Primul Razvoi Mondial

PRIMUL RAZBOI MONDIAL

COMISELU IONUT

NANU PETR ISOR

Primul Război Mondial (cunoscut şi ca Marele război, războiul naţiunilor sau războiul menit să pună capăt războaielor) a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. În 28 iulie 1914 Austria a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Serbia primise ultimatum de la Austria), în 3 august 1914 Germania a invadat Belgia. În 6 martie 1917 Statele Unite ale Americii intră în război. În 11 noiembrie 1918, ora 11 dimineaţa, războiul a luat sfârşit. Denumirea Primul Război Mondial nu a fost folosită decât după 1939, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, până atunci fiind cunoscut ca Marele război sau Războiul mondial. Combatanţii războiului au fost Antanta şi Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de mare de militari şi nu a implicat atâtea părţi pe câmpul de luptă. În final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face şi mai multe victime. O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranşeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la graniţa cu Elveţia. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulţi îşi pierd viaţa în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor - şi a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile şi conflicte interne (de exemplu, genocidul armean). Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluţia industrială a secolului XIX-lea se traduce în creşterea puterii destructive a armelor şi în diversificarea modalităţilor de atac aflate la dispoziţia generalilor din aceea epocă. Astfel, în primul război mondial au loc primele bombardamente

aeriene din istorie iar în jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili, iar în cel de-al doilea război mondial procentul acestora va fi de 50%. Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război. Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendenţa fascismului în Italia, a nazismului în Germania şi la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică, cea care avea să inspire ulterior revoluţii comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democraţia modernă şi laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înfiinţate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

Cauze: In ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului Austro-Ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student sârb bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă. Deşi acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în reţeaua complexă de alianţe şi

contrabalansuri care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi a formării statului german sub conducerea lui Otto von Bismarck, în 1871. Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicaţi, între care: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor, etc

Cauze şi responsabilităţi: Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război Mondial. Primele explicaţii, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei şi aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de Germania care a invadat Belgia şi Luxemburg fără provocare. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei şi a AustroUngariei, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen, şi V.R. Berghahn. Cu timpul, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, dată fiind importanţa concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid).

Unii observatori au sugerat că, pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obişnuiţi cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid şi uşor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele război cu mare entuziasm. Totuşi, dificultăţile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) şi în cel de-al doilea război boer (bur) (1899-1902, au redus probabilitatea că britanicii au fost atât de naivi în privinţa potenţialului unui război major. Faptul că nici o forţă politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore. O altă cauză a războiului a fost formarea alianţelor şi a militarismul. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluţionară, care avea o superioritate majoră faţă de navele anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii şi a lansat o competiţie acerbă în construcţia vaselor între Marea Britanie şi Germania din cauza Noului imperialism. În general, naţiunile care făceau parte din Antanta se temeau de cele care aparţineau la Tripla Alianţă şi vice versa. Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naţionalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluţie a redus opţiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acţiunile agresive din partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului. Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate naţiunile utilizau încă telegraful şi ambasadorii lor ca principală

metodă de comunicare, cauzând astfel întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

Primele bătălii: Unele din primele acţiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa şi în Oceanul Pacific. În 8 august 1914, un contingent mixt, compus din unităţi franceze şi britanice, a atacat protectoratul Togoland. La 10 august, forţe germane din Namibia au atacat Africa de Sud. Noua Zeelandă a ocupat Samoa germană (30 august 1914), iar o forţă australiană Australian Naval and Military Expeditionary Force, la 11 septembrie, a debarcat pe insula New Britain, care era o parte a Noii Guinei. Pe parcursul unor luni, forţele Antantei au acceptat capitularea mai multor unităţi germane în Oceanul Pacific. Lupte crâncene au continuat pe teritoriul Africii, pe parcursul întregului război. În Europa, Germania şi Austro-Ungaria au avut dificultăţi de comunicare privind intenţiile exacte ale celor două armate aliate. Iniţial, Germania garantase că o să susţină invazia austro-ungară în Serbia, dar interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va apăra flancul lor nordic contra Rusiei, însă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-şi concentreze forţele contra Rusiei, astfel încât Germania să poată lupta contra Franţei pe Frontul de Vest. Această stare instabilă a forţat armata Austro-Ungară să-şi diminueze rezervele în sud, pentru a întâlni forţele ruse la nord. Armata sârbă, venind dinspre sudul ţării, s-a confruntat cu armata austriacă în Bătalia de la Cer pe 12 august, 1914. Sârbii au ocupat poziţii defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc la 16 august, între elemente ale Diviziei XXI Austro-Ungară şi elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei.

