicare trebuie stabilită cât mai curând posibil după ce atacatorul şi-a făcut simţită prezenţa. Experienţa arată că atacatorii sunt cei care stabilesc modalitatea de realizare a comunicării. Sarcina negociatorului este de a convinge atacatorul că este ascultat, că se doreşte evitarea violenţei cu orice preţ, şi cel mai important, că întotdeauna există o alternativă mai bună la violenţă. Este de dorit ca în momentul realizării contactului cu acesta să nu se sesizeze dispunerea în zonă a trupelor de intervenţie. Vederea acestora nu ar face decât să crească nivelul stresului şi să precipite comiterea unor acţiuni cu efecte negative. Întotdeauna dispunerea trupelor trebuie să se realizeze doar într-un anumit moment, iar această decizie trebuie considerată ca fiind ultima opţiune, după ce are loc una dintre următoarele situaţii: -

ostaticii sunt ucişi în mod sistematic;

-

pericolul generat de situaţie este de aşa natură încât pierderea de vieţi

omeneşti este aproape sigură; -

teroristul iniţiază un atac armat împotriva ostaticilor sau a echipei de

intervenţie. 57

Negocierile realizate cu indivizi cu probleme de natură psihică implică de asemenea abilităţi de comunicare. Majoritatea celor cu care au de-a face negociatorii sunt indivizi care au probleme de natură psihică; aceştia au modalităţi proprii de a rezolva lucrurile, de a gândi şi de a simţi. Intuirea tipului de personalitate al atacatorului îl determină pe negociator să adopte cele mai eficiente tactici, să evite capcanele, astfel crescând şansele de reuşită. Analiza structurii de personalitate a celui care ia ostatici este realizată de către consultantul pe probleme de sănătate mintală din cadrul echipei de negociere. În absenţa acestuia din urmă, este esenţial pentru negociator să aibă o experienţă în acest domeniu. B. Ambivalenţa viaţă/moarte Al doilea factor de care trebuie să ţină cont negociatorul în abordarea propriei strategii de negociere este gradul de manifestare la atacator a ambivalenţei viaţă/moarte. Statistic, s-a arătat că doar un mic procent din acţiunile teroriste în care s-au luat ostatici, s-au finalizat cu crime în masă sau cu suicid. Aproximativ 86% din acţiunile soldate cu luări de ostatici s-au finalizat cu supravieţuirea ostaticilor. Deşi atacatorii ucid la începutul acţiunii pentru a face cunoscută capacitatea lor de distrugere, uneori renunţă la această idee. Desigur, pot fi şi excepţii. Este important ca negociatorul să recunoască şi să accepte faptul că ambivalenţa poate fi modificată sau manipulată. Ostaticii îşi doresc să scape de la o eventuală moarte sau captivitate, în timp ce atacatorii îşi doresc să li se răspundă pozitiv la cât mai multe dintre solicitările formulate sau să-şi facă cunoscut punctul de vedere cât mai bine posibil. Ca şi ostaticii, atacatorii caută să evite moartea sau captivitatea pe cât posibil. De fapt, ei îşi doresc la fel de mult să scape cu bine din incident. Scopul trupelor de intervenţie urmăresc să salveze ostaticii. Negociatorul trebuie să cunoască atacatorul sub toate aspectele, pentru a le folosi eficient în cadrul negocierii. Ameninţările cu moartea şi cu violenţa nu trebuie să fie niciodată tratate superficial. Orice acţiune în acest context poate fi esenţială şi trebuie luată în considerare. C. Efectele asupra celorlalţi Evaluarea efectelor asupra celorlalţi se poate realiza din trei perspective:

58

-

modalitatea în care atacatorul vede propriile acţiuni în termeni ai utilităţii şi importanţei pentru el sau organizaţia pe care o reprezintă;

-

modalitatea în care ostaticii îi văd pe atacatori şi cum înţeleg explicaţiile actului terorist;

-

modalitatea în care mass-media înţelege şi prezintă incidentul şi atacatorii. Cele mai importante elemente ce trebuie luate în considerare de către negociator

sunt: 1) - percepţia realistă a incidentului-teroriştii trebuie să ştie că, deşi o intervenţie în forţă este posibilă, ea nu va avea loc şi că efortul de a negocia nu este o pierdere de timp. Ostaticilor este bine să le fie adus la cunoştinţă că se face tot posibilul pentru a reglementa pozitiv situaţia lor. Planificarea intervenţiei trebuie să se realizeze având la bază un flux continuu de informaţii astfel încât să se poată prezice reacţia teroristului. În fruntea trupei de intervenţie trebuie să se afle o persoană hotărâtă care să prevină un asalt ce ar putea pune prematur pe toţi în pericol 2) - sprijinul situaţional adecvat – un eveniment terorist soldat cu luare de ostatici este probabil una dintre situaţiile de criză cele mai generatoare de confuzie pe care un negociator le poate întâlni. În aceste situaţii puţini indivizi, fie ei experţi, pot prezice ceea ce se va întâmpla. Disponibilitatea tuturor resurselor necesare pentru depăşirea unor astfel de situaţii este foarte importantă. Aceasta presupune mulţi specialişti, diferiţi ca profesii şi abilităţi. O situaţie tipică de negociere în cazul luării de ostatici presupune următoarele etape: -

stabilirea modalităţii de comunicare pentru a câştiga timp;

-

încercarea de a negocia o soluţie cu sprijinul celor din jur;

-

realizarea unor compromisuri atunci când situaţia o cere;

-

folosirea tragerii de timp ca mijloc pentru a diminua capacităţile atacatorului de a finaliza acţiunea;

-

identificarea acelor persoane sau situaţii care pot influenţa deciziile atacatorului;

-

concentrarea asupra efectelor secundare ale acţiunilor atacatorului;

-

asigurarea că fiecare aspect negociat este real.

59

3) - mecanisme adecvate de coping – pot include o varietate largă de acţiuni plecând de la asigurarea că teroriştii şi ostaticii au suficientă hrană şi apă, ajungând până la operaţiuni psihologice având ca subiect reducerea tensiunii. O atenţie specială trebuie acordată acelor acţiuni care pot conduce la erodarea mecanismelor prezente de coping şi la creşterea tensiunii. Fazele procesului de negociere în situaţia luării de ostatici Cea mai mare parte a situaţiilor în care se realizează luări de ostatici se finalizează cu ajutorul negocierii. Unul dintre scopurile negocierii este de a tergiversa cât mai mult timp lucrurile. De aceea, un negociator eficient va acţiona în aşa fel încât să reuşească să obţină maximum de control în acest proces. Procesul negocierii presupune parcurgerea unor faze: a. faza iniţială – aceasta se măsoară cel mult în ore şi se caracterizează printr-o puternică stare de agitaţie din partea atacatorului care îşi formulează solicitările, deseori destul de exagerate. Este important de reţinut că aceasta fază prezintă un nivel ridicat de pericol pentru siguranţa ostaticilor. În acest moment sarcina negociatorului este de a stabili contactul cu atacatorul şi de a linişti lucrurile. Odată ce aceste condiţii sunt îndeplinite se poate trece la procesul efectiv de negociere. b. faza de mijloc (intermediară) – odată cu trecerea timpului şi cu purtarea unor discuţii tot mai concrete, atacatorul îşi reformulează cererile, în sensul adaptării acestora la situaţia reală. În această fază negociatorul trebuie să fie foarte atent şi să profite de orice oportunitate care rezultă din comportamentul atacatorului. Practic, în această faza cei doi pioni acţionează pentru a-şi stabili şi consolida poziţia unuia în raport de celălalt. c. faza a treia – când lucrurile încep să se precipite. Atacatorul cere ca solicitările sale să-i fie cât mai curând îndeplinite, ceea ce conduce la o creştere foarte mare a tensiunii. În aceste momente orice eroare poate să se transforme într-o tragedie, această fază având un grad ridicat de pericol pentru ostatici. De aceea este foarte important ca negociatorul să rămână calm pentru a putea sesiza orice indiciu de rezolvare paşnică a situaţiei. În această fază efortul negociatorului de a crea un sentiment de încredere în faţa atacatorului maximizează probabilitatea finalizării cu succes a situaţiei.

60

Scopul negocierii este ca atacatorul să fie determinat să elibereze ostaticii şi să se predea. Pe parcursul acestui proces negociatorul poate să încerce să evalueze stadiul în care se află, folosind următoarele linii directoare (Fuselier, 1988): -

nimeni nu a fost ucis din momentul începerii negocierilor;

-

s-a înregistrat o scădere a numărului de ameninţări verbale;

-

tonul vocii atacatorului este mai puţin afectat de emoţii;

-

atacatorul vorbeşte mai mult ca la început;

-

atacatorul vorbeşte despre lucruri personale;

-

unii dintre ostatici au fost eliberaţi;

-

termenele impuse anterior de către atacator au trecut fără a genera o situaţie de criză. Aspectele negative care pot influenţa finalizarea cu succes a procesului de

negociere includ (Soskis şi Van Zandt, 1986): -

atacatorul a ucis anterior o persoana importanta din viaţa lui (soţie, copil);

-

atacatorul afirmă că vrea să fie ucis de către forţele de ordine;

-

atacatorul şi-a fixat un termen limită pentru moartea sa;

-

atacatorul refuză să negocieze.

Tehnici de negociere în situaţia luării de ostatici În cadrul fiecărei faze negociatorul pune în aplicare diferite tehnici. După faza iniţială în care se stabileşte contactul cu atacatorul este foarte important ca orice concesie care se face acestuia să fie însoţită de primirea a ceva în schimb. În acest fel se dezvoltă o relaţie în cadrul căreia atacatorul este nevoit să accepte sugestii şi direcţionări din partea negociatorului. In consecinţă, atacatorului i se pot face concesii în ceea ce priveşte furnizarea de hrană, carburanţi, medicamente sau expunerea publică a problemelor formulate, dar toate în schimbul unor ostatici. Scopul este de a reduce cât mai mult numărul ostaticilor, precum şi de a reduce capacitatea de apărare a atacatorului (armamentul de care acesta dispune). În acest sens, de-a lungul timpului au fost adoptate o serie de tehnici de negociere care în final s-au dovedit a fi eficiente, respectiv: a. folosirea de întrebări cu răspunsuri deschise – în acest fel negociatorul încurajează continuarea procesului de comunicare. Aceasta tehnică este eficientă pentru

61

întreg procesul de negociere, pentru a câştiga timp şi pentru a da astfel şansa forţelor de intervenţie să pună la punct un plan de acţiune cât mai eficient; b. evitarea înfruntării atacatorului – negocierea se caracterizează în primul rând prin tendinţa de a calma lucrurile şi a nu exacerba tensiunile; c. evitarea termenelor limită prin crearea artificială de probleme în îndeplinirea solicitărilor – pe măsură ce se apropie termenul de realizare a unei cereri a atacatorului, negociatorul trebuie să evite îndeplinirea ei aducând în prim plan noi aspecte ale problemei, neaşteptate. În acest fel se creează premizele pentru nerealizarea sarcinii fără a determina reacţii negative din partea atacatorului; d. menţinerea controlului asupra scenei de acţiune, astfel încât accesul la atacator să fie permis numai anumitor persoane, în caz contrar se poate pierde controlul asupra situaţiei, fapt care poate degenera în momente tragice; e. categorizarea ostaticilor (femei, copii, răniţi etc.) astfel încât acestea să fie eliberate în grupuri şi nu individual; f. manipularea mediului în care acţionează atacatorii – comunicaţiile, electricitatea, apa şi alţi factori pot fi manipulaţi pentru a izola atacatorii şi a le slăbi astfel rezistenţa; g. apelul la aspectele umanitare relevate de discursul atacatorului – în general, teroriştii sunt preocupaţi de impactul pe care îl au aparenţele. Apelul la temeni precum “eliberare pe considerente umanitare” pot determina din partea atacatorului o atitudine mai flexibilă în raport cu anumite categorii de ostatici (femei, copii, răniţi etc.); h. evitarea răspunsurilor negative – în locul unui răspuns negativ la solicitările formulate de atacator, negociatorul poate răspunde reformulându-le. În această situaţie întârzierea îndeplinirii solicitării, ia locul refuzului; i. menţinerea unei atmosfere pozitive – negociatorul trebuie să menţină o atitudine prin care să arate că totul poate fi rezolvat, acesta trebuind să asigure permanent atacatorul că lucrurile vor sta în acest fel; j. diminuarea importanţei ostaticilor, până la nivelul la care atacatorul trebuie convins să-i menţină în viaţă. Acesta nu trebuie să conştientizeze faptul că siguranţa ostaticilor depăşeşte toate celelalte considerente; 62

k. menţinerea unei situaţii clare cu privire la termenele limită (promisiuni, acţiuni şi alte evenimente importante, relaţionate cu luarea de ostatici); l. determinarea atacatorilor şi a ostaticilor să conlucreze la rezolvarea situaţiei – aceştia trebuie implicaţi în activităţi care să presupună acţionarea în cadrul unei echipe, creându-se astfel premise pentru realizarea unei legături între cei în cauză. Toate aceste tehnici, precum şi altele care pot fi dezvoltate pe parcursul luării de ostatici trebuie să ţină cont de evaluarea foarte corectă a situaţiei şi adaptarea lor acesteia. EXPERIENŢA DE OSTATIC

A fi ostatic este o experienţă traumatizantă care determină reacţii severe la nivel psihic şi comportamental, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Fazele iniţiale pe care le experimentează ostaticii sunt: -

negarea;

-

iluzia eliberării imediate;

-

evitarea analizei asupra situaţiei, prin realizarea unor activităţi diferite de context;

-

aprecierea valorii vieţii unui om. În general, o persoană nu este pregătită pentru a fi ostatic sau ameninţată cu

moartea. De aceea, o primă reacţie tipică este negarea. Din interviurile realizate cu cei care au trăit astfel de experienţe a rezultat că, pe măsura derulării evenimentului, ostaticii s-au gândit la ceea ce au făcut în viaţa lor, au evaluat plusurile şi minusurile şi au luat în considerare posibilitatea de a face unele lucruri într-o altă manieră decât cea de până acum, dacă vor supravieţui incidentului. Conform lui Symonds (1980), în această fază are loc şi o frică generalizată, ce determină panică şi ţipete. Desigur, acestea sunt comportamente neacceptate de către atacator. Starea psihică a ostaticilor va fi influenţată în aceste momente de prezenţa atacatorului, datorită faptului că acesta este cel care are putere de decizie asupra vieţii lor. Această stare este întărită de către atacator. În această situaţie ostaticii experienţiază o disociere a sentimentelor de gânduri şi comportamente. Ei afişează o atitudine de fals calm, precum şi un comportament cooperant. Ei dezvoltă o “traumă psihologică de tip infantil”, trebuie să se supună unor reguli, să asculte şi să fie liniştiţi, în caz contrar putând fi răniţi sau chiar omorâţi.

