Principiul Separatiei Puterilor In Stat

  • July 2020
  • PDF

This document was uploaded by user and they confirmed that they have the permission to share it. If you are author or own the copyright of this book, please report to us by using this DMCA report form. Report DMCA


Overview

Download & View Principiul Separatiei Puterilor In Stat as PDF for free.

More details

  • Words: 1,577
  • Pages: 9
UNIVERSITATEA PETRU MAIOR FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE ADMINISTRATIE PUBLICA I

PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Introducere Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat şi implicit s-a pus problema separaţiei puterilor statului, în vederea specializării activităţilor statale adică stabilirea unor organe cu autoritate care să aibă anumite responsabilităţi şi să desfăşoare neîncetat acelaşi tip de activităţi. Această cerinţă cu caracter obiectiv este importantă

şi necesară în orice stat pentru ca procesul de

conducere să fie unul eficient1. De asemenea este considerat a fi adevărat că dacă s-ar atribui toate puterilor statului unei singure persoane sau unui grup de persoane s-ar ajunge la tiranie şi ar constitui o ameninţare pentru libertatea individuală2. Totuşi, prin esenţa sa, procesul de conducere al unui stat trebuie să fie unitar, asemenea caracterului unitar al puterii statului. Statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale cărora le corespund trei puteri: funcţia legislativă(puterea legislativă), funcţia executivă(puterea executivă) şi funcţia jurisdicţională(puterea judecătorească). Punerea în echilibru a acestor puteri, prin mijloace de control a uneia faţă de celelalte, stăvilind astfel tendinţa de a acapara toată puterea şi de a abuza de ea, este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane. Punerea de greutate si contra-greutate în talerele puterilor pentru ca nici una să nu le domine pe celelalte. Aşadar, nu este atât de mult vorba de o separaţie a puterilor, cât despre un „echilibru al puterilor”3. 1

Robert A. Dahl, Democracy and its critics, Yale University Press, New Haven, 1989, p. 6263 2 Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat elementar, Vol. I , Ed. Lumina Lex, 2000, p. 253 3 Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti, 1991, p. 25-26

2

Originea şi conţinutul acestui principiu Cel care a vorbit pentru prima dată de separaţia puterilor în stat, ca principiu, este John Locke, dincolo de Canalul Mânecii, şi Montesquieu dincoace de Canalul Mânecii. Sursele acestui principiu sau acestei teorii se află în antichitate. Mulţi dintre istoricii, filosofii, şi scriitorii acelei vremi ne-au lăsat dovezi şi reflecţii despre organizarea puterilor şi începuturile divizării ei în Sparta şi mai ales Atena. Primul autor, care, deşi nu a elaborat teoria separaţiei puterilor în stat, a sugerat-o – prin descrierea făcută statului atenian – este Aristotel. Poate înclinaţia sa spre proporţionalitate şi spre echilibru, priceperea lui de a constata, clasa, sistematiza şi compara l-au făcut să se aplece şi asupra modului de organizare al statului elen. Aristotel afirma că atribuţiile statului elen erau distribuite unor organe distincte: Adunarea generală (care deliberează cu privire la afacerile publice), Corpul magistraţilor (care

execută

ce

s-a

deliberat),

Corpul

judecătoresc.

În

„Constituţia Atenei”, Stagiritul distinge cele „trei părţi ale statului” care, odată bine organizate, „statul întreg este, în mod necesar, bine organizat în el însuşi”4. În Evul Mediu, dominat în mare parte de lupta pentru supremaţia puterii între papalitate şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germana, se remarcă o organizare a prerogativelor de putere oarecum apropiată de cea din antichitate. Cu toate acestea odată cu apariţia monarhiei absolutiste, principiul de guvernare stătea la baza „confuziei puterilor”, adică pe deţinerea întregii puteri de către monarh, şi exercitarea acesteia după bunul său 4

Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Teoria Generală I, Bucureşti, 1991, p.26

3

plac. Chiar dacă puterea politică absolută aparţinea regelui, complexitatea administrării regatului impunea o distribuire şi specializare a diferitelor activităţi de conducere, inclusiv la nivel local. Jean Bodin, preluând modelul aristotelic al formelor de guvernare, susţine că suveranitatea aparţine, din punct de vedere teoretic, fie unei multitudini de indivizi(democraţia), fie unei minorităţi(aristocraţia), fie unui singur om(monarhia). Fiindcă monarhul nu poate să guverneze nemijlocit se înconjoară de un ansamblu de instituţii (Consiliul permanent denumit Parlament sau Senat, Stările Generale şi adunările provinciale), care desfăşoară diferite activităţi cu caracter statal, în numele Coroanei5. În concepţia lui Bodin atributele suveranităţii sunt: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, puterea de a declara război şi de a încheia tratate, dreptul „de a bate monedă”, dreptul de a numi în funcţii publice, ş.a.6 . Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filozofia politică a fost John Locke. Acesta a avut ca reper cutuma constituţională britanică şi cerinţele noii clase sociale de a i se garanta nu numai libertatea în sens filozofic, ci şi libertatea politică, şi Locke susţine că puterea absolută ar putea fi diminuată prin separarea unor funcţii ale Coroanei şi exercitarea lor de către organisme distincte. Locke distinge în stat trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea federativă. Potrivit concepţiei lui Locke puterea executivă şi puterea legislativă nu

5

Jean-Jacques Chevallier, Les grandes oeuvres politiques, Armand Colin, Paris, 1990, p.38-39, p.42. 6 Istoria filozofiei moderne, vol. 1, p.90; a se vedea şi G. Mosca, Op. Cit., p.144-145.