Lupta a avut loc noaptea şi nici un oponent nu s-a evidenţiat până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forţele sârbe. Trei zile mai târziu, forţele austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit pierderi de 21.000 de morţi şi răniţi, în timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a marcat prima victorie a Aliaţilor în război. Austria nu a putut să-şi atingă imediat scopul (eliminarea Serbiei) şi, astfel, Germania a fost nevoită să păstreze soldaţi pe două fronturi. Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid şi distructiv contra Franţei, astfel încât Germania să-şi poată transfera forţele pe Frontul de Est, contra Rusiei (care se mobiliza mai lent). În loc de o invazie directă a Franţei dinspre est, strategii germani considerau că era mai prudent să atace Franţa dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă prin Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul Belgiei, cu promisiunea că, dacă acesta va consimţi, vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei. Când Belgia a refuzat propunerea, Germania a invadat Belgia şi armata germană a început să treacă prin Belgia, după invadarea Luxemburgului. Armata germană a întâlnit rezistenţă la forturile de lângă oraşul belgian Liège, cu toate că elementele principale ale armatei continuau să se mişte rapid înspre Franţa. Marea Britanie a trimis un contingent numit British Expeditionary Force în ajutorul Franţei, care a mers direct înspre Belgia. Primul soldat al Imperiului Britanic, care a fost ucis în război, a fost John Parr, la 21 august 1914, lângă Mons. Iniţial, germanii s-au bucurat de un mare succes în Bătălia Frontierelor (14-24 august 1914). Totuşi, din pricina întârzierilor cauzate de rezistenţa forţelor belgiene, franceze, şi britanice, mobilizarea neaşteptat de rapidă a Rusiei şi obiectivele lor prea ambiţioase, planurile germane au fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Răsăriteană, atrăgând forţe germane destinate Frontului de Vest.

Germania a învins Rusia într-o serie de lupte, care sunt cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg (17 august-2 septembrie). Această diversiune a intensificat problemele mişcării lente ale forţelor germane, care nu erau anticipate de generalii germani, şi a permis forţelor franceze şi britanice să oprească avansarea forţelor germane înspre Paris, în Prima Bătălie de la Marne (septembrie 1914). Astfel, Antanta a forţat Puterile Centrale să lupte pe două fronturi. Armata germană s-a luptat până ce a obţinut o poziţie defensivă favorabilă în Franţa şi a eliminat din război cu 230.000 mai mulţi soldaţi francezi şi britanici decât a pierdut ea însăşi, în lunile august şi septembrie. Totuşi, incompetenţa sau timiditatea unor ofiţeri ca Ludendorff, care a procedat incorect transferând forţe din dreapta, pentru a le dirija spre Sedan, au anihilat şansa Germaniei de a obţine o victorie rapidă Primele etape: de la romantism la tranşee

Entuziasmul aparent pentru război captează imaginaţia multor naţiuni. Motivaţi de propagandă şi de fervoarea naţionalistă, mulţi tineri se înrolează repede în forţele militare, căutând aventura. Nimeni nu este pregătit pentru adevărul de pe front. În imaginaţia colectivă a vremii, războiul avea să fie un conflict de scurtă durată, cu puţine bătălii crâncene şi cu victorii zdrobitoare, ce vor "pedepsi duşmanul arogant". Armatele se văd mărşăluind victorioase în capitalele inamice, iar soldaţii se visează primiţi cu bucurie la întoarcere, de către mândrii cetăţeni ai patriilor lor. Plecaţi pe front în august, soldaţii au credinţa că războiul se va termina înainte de Crăciunul aceluiaşi an. Multe figuri militare, ca Horatio Kitchener şi Erich Ludendorff, au prezis că războiul avea să dureze mulţi ani.