63

Ostaticii pot sau nu să dezvolte o legătură pozitivă cu atacatorul (sindromul Stockholm), fapt care depinde de doi factori: timpul, pe de-o parte, şi lipsa unor contacte negative cu atacatorul, pe de altă parte. Sindromul Stockhlom îşi are originea într-un incident ce a avut loc în cadrul spargerii unei bănci din Stockhlom, Suedia, în anul 1973. Incidentul a avut o durată de 130 de ore şi a fost rezolvat în mod paşnic, fără să fie rănit cineva. În final, autorităţile au fost surprinse să constate că ostaticii (angajaţii băncii) au arătat o mare simpatie faţă de atacatori şi ostilitate faţă de forţele de ordine. Ostaticii au refuzat să depună mărturie împotriva suspecţilor, iar pe unii chiar i-au sprijinit financiar în procesul care a avut loc. Cele trei componente ale acestui sindrom sunt: a) ostaticii dezvoltă atitudini de simpatie şi afecţiune faţă de atacatori; b) ostaticii dezvoltă atitudini negative faţă de forţele de ordine; c) după rezolvarea incidentului, ostaticii păstrează, într-o anumită măsură, un grad de simpatie şi compasiune faţă de atacatori. În acest caz, teoria afirmă că ostaticii depind atât de atacatori, cât şi de forţele de ordine pentru a-şi asigura supravieţuirea. Acest sentiment pozitiv faţă de atacator se dezvoltă în condiţiile în care acesta din urmă, deşi are puterea de a tortura sau ucide ostaticii, nu face acest lucru, fapt pentru care captivii dezvoltă un sentiment de gratitudine pentru că li se acordă favoarea de fi lăsaţi în viaţă. Datoria negociatorului este de a acţiona în aşa fel încât între atacator şi ostatici să se realizeze un transfer pozitiv. Negociatorul poate face posibil acest lucru, fie prin folosirea în discuţiile cu atacatorul a numelor ostaticilor, fie prin a-i cere acestuia să întrebe ostaticii dacă au probleme medicale sau de altă natură, fie prin a le permite ostaticilor să transmită mesaje către membrii familiilor lor. Astfel, se va permite crearea unei relaţii personale între atacator şi ostatici. Menţionăm că, în cazul atacatorilor psihopaţi acest lucru nu va fi posibil deoarece nu le pasă şi nu vor accepta acest lucru. Alţi factori care pot concura împotriva realizării unei legături pozitive între atacator şi negociator sunt: diferenţele culturale, preexistenţa unor stereotipuri rasiale, ideologice, etnice sau religioase. În aceste cazuri este posibil ca trecerea timpului să acţioneze împotriva supravieţuirii ostaticilor datorită faptului că sentimentele negative dezvoltate de către atacator cu privire la ostatici sunt întărite.

64

. Ostaticii cer o atenţie specială după consumarea evenimentelor. Ei trebuie să fie incluşi în cadrul unor programe de terapie individuală şi de grup prin care să se realizeze readaptarea şi reabilitarea lor, controlarea impactului negativ pe care media şi autorităţile l-ar putea avea asupra lor. Întrebări de control 1. Care sunt elementele pe care negociatorul trebuie să le ia în considerare? 2. Detaliaţi fazele procesului de negociere. 3. Care sunt tehnicile de negociere utilizate în situaţia luării de ostatici? 4. La ce se referă Sindromul Stockholm?

TEMA 10 MASS-MEDIA ŞI COMPORTAMENTUL INFRACŢIONAL

IMPACTUL MASS-MEDIA ASUPRA COMPORTAMENTULUI AGRESIV

Comunicarea este procesul prin care se realizează influenţarea şi manipularea comportamentală. Aceasta reprezintă procesul de transmitere a informaţiilor de la un emiţător la un receptor prin intermediul unui canal de comunicare, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. Într-o formă simplă, procesul de comunicare poate fi redat astfel: s

EMIŢĂTOR

INFORMAŢIE

CANAL

INFORMAŢIE

RECEPTOR

O formă specială de comunicare este comunicarea prin mass-media. Aceasta se referă la sistemele şi instituţiile specializate care fac uz de mijloace tehnice (presă, radio, televiziune etc.) pentru a răspândi, în mod indirect şi unilateral, un mesaj unei audienţe largi, eterogene şi dispersate. La nivel social mass-media îndeplineşte următoarele funcţii:  informativă;  interpretativă;

65

 expresivă;  critică. Prin intermediul mass-media suntem informaţi şi ni se oferă posibilitatea de a fi “la curent” cu ceea ce se întâmplă în lume, reprezentând o modalitate de socializare prin care se transmit anumite norme şi modele comportamentale. Mass-media reprezintă un fel de “agendă a realităţii”, stabilind ordinea de priorităţi sau ordinea importanţei problemelor sociale prin interesul pe care-l focalizează asupra lor. Cele mai importante mijloace media sunt: ziarele, revistele, cărţile, cinematografia, televiziunea, radioul etc. Acestea se diferenţiază între ele prin modalităţile tehnice folosite, auditoriul circumscris, mod de prezentare etc. În conştiinţa omului civilizat, televiziunea a devenit unul dintre cei mai importanţi factori de influenţare şi manipulare, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Imaginea are un impact deosebit asupra comportamentului uman. Ea este cel mai uşor de înţeles şi constituie cel mai accesibil mijloc de comunicare. O informaţie despre o infracţiune comisă cu violenţă, fără reprezentare imagistică, este mai puţin traumatizantă şi mai uşor de suportat decât o informaţie însoţită de imagini de la locul faptei. Pe lângă modul de operare pe care îl oferă, aceste imagini pot stimula şi anumite tendinţe agresive latente, mărind astfel probabilitatea ca acestea să se manifeste în comportament. Susţinătorii acestei relaţii de cauzalitate între modelele prezentate în mediile de informare şi infracţiunile comise se bazează adesea pe argumentul publicităţii: dacă televiziunea, ziarele şi revistele reuşesc să convingă mii de oameni să cumpere un produs numai arătând că şi alţii îl cumpără şi-l apreciază, de ce nu ar urma un număr mare de indivizi exemplul pe care îl văd la televizor sau în presa scrisă? Prezentarea explicită a violenţei poate da idei despre existenţa unor anumite forme de comportament, dar aceasta este cu totul altceva. În special, tinerii imită modelele pe care le văd şi astfel învaţă anumite comportamente antisociale. Dacă li se oferă şi exemple explicite de comportament violent şi reprobabil, tinerii ar putea ajunge să ia toate aceste manifestări anormale drept normale şi acceptabile din punct de vedere social (Eysenck & Eysenck, 1998). S-a obiectat adeseori că un control asupra mediilor de informare înseamnă un act de cenzură şi deci o violare a libertăţii de exprimare, dar părţile interesate ar trebui să înţeleagă că deşi au pus la îndoială metodologiile şi concluziile cercetătorilor, există totuşi un prea larg consens al comunităţii ştiinţifice în ceea ce priveşte influenţa negativă a mass-media asupra comportamentului infracţional.

66

Prezentarea violenţei în mass-media are un impact deosebit asupra audienţei, şi implicit asupra aspectului financiar. Interesul românilor pentru subiecte care abordează violenţa este regăsit în graficele de audienţă TV. Numărul telespectatorilor creşte considerabil şi pe durata emisiunilor care au ca subiect infracţionalitatea: crime, violuri şi tâlhării. Convins că telespectatorii nu agreează violenţa în exces, Consiliul Naţional al Audiovizualului a considerat că numărul emisiunilor în care predomină violenţa ar trebui restrâns. Unii jurnalişti susţin că nu presa creează violenţa, ea nu face decât să o consemneze. În ultimii ani, mass-media din România a prezentat foarte multe cazuri şocante despre violenţă. Astfel, în luna octombrie 1998, în faţa primăriei din Piteşti, o femeie ameninţa că îşi va da foc dacă autorităţile nu îi repartizează o locuinţă. În jurul ei s-a strâns atunci o mulţime de oameni, dintre care unii chiar au încercat să intervină, dar cel care i-a împiedicat a fost chiar soţul femeii. I. V. şi-a aruncat benzină pe îmbrăcăminte după care şi-a dat foc. Operatorul a filmat întreaga scenă care a fost transmisă în direct la TV. Aceste imagini au făcut înconjurul lumii, iar oamenii au văzut o scenă de groază, cum flăcările au cuprins şi au ars corpul femeii. Un alt caz şocant a fost prezentat în cadrul emisiunii “Brigada Mobilă” când s-a insistat cu obstinaţie pe detaliile horror, în care capul tăiat al unui om a fost pus într-o găleată, iar mâinile acestuia, tăiate de asemenea, bătute în cuie pe gardul unei case. Multe dintre ştirile care au avut ca subiect copiii au arătat publicului imagini şi scene de coşmar. Poate fi amintită tragedia lui A. C., un copil din Iaşi, violat şi apoi omorât cu bestialitate. El a fost găsit în pădurea de la marginea oraşului, strangulat şi legat de trunchiul unui copac. Ca şi când suferinţele fizice îndurate nu ar fi de ajuns, unii jurnalişti se întrec uneori în a obţine interviuri chiar de la victime, nefăcând altceva decât să sporească trauma psihică a acestora prin retrăirea scenelor de coşmar. Are violenţa prezentată în mass-media efecte asupra comportamentului infracţional? Iar dacă da, care sunt acestea? Pentru a răspunde la aceste întrebări vom prezenta în continuare o serie de rezultate experimentale, precum şi modelele teoretice care s-au dezvoltat pe baza lor.

TEORII ASUPRA ORIGINII ŞI DEZVOLTĂRII COMPORTAMENTULUI AGRESIV

Consideraţii generale Discuţiile despre originea şi dezvoltarea comportamentului agresiv, respectă vechea controversă dintre “moştenit” şi “dobândit”, dintre rolul eredităţii şi rolul învăţării din psihologia clasică (Geen, 1990).

67

Se ridică aceleaşi întrebări: comportamentul uman este rezultatul unor impulsuri şi instincte moştenite biologic, ereditar sau este rezultatul experienţei, condiţionării şi învăţării? Agresivitatea este o parte normală a comportamentului uman, moştenită de la primate sau este o aberaţie a naturii umane, creată de condiţiile sociale şi de mediu? Punctul de vedere biologic susţine ipoteza unor tendinţe agresive determinate genetic, comune omului şi întregii lumi animale; cel behaviorist susţine originea lui în experienţă, condiţionare şi învăţare. Cele două poziţii nu se exclud reciproc (Geen,1990), atât moştenirea genetică cât şi cea învăţată constituind premisele răspunsului agresiv la anumite situaţii din mediu. Teoria învăţării sociale Această teorie a fost promovată de Albert Bandura şi colaboratorii săi (1973) şi conform acesteia agresivitatea este o atitudine socială dobândită, învăţată din succesele şi insuccesele activităţii umane (prin întăriri pozitive şi negative), ca şi prin imitarea unor modele de comportament agresiv. Comportamentul agresiv este analizat din trei puncte de vedere: 

condiţii care facilitează achiziţionarea acestui tip de comportament;



influenţele de mediu care facilitează desfăşurarea comportamentului agresiv;



condiţiile care menţin comportamentul agresiv (Geen, 1990). Kaplan & Saddock (1995) spun că există trei concepte de bază în toate teoriile învăţării

şi anume achiziţia comportamentului agresiv, instigarea la agresivitate şi întărirea acestui tip de comportament. Achiziţia înseamnă observarea directă a comportamentului în familie sau la TV, iar comportamentul agresiv apare cu o probabilitate mai mare la instigare, iar întărirea comportamentală se observă mai ales la cei care au trăit într-un mediu în care agresivitatea era o prezenţă constantă. Potrivit acestor autori, multe forme ale comportamentului agresiv sunt, din punct de vedere cultural, întărite pozitiv şi acceptate social. Conform lui Berkowitz (1993), comportamentul agresiv este un rezultat al învăţării în timpul experienţei proprii, întăririle pozitive pentru actele agresive determinând subiectul să recidiveze, anticipând recompensa pe baza experienţei anterioare. Astfel, eliminarea completă a agresivităţii din societatea umană este imposibilă din cel puţin două motive: 

oamenii învaţă prea repede că acest tip de comportament este recompensat;



nimeni nu poate evita sentimentele negative de nefericire şi de stres care au o importantă contribuţie la apariţia comportamentului agresiv.