4

trebuie să fie reunite în aceeaşi persoană7, spre deosebire de puterea executivă şi federativă, care trebuie contopite. În epoca în care Locke şi-a expus concepţiile politice privind un nou model de guvernare, şi alţi autori au supus sistemul de guvernare englez si economia Angliei unei analize atente. James Harrington este unul dintre autorii mai sus menţionaţi. Acesta trasează în lucrarea sa „Oceania” planul unei guvernări echilibrate bazate pe o diviziune tripartită a corpurilor politice. Ca şi Locke, Harrington nu consideră instanţele judecătoreşti ca o putere de sine stătătoare.

7

Jean Touchard, Histoire des idees politiques., p. 376.”Întrucat legile sunt elaborate într-o perioadă scurtă de timp, dar presupun aplicarea lor permanentă, este necesar să existe o forţă care să le adopte, şi alta care să le pună în executare. Şi astfel, puterea legislativă şi cea executivă trebuie să fie separate” John Locke „Concerning Civil Government, Second Essay”, în Mortimer J. Adler, „Great Books of Western World”, Enciclopedia Britannica, inc. Chicaco, vol. 1, 1993, p.58.

5

Principiul separaţiei puterilor în viziunea lui C.L. Montesquieu Montesquieu este de părere că „într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei să faci şi de a nu fi constrâns să faci ceea ce nu trebuie să vrei”8. Cu alte cuvinte, după cum afirma Montesquieu, prin libertate se înţelege dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile. Cu o condiţie: legea să nu fie tiranică. Montesquieu mai este de părere că libertatea politică există doar atunci când nu se abuzează de putere, dar din experienţă ştim că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea. C.L.Montesquieu susţinea că în fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă – privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor – şi puterea privitoare la cele care ţin de dreptul civil. În continuare Montesquieu defineşte puterea

executivă

ca

aparţinând

principelui(Monarhului)

şi

constând în dreptul acestuia de a declara război sau de a încheia pacea, de a trimite sau primi ambasadori, de a apăra teritoriul, ş.a. Ultima putere mai este denumită şi putere judecătorească. Montesquieu este interesat, mai ales, de separarea celor trei puteri, întrucât modul în care acestea sunt separate şi se exercită, se realizează sau nu libertatea politică. Chiar dacă autorul francez foloseşte termenul de „puteri”, el are în vedere funcţii distincte (ansambluri de atribuţii sau prerogative specializate), distribuite unor organisme distincte care acţionează în mod separat unul faţă de altul9. Între cele trei puteri, trebuie sa existe însă o colaborare,

8

Montesquieu, „Despre spiritul legilor”, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.193 Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. 1, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.254-255. 9

6

deşi ele sunt separate. Această colaborare există în special în intervenţia sau „participarea” unei puteri la înfăptuirea celeilalte. După momentul în care principiul separaţiei puterilor a fost instituţionalizat în constituţii, se va crea ceea ce doctrina numeşte „checks and balances”, adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri pentru reechilibrarea raportului dintre ele.

7

Separaţia puterilor în concepţia lui Jean-Jacques Rousseau O altă concepţie despre separaţia puterilor în stat o regăsim la J.J. Rousseau. În modelul politic conceput de Rousseau voinţa generală a poporului adică puterea legislativă trebuie să fie suverană, celelalte puteri în stat fiindu-i suverane. Rousseau acceptă astfel implicit existenţa unor puteri în stat: poporul stabilit într-un

corp

politic(Parlament),

care

stabileşte

legile

şi

Guvernământul, compus din indivizi care le pun în executare. Executivul ar fi deci un simplu agent de executare a legilor votate de Parlament10. Guvernământul deţine puterea ca depozitar, el neavând o putere proprie. Cei ce compun Guvernământul fiind, prin graţia Suveranului(Poporului), depozitari temporari ai puterii şi exercitând în această calitate anumite prerogative de putere, adoptă diferite acte, pe care Suveranul le poate modifica, limita sau anula, după bunul său plac. Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că puterea executivă îi este supusă acesteia, cea ce exclude independenţa puterilor. Accentul pus pe strict subordonare a Guvernământului (a puterii executive) faţă de puterea legislativă, ilustrează geniul politic al lui Rousseau. În ceea ce priveşte puterea judecătorească aceasta este, în concepţia filozofului francez, o putere aparte, distinctă atât de putere legislativă, cât şi de cea executivă. Totuşi, datorită specializării activităţii tribunalelor, constând în aplicarea la cazul concret a unor dispoziţii legale puterea judecătorească ar constitui o ramură aparte a puterii executive.

10

Jean Touchard, Histoire des idees politiques vol.2, p.426

8

Teoria separaţiei puterilor în stat exprimă poate cel mai bine grandoarea şi servituţile principiilor fundamentale ale dreptului constituţional.

„Soarta”

principiului

este

disputată:

unii

cer

înlăturarea lui ca fiind „arhaic”, „perimat” ; alţii pledează doar pentru „adecvarea” sau „modernizarea” lui în favoarea unei „puteri forte”, de regulă a executivului11.

11

Ion Deleanu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol. 1, Bucureşti, 1991, p.28

9

Related Documents

Stat
June 2020 21
Stat > Stat
November 2019 45
Stat ,
November 2019 50
Stat In Fisheries
May 2020 8