Alţi lideri politici, ca Bethmann Hollweg în Germania, se temeau de posibilele consecinţe economice ale unui război. Pe plan economic, bursele internaţionale intră într-o stare de criză, în iulie şi august, reflectând îngrijorarea legată de consecinţele economice ale războiului

Începutul războiului pe Frontul de Vest Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanţe. Sârma ghimpată a fost utilizată într-un mod eficient, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care devenise mai eficientă decât în deceniul 8 al secolului XIX 1870–1880, împreună cu mitralierele şi arma chimică [arme chimice], aveau un efect extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulţi din ofiţerii ţărilor europene ignoraseră învăţăturile războiului civil american şi erau de acord să accepte pierderi mari. După succesul lor iniţial în Prima bătălie de la Marne, Antanta şi forţele Puterilor Centrale au început o serie de manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în aşa numita "Întrecerea la mare". Forţele franceze şi britanice au descoperit rapid poziţiile defensive germane, care se întindeau de la Lorraine până în Flandra. Marea Britanie şi Franţa au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau construite mai bine decât cele ale duşmanilor săi: tranşeele

anglo-franceze erau concepute doar ca bariere "temporare" până când forţele lor o să treacă prin liniile germane. Unii sperau că situaţia incertă va lua sfârşit cu ajutorul tehnologiei. În aprilie 1915, germanii au realizat pentru prima oară o breşă de şase kilometri în liniile aliaţilor, când soldaţii francezi s-au retras. Această breşă a fost acoperită de soldaţi canadieni, la Ypres. Nici unul din oponenţi nu a fost capabil să iniţieze un atac hotărâtor, cu toate că acţiunea germană în Bătălia de la Verdun, în 1916, şi eşecul Antantei în Bătălia de pe râul Somme, din vara anului 1916, aproape au distrus armata franceză. Încercările zadarnice ale francezilor de a lansa atacuri puternice şi directe contra liniilor germane s-au terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză şi au cauzat acte de insubordonare, care au pus în pericol integritatea frontului francez după Ofensiva Nivelle, în primăvara anului 1917. Noutatea revoluţiei ruse, Revoluţia Rusă din 1917, a intensificat sentimentele socialiste. Steaguri roşii au fost ridicate şi, cu mai multe ocazii, a fost cântată "Internationala". Până la sfârşitul rebeliunii, au participat la aceasta între 30.000 şi 40.000 de soldaţi francezi. Pe parcursul perioadei 1915-1917, Imperiul Britanic şi Franţa au suferit cu mult mai multe pierderi decât Germania, însă ambele părţi au pierdut milioane de soldaţi din cauza rănilor şi a bolilor.

Teatrele de operaţie sudice Imperiul Otoman Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrienoiembrie 1914, datorită alianţei secrete turco-germană semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse din Caucaz şi mijloacele de comunicare britanice cu India şi cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez. Acţiunile

Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, prin Gallipoli, (1915) şi Mesopotamia, cu toate că, iniţial, Turcia a reuşit să respingă eforturile inamicilor. În contrast, în Mesopotamia, după campania dezastruoasă din Kut (191516), forţele Imperiul Britanic s-au reorganizat şi au capturat Bagdadul în martie 1917. Mai departe, înspre vest, în Campania Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele Britanice au capturat Ierusalimul Decembrie 1917 şi forţa Egyptian Expeditionary Force, sub comanda lui Edmund Allenby, a învins forţele otomane în Bătălia de la Megiddo (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat în Caucaz. Enver Pasha, comandantul suprem al forţelor armate turce, era un om foarte ambiţios, cu visul de a cuceri Asia Centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a iniţiat o ofensivă cu 100.000 de soldaţi contra Rusiei în Caucaz (decembrie 1914). Insistând asupra unui atac direct contra poziţiilor defensive ruse în munţi, în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forţa sa la Bătălia de la Sarikamis. Comandantul rus în perioada 1915-1916, Generalul Nikolai Iudenici, după unele victorii asupra turcilor, a forţat turcii să părăsească Armenia modernă şi, într-un mod tragic, a creat contextul pentru deportarea şi genocidul contra armenilor din Armenia de est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat controlul operaţional de la Iudenici. Deţinând controlul unei părţi a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaţilor săi. El a fost pregătit pentru o ofensivă în primăvara anului 1917. Totuşi, din cauza revoluţiei ruse, nici o ofensivă nu a fost iniţiată şi forţele ruse s-au destrămat. Teatrul italian Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea şi planurile sale proprii privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria şi Dalmaţia, aflate în teritoriul austriac . În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu

Franţa care a anulat datoriile ţării faţă de alianţa anterioară. Italia a refuzat să se alipească forţelor germane şi austriece la începutul războiului, deoarece alianţa lor originară avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obţine neutralitatea Italiei cu promisiunea că Italia va obţine Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra, în aprilie, şi declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a declarat război şi Germaniei . În general, forţele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate. Forţele Austro-Ungariei au beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza ofensive militare. Pe parcursul războiului, situaţia pe acest front s-a schimbat puţin, în ciuda luptelor crâncene dintre forţele austriece Kaiserschützen şi Standschützen şi forţele italiene Alpini. Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea frontierei de lângă Trieste), însă toate au fost respinse de către forţele austriece, care aveau avantajul terenului mai înalt. Forţele Austro-Ungariei au lansat contraatacuri din Asiago înspre Verona şi Padua, în primăvara anului 1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar puţine progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând oraşul Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas practic nemişcat mai mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situaţiei favorabile de pe Frontul de Răsărit (Primul Război Mondial), austro-ungarii au primit întăriri apreciabile, incluzând şi forţe de asalt germane. La 26 octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie majoră în Bătălia de la Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanţă de 100 de km, ea a reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele

inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave. În 1918 austroungarii nu au reuşit să rupă linia italiană, în pofida a numeroase încercări, şi, după ce a suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în faţa forţelor Antantei (noiembrie 1918). Pe parcursul războiului, comandantul armatei austroungare, Conrad von Hötzendorf, a avut o aversiune acută pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol pentru ţara sa. Trădarea lor în 1915 l-a înfuriat şi mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat raţiunea şi l-a condus să aleagă o strategie defectuoasă în lupta contra acestui adversar. România şi Italia în anii Primului Război Mondial

Războiul în România Încă de la începutul războiului mondial, între România şi Italia, până la 1914 membre ale grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state."Un acord între Italia şi România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii, acreditat la Bucuresti, la 12 august 1914, şefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C.Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o alianţă capabilă să determine Antanta să accepte şi să sprijine realizarea dezideratelor naţionale ale celor două ţări. La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinând că acesta corespundea "integral sentimentelor şi dorinţelor poporului român." Carlo

Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac". Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relaţiile bilaterale, obliga cele două ţări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte şi să se consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei. România şi Italia în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) România şi Italia s-au găsit, la finele primei conflagraţii a secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă ambele state sau declarat "nemulţumite" de tratamentul oferit de forumul păcii de la Paris din 1919. Totuşi a existat o deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două state la conferinţa din capitala Franţei. În vreme ce reprezentanţii Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară aliată. România şi Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de recunoaştere a clauzelor încheiate de România şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decât un prilej de apropiere între cele două ţări, care tocmai îşi desăvârşiseră unitatea lor teritorială. Romania şi pacea separată de la Buftea-Bucureşti Situaţia militară a României la sfârşitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război şi cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la angajarea negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistiţiu. Pacea se încheia după negocieri îndelungate cu Puterile Centrale. C. Argetoianu,

care a discutat la Buftea, opinează că acolo "singurul lucru care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai mult din armată". Mai departe, cunoscutul om politic apreciază că, la Buftea, s-a semnat "o prelungire de armistiţiu pentru începerea tratativelor de pace şi în actul semnat la Buftea se prevede numai principiul unor rectificări ale graniţelor Carpaţilor fără nici o specificare şi fără nici o hartă anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel mai important al păcii era subjugarea totală, din punct de vedere economic, a României de către Germania şi Austro-Ungaria. "Pacea" de la Bucureşti s-a dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria raporturilor internaţionale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei păci reiese şi din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniştri aliaţi de la Iaşi, între care şi Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea separată, pe care au cotato drept un exemplu de "lăcomie şi ipocrizie a imperialismului german" şi au cerut guvernelor lor să afirme că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale. Efectul moral al păcii a fost mai mare decât chiar clauzele nefavorabile, ceea ce demonstrează alături de refuzul regelui Ferdinand de a semna ratificarea, caracterul nul şi neavenit al Tratatului de la Bucureşti. Războiul în Balcani După respingerea a trei invazii austriece în augustdecembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei ofensive puternice compusă din forţe austro-ungare, germane şi bulgare, în octombrie 1915. Armata sârbă s-a retras în Albania şi Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă britanicofranceză a sosit la Salonic, în Grecia, pentru a oferi asistenţă forţelor greceşti contra Puterilor Centrale. Din păcate pentru Aliaţi, guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forţei aliate şi regele pro-german, Constantin,