68

În legătură cu acest aspect el a studiat factorii de risc care produc creşterea mâniei, a ostilităţii şi a violenţei în societate: sărăcia, temperaturile înalte, aglomeraţiile urbane, poluarea atmosferică, mirosurile grele, evenimentele triste din viaţă, mass-media, consumul de alcool şi droguri, accesul liber la armele de foc, dar a atras totodată atenţia asupra necesităţii interpretării probabilistice a acestora, relaţia directă cauză-efect fiind posibil de pus în evidenţă numai pe populaţii mari de subiecţi. Teoria neoasociaţionistă Conform lui Berkowitz (1993) frustrarea generează comportamentul agresiv doar în măsura în care e resimţită ca fiind neplăcută, adică atunci când se pune problema valenţei afective şi stilului atribuţional de raportare a subiectului la frustrare. Din analiza teoriei lui Berkowitz se poate concluziona că învăţarea poate modifica doar relaţia dintre frustrare şi agresivitate, nefiind însă responsabilă pentru agresivitate. În această relaţie autorul a introdus două elemente intermediare: 

reacţia emoţională la frustrare exprimată prin sentimente negative de tipul mâniei, depresiei, anxietăţii;



prezenţa indiciilor evocatoare, indispensabile pentru reactualizarea agresivităţii. Primul element este condiţia internă emoţională care corespunde sentimentului de

frustrare la individ, condiţie care depinde de caracterul voluntar/involuntar atribuit frustrării şi de evaluarea generală a comportamentului celuilalt în situaţia particulară creată. Indicii evocatori sunt, pe lângă agentul frustrant însuşi, stimulii externi asociaţi cu acesta prin asemănare şi prin contagiune temporală sau spaţială, ca de exemplu arme, fotografii, culori, temperatură etc. Berkowitz a preluat mai târziu elementele teoriei atribuţionale (Averill, 1983; Dodge, 1986) susţinând că persoana resimte emoţii negative şi devine cu atât mai agresivă cu cât: 

atribuie sursa frustrării celuilalt



consideră că obstacolul îi este special destinat



consideră comportamentul celuilalt ca impropriu din punct de vedere social Persoana frustrată devine extrem de nefericită, copleşită de sentimente negative,

sentimente care devin stimulii principali ai comportamentului agresiv. Dar aceasta este doar un exemplu caracteristic fenomenului mult mai general al agresivităţii determinate de emoţiile negative. Au fost descoperite şi alte surse de afecte negative care duc la agresivitate, inclusiv ameninţările la adresa identităţii, depresia, durerea fizică.

69

Teorii genetice, neurobiologice şi hormonale Studiile pe gemeni sunt deocamdată unele din puţinele metode de studiu a componentei ereditare în comportamentul agresiv, deoarece etic şi deontologic, selecţia naturală şi controlată nu este posibilă la om. Aplicată la animale inferioare, selecţia naturală controlată demonstrează indubitabilitatea eredităţii în comportamentul agresiv (Kaplan & Saddock, 1995). Studiile pe gemeni mono şi dizigoţi, reluate ulterior de către cercetători precum, Wilson & Herrnstein (1985), Tellegen et al., (1988) dau rezultate destul de contradictorii, dar care invită la continuarea lor. Ceea ce studiile subliniază însă de fiecare dată este necesitatea completării datelor referitoare la implicaţiile ereditare şi faptul că se moşteneşte un potenţial agresiv care poate sau nu să se manifeste deschis, în funcţie de influenţele de mediu care pot activa şi întări acest potenţial. Explicarea comportamentului agresiv prin anomalii cromozomiale, în speţă cea referitoare la existenţa unui cromozom Y în plus la bărbaţi, constituie tema a numeroase cercetări actuale.



Relaţia comportamentului agresiv cu biochimismul uman a fost amplu cercetată mai ales în ultimii ani, vis-a-vis de diferenţele de sex, certe la animale, unde în mod obişnuit, masculul este mai agresiv decât femela. Sistemul neurochimic al organismului sensibilizează persoana în anumite condiţii declanşatoare pentru comportamentul agresiv şi o face să adopte mai frecvent acest comportament. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, în stadiul actual al cercetărilor, agenţii biochimici

nu sunt cauzele directe ale comportamentului agresiv, ci ei fac persoana mai sensibilă la stimulii externi care produc reacţia agresivă, sau pot exacerba intensitatea acestui răspuns (Berkowitz, 1993). Influenţa neurotransmiţătorilor Două tipuri de studii efectuate pe animale au arătat că observarea violenţei sau perceperea ameninţării violenţei produce o activare neuronală detectabilă şi modificări în funcţionarea neurotransmiţătorilor (Welch & Welch, 1997). La fel de interesantă este şi teoria lui Miczek (1995) asupra ameninţării cu bătaia. Animalele care au fost puse într-o situaţie de confruntare, chiar şi în lipsa comportamentului agresiv deschis, au arătat un pattern specific de activare neuronală.

70

De aici se poate sugera că observarea violenţei sau a confruntărilor determină activarea neuronală a pattern-ului înnăscut care devine asociat cu indiciile observate în mediu, chiar şi în absenţa oricărei întăriri pentru animal. Asemenea indicii pot declanşa acelaşi pattern de activare care pregăteşte animalul pentru agresiune. Cu toate că există câteva alternative explicative în toate aceste studii, rămâne de văzut dacă asemenea reacţii sunt valabile şi în cazul oamenilor. Hormonii şi învăţarea observaţională Hellhammer şi colaboratorii săi (1985) au expus bărbaţi tineri şi adulţi la diferite scene de film şi apoi au măsurat nivelul de testosteron al subiecţilor. S-a descoperit creşterea nivelului de testosteron după expunerea la filme erotice, scăderea acestuia după expunerea la filme generatoare de anxietate, dar nici o schimbare după expunerea la filme violente. Se poate considera, cel puţin la nivel teoretic, că răspunsul nivelului de testosteron va depinde de personajul cu care subiectul se identifică: cu victima sau cu agresorul. Aceasta este o problemă foarte importantă deoarece, aşa cum este stabilit deja, hormonii pot altera percepţia semnalelor sociale între membrii aceleiaşi specii ( Huesmann, 1997) şi în mod particular, un nivel ridicat de testosteron poate face organismul mai sensibil la stimulii ameninţători. Arousal-ul, eroarea de atribuire ostilă şi refacerea scenariului Procesele hormonale şi ale neurotransmiţătorilor, relaţionate cu observarea violenţei, furnizează dovezi biologice în privinţa erorilor de atribuire ostilă şi a refacerii scenariilor agresive. Indiciile asociate cu observarea violenţei pot declanşa un răspuns fiziologic care pregăteşte individul pentru violenţă, testosteronul sensibilizându-l cu privire la stimulii ameninţători. În mod similar, ne putem aştepta ca asocierea arousal-ului cu observarea violenţei să aibă efect asupra procesării informaţiei care guvernează comportamentul social. Organismul care a fost expus o lungă perioadă de timp la violenţă, poate fi mult mai activat în prezenţa indiciilor anterior asociate cu observarea acesteia. Un nivel general prea ridicat de arousal va face dificilă interpretarea indiciilor ambiguui şi în această situaţie poate să apară eroarea de atribuire ostilă (Dodge & Somberg, 1987). Această stare de activare va determina o căutare superficială a scenariilor, iar cel mai bine învăţat scenariu va domina refacerea. Găsirea unui scenariu potrivit pentru a răspunde la ameninţare fără a escalada violenţa, nu este o sarcină cognitivă uşoară, iar succesul performaţei în sarcinile cognitive dificile este diminuat în cazul în care nivelul de arousal devine foarte ridicat (Anderson, 1980).

71

Dacă secreţia de testosteron este de asemenea stimulată şi deformează percepţia stimulilor sociali, riscul atribuirii ostile creşte direct proporţional cu probabilitatea de refacere a scenariilor agresive. Activarea neurotransmiţătorilor specifici sau a pattern-ului neuronal asociat cu agresivitatea se poate constitui într-un indiciu suplimentar pentru interpretarea şi refacerea scenariului agresiv. Ne putem aştepta ca diferenţele individulale în privinţa arousal-ului să joace şi ele un rol în achiziţia scenariilor prin învăţare observaţională. Persoanele care au un nivel de bază scăzut al arousal-ului, cum ar fi de exemplu extravertiţii (Eysenck & Eysenck, 1998) vor căuta stimulări care să le aducă arousal-ul la un nivel optim. În societatea modernă observarea violenţei în viaţa reală sau în filme, constituie o oportunitate evidentă de creştere a nivelului de arousal dar, din nefericire, introvertiţii par să petreacă în general mai mult timp în faţa televizorului (Huesmann, 1986). Acest fenomen poate fi doar un rezultat al introvertirii. Extravertiţii, atunci când privesc scene violente sunt mult mai activaţi de acestea, iar acest arousal este de fapt o întărire a comportamentului (Huesmann, 1997). Din acest motiv, ei sunt mai expuşi la violenţă şi riscului de a achiziţiona scenarii violente prin învăţare observaţională. La fel de importantă ca şi învăţarea observaţională în achiziţia scenariilor potrivite, trebuie să fie şi sensibilitatea copilului la consecinţele folosirii scenariului, de exemplu, la recompensă sau pedeapsă. Este probabil ca acei copii care sunt mai puţin uşor de condiţionat prin aprobarea socială, să fie mai predispuşi la achiziţia scenariilor agresive nepotrivite într-un mediu normal. Copilul care experienţiază mai puţină anxietate ca răspuns la dezaprobarea socială şi mai puţină gratificaţie ca răspuns la recompensele sociale, este mult mai greu de condiţionat.

Întrebări de control 1. Rolul teoriei învăţării sociale în dezvoltarea comportamentului agresiv. 2. Influenţa neurotransmiţătorilor în modularea comportamentului agresiv. 3. Ce rol are mass-media în promovarea comportamentului infracţional?

TEMA 11 ABORDAREA COGNITIVĂ A COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

72

Contribuţiile cele mai însemnate în explicarea agresivităţii şi comportamentului agresiv din această perspectivă au fost aduse de Zillmann (1978), Dodge (1980) şi Huesmann (1982). Principiul transferului de excitare Zillmann s-a axat pe interpretarea cognitivă a activităţii fiziologice, luând în considerare principiile teoretice asupra emoţiilor, promovate de Schachter şi Singer (1962) conform cărora starea emoţională este produsul interacţiunii dintre activarea fiziologică şi interpretarea cognitivă a acesteia. Astfel, în timp ce prima componentă este privită ca emoţional nespecifică, ea determinând numai intensitatea procesului emoţional, interpretarea cognitivă este cea care dă calitatea stării afective. Pornind de la aceasta, Zillmann a sugerat că există o legătură puternică între activarea fiziologică, operaţionalizată prin ritm respirator, activitate epidermală, tensiune arterială etc. şi agresivitate, pentru că valorile ridicate ale activării fiziologice sunt specifice unui individ frustrat. Zillman (1978) a formulat principiul transferului de excitare conform căruia atunci când un eveniment ce induce o stare de activare (arousal) ia sfârşit, excitaţia rămâne şi descreşte lent. Apariţia unui nou eveniment ce induce stări emoţionale determină transferul de excitaţie şi, implicit, amplificarea răspunsului. Acest transfer nu funcţionează însă întotdeauna deoarece intervin şi factorii legaţi de context şi interpretarea cognitivă, aceasta din urmă favorizând un răspuns mai bine adaptat circumstanţei. Modele cognitive de procesare a informaţiei agresive Există dovezi conform cărora observarea încă din copilărie a agresivităţii şi violenţei în mediul în care copilul se dezvoltă, inclusiv în mass-media, contribuie în mod substanţial la dezvoltarea comportamentelor agresive care pot persista pe tot parcursul vieţii. Dovezile empirice privind importanţa învăţării observaţionale au fost acumulate de-a lungul timpului fiindu-le adăugată relevanţă prin emergenţa modelelor proceselor social-cognitive care explică diferenţele individuale în cazul agresivităţii. Huesmann (1997) a realizat o trecere în revistă a modelului cognitiv de procesare a informaţiei în cazul comportamentului social prin intermediul căruia agresivitatea poate fi înţeleasă. De asemenea, a scos în evidenţă rolul pe care învăţarea observaţională îl joacă în dezvoltarea structurilor cognitive şi de procesare a informaţiei care controlează comportamentul social în general, şi comportamentul agresiv în particular. Există două modele generale ale proceselor cognitive de procesare a informaţiei care au încercat explicarea modului în care oamenii achiziţionează şi îşi menţin comportamente agresive.

73

Primul a fost dezvoltat de Dodge et al., (1980, 1986; Crick & Dodge, 1994) şi s-a axat pe percepţii şi atribuiri, iar doilea, dezvoltat de Huesmann et al., (Huesmann 1982, 1986, 1988; Huesmann & Eron, 1984) s-a axat în mod particular pe credinţe, scenarii şi învăţarea observaţională. Ambele modele se bazează pe teoria procesării informaţiei şi îşi au originea în formulările anterioare ale lui Bandura (1979, 1986) cu privire la procesele cognitive implicate în învăţarea socială, precum şi în gândirea neoasociaţionistă a lui Berkowitz (1990). Dodge et al.,au pus în evidenţă existenţa unui stil atribuţional ostil definit ca fiind tendinţa de a atribui altora intervenţii ostile în situaţii ambigue. Aceşti cercetători au pornit de la ipoteza conform căreia copiii sunt mai agresivi deoarece au două tipuri de viziuni: o “viziune cinică”, manifestată ca o tendinţă de a-i vedea pe alţii ca fiind agresivi, şi o “viziune paranoică”, manifestată ca predispoziţie de a se aştepta la consecinţe negative pentru sine. Dodge a susţinut că orice eroare apărută în orice moment al atribuirii, poate duce la manifestarea unui comportament agresiv. El a concluzionat că într-o situaţie dată, un copil agresiv va fi mai susceptibil de a selecta stimuli consideraţi ostili, de a interpreta atitudinea altora ca ostilă, de a alege soluţii agresive şi, ca urmare, de a manifesta comportamente agresive, toate acestea ca urmare a evaluării sumare a efectelor şi consecinţelor comportamentelor sale. Huesmann a propus integrarea elementelor cheie ale modelului social - cognitiv într-un model unificat de procesare a informaţiei care explică rolul cogniţiilor, mai exact al scenariilor, schemelor şi credinţelor normative în comportamentul agresiv. Acest model porneşte de la premisa conform căreia comportamentul agresiv este controlat în mare măsură de o extensie a unor scenarii cognitive care sunt stocate în memoria persoanei şi care sunt utilizate ca şi ghid de comportament şi modalitate de rezolvare a problemelor sociale. Un scenariu încorporează cunoştinţe declarative şi procedurale, sugerând ce evenimente se vor produce în mediu, cum trebuie să se comporte persoana ca răspuns la acestea şi care va fi rezultatul probabil al comportamentului respectiv. Schemele cauzale sunt o a doua modalitate de cogniţie despre care se presupune că influenţează comportamentele. Acestea sunt o bază de date pe care individul o foloseşte pentru evaluarea semnalelor din mediu şi pentru realizarea de atribuiri cu privire la intenţiile celorlalţi. Aceste atribuiri vor influenţa căutarea unui scenariu de comportament. Credinţele normative sunt o a treia formă de cogniţie care joacă un rol central în reglarea comportamentului agresiv, referindu-se la oportunitatea acestuia şi sunt relaţionate cu perceperea normelor sociale. Credinţele normative sunt folosite pentru a interpreta

