Prolog

1. Prolog Ma uitam pe geamul decorat cu nenumarate , minuscule picaturi de ploaie, incercand sa ignor chiotele si rasetele care-mi vajaiau in spate . Pur si simplu nu-mi venea sa cred cat de mult se schimbase viata mea in doar un an . N-mi venea sa cred ca exista cineva care sa nu stie tot ce stiam eu, care sa traiasca In asa o ignoranta totala, la fel ca toti copii din autocarul in care ma aflam . Am oftat si m-am gandit: Normal ca nu stiu. Nimeni nu e intr-atat de nebun ca si mine . m-am luminat dintr-o data . nimeni n-o sa fie niciodata la fel de fericit ca mine . sa am chiar tot ce vreau … mi se parea absurd ca de la o viata insipida si insignifianta ajunsesem- tocmai eu – asa . *** Niciodata nu fusesem cea mai buna la ceva . Ma gandeam ca nu aveam nororc, ma enerva faptul ca nu aveam niciodata o adevarat sansa sa arat ce stiam ca pot face. Sau poate doar ceea ce speram ca pot face. N`am avut niciodata o viata interesanta . Fusesem mereu “una dintre cei mai buni”. Adica doar aceea fata care ori se pierde in multime, ori se face de tot rasul. Dar nu-mi prea pasa ca chiar puteam fi cea mai buna . Nu faceam absolut nimic, lasam totul sa vina de la sine . Daca mergea, era ok . Daca nu, era foarte ok. Fara bataie de cap . Lumea nu mi se parea asa un loc fascinant in care sa traiesti . Nu avea rost sa ma straduiesc sa fac ceva, din moment ce as fi fost oricum dezamagita. Uneori cadeam in despresii, gandindu-ma ca nu vreau sa traiesc daca nu poate exista mai mult de atat . Dar treceau, la fel si timpul si viata pe care incercam sa o traiesc ca un adolescent normal . Cu prieteni nebuni,cumparaturi si toate cele . Simteam nevoia sa ma integrez, sa fiu ca toti ceilalti doar ca sa nu ma gandesc la faptul ca mereu paream altfel . Ciudata. O adevarata Tampita. Aveam niste parinti draguti, destul de deschisi la minte. Uneori era usor sa vorbesti si sa traiesti cu ei, dar alteori voiam sa fiu singura . Oricum paream altfel. Pentru toata lumea. De aceea incercam atat de mult sa par ca toate celelalte fete, ca sa-mi dovedesc mie insumi ca pot fi normala. Dupa mine,eram speciala, dar nu intr-un sens bun . Defapt, nici nu cred ca-mi pasa prea tare de viata . Nu ma deranja sa ma gandesc ca o sa mor, cat timp nu aveam sa mor batrana . mereu imi spuneam

ce`o fi o fi. Dar chiar nu m`am gandit niciodata ca ASA o fie . Si chiar nu-mi pare rau deloc . Aveam doar 13 ani cand am primit acele carti- sau informatii- despre o lume ca a noastra, dar in care relitatea se contopea cu magicul unei lumii supranaturale, in care existau vampiri si varcolaci. Inca mai tremur la auzul cuvantului “Twilight”. Chiar de la inceput am simtit nevoia sa nu spun absolut nimic nimanui. Le citeam in taina, ascunsa si singura, tanjind mereu sa aflu mai mult . Nu stiam cum ajunseserea la mine. Le gasisem intr-o zi pe pat , langa un bilet pe care scria sper sa-ti placa cu caligrafia mamei mele . Asa ca nu intrebasem nimic, dar nici nu spusesem multumesc . Erau ale mele,simteam cumva necesitatea sa le tin ascunse, ca sa nu se spulbere toata magia. Ma agatam de ele cu dinti, le strangeam la piept,citeam si plangeam si radeam . Parca prinsesem o noua viata . Nu m-am obosit sa ma mai uit dupa ele prin magazine. Nu le vazusem nicaieri. Nimeni nu vorbea despre ele . Si nici eu nu voiam sa vorbesc cu nimeni, sau sa vad pe nimeni . Trebuia ca totul sa ramana pentru mine . Uneori ma simteam nebuna, gandindu-ma sunt doar niste carti . probabil au mai fost citite de inca un million de oameni. Nu sunt ale mele si prezinta oricum o lume imaginara . Atunci ma ghemuiam in pat si plangeam, dorindu-mi cu fiecare parte a mintii si corpului ca lumea in care traim sa fie mai mult de atat . Mai mult decat noi ceea ce noi, ca oameni prosti si rai , cunoastem. Ma credeam dementa, dar undeva in adancul meu simteam ca ceva s-a schimbat si nu voi mai fi vreodata la fel, oricat as incerca sa ma comport ca si cum acelea nu erau decat niste carti . Si e ciudat cum s-a aranjat totul . Era noapte, aproape de ora 2 si eu stateam ghemuita pe patul gol din camera apartamentului bunicilor, gandindu-ma cu groaza la ziua de maine . In care va trebui sa ma trezesc prefacundu-ma ca zambesc, ca sunt fericita . Si eram ,de fapt, pur si simplu distrusa . Cred ca , daca mi s-ar fi oferit sansa, as fi acceptat sa mor, doar ca sa nu mai simt cum ma sfasie acel gol dinauntrul meu, care astepta ceva ce , credeam eu, nu avea sa se intample niciodata . Niciodata . Suna atat de mult, atat de absurd. Priveam prin perdeaua alba direct in gol, imaginandu-mi innebunita cum aveam sa suport sa treaca an dupa an, deceniu dupa deceniu, totul ramanand la fel . Doar groapa dinauntrul meu crescand,doar mintea

mea incercand sa nege . Incercam sa ma consolez cu gandul ca e doar o pasiune a adolescentei, ca o sa devin mai matura si totul o sa treaca. Dar stiam ca ma mint, ca eram schimbata pentru totdeauna . Si chiar cand sa izbucnesc din nou in plans, un sunet venit de pe balcon ma trezi din visare .Era aproape imperceptibil,ca o respiratie inceata. Mereu, de cand eram mica , imi fusese frica sa stau singura in camera pe intuneric. Mereu avusesem senzatia ca cineva de acolo ma priveste,ca incearca sa-mi faca rau. Acelasi sentiment de panica ma cuprinse si am strans in brate perna , spunandu-mi ca orice s-ar intampla, chiar nu conteaza . Nu-mi pasa daca mor sau daca traiesc. Nu merita ! Totusi mi-era putin frica ... Doar putin,chiar daca n-as fi recunoscut nici in ruptul capului .