Protestantism 2

În Apus, Biserica Catolică În sec. XII-XIII, în Europa Occidentală înfloreşte o civilizaţie religioasă. Biserica de la Roma îşi exercită aici autoritatea graţie clericilor ei. Este numele dat totalităţii preoţilor şi călugărilor, care alcătuiesc clerul. Foarte ierarhizat, acesta îi încadrează pe credincioşii parohiilor, conduce spitalele şi universităţile. Prima universitate este cea de la Bologna, în Italia, 1110, urmând apoi cele din Paris, Köln,Oxford… Veneau studenţi din toată Europa care studiau cu dascăli renumiţi, care erau tot clerici. Creştinătatea se umple de abaţii romanice, apoi de catedrale gotice. Sfântul Bernard, în sec.XII, înfiinţează ordinul cistercian. Din sec. XI pânâ în sec. XIII, se desfăşoară cruciadele, expediţii militare care au drept scop recucerirea Ierusalimului(a Sfântului Mormânt), aflat pe atunci în mâinile musulmanilor. În sec. XIII apar ordinele călugărilor cerşetori: ordinul dominicanilor, înfiinţat de Sfântul Dominic, şi cel al franciscanilor, înfiinţat de Francesco D’Assisi. Pe lângă acest avânt spiritual, unele acţiuni întunecă imaginea Bisericii: evreii sunt persecutaţi; cruciadele duc la jafuri şi masacre; tribunalele Inchiziţiei folosesc tortura pentru a smulge mărturisiri şi pronunţă condamnări foarte aspre la adresa ereticilor. Naşterea protestantismului La sfârşitul sec. XV, învăţaţii umanişti îşi pun întrebări despre natura şi învăţătura textelor biblice, precum şi despre rolul bisericii. Mulţi dintre ei cer ca Biserica să fie reformată. În Germania, Martin Luther (1483-1546) denunţă anumite abuzuri şi pune întrebări esenţiale pentru credinţă. Biserica îl exclude, excomunicâdu-l. El realizează Reforma, ai cărei partizani sunt numiţi “protestanţi”. Aceştia aparţin unor tendinţe diverse. După Germania şi Ţările Scandinave, Elveţia şi Franţa, mişcarea se întinde în Ţările de Jos şi Scoţia. În Anglia, regele Henric VIII se proclamă şef al Bisericii Angliei. Europa este sfâşiată de războaie religioase între catolici şi protestanţi. Biserica catolică trece atunci la Contrareformă: sunt create noi ordine, cum este cel al iezuiţilor, pentru a apăra catolicismul. Papa convocă la Trento (Italia) un conciliu care reformează Biserica, reafirmă dogma şi răspunde întrebărilor reformatorilor. Jean Calvin (1509-1564) Se naşte la Noyon, unde tatăl său lucra pentru episcop. Studiază latina, greaca, ebraica. În 1533, se converteşte la ideile lui Luther şi trebuie să părăsească Franţa. Fuge de Inchiziţie şi propovădiueşte Reforma. Refugiat în Elveţia, reformează Geneva, din care face un oraş model, unde domneşte o morală religioasă severă şi unde jocurile de

cărţi, romanele şi balurile sunt interzise. Calvin, care a publicat în 1533 Instituţia religiei creştine, crede, ca şi Luther, că numai Biblia deţine autoritatea în materie de religie. El crede în predestinare: din cauza păcatului, firea omenească este rea; numai Dumnezeu hotărăşte să salveze pe anumiţi oameni, să la asigure viaţa veşnică; toate faptele bune pe care le săvârşim nu au nici un efect în acest sens. Găndirea lui Calvin este la originea curentului calvinist. Protestanţii Născut în sec XVI în Europa Reformei întreprinse de Martin Luther, protestantismul, care numără aproape 400 milioane de credincioşi, este foarte divers. Luther n-a fost singurul reformator, de aceea protestantismul comportă multiple Biserici şi mişcări foarte numerose, care sunt totuşi unite prin aceleaşi cuvinte de ordine: Dumenzeu singur, Scriptura singură, Graţia singură. Dumnezeu singur: protestanţii consideră că numai credinţa în Iisus Hristos poate da omului mântuirea, adică viaţa veşnică. Scriptura singură: pentru protestanţi, Dumenzeu se face cunoscut fiecărui credincios prin Biblie, fără intermedierea preoţilor sau a unei Biserici. Graţia singură: se numeşte „Graţia” voinţa binevoitoare a lui Dumenzeu. Doar prin voinţa sa Dumenzeu dă omului credinţa care îl slvează şi îi aduce viaţa veşnică. Asta înseamnă că omul nu este salvat prin faptele sale bune pe care le săvârşeşte, ci întâi de toate prin intervenţia graţiei divine. Spre deosebire de catolici şi de ortodocşi, Bisericile protestante nu au dogme şi nici sisitem ierarhic. Biserica şi cultul Credincioşii se duc la bisercă în fiecare duminică, pentru ceremonia cultului. Tot aici ei celebrează şi marile evenimente din viaţă. Biserca este un loc de rugăciune şi de adunare, şi nu un loc sacru unde Dumenzeu ar fi mai prezent decât în late părţi. Fără statui şi fără imagini, Biserica are drept singur ornament o cruce goală (sau, la lutherani, un crucifix cu Hristos chinuit) şi o tribună, de unde biblia este citită şi comentată în timpul unei predici care reprezintă momentul cel mai important al cultului. Ritualurile sunt sobre şi lipsite de fast. Însă cântul religios, în special cantatele lui bach, permit credincioşilor să participe activ la cult. Protestanţii consideră că singur Dumenzeu poate face obiectul rugăciunii sau al veneraţiei. Ei nu practică nici cultul sfinţilor sau al Fecioarei Maria. Sunt celebrate, mai ales, trei mari sărbători: Crăciunul, Paştele şi Rusaliile. Sacramentele şi pietatea Protestanţii nu recunosc decât cele două sacramente menţionate în Evanghelii: botezul, semn al Legământului lui Dumenzeu (nu este obligatoriu chiar de la naştere); Cina (sau euharistia), comemorarea ultimei mese a lui hristos, în timpul căreia credincioşii se împărtăşesc. Protestantismul încurajează o pietate colectivă şi familială centrată în