74

comportamentele altora, pentru a ghida căutarea scenariilor sociale şi pentru a înlătura scenariile şi comportamentele nepotrivite. Rolul învăţării observaţionale în achiziţia scenariilor, schemelor şi credinţelor agresive

Învăţarea joacă un rol cheie în achiziţia scenariilor şi schemelor pentru comportamentul social. Cercetările

în domeniul dezvoltării copilului au sugerat că

învăţarea observaţională şi condiţionarea interacţionează pe măsură ce copilul se dezvoltă pentru a-i oferi posibilitatea să achiziţioneze scheme şi scenarii (Bandura, 1973, 1977, 1986, Bandura, Ross & Ross, 1963, Eron, Walder & Lefkowitz, 1971, Huesman & Eron, 1986). O credinţă, o schemă sau un scenariu este mult mai probabil de a fi mai întâi sugerat prin observarea celorlalţi şi mai apoi mult mai ferm consolidat prin întărirea folosirii lui. Observarea părinţilor, fraţilor, partenerilor de joacă, toate sunt importante, cum la fel de importantă este şi observarea personajelor din mass-media. Un important principiu de encodare aplicat învăţării observaţionale este cel al specificităţii encodării (Tulving & Thompson, 1973). Acesta se referă la dovada empirică potrivit căreia contextul specific în care informaţia apare atunci când este encodată, devine asociat cu informaţia şi poate declanşa activarea sa în memorie mai bine decât alte informaţii semantic realaţionate. Astfel, de exemplu, culoarea unei camere în care a fost observat un act violent, poate mai târziu declanşa amintiri ale acelui act. O varietate de alte caracteristici ale observării scenelor măreşte sau diminuează posibilitatea ca un copil să encodeze scenariile observate sau să adopte schemele sau credinţele deduse. Observarea scenariilor care nu sunt frapante precum şi observarea consecinţelor indezirabile reduce posibilitatea ca acestea să fie encodate ca posibile scenarii de folosit în viitor. Cu cât copilul se identifică mai puţin cu persoanele observate şi cu cât comportamentul acestora i se pare mai nerealist, cu atât mai puţin va encoda ceea ce aceştia i-au arătat. Pe parcursul procesului de învăţare schemele care sunt activate, influenţează reuşita encodării şi integrării în memorie a scenariilor observate, în aceeaşi măsură cu natura inferenţelor care au fost realizate. Astfel, starea emoţională cât şi stimulii situaţionali pot face ca schemele să devină accesibile conştiinţei. Dacă schemele activate sunt în discordanţă cu scenariul observat, encodarea este dificilă, pe când, în cazul unei conocordanţe, encodarea va fi facilitată. De

75

exemplu, o persoană furioasă, cu arousal ridicat, ar putea vedea o secvenţă de comportament agresiv mult mai potrivită decât ar considera-o în altă circumstanţă. Un băiat care vede numai comportamente agresive va encoda cu o mai mare probabilitate un comportament agresiv recent observat, decât un băiat a cărei memorie este plină de aminitiri ale unor soluţii prosociale. Chiar dacă scenariile agresive nu sunt folosite şi întărite, ele pot deveni mult mai accesibile unui copil dacă acesta le repetă. Repetarea poate îmbrăca forme diferite, de la simpla evocare a scenei originale, la fantezii despre aceasta, până la punerea ei în aplicare (Huesmann, 1997). Învăţarea observaţională a scenariilor deviante Este dificilă din punct de vedere metodologic evaluarea scenariilor pe care indivizii leau encodat, dar se pot totuşi face inferenţe şi aprecieri referitoare la ce fel de scenarii vor fi puse în aplicare cu cea mai mare probabilitate. Dovezile existente sugerează că, de fapt, cele mai accesibile scenarii sociale pentru copiii agresivi sunt scenariile agresive. De exemplu, s-a arătat că scenariile utilizate de copiii mai agresivi pentru rezolvarea unor probleme ipotetice tind să încorporeze mai multă agresivitate fizică şi acţiuni manipulatoare, iar copilul agresiv e mai puţin predispus spre a genera scenarii prosociale în rezolvarea problemelor sale (Deluty, 1981). Copiii care cresc observând violenţă în jurul lor se vor comporta mai violent (Guerra, Huesmann, Tolan, VanAker & Eron, 1995), iar copiii agresaţi fizic de părinţii lor vor fi predispuşi mai târziu la agresiuni fizice împotriva propriilor lor copii (Widom, 1989). Cercetările în domeniul violenţei şi agresivităţii mass-media aduc dovezi mai convingătoare cu privire la acest proces. Binecunoscuta contagiune a suicidului şi crimele la indigo sunt unele dintre cele mai clare şi elocvente exemple ale scenariilor agresive specifice care sunt achiziţionate prin observarea lor în media. Dovezi ştiinţifice mult mai importante aduse de numeroasele studii de laborator şi de teren, care au demonstrat encodarea scenariilor specifice pentru astfel de observaţii. Paradigma tipică este aceea în care copiii selectaţi aleator şi cărora leau fost expuse scurte filme violente şi respectiv nonviolente, au fost ulterior observaţi cu privire la modul în care s-au jucat după vizionarea filmelor. Rezultatele au arătat că cei care au văzut filmul violent s-au comportat mai agresiv imediat după vizionare (Bandura, Ross şi Ross, 1963; Huesmann, 1997). Asemenea rezultate au fost obţinute atât în cazul agresiunii directe asupra unui obiect neînsufleţit (“Bobo” dolls), cât şi în cazul agresiunii directe asupra partenerilor de joacă. Expunerea timpurie la violenţă este corelată pozitiv cu agresivitatea manifestată în copilărie şi prezice totodată comportamentul agresiv al adultului de mai târziu

76

Teoria procesării informaţiei sugerează că scenarii sau scheme agresive specifice, chiar diferite, sunt conectate într-o reţea mnezică de un nod comun numit “ostilitate” şi că acestea pot dobândi întâietate prin intermediul altor idei sau indicii agresive, chiar şi în cazul în care nu au o conexiune foarte puternică. De asemenea, observarea violenţei în mass-media sau în viaţa reală activează o varietate de gânduri ostile (Bushman & Geen, 1990). O serie de studii în domeniul psihologiei cognitive au arătat că repetarea informaţiei creşte puterea ei de conectare în reţeaua memoriei şi o face mult mai accesibilă. Astfel, repetarea unui scenariu agresiv face mult mai posibilă refacerea lui ulterioară. O modalitate obişnuită de repetare a comportamentului social sunt fanteziile legate de acestea, iar dovezile empirice sugerează că imaginarea comportamentelor agresive corelează pozitiv cu realizarea lor. Învăţarea observaţională a credinţelor normative deviante Un scenariu poate să nu fie utilizat în situaţia în care e evaluat ca fiind nepotrivit prin raportare la credinţele normative ale individului referitoare la agresivitate. O serie de cercetători printre care Huesmann & Guerra (1992) au dezvoltat o modalitate de măsură a credinţelor normative referitoare la agresivitate în general (de exemplu, “Este de obicei în regulă să-i împingi şi să-i îmbrânceşti pe cei din jurul tău?”) şi la răzbunare (“Dacă o fetiţă strigă la tine, este normal să o loveşti?”) au demonstrat că adulţii şi copiii care sunt mai agresivi, au credinţe normative care aprobă mai mult agresivitatea. Într-un studiu longitudinal (Huesmann & Guerra, 1997) s-a arătat că acele credinţe normative despre agresivitate par să se cristalizeze în copilăria timpurie. Pentru copiii în vârstă de 6-7 ani asemenea credinţe sunt foarte instabile şi nu prezic atât de mult comportamentul agresiv ulterior. Asemenea credinţe sunt însă prezise de însuşi comportamentul anterior al copilului. Pentru copiii de 10-11 ani situaţia se schimbă, credinţele normative fiind stabile şi prezicând comportamentul agresiv ulterior. Astfel, perioada de vârstă cuprinsă între 6-9 ani pare să fie perioada pe parcursul căreia credinţele normative şi alte scheme relaţionate cu comportamentul agresiv se dezvoltă prin interacţiunea cu mediul (Huesmann, 1997). Dar cum achiziţionează copiii credinţele normative? Cele mai multe studii susţin punctul de vedere cu privire la rolul cheie al învăţării observaţionale. Copiii ascultă, aud credinţele exprimate de părinţii lor sau de alte persoane din jurul lor, observă în acelaşi timp comportamentul acestora, şi fac inferenţe în legătură cu acceptabilitatea agresivităţii şi violenţei pe care ei au văzut-o. Astfel, credinţele lor tind să coreleze cu cele ale părinţilor (Huesmann & Eron, 1984) şi ale celorlalţi (Henry, Guerra, Huesmann & VanAcker, 1996).Trebuie menţionat şi faptul că observarea violenţei în mass-media influenţează credinţele referitoare la acceptabilitatea

77

acesteia. Cu cât vizionează mai multă violenţă TV, cu atât mai acceptantă este atitudinea copiilor faţă de comportamentul agresiv (Dominik & Greenberg, 1972). Studii longitudinale au arătat că în cazul adulţilor, credinţele normative despre violenţă corelează cu observarea violenţei în copilărie. Direcţia cauzală a acestui efect a fost stabilită prin studii experimentale care au demonstrat că adulţii tineri şi copiii devin mai toleranţi în privinţa agresivităţii imediat, chiar şi după o foarte scurtă expunere la violenţă (Huesmann, 1997).

MANIPULAREA COMPORTAMENTALĂ PRIN MASS-MEDIA

Comunicarea mediatică influenţează comportamentul uman prin însuşi conţinutul mesajului, identificarea şi proiecţia fiind efectele acesteia. Substratul motivaţional al identificării şi proiecţiei este reprezentat, în special la tineri, de nevoia de a trăi anumite satisfacţii compensatorii faţă de unele impulsuri frustrante sau stări conflictuale. Evident, unul şi acelaşi mesaj poate provoca reacţii diferite de la un subiect la altul, aceasta datorită unor factori care ţin atât de procesul de comunicare în sine, cât şi de structura personalităţii sau condiţia socială a subiectului. Manipularea comportamentală prin mass-media reprezintă un tip de influenţă socială negativă, condamnabilă din punct de vedere etic pentru că lezează demnitatea umană. Conform sondajelor de opinie care s-au realizat referitor la acest subiect, aproximativ şapte din zece persoane consideră că este prea multă violenţă în mass-media şi mai mult de două treimi din cei intervievaţi şi-au exprimat convingerea că violenţa televizată încurajează violenţa în rândul tinerilor. Studiile referitoare la agresivitate au dus la concluzia că există o strânsă legătură între cultul violenţei promovat de televiziune şi violenţa din viaţa reală. Revistele de senzaţie, benzile desenate, se caracterizează printr-un nivel ridicat de violenţă în ce priveşte conţinutul lor. Programele destinate copiilor, în special desenele animate, cuprind tot mai multe scene de violenţă. Teoria stimulării agresivităţii susţine că vizionarea unor scene de violenţă stimulează subiectul să se comporte într-un mod violent. Mass-media oferă în special tinerilor atât tehnici, cât şi mijloace ingenioase de agresiune şi de săvârşire a infracţiunilor. În împrejurări favorabile, tinerii vor fi tentaţi să le pună în aplicare. Încărcate cu conţinuturi informaţionale pe tema violenţei, gândirea şi memoria tinerilor este orientată spre violenţă. Vizionarea sistematică a unor scene de violenţă generală şi de violenţă sexuală are ca efect o desensibilizare emoţională şi o reducere sau o stingere a atitudinii empatice faţă de victimele unor astfel de acte.

78

Prin modelele comportamentale negative pe care le oferă, mass-media nu mai are un rol socializator. Violenţa mediatizată îşi pune amprenta asupra gradului de securizare personală şi socială, făcându-i pe consumatori să se simtă mult mai vulnerabili faţă de cei din jurul lor. Expunerea la violenţă prin programele mass-media are cea mai mare influenţă la copiii care nu au ajuns la vârsta adolescenţei. De multe ori aceştia imită formele de agresiune pe care leau vizionat la televiziune sau filme. Evident, nu toţi copiii care sunt expuşi la violenţă prin massmedia folosesc modelele agresive când sunt confruntaţi cu situaţii conflictuale. Unul din factorii determinanţi este mediul familial. Un mediu familial caracterizat printr-un nivel crescut de agresivitate, creează mai multe şanse pentru dezvoltarea tendinţelor către acest gen de comportament. Un material transmis prin mass-media este cu atât mai atrăgător cu cât nota de senzaţional este mai pregnantă. O astfel de caracteristică o dau efectele speciale vizuale sau de sunet. Copiii vor fi tentaţi să urmărească acele materiale care cuprind multe scene de acţiune coroborate cu efecte speciale. Mass-media şi în special televiziunea, prin programele deosebit de violente pe care le difuzează sau prin filmele de groază, poate avea efecte negative asupra dezvoltării fizice şi psihice a copiilor. Aceşti copii pot fi urmăriţi de terori nocturne şi fantezii sinistre. Aceste stări de frică, anxietate, coşmaruri, insomnii, se pot transforma şi structura în timp, în adevărate fobii. Prezenţa erotismului şi a pornografiei în mass-media are o serie de efecte negative asupra dezvoltării personalităţii tinerilor. Expunerea frecventă şi de durată la scene erotice, pornografice pe fond de violenţă poate fi considerată un factor cauzal al actelor antisociale şi de violenţă sexuală (Hawkins & Zimring, 1988). Materialele pornografice sunt principalul factor care stimulează agresivitatea îndreptată împotriva femeilor. Internetul reprezintă o altă sursă de obţinere a informaţiilor cu caracter pornografic. Astfel orice utilizator al acestuia poate ajunge la pagina de prezentare a site-ului, de unde poate afla amănunte şi poate viziona imagini pornografice. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, în prima fază se oferă gratuit seturi de fotografii ale “modelelor” în diferite ipostaze, condiţia fiind doar de a-şi lăsa adresa de e-mail, alegerea unei parole şi a unui pseudonim. “Modelele” pot fi contactate prin telefon, e-mail etc. Mass-media trebuie să realizeze o selecţie mai atentă a programelor şi materialelor difuzate, să promoveze modele şi principii morale de educare a tinerilor, astfel încât ei înşişi să poată elabora judecăţi de valoare asupra comportamentului moral şi asupra relaţiei dintre constrângere şi libertate.