a tergiversat intrarea Greciei în război de partea Aliaţilor până în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a rămas într-o situaţie, practic, inertă. Doar la sfârşitul războiului, după ce majoritatea forţelor germane şi austroungare părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reuşit Antanta să obţină o ruptură critică în liniile inamicilor, forţând Bulgaria să semneze armistiţiul (29 septembrie 1918). Frontul de Est. Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranşeele Frontului de Vest, conflictul era mai dinamic în Est. Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii simultane: una în Galiţia, vizând Austria, şi alta în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial, în Galiţia, a avut succes, în Prusia, forţele ruse au fost respinse de către Hindenburg şi Ludendorff, în Bătălia de la Tannenberg şi Bătălia de la Lacurile Mazuriene (august şi septembrie 1914), infrastructura economică şi militară inferioară a Rusiei neputând rezista forţelor unite ale Germaniei şi AustroUngariei. În primăvara anului 1915, forţele ruse au fost respinse până în Galiţia şi, în mai, Puterile Centrale au reuşit să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varşovia, la 5 august, şi forţându-i pe ruşi să abandoneze complet Polonia, în aşa numita "Mare Retragere".] Revoluţia Rusă Insatisfacţia pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor obţinute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiţia de Est contra austriecilor. Situaţia Aliaţilor s-a îmbunătăţit puţin doar în momentul când România a intrat în război, la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forţele austro-ungare în Ardeal, şi Bucureştiul a fost capturat

de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă, situaţia internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece ţarul era plecat pe front şi conducerea incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colţurile Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocraţi conservatori a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, în decembrie 1916. .

Vladimir Lenin În martie 1917, demonstraţiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi constituirea unui guvern centrist provizoriu slab, condus de Kerenski, care împărţea puterea cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie şi haos, pe front şi în ţară, iar armata a devenit din ce în ce mai puţin eficientă. Războiul şi guvernul pierdeau continuu susţinerea poporului, un fapt care a permis ascensiunea Partidului Bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluţia Bolşvică din Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistiţiu şi negocieri cu Germania. La început, bolşevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuşi de germani, însă când Germania a reînceput războiul şi a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a

însemnat terminarea participării Rusiei la război şi cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele Baltice, Polonia şi Ucraina. După ieşirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul mişcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieşirea ei din război, ci să susţină forţele ţariste în Revoluţia Rusă. Soldaţi aliaţi au sosit în Arhangelsk şi în Vladivostok. Forţele Antantei aveau ordine să apere proviziile şi armamentul contra soldaţilor germani; în realitate, acestea le apărau contra comuniştilor ruşi. Ultima jumătate

În tranşee Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea soartei războiului, cu toate că efectele lor nu au fost simţite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forţele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra moralului şi productivităţii germane. Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reuşit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von BethmannHollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forţelor britanice. Submarinele germane au reuşit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuşi, după iulie, noul sistem britanic de

convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare. Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile şi acţiunile comune. Anterior, armatele Franţei şi ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite. În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistiţiu cu Rusia, permiţând, astfel, mutarea forţelor de pe Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forţe germane ar fi putut să fie mai mari dacă achiziţiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane şi a soldaţilor americani pe Frontul de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale ştiau că nu puteau să câştige un război îndelungat deoarece numărul soldaţilor americani creştea continuu, însă ele contau pe o ofensivă rapidă şi decisivă, utilizând întăririle lor şi tactici noi pentru infanterie. Acţiunile Aliaţilor şi ale Puterilor Centrale au fost accelerate şi de pericolul identificat de către Ivan Bloch în 1899, care afirmase că un război industrial îndelungat ameninţa integritatea sistemului social şi putea să provoace revoluţii prin toată Europa. Ambele părţi doreau o victorie hotărâtoare şi rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se temeau de consecinţele prelungirii conflictului. Intrarea Statelor Unite în război

Preşedintele Wilson în faţa Congresului, anunţând ruperea relaţiilor oficiale cu Germania pe 3 februarie, 1917. Din cauza politicii tradiţionale americane de izolare, mulţi americani considerau că SUA nu trebuie să se implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european. La începutul anului 1917, Germania a declanşat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a relaţiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale americane, Preşedintele, Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria; descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război şi AustroUngariei, în 7 decembrie 1917. Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reuşit să dezvolte o producţie militară suficientă şi completă şi, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanţiale. Primii soldaţi americani au sosit în Europa, în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918.

Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană şi transferul soldaţilor, sperând că