jurul Bibliei. În afara învăţăturii religioase pe care o primesc în sânul familiei, copiii frecventează, începând de la vârsta de 6 ani, şcoala bisericii, numită odinioară „şcoala dumunicală”, unde studiază Vechiul şi Noul Testament. Rolul pastorului La protestanţi, nu este necesar nici un intermediar între Dumnezeu şi om. Funcţa celui ce ste numit pastor nu are aşadar un caracter sacru, ca aceea a preotului catolic. Pastorul este un credincios, care, la fel ca toţi credincioşii pregătiţi pentru aşa ceva, predă mesajul biblic şi dă sacramentele, semne ale graţiei divine. Însă studiile religioase pe care le-a făcut, îi permit să-i păstorească mai bine pe credincioşi (pastorul este „călăuza turmei”). Pastorii se pot căsători, iar femeile pot deveni pastori. Organizarea Bisericlor protestante Unele Biserici protestante sunt organizate în parohii, conduse de pastor şi de un grup de credincioşi aleşi. Fiecare parohie îşi delegă reprezentanţi la „sinodul” regional, adunare alcătuită atât din credincioşi, cât şi din pastori, iar fiecare sinod regional, anual, îşi trimite delegaţi la sinodul naţional, unde se iau deciziile importnte ale fiecărei biserci naţionale. Principalele componente ale protestantismului Protestantismul se compune din: - Biserici, care au particularităţile şi modul lor propriu de organizare. Cele mai importante curente sunt luteranismul (70 000 000 credincioşi), calvinismul (Biserci reformate sau prezbiteriene, 55 000 000 credincioşi) şi anglicanismul (peste 60 000 000 credincioşi în Anglia şi în lume). Alte curente s-au dezvoltat în special în Statele Unite: menoniţii, baptiştii, metodiştii, quakerii, adventiştii, penticostalii; - Mişcări de ajutorare a celor mai năpăstuiţi, cum este Armata Salvării. Consiliul ecumenic al Bisericilor a fost fondat de protestantism în 1948; este vorba de o structură care grupează, la Geneva, marea majoritate a Bisericilor protestante şi ortodoxe (adică aprox. 300 de Biserici şi 500 milioane de credincioşi). Barbara Harris În 1980, a fost hirotonisită episcop al Bisericii anglicane din SUA. Începând cu anul 1960, majoritatea Bisericilor reformate admit pastori femei. Anglicanii britanici le acceptă începând din anul 1962. Biserica anglicană

Regina Angliei este conducătorul Bisericii anglicane fondate de regele Henric VIII Tudor (1491-1547). Regina numeşte episcopii cu acordul arhiepiscopului de Canterbury. Martin Luther King Fiu al unui pastor negru protestant, se naşte în 1929 în Atlanta, întrun stat sin sudul SUA unde domneşte rasismul. Elev foarte bun, visează să ajungă avocat pentru a-i ajuta pe negri, intră la 15 ani la universitate, apoi, la 17 ani, se hotărăşte să devină pastor. Fondează „Asociaţia naţională pentru propăşirea oamenilor de culoare”, unde negrii şi albi, uniţi prin aceleşi ideal creştin, luptă paşnic pentru egalitate. Cere locuitorilor oraşului Montgomery, din Alabama, să nu utilizeze autobuzele oraşului, în care se alocau locuir diferite albilor şi negrilor. Închis de mai multe ori, este însă susţinut de preşedintele Kenedy. Moare asasinat în 1968.