79

Întrebări de control 1. Comentaţi principiul transferului de excitare. 2. Precizaţi rolul credinţelor normative în reglarea comportamentului agresiv. 3. Ce presupune manipularea comportamentală prin mass-media?

TEMA 12 PSIHOPATOLOGIA ACTULUI INFRACŢIONAL ESTE INFRACŢIUNEA O BOALĂ?

Este aproape imposibil a demonstra

ipoteza conform căreia comportamentul

infracţional ţine de patologie, însă este cel puţin la fel de dificil a demonstra că acesta nu are nici o legătură cu patologicul (Raine, 1997). Motivul pentru acest paradox este simplu: experţii din psihiatrie şi psihologie nu au reuşit să ajungă la un consens în ceea ce priveşte definiţia psihopatologiei. În DSM-III-R (APA, 1987) se menţionează faptul că „nici o definiţie nu specifică în mod adecvat graniţele dincolo de care întâlnim conceptul de tulburare mentală”. Dacă psihopatologia nu poate fi definită suficient de precis, nu se poate preciza dacă un comportament infracţional intră în această categorie. Au fost enumerate cel puţin 13 critici la adresa perspectivei infracţiunii ca o tulburare: 1. Există diferenţe majore de vârstă, gen şi diferenţe etnice în rata comportamentului infracţional; aceste efecte demografice sunt inconsistente cu perspectiva conform căreia infracţiunea este o boală. 2.

De-a

lungul

timpului

au

existat

diferenţe

majore

în

frecvenţa

comportamentelor infracţionale, aspect inconsistent cu perspectiva infracţiunii ca 3. Există importante variaţii trans-culturale în rata infracţionalităţii, ceea ce invalidează statutul infracţiunii ca tulburare.

80

4. Infracţiunea este un concept eterogen şi nu poate reprezenta o tulburare unitară şi distinctă ce poate fi identificată printr-o serie de trăsături caracteristice şi distincte. 5. Infracţiunea este un construct socio-politico-legal ce poate fi schimbat prin modificarea legilor, în timp ce tulburările psihiatrice sunt determinate de factori sociali şi biologici. 6. Infracţiunea nu poate fi tulburare deoarece este foarte răspândită în populaţie. Cu toţii comitem delicte, însă nu putem cataloga întreaga populaţie ca fiind „bolnavă”. 7. Populaţia de infractori căreia i s-ar putea pune diagnosticul de „tulburare” nu poate fi delimitată clar şi precis; această imposibilitate de a defini cu precizie grupul ţintă exclude posibilitatea de a atribui infracţiunii eticheta de tulburare. 8. Unele cercetări arată că aceeaşi factori stau atât la baza comportamentului infracţional grav, cât şi la baza unor forme mai puţin serioase de comportament antisocial. Aceasta indică lipsa unei categorii căreia să îi fie aplicată eticheta de „tulburare”. 9. Infracţiunile sunt comise de grupuri sau de organizaţii, nu de indivizi; aşadar, infracţiunea nu poate fi tulburare deoarece organizaţiile nu pot avea afecţiuni psihice. 10. Comportamentul infracţional nu poate fi vindecat, probabil nu este o boală. 11. Comportamentul infracţional diferă de alte tulburări psihologice prin faptul că acest comportament reprezintă un pericol pentru ceilalţi; aceasta îl delimitează de ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin termenul de tulburare. 12. Infracţiunea reprezintă o aberaţie comportamentală, în timp ce alte tulburări reprezintă aberaţii ale funcţiilor mintale; deci infracţiunea nu este o boală în acelaşi sens ca şi alte tulburări mintale. 13. Comportamentul infracţional este voluntar, în timp ce alte tulburări apar involuntar. TULBURĂRILE MENTALE ŞI COMPORTAMENTUL INFRACŢIONAL

81

Majoritatea acestor studii au fost realizate pe populaţia de infractori condamnaţi şi trimişi la închisoare. Problemele psihiatrice sunt destul de des întâlnite în cadrul populaţiilor din închisori. Într-un studiu realizat de Gunn et al.,(1991) pe un eşantion de 5% din numărul de condamnări mai mari de 6 luni din închisorile din Anglia, 37% dintre condamnaţi sufereau de o anumită tulburare psihiatrică, deşi acest termen era utilizat în sens larg. 2% din aceeaşi populaţie au fost descrişi ca psihotici. Aceeaşi autori au obţinut procente asemănătoare într-un studiu identic realizat în anul 1978. . Într-un studiu asupra condamnaţilor recidivişti, Birmingham et al.,(1996) s-a constatat că aceştia sufereau de una sau mai multe tulburări mentale recurente, excluzând abuzul de substanţe. Din numărul total, 4% au fost diagnosticaţi ca psihotici. Brooke et al., (1996) au examinat deţinuţii recidivişti din 13 închisori de adulţi şi trei instituţii pentru minori din Anglia. Cercetătorii au arătat că 63% sufereau de o anumită tulburare psihiatrică, incluzând şi abuzul de substanţe; 5% dintre aceştia au fost diagnosticaţi ca psihotici (un nivel de 4--5 ori mai ridicat decât în populaţia generală). Totuşi, aceste rezultate nu susţin o legătură directă şi definitivă între tulburarea mentală şi infracţiune. Sunt posibile şi alte explicaţii: de exemplu, persoanele cu tulburări mentale pot fi prinse sau descoperite mai uşor; este mai probabil ca organele abilitate să îi acuze pe aceşti subiecţi pentru a se asigura că primesc tratament; o altă explicaţie poate fi şi faptul că tulburarea mentală poate fi dezvoltată după condamnare datorită condiţiilor din închisoare. Incidenţa comportamentului infracţional în populaţiile cu tulburări mentale O altă modalitate de a investiga legătura dintre comportamentul infracţional şi tulburarea mentală este aceea de a evalua rata criminalităţii printre populaţia cu probleme psihiatrice. O serie de cercetări au arătat că probabilitatea ca aceste persoane să realizeze delicte după ieşirea din spitale este mai mare în cazul în care persoana a mai fost arestată înainte de a ajunge la spital (Jones, 1998). De obicei s-a acordat o mai mare atenţie relaţiei dintre tulburările mentale şi infracţiunile violente. Rappeport & Lassen (1967) au arătat că nivelul criminalităţii pentru delicte non-violente este aproximativ egal în populaţia generală cu cel din cadrul

82

persoanelor cu tulburări mentale. Dintre persoanele cu tulburări mentale care au realizat furturi din magazine, majoritatea au fost depresivi (Gibbens, 1981). Taylor & Gunn (1984) au arătat că 10% dintre deţinuţii condamnaţi sau aflaţi în proces pentru incendiere manifestau simptome ale unor tulburări mentale şi în jumătate dintre aceste cazuri s-a sugerat existenţa unei tulburări psihice. Statisticile arată că o cincime dintre persoanele care au comis omucideri aveau o responsabilitate diminuată şi au fost condamnaţi la omor prin imprudenţă (Jones, 1998). Într-un studiu realizat de Taylor & Gunn (1984) asupra unor persoane condamnate sau în curs de condamnare pentru omucidere, autorii au arătat că 9,3% aveau simptome de schizofrenie; 1,9 sufereau de psihoză afectivă, iar 26% aveau „tulburare mixtă”. Vom aborda în continuare principalele condiţii medicale care sunt menţionate cel mai des în asociaţie cu comportamentele infracţionale violente. Schizofrenia Fără a insista asupra tabloului clinic al acestei tulburări, menţionăm că există o anumită legătură între schizofrenie şi infracţiune. Taylor (1986) a găsit o incidenţă ridicată a schizofrenilor printre deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă din Londra. Green (1981) a arătat că 75% dintr-un eşantion de 58 de persoane cu tulburări mentale care şi-au omorât mamele sufereau de schizofrenie. Mai poate exista şi o relaţie între schizofrenia paranoidă şi violenţă, în care victima este subiectul delirului. Lindqvist & Allebeck (1990) au realizat un studiu longitudinal pe 644 de pacienţi cu schizofrenie eliberaţi din spitalele suedeze în 1971. Rata infracţiunilor a fost aproximativ similară cu cea înregistrată în cazul populaţiei generale, însă rata infracţiunilor violente a fost de 4 ori mai mare decât în cazul populaţiei generale. Se pare că cele mai extreme forme de violenţă manifestate de pacienţii cu schizofrenie sunt îndreptate spre ei înşişi (auto-mutilare) sau înspre membrii familiei (Taylor, 1982). Atacurile violente presupun o anumită planificare, însă tocmai această abilitate de a planifica le lipseşte psihoticilor; în consecinţă, actele violente de obicei apar în timpul delirului, în special în cazurile de delir de gelozie şi infidelitate (Jones, 1998).

83

O serie de cercetări au arătat că factorii de mediu şi cei sociali sunt foarte greu de ignorat când ne referim la etiologia bolii. Într-un studiu pe 121 de persoane psihotice care au comis delicte s-a arătat în mod clar că în cazul a 20% dintre aceştia infracţiunea poate fi considerată un rezultat direct al tulburării; în 26% din cazuri tulburarea mentală probabil a dus la comiterea infracţiunii. Dacă se iau în considerare factorii sociali (cum ar fi de exemplu lipsa unui adăpost, a unei locuinţe), procentele anterioare cresc până la peste 80%.

Depresia Schemele de diagnostic contemporane disting între două tipuri de depresie: depresia majoră (sau unipolară) şi depresia bipolară. Depresia majoră este caracterizată prin o stare de tristeţe profundă, auto-blamare, sentimente de vinovăţie şi de inutilitate, tulburări de apetit şi de somn, oboseală, letargie, ideaţie suicidară. Depresia bipolară constă atât în stări depresive, cât şi în stări maniacale; acestea din urmă se caracterizează prin iritabilitate, activitate fizică foarte intensă, perioade lungi fără somn şi o stimă de sine exagerat de mare. Depresia majoră este cea mai frecventă, incidenţa fiind estimată între 8-11% pentru bărbaţi şi 18-23% pentru femei. Depresia bipolară este mai puţin întâlnită, frecvenţa fiind de aproximativ 1% în populaţia generală. Principala problemă pe care o întâmpină cercetătorii atunci când încearcă să identifice o legătură între depresie şi infracţionalitate este aceea că depresia poate fi declanşată tocmai de faptul că persoana în cauză a fost condamnată. Totuşi, s-a putut constata o legătură între depresie şi furtul din magazine (Lawson, 1984), şi între depresie şi unele acte violente îndreptate în special asupra celor apropiaţi (Häfner & Bőker, 1982). În literatură sunt menţionate şi situaţii în care persoane depresive îşi omoară toată familia înainte de a se sinucide. Într-un studiu s-a arătat că o treime din 78 de cazuri de omucidere urmate de sinucidere au fost cazuri în care indivizii sufereau de depresie de intensitate clinică (Jones, 1998). Un rezultat interesant în cazul depresiei constă în aceea că pacienţii depresivi spitalizaţi nu manifestă acte de violenţă cu o frecvenţă mai mare decât populaţia generală (Feldman, 1993); aceasta sugerează că incidentele violente 84

comise de depresivi sunt precipitate de condiţiile sociale - de exemplu, destrămarea unei relaţii de lungă durată (Hollin, 2001). Psihopatia Conceptul de psihopatie este una dintre cele mai problematice condiţii din domeniul psihiatriei moderne. Acest termen încă mai este utilizat pe vechiul continent, însă psihiatrii americani s-au detaşat de el, preferând termenul de sociopat; de altfel, în manualul de diagnostic american nu este inclus termenul de psihopatie, autorii preferând denumirea de tulburare de personalitate antisocială (Jones, 1998). Definiţia psihopatiei poate cu greu să fie considerată satisfăcătoare: „o tulburare sau dizabilitate persistentă a minţii (cu sau fără un deficit intelectual sever) care are ca rezultat comportamente iresponsabile sau exagerat de agresive”. S-a estimat că această definiţie acoperă aproximativ un sfert din numărul total al pacienţilor din spitalele de maximă securitate din Anglia. De-a lungul anilor numeroase cercetări au încercat să identifice principalele caracteristici ale psihopatului. Cea mai răspândită abordare sunt cele şase elemente cheie propuse de Cleckley (1976): lipsa sentimentelor de vinovăţie sau de părere de rău, inabilitatea de a învăţa din experienţa proprie, inabilitatea de amânare a recompenselor, inabilitatea de a forma legături emoţionale puternice cu alţii, căutarea constantă de stimulare şi şarmul superficial. O serie de date artă că psihopaţii sunt infractorii cei mai persistenţi şi care comit delictele cele mai grave (Hollin, 2001). Hare et al.(1988) arată în studiul lor că „în general psihopaţii au mai multe condamnări pentru furt, jaf, posesie ilegală de arme sau evadări decât non-psihopaţii”. Aşadar, bărbaţii psihopaţi comit mai multe tipuri de infracţiuni, sunt mai des condamnaţi şi petrec mai mult timp în penitenciare decât alţi infractori. Această afirmaţie este valabilă şi dacă se compară psihopaţii cu alte categorii, cum ar fi persoanele cu tulburări mentale sau cei cu deficite intelectuale. INFLUENŢA SĂNĂTĂŢII MENTALE ASUPRA CAPACITĂŢII DE ADAPTARE A PERSOANEI

Prin însăşi natura şi specificul activităţii lor, specialiştii din domeniul judiciar deseori sunt puşi în situaţia de a aprecia starea de sănătate mentală a persoanelor cercetate, fie pentru a utiliza datele obţinute, fie pentru a şti cum o anumită tulburare 85

mentală poate influenţa comportamentul unei persoane într-o anumită situaţie. Cunoscând manifestările principalelor boli mentale şi mai ales implicaţiile psihosociale şi judiciare ale acestora, se va putea anticipa corect conduita unor persoane cu tulburări mentale pretabile să comită infracţiuni. Starea de sănătate mentală se constituie prin adaptarea adecvată a personalităţii la condiţiile mediului social, în aşa fel încât între structurile psihofiziologice ale organismului, resursele sale şi circumstanţele ambientale să se poată stabili un echilibru. Acest echilibru este însă deosebit de fragil şi vulnerabil în raport cu diferite influenţe exercitate de mediul ambiant. O serie de tulburări mentale pot fi privite ca reacţii specifice faţă de solicitările ambientale stresante. Depăşind limitele capacităţii de adaptare a organismului, stresul implică uneori dezorganizarea personalităţii şi perturbarea relaţiilor comportamentale. Starea psihofizică - normală sau patologică - a persoanei infractorului constituie un indiciu al periculozităţii acestuia. Un infractor aflat într-o stare psihofizică normală are reprezentarea exactă a acţiunilor sale şi a rezultatelor lor, îşi dă seama de semnificaţia socială a acestora şi este stăpân pe ele. Patologicul restrânge gradele de libertate a vieţii infractorului, slăbind eficienţa unor instanţe de control şi autocontrol (are loc o diminuare a responsabilităţii). Starea de boală reprezintă, în fapt, o formă de dezadaptare a personalităţii globale faţă de ea însăşi şi de mediul său, în aşa fel încât răspunsurile semnificative ale comportamentului faţă de situaţiile ambientale vor apărea alterate (Rădulescu & Piticariu, 1989). Intervenind în convergenţa dintre factorii interni şi externi şi în structura de echilibru, boala mentală impune adoptarea unui nou tip de comportament, care constituie în multe cazuri o formă de substituţie a comportamentului pe care obişnuim să-l denumim normal. Supleţea adaptativă în limitele sale obişnuite permite fiecărui individ să se racordeze şi să-şi modeleze resursele spre realizarea unui model cât mai corespunzător de existenţă. Factorii care pot afecta sănătatea mentală sunt multipli, iar interacţiunea, ca şi rolul fiecăruia în parte, este dificil de determinat. Este sigur că o personalitate slabă, o

86

serie de tulburări preexistente, precum şi o vulnerabilitate genetică predispun cu mai multă uşurinţă la boli mentale. În domeniul sănătaţii mentale nu există graniţe fixe, imuabile, apărând în permanenţă o interacţiune a elementelor definitorii pentru normalitate sau anormalitate. Afectând în grade diferite adaptarea individului la mediu, tulburarea mentală poate, în anumite circumstanţe, să-l aducă pe individ în conflict cu legea, cu semenii şi autorităţile, bolnavul mental săvârşind acte infracţionale diverse, îndreptate asupra persoanei, asupra proprietăţii, asupra statului etc. Diverse cauze, unele cunoscute (genetice, psihogene, traumatice, toxico-infecţioase etc.), altele încă nu, pot produce modificări cantitative, dar mai ales calitative ale diferitelor procese şi funcţii psihice.

Întrebări de control

1.

Comentaţi, la alegere, 3 critici care susţin că un anumit comportament infracţional nu poate fi considerat o tulburare.

2.

Descrieţi relaţia dintre schizofrenie şi comportamentul infracţional.

3.

Ce influenţă are sănătatea mentală asupra capacităţii de adaptare a persoanei?

TEMA 13 STRATEGII DE PREVENIRE A COMPORTAMENTUL INFRACŢIONAL

INTRODUCERE

Deşi este destul de greu de estimat cu precizie care este nivelul real al infracţionalităţii, oamenii din ziua de astăzi sunt îngrijoraţi de posibilitatea de a deveni victima unei infracţiuni. Este interesant de remarcat că deşi infracţiunile comise cu violenţă reprezintă doar un procent mic din totalul infracţiunilor, teama de a deveni victima unei infracţiuni violente pare să fie factorul determinant al atitudinilor oamenilor referitoare la infracţionalitate în general. Potrivit unui studiu realizat în 1997 în Anglia, unul din 20 de bărbaţi şi una din 10 femei au declarat că le este teamă să iasă din casă

87

după lăsarea întunericului şi uneori evită lucrul acesta. Această rată a „temerilor” a fost cea mai ridicată în comparaţie cu alte 10 ţări europene, fiind chiar mai mare decât în SUA (International Crime Victimisation Survey, 1997). Potrivit lui Hollin (1992) teama de a deveni victima unei infracţiuni nu corelează cu riscul real de a deveni victimă. De exemplu, persoanele în vârstă se tem mai mult de a fi victimele unor infracţiuni stradale, cum ar fi furtul şi tâlhăria, deşi victimele acestor infracţiuni sunt în principal bărbaţii cu vârste cuprinse între 16 şi 30 de ani; aceştia din urmă nu par însă afectaţi de această probabilitate ridicată de a deveni victime. Fără îndoială că teama de a deveni victimă are un impact semnificativ asupra comportamentului oamenilor; aceştia pot să renunţe la anumite activităţi sau să schimbe ora sau locaţia de desfăşurare a acestora. Această teamă se menţine prin mecanismul întăririi negative: „N-am fost vineri noaptea în club dar nici nu am fost implicat sau rănit în scandal; poate e mai bine să nu mai ies noaptea”. Dacă privim rata infracţionalităţii nu ne mai mirăm de ce oamenii se tem să nu devină victime. Cercetări realizate de Home Office în Anglia au arătat că pe parcursul unui an, 60% din populaţie nu este victimizată în nici un fel. 40% din oameni devin totuşi victimele diferitelor genuri de infracţiuni, iar 4% dintre aceştia sunt victimele a 44% din totalul infracţiunilor comise. Se pare că există o categorie de indivizi care este extrem de vulnerabilă (poate datorită unui stil de viaţă necorespunzător, a ocupaţiei sau a zonei în care trăiesc). Farrell & Pease (1995) au arătat că analiza acestei categorii de indivizi victimizaţi în mod repetat poate oferi strategii de prevenire a infracţiunilor care vor proteja grupurile cele mai vulnerabile şi vor duce la reducerea ratei infracţionalităţii. Care sunt consecinţele situaţiei în care cineva este victimizat? De cele mai multe ori în cazul unor infracţiuni minore poate apărea iritarea, disconfortul sau chiar furia, însă pentru infracţiuni majore consecinţele sunt mult mai severe. Acest lucru este valabil în special pentru situaţiile în care siguranţa şi securitatea persoanei au fost ameninţate, lăsând în urmă un sentiment de vulnerabilitate şi neajutorare. The American Psychological Association Task Force on the Victims of Crime and Violence a listat o serie de simptome psihologice care pot apărea ca şi consecinţe ale victimizării: depresie, anxietate, pierderea controlului, jenă, sentiment de vulnerabilitate, neajutorare, umilinţă, furie, şoc, sentimentul nedreptăţii, o conştiinţă a morţii accentuată, 88

tensiune, slăbiciune fizică şi frică (Kahn, 1984). Deşi intensitatea acestor simptome variază de la individ la individ, fără îndoială că ele sunt mai severe pentru cei care deja suferă de anumite probleme psihice; de asemenea, este clar faptul că victimizarea are consecinţe atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, iar uneori depăşirea situaţiilor nu este posibilă fără un ajutor de specialitate. În caz de abuz sexual, trauma subsecventă experienţiată de victime poate să dureze câteva luni şi se manifestă după un pattern relativ stabil, similar cu cel al sindromului de stres post-traumatic. Iniţial apar tremurături, stări confuzionale şi nelinişte, simptome care pot fi foarte intense în prima săptămână după atac, în a doua scad în intensitate pentru a reveni din nou în cea de-a treia săptămână. Victimele experienţiază stări depresive, oboseală şi probleme de adaptare socială. Deşi nivelurile de anxietate şi frică rămân ridicate, celelalte simptome încep să scadă în intensitate după 2-3 luni. Problemele psihologice pot să persiste uneori mai mulţi ani ca rezultat al autoblamării sau ca rezultat al unor strategii auto-protective evitative care generează dificultăţi în stabilirea unor relaţii apropiate (Resick, 1993). În ceea ce priveşte consecinţele abuzului sexual în copilărie, Smith & Bentovim (1994) au descris cinci categorii de posibile efecte:  efecte de natură sexuală: activitate sexuală crescută, fantezii şi activităţi sexuale deviante, confuzie şi anxietate referitoare la identitatea sexuală, retragere din activitatea sexuală, disfuncţii sexuale;  efecte emoţionale: vină, ruşine, auto-blamare, sentimente de neputinţă, izolare, dependenţă;  stări depresive: neajutorare, lipsa speranţei, furie, tulburări ale somnului şi ale apetitului, ideaţie suicidară, vulnerabilitate, frică de viitor.  efecte anxioase: visuri, flashback-uri, gânduri intruzive, probleme de relaţionare.  efecte comportamentale: agresivitate, nevoia de control, auto-mutilare, fobii, tulburări de alimentaţie. Ussher & Dewberry (1995) au cerut unui grup de femei (775) supravieţuitoare ale unor abuzuri sexuale să îşi descrie sentimentele actuale, ca adult, referitoare la abuzul din

89

copilărie. 68% au menţionat furie, 60% vină, 51% anxietate, 31% teama de sex. Doar 2% au susţinut că abuzul nu a avut nici un efect sau a avut efecte neglijabile. Ţinând cont de aceste consecinţe severe pe care le experienţiază persoanele care sunt victimele unor infracţiuni, nu este surprinzător faptul că a început să se acorde o tot mai mare atenţie prevenirii infracţionalităţii şi reducerii ratei infracţiunilor. Acest capitol este împărţit în două părţi: în prima parte ne vom centra atenţia pe o serie de tehnici de prevenire a comportamentului infracţional, tehnici care ţintesc atât nivelul individual, cât şi nivelul comunitar. În a doua parte ne vom opri asupra metodelor de intervenţie care se pot utiliza în activitatea directă cu infractorii; mai precis, vom aborda principalele tehnici psihoterapeutice care s-au dovedit eficiente pentru reducerea recidivelor şi pentru reintegrarea socială a infractorilor.

PREVENIREA COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

Prevenţia primară În cadrul acestei abordări resursele sunt direcţionate spre prevenirea apariţiei comportamentului infracţional, iar populaţia ţintă este constituită din non-infractori în cazul cărora se pot identifica anumiţi factori de risc. Din moment ce o serie de studii au identificat caracteristicile timpurii ale comportamentului infracţional (vezi Farrington, 1994), este rezonabil să presupunem că intervenţiile în cadrul familiilor de risc pot să aibă ca rezultat prevenirea comportamentului infracţional. În anii 1940 s-a încercat un experiment bazat pe această asumpţie în cadrul căruia un grup de băieţi au primit consiliere personală şi socială din partea unor asistenţi sociali plus o perioadă de 5 ani în care au primit asistenţă şcolară individuală, iar alt grup a constituit grupul de control. După 30 de ani nu s-a constat nici o diferenţă în ceea ce priveşte istoricul comportamentului infracţional. Este posibil ca acest program să fi intervenit prea târziu, sau potenţialul ‘‘stigmat‘‘ constituit de implicarea într-un astfel de program să fi acţionat ca o profeţie care se auto-împlineşte, sau calitatea „tratamentului” nu a fost corespunzătoare. Deşi acest program a eşuat, există dovezi care arată că intervenţiile mai timpurii, la nivel preşcolar sau la nivelul claselor primare, par să funcţioneze, indiferent dacă 90

intervenţia se centrează pe copil (antrenamentul abilităţilor sociale şi cognitive pentru reducerea impulsivităţii) sau pe părinte (care să încurajeze dezvoltarea unui ataşament securizant) (Hawkins et al., 1987). Dintre factorii identificaţi în background-ul infractorilor fac parte şi impulsivitatea şi lipsa empatiei, caracteristici care pot fi abordate în copilăria timpurie în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate sau dezavantajate. Studiile referitoare la empatie au arătat că rădăcinile acestei caracteristici pot fi identificate încă de la vârste fragede; dacă abilităţile de amânare a gratificării şi de empatizare cu alţii sunt privite nu doar ca bariere în dezvoltarea comportamentului antisocial, ci şi ca nişte caracteristici pozitive în sine, atunci antrenamentul acestor abilităţi se poate realiza pe lângă celelalte domenii şcolare. Alte domenii de intervenţie includ trainingul parental, pachete informative pentru practicieni, pentru a-i ajuta să identifice indicatorii timpurii ai violenţei domestice sau ai abuzurilor, sau grupuri de suport pentru mamele tinere, care probabil nu posedă abilităţile necesare pentru creşterea unui copil. Prevenţia secundară Intervenţia are loc atunci când individul manifestă unele semne de comportament antisocial sau când a comis deja o infracţiune singulară,minoră. Scopul este de a minimiza efectul intervenţiei legale deoarece „procesarea” în sistemul de justiţie are ca rezultat creşterea probabilităţii de a comite infracţiuni ulterior. Din moment ce etichetarea oficială ca infractor are ca rezultat dezvoltarea unei identităţi criminale, este mai bine ca tinerii infractori să nu fie judecaţi în cadrul sistemului de justiţie. Ca alternative se poate utiliza tratamentul intermediar sau repararea. Conceptul de tratament intermediar a fost introdus în anii 1970, iar ideea care sta în spatele acestui sistem era de a oferi activităţi educative şi recreative sub supervizarea şi controlul serviciilor sociale şi al serviciilor de probaţiune. Acest sistem structurat care scotea tinerii din mediul lor şi le oferea posibilităţi de dezvoltare personală este foarte important în special pentru copiii dezavantajaţi şi deprivaţi. Repararea implică direcţionarea tinerilor infractori dinspre sistemul de justiţie spre implicarea acestora literalmente într-un proces de reparare. Astfel, în acest proces de reparare delincventul trebuie să îşi ceară scuze de la victimă şi/sau să ofere o compensaţie

91

financiară. De asemenea, în unele situaţii este pus chiar să repare unele stricăciuni pe care le-a făcut. Raţionamentul care stă în spatele acestor strategii este următorul: tinerii delincvenţi trebuie să reflecte asupra acţiunilor lor şi asupra consecinţelor acestor acţiuni prin punerea faţă în faţă cu victimele lor şi prin îndatorirea de a repara stricăciunile făcute. Această strategie este puţin costisitoare şi este foarte eficientă pentru reducerea recidivelor, iar uneori este benefică şi pentru victimele agresiunilor. Prevenţia terţiară În această categorie se înscrie oferirea de tratament şi asistenţă infractorilor foarte periculoşi sau care suferă de o anumită tulburare psihică. Restricţiile selective (ordinele de restricţie) sau încarcerarea infractorilor periculoşi sunt de asemenea forme mai dure ale prevenţiei terţiare. Nu în toate cazurile infractorii foarte periculoşi sunt clasificaţi ca atare iar pur şi simplu izolarea celor deja identificaţi de restul comunităţii pot oferi posibilităţi de „afirmare” pentru alţi infractori.

PREVENIREA INFRACŢIUNILOR PRIN MODIFICAREA CONTEXTULUI

Această abordare se îndepărtează în mod radical de nivelul individual şi se centrează pe context. Teoria alegerii raţionale subliniază faptul că pentru ca o infracţiune să aibă loc trebuie să coincidă două evenimente: în primul rând trebuie să existe oportunitatea pentru comiterea infracţiunii, iar în al doilea rând, individul trebuie să decidă în ce măsură câştigurile expectate sunt mai mari decât pedeapsa potenţială şi probabilitatea de a fi prins. Urmarea logică a acestor afirmaţii se referă la accentul pus pe modificarea contextului înainte ca infracţiunea să aibă loc, mai curând decât încercările de reabilitare a infractorilor după ce au comis actele. Aceste modificări la nivelul mediului au două scopuri: a) de a reduce oportunităţile pentru realizarea de infracţiuni şi b) de a creşte riscul de detectare a celor care totuşi realizează aceste infracţiuni. Reducerea oportunităţilor

Dacă oportunităţile de a comite infracţiuni sunt reduse, atunci individul poate să renunţe la comiterea infracţiunii. Astfel s-a ajuns la ideea că reducerea numărului oportunităţilor de a comite infracţiuni poate avea ca efect reducerea numărului total de

92

infracţiuni. Această perspectivă este în concordanţă cu teoria alegerii raţionale. Mayhew et al., (1976) au arătat că montarea dispozitivelor de blocare a volanului pe toate maşinile noi din Germania a dus la reducerea cu 60% a furturilor de maşini, iar o legislaţie similară introdusă şi în Anglia a avut rezultate similare.

Întărirea ţintei

Cea mai întâlnită modalitate de prevenire a comportamentului infracţional constă în modificarea caracteristicilor ţintei astfel încât să fie mai greu accesibilă. Astfel se modifică balanţa costurilor şi beneficiilor percepute de cei care îşi evaluează probabilitatea de a fi prinşi dacă atacă o anumită ţintă. De exemplu, pentru a preveni spargerea rezervoarelor de monezi ale telefoanelor publice, acestea au fost înlocuite cu telefoanele cu cartelă. De asemenea, se poate introduce iluminarea permanentă, instalarea alarmelor în locuri vizibile, sisteme de blocare a volanului sau sisteme electronice care nu permit pornirea motorului decât cu cheia originală a maşinii, încuietori sofisticate la uşi, porţi înalte, alarme în caz de spargere, iluminat de securitate etc. Îndepărtarea ţintei

În scop preventiv, uneori se poate îndepărta complet ţinta. Astfel s-au introdus cărţile de credit în locul banilor lichizi, transferul bancar electronic în locul celui cu maşini blindate sau asigurarea transportului public nocturn pentru cei care lucrează noaptea. Unele magazine utilizează un sistem prin care banii sunt în mod regulat scoşi din casele de marcat, prevenind astfel sustragerea unor sume mari de bani. Creşterea riscului de detectare – supravegherea formală

Pentru descurajarea celor care intenţionează să comită infracţiuni se poate recurge la mărirea riscului de a fi detectaţi. Acest lucru se poate face prin montarea de camere video care să monitorizeze activitatea din anumite zone (magazine, parcări, metrou etc.). Prin prezenţa acestui sistem de supraveghere formală – televiziunea cu circuit închis– s-a redus semnificativ activitatea infracţională. Într-un studiu controlat realizat în metroul din Londra s-a constatat că după introducerea acestui sistem de supraveghere frecvenţa furturilor, a jafurilor şi a trecerilor fără permis a scăzut cu 70%.

93

Creşterea riscului de detectare – supravegherea informală

Supravegherea informală realizată de voluntari poate să fie cea mai puţin costisitoare şi relativ eficientă. Aceste sisteme sunt foarte populare în Anglia iar membrii acestor sisteme sunt încurajaţi să sprijine activitatea poliţiei prin supravegherea şi raportarea oricărei activităţi suspecte care se desfăşoară în comunitatea lor. Cercetările au arătat că acest sistem întăreşte spiritul comunitar, oamenii se simt mai în siguranţă, recurg la utilizarea mai multor sisteme de siguranţă, iar probabilitatea ca incidente suspecte să fie raportate este mai mare. Rubenstein et al., (1980) au identificat o serie de caracteristici care pot avea efecte descurajatoare pentru potenţialii infractori: 

îmbunătăţirea iluminării exterioare;



reducerea posibilităţilor de fugă sau de a se ascunde ale

infractorilor ; 

reducerea numărului de spaţii deschise care nu sunt

atribuite nimănui (real sau simbolic); 

creşterea activităţii pietonilor în anumite zone;



creşterea numărului de căi de acces sau alei.

Toate aceste elemente pot contribui la reducerea infracţionalităţii prin potenţarea angajamentului comunitar, creşterea probabilităţii de raportare a infracţiunilor şi prin mărirea riscului de detectare şi prindere a infractorilor. Majoritatea acestor abordări care ţintesc mediul ambiant sau contextul se bazează pe principiul controlului social informal care funcţionează în comunităţi unite. Totuşi nu se poate spune că au un rol decisiv deoarece în fiecare comunitate continuă să existe elemente care contribuie la menţinerea unui pattern de dezordine. Strategii adresate copiilor pentru prevenirea abuzului sexual asupra lor:  oferirea de informaţii cu ajutorul cărora copilul să poată face distincţia între o atingere normală sau una anormală;  dezvoltarea conceptului de proprietate a corpului şi informarea despre dreptul de a controla cine îl atinge;  distincţia dintre a ţine secret şi a spune un anumit lucru chiar dacă i se cere să nu spună nimănui; 94

 dezvoltarea abilităţilor de a acţiona atunci când o atingere sau o acţiune îl face să se simtă inconfortabil;  dezvoltarea abilităţilor asertive – de la a spune „nu” la apărare fizică;  existenţa unui sistem de suport care să ajute copilul maltratat. Strategii adresate părinţilor pentru a preveni abuzul sexual asupra copiilor:  îmbunătăţirea nivelului de cunoştinţe al părinţilor referitoare la dezvoltarea copilului şi la sarcinile pe care le au de îndeplinit ca părinţi;  dezvoltarea unor abilităţi parentale pentru a face faţă stresului determinat de îngrijirea unui copil;  întărirea legăturii copil – părinte şi îmbunătăţirea comunicării emoţionale;  dezvoltarea abilităţilor parentale pentru îngrijirea unui copil cu nevoi speciale;  îmbunătăţirea accesului la serviciile sociale şi de sănătate. Campaniile „Toleranţă Zero” Acest concept al toleranţei zero a fost introdus în anii 1990 şi a beneficiat de o largă apreciere printre tehnicile utilizate de poliţie pentru a stopa infracţionalitatea. În oraşele americane poliţia a început o campanie dură împotriva celor care comit infracţiuni minore (cum ar fi cerşitul, urcarea în metrou sau în mijloacele de transport în comun fără a plăti etc.) ceea ce a avut ca rezultat o scădere a ratei infracţiunilor majore (infracţiuni cu violenţă, crime). Această strategie se bazează pe principiul conform căruia acţiunea rapidă şi eficientă împotriva acţiunilor minore poate avea ca rezultat reducerea infracţiunilor majore. De exemplu, nerepararea unei ferestre dintr-o clădire îi poate inspira pe unii indivizi să devasteze şi restul clădirii. În 1992 această politică a toleranţei zero a fost introdusă în New York, iar rezultatul a constat în creşterea cu 25% a numărului de arestări, iar numărul infracţiunilor

95

majore (infracţiuni cu violenţă) a scăzut semnificativ. A mai existat şi un beneficiu secundar, deoarece o parte dintre cei arestaţi pentru infracţiuni minore au fost descoperiţi ca fiind autorii unor infracţiuni nerezolvate anterioare. Întrebări de control 1. Precizaţi în ce constă prevenţia primară a comportamentului infracţional. 2. Descrieţi trei strategii de modificare a contextului pentru reducerea ratei infracţionalităţii. 3. La ce se referă conceptul de „Toleranţă Zero”? TEMA 14 METODE DE INTERVENŢIE

De-a lungul timpului psihologii au încercat să dezvolte programe de intervenţie care să fie implementate atât în comunitate, cât şi în mediul de penitenciar. Obiectivul principal al acestor programe este acela de a ajuta infractorii să evite o recidivă prin creşterea propriei eficienţe personale. Intervenţiile realizate de psihologi sunt în contradicţie cu opiniile politicienilor referitoare la infractori, care susţin ideea conform căreia creşterea probabilităţii de a fi arestat şi mărirea perioadei de încarcerare sunt singurele modalităţi de a reduce infracţionalitatea. Însă timpul petrecut în penitenciar nu are efect descurajator (nu duce la scăderea numărului de recidive). Spre exemplu, o serie de date publicate de Home Office (1994) pentru Anglia arată că în cazul adulţilor tineri – categoria cea mai predispusă la infracţiuni – rata recidivelor a fost de 82%. Date fiind aceste estimări, este clar că intervenţia trebuie să se realizeze şi la nivelul celor care deja au ales o “carieră” în domeniul infracţionalităţii, şi nu doar la nivelul prevenirii comportamentului infracţional. În acest context am putea vorbi de o prevenţie secundară sau terţiară. În ceea ce priveşte infractorii de sex feminin, situaţia este similară: din 1993 şi până în 1997 populaţia feminină din închisorile din Anglia a crescut cu 76%. În acest domeniu al psihologiei judiciare, psihologii au lucrat cu un grup de subiecţi foarte specific: infractori sau criminali. În multe dintre aceste situaţii psihologii nu au putut să îşi abordeze subiecţii într-o manieră clinică pură; mai curând, au încercat 96

să identifice problemele care duc la recidiva celor eliberaţi din penitenciar. Astfel, în munca acestor specialişti s-a regăsit învăţarea unor abilităţi sociale, a unor abilităţi de coping, sau a unor noi strategii pentru a face faţă situaţiilor dificile, care în cele din urmă îl determină pe individ să recidiveze. Beneficiile pe termen lung ale acestor intervenţii – atât financiare cât şi psihologice – din nefericire nu au convins autorităţile să asigure o finanţare adecvată pentru dezvoltarea şi implementarea unor astfel de programe. Politicienii au trebuit să răspundă presiunii publicului care, cel mai adesea, dorea pedepsirea celor care au comis infracţiuni mai degrabă decât reabilitarea lor (Harrower, 2003). În anii 1970 a început să se pună întrebarea dacă tratamentele sau intervenţiile pentru reabilitare sunt adecvate sau eficiente. Au început să apară studii care sugerau că în ceea ce priveşte reducerea recidivei „nimic nu funcţionează”. Într-o metaanaliză realizată în 1974 de Martinson în care a evaluat 231 de studii controlate s-a arătat că, doar cu câteva excepţii izolate, eforturile realizate pentru reabilitarea infractorilor nu au avut un efect semnificativ. Deşi această analiză a fost criticată, impactul ei s-a resimţit la nivel politic şi administrativ. O serie de evaluări ulterioare însă au obţinut rezultate mai optimiste. Gendreau & Ross (1979) au realizat un review în care au cuprins 95 de programe de intervenţie pentru alcoolism, abuz de droguri şi pentru cei care au comis infracţiuni sexuale; în 86% din cazuri s-au înregistrat succese. În anii 1980 idealul reabilitării a fost supus rigorilor metodologice, iar în urma acestei evaluări o serie de metaanalize au ajuns la concluzia conform căreia diferitele forme de intervenţie sau tratament sunt mai eficiente decât nici un fel de intervenţie, iar principalele caracteristici care duc la succesul unui program de reabilitare pot fi identificate (Harrower, 2003). Hollin (1995) sugerează că aceste programe au ca rezultat o reducere a ratei recidivei cu 20 – 40%, ceea ce este mult peste nivelul normal. Una dintre cele mai importante lucrări din domeniu este metaanaliza realizată de Lipsey et al., (in press), în care s-a luat în considerare rezultatele a 443 de studii realizate în domeniul delincvenţei juvenile. Aceşti autori arată că în unele studii s-au obţinut efecte

97

semnificative ale intervenţiilor asupra ratei recidivelor (cum ar fi studiile realizate de Gendreau & Ross, 1979). Prezentăm în continuare o serie de factori care caracterizează un program de intervenţie eficient ( Hollin, 2001): 1.

Alegerea unei populaţii ţintă amorfe este contra-productivă pentru

eficienţa programului; este de preferat să fie implicaţi în program infractori care să aibă un risc mediu sau mare de recidivă, iar programul să fie orientat pe domeniul infracţiunilor. 2.

Tipul programului de tratament este important;intervenţiile mai structurate

(de exemplu, cele comportamentale sau orientate pe dobândirea de abilităţi) sau cele multimodale par să fie mai eficiente decât abordările mai puţin strucuturate (cum ar fi de exemplu consilierea). 3.

Studiile care au avut cel mai mare succes, deşi comportamentale la bază,

au avut şi o componentă cognitivă care să “ţintească atitudinile, valorile şi credinţele care susţin comportamentul antisocial”. 4.

S-a sugerat că unele abordări terapeutice nu sunt adecvate pentru

abordarea acestui tip de populaţie (infractori). Printre acestea sunt şi abordările tradiţionale psihanalitice sau abordările non-directive centrate pe client . 5.

Programele de intervenţie realizate la nivel comunitar sunt mai eficiente

decât programele realizate la nivel custodial. Deşi aceste programe implementate în instituţii pot fi eficiente, ele trebuie să fie puse în legătură cu intervenţiile de la nivelul comunitar. 6.

Cele mai eficiente programe au o mare “integritate a intervenţiei” – acest

concept se referă la nivelul de pregătire profesională a specialiştilor care implementează intervenţia; altfel spus, programele sunt realizate de un personal cu pregătire adecvată, implicat în toate fazele intervenţiei. 7.

Roberts & Camasso (1991) au arătat că intervenţiile care ţintesc şi familia

sunt mai eficiente: “studii riguroase în care a fost implicată şi familia a peste 200 de tineri delincvenţi au arătat că această metodă de intervenţie este eficientă pentru reducerea ratei recidivelor (urmărirea s-a realizat pe o perioadă de un an post-intervenţie)”

98

TIPURI DE PROGRAME DE REABILITARE

Aceste programe pot fi împărţite în două categorii: programe individuale şi programe realizate la nivelul comunităţii. Primul tip este individualizat, în sensul că este proiectat pentru un anumit tânăr infractor; în contrast, cel de-al doilea tip este proiectat pentru a fi implementat la nivelul unei instituţii pentru toţi tinerii infractori. În practică însă aceste două abordări nu se exclud reciproc. Programe individuale Abordarea psihanalitică Această perspectivă este cea mai puţin utilizată în abordările contemporane, însă cei care totuşi practică acest tip de intervenţie cred că obţinerea insight-ului şi autocunoaşterea prin intermediul analizei este singura cale pentru o reabilitare de succes. În contrast, Andrews et al., (1990) susţin că: „este bine ca terapiile tradiţionale psihodinamice şi non-directive să fie evitate în munca realizată cu diferitele tipuri de infractori”. Mai mult, Blackburn (1993) arată că există foarte puţine evaluări ale psihanalizei clasice ca metodă de intervenţie în cazul infractorilor, deşi aceste abordări de orientare psihodinamică sunt folosite în programele care oferă un anumit tip de consiliere psihologică. Totuşi, nu se poate încă afirma că terapia de orientare psihodinamică nu are nici un efect terapeutic pozitiv. Terapia comportamentală Bazată pe principiile condiţionării clasice şi operante, această formă de intervenţie urmăreşte întărirea comportamentelor social acceptate în încercarea de a

descuraja

comportamentele infracţionale ulterioare. Fo & O'Donnel (1975) au descris un sistem numit buddy system în care tinerii infractori erau distribuiţi pe lângă o serie de voluntari adulţi, astfel încât aceştia din urmă puteau să modeleze comportamentul tinerilor şi să le întărească realizarea comportamentelor dezirabile. O abordare alternativă ar fi implementarea programelor de reparare şi retribuire (reparation & restitution); în cadrul unui astfel de program se cere infractorului să îşi ceară scuze personal de la victimele infracţiunilor sale, ceea ce îl face să se simtă foarte inconfortabil. De asemenea, uneori infractorii sunt puşi să ofere şi unele compensaţii financiare.

99

Terapia cognitiv-comportamentală Această abordare derivată din teoriile cognitive şi din teoria învăţării sociale se bazează pe asumpţia conform căreia cogniţiile influenţează comportamentul, iar prin modificarea cogniţiilor se poate modifica şi comportamentul. Unii teoreticieni sunt de părere că infractorii au un deficit în ceea ce priveşte cogniţiile sociale, iar acest deficit are ca rezultat o perspectivă egocentrică exagerată. Un exemplu de astfel de deficit ar fi un tânăr care, dacă se uită cineva la el, crede că îl invită la bătaie, pentru că un alt motiv nu ar avea să se uite la el. O astfel de persoană trebuie învăţată să îşi asume şi unele roluri mai puţin confruntative. Tehnicile cuprinse în aceste programe cognitiv-comportamentale cuprind modelarea, jocul de rol sau reactualizarea diferitelor evenimente pentru a-i ajuta pe indivizi să îşi construiască o gamă mai largă de răspunsuri, din care să aleagă când sunt confruntaţi cu o situaţie mai dificilă. Antrenamentul abilităţilor sociale Argyle (1967) era de părere că un deficit în domeniul competenţelor sociale poate fi un factor major de risc pentru comiterea de infracţiuni. Abilităţile sociale includ o serie de comportamente pe care le învăţăm din copilărie, le utilizăm în perioada adultă, abilităţi care au ca rezultat întreţinerea relaţiilor sociale. În această categorie se includ şi abilităţi de bază, cum ar fi ascultarea, privirea celuilalt în mod adecvat, zâmbetul, regulile de conversaţie sau abilităţile de a „citi” intenţiile celorlalţi. De asemenea, şi o serie de patternuri non-verbale sunt la fel de importante ca şi limbajul, pentru că se asociază şi exprimă cultura, clasa socială, statusul sau diferenţele de gen. În antrenamentul abilităţilor sociale se utilizează o combinaţie de tehnici bazate pe metode comportamentale, cum ar fi: instrucţia (descrierea clară a unui comportament adecvat), modelarea unor comportamente sociale de către o altă persoană, exersarea şi reactualizarea unor abilităţi prin joc de rol, oferirea de feedback referitor la performanţă şi întăriri. Se utilizează şi prescripţii comportamentale pentru acasă, astfel încât aceste comportamente să se poată generaliza la situaţiile reale de viaţă. Scopul acestei metode de intervenţie sunt micro-abilităţile, cum ar fi contactul vizual adecvat sau diferite gesturi, pentru ca mai târziu în terapie să se ajungă la dezvoltarea abilităţilor de negociere şi comunicare cu o anumită categorie de persoane într-o anumită situaţie.

100

Evaluările pe termen scurt făcute acestor programe de intervenţie au fost pozitive: subiecţii şi-au îmbunătăţit performanţele sociale şi stima de sine. Dezvoltarea raţionamentului moral Programele care se bazează pe raţionamentul moral au ca fundament asumpţia conform căreia comportamentul infracţional este rezultatul unei dezvoltări neadecvate a raţionamentului moral. Aceste programe se bazează pe stadiile dezvoltării morale enunţate de Kohlberg (1976). Implicarea tinerilor infractori în grupuri restrânse de discuţie pe diferite dileme morale constituie principala activitate desfăşurată în cadrul acestui tip de program. Tinerilor li se cere să îşi justifice perspectiva adoptată referitoare la problemele discutate şi să ajungă la un consens în ceea ce priveşte cea mai bună soluţie pentru dilema discutată. Se presupune că aceste activităţi duc la îmbunătăţirea raţionamentului moral. Scopul şedinţelor este acela de a îmbunătăţi abilităţile participanţilor de a adopta perspectiva celuilalt, de implicare în ascultarea activă şi de perfecţionarea abilităţilor de rezolvare de probleme. Programe multimodale Programele de tratament care au avut cel mai mare succes au fost cele care au încorporat tehnici din mai multe programe descrise anterior, în special din antrenamentul abilităţilor sociale, terapia comportamentală şi auto-management. Aceste intervenţii multimodale au contribuit şi la reducerea ratei recidivei şi sunt foarte atractive deoarece tehnicile pot fi relativ uşor învăţate de practicienii din domeniul judiciar. PROGRAME LA NIVEL INSTITUŢIONAL ŞI COMUNITAR

Programe la nivel instituţional În contrast cu abordările centrate pe individ, programele orientate la nivel comunitar şi instituţional încearcă să inducă modificări comportamentale cu ajutorul unor instituţii (cum ar fi casele de corecţie sau familia). În ceea ce priveşte instituţiile, acestea se pot clasifica în două tipuri: instituţii care pun accent pe reţinerea infractorilor, reabilitarea acestora fiind un scop secundar (penitenciarele), şi instituţii în cadrul cărora accentul este pus pe tratament şi reabilitare, securitatea fiind pe planul secund, cum ar fi centrele de reeducare. O excepţie majoră de la această regulă sunt spitalele cu un nivel

101

ridicat de securitate în care sunt internaţi infractori care suferă de o tulburare mentală; în aceste instituţii este importantă atât siguranţa, cât şi tratamentul. Instituţii care pun accent pe securitate În urma unor analize a cercetărilor din domeniu s-a arătat că tehnicile comportamentale sunt cele mai utilizate în mediul penitenciar, în special programele de tipul “Economia Token” – TEP. TEP este un sistem de întăriri şi pedepse ce se administrează pentru diferite comportamente; punctele (tokens) sunt acordate dacă se realizează anumite comportamente dezirabile, şi sunt retrase dacă apar anumite comportamente indezirabile. Aceste puncte pot fi folosite pentru obţinerea unor privilegii. Centrele de reeducare Modelul Achievement Place. Acest model a generat un interes major pentru practicieni şi a fost implementat atât în America, cât şi pe continentul european. Acest model are la bază două strategii inovatoare: utilizarea tehnicilor comportamentale ca agenţi ai schimbării şi utilizarea “tutorilor” (teaching parents). Acest model are mai multe locuinţe organizate în sistem familial, fiecare locuinţă fiind condusă de un cuplu special pregătit care are în grijă aproximativ 6 tineri infractori. Cuplul joacă rolul unor părinţi sau tutori, ceea ce însemnă că ei sunt responsabili pentru anumite programe structurate, cum ar fi antrenamentul abilităţilor, dar sunt responsabili şi pentru alte tipuri de intervenţie mai puţin structurată, cum ar fi anumite acţiuni şi comportamente de tip parental. Programe la nivel comunitar Intervenţii la nivel şcolar Hawkins & Lishner (1987) au sumarizat o serie de proiecte care au avut ca ţintă mediul şcolar. De exemplu, Preparation through Rresopnsive Education Programmme – PREP – a fost implementat în SUA la sfârşitul anilor '70 şi era un program care se adresa copiilor cu dificultăţi şcolare, sociale sau cu antecedente infracţionale. PREP consta întrun sistem de tutorat şcolar, antrenamentul abilităţilor sociale – SST – o parte din program fiind adresat familiei. S-a arătata că PREP are un impact major în îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi este benefic pentru dezvoltarea disciplinei, totuşi, există puţine dovezi care să arate că are vreun impact asupra comportamentului infracţional. Intervenţii la nivel familial

102

Din moment ce interacţiunile familiale şi stilul parental sunt puternic asociate cu comportamentul infracţional al copiilor, o serie de cercetători şi-au orientat intervenţiile la nivelul familiei. Literatura din acest domeniu este divizată în două: pe de o parte, accentul este pus pe abilităţile parentale, iar pe de altă parte pe funcţionarea familială (Kazdin, 1987). Antrenamentul părinţilor – Parent Management Training – PMT Acest program îşi propune să modifice modul în care părinţii interacţionează cu copiii lor. Părinţii sunt învăţaţi cum să modeleze comportamentul copiilor lor prin întăriri şi cum să utilizeze tehnici adecvate de aplicare a pedepselor pentru comportamentele inadecvate. Eficienţa PMT a fost investigată într-o serie de studii şi s-a arătat că această metodă are efecte benefice pentru comunicarea şi relaţiile familiale, însă spre deosebire de alte programe, s-a constatat că programul are o eficienţă moderată în ceea ce priveşte reducerea numărului infracţiunilor. Terapia funcţională a familiei - FFT Deşi există o serie de asemănări între PMT şi FFT, aceasta din urmă pune accentul mai mult pe interacţiunile din cadrul familiei. O serie de studii au utilizat contractul de contingenţe ca un mijloc de a modifica interacţiunile familiale din cadrul familiilor cu copii care au comis infracţiuni. Această metodă s-a dovedit eficientă pentru reducerea comportamentului infracţional şi a ratei recidivelor. Ulterior această formă de intervenţie a fost completată şi cu alte tehnici, cum ar fi tehnicile cognitivcomportamentale, antrenamentul abilităţilor şi rezolvarea de probleme. Întrebări de control 1. Ce rol au programele de intervenţie în prevenirea comportamentului infracţional. 2. Care sunt factorii determinanţi ai unui program de intervenţie eficient? 3. Descrieţi tipurile de intervenţie la nivel familial.

BIBLIOGRAFIE

Berkowitz, L. (1993). Aggression: Its causes, consequences, and control. New York: McGraw-Hill.

103

Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană. Buş, I. (1998). Utilizarea tehnicii poligraf în România, în Cogniţie, Creier, Comportament, vol. 2, nr. 3-4, 395-409. Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram. Buş, I. & David, D.(2003). Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. Bucureşti: Ed. Tritonic. Buş, I. & Visu, G. (2004). Reacţii fiziologice asociate cu practicarea contramăsurilor în cadrul testării cu tehnica poligraf. În Cogniţie, Creier Comportament, vol 8, nr. 1, 37 – 53. Ciopraga, A. (1979). Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Iaşi: Ed.Junimea. Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Iaşi: Ed.Gama. Dodge, K. A. (1986). A social information processing model of social competence in children. In M. Perlmutter (Ed.), The Minnesota symposium on child psychology (77-126). Hillsdale: Lawrence Erlbaum. Gendreau, P. & Andrews, D.A. (1990). Tertiary prevention: What the meta-analyses of the offender treatment literature tell us about “What Works”. Canadian Journal of criminology, 32, 172-184. Harrower, J. (2003). Applying Psychology to Crime. London: Hodder & Stoughton. Hollin, C.R. (2001). Criminal Behavior: A Psychological Approach to Explanation and Prevention. Sussex: Psychology Press. Huesmann, L.R., (1997). Observational Learning of Violent Behavior. Social and Biosocial Processes. În “Biosocial Bases of Violence”. New York: Plenum Press. Juergensmeyer, M. (2001) Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious Violence. Berkeley: Univ. of California Press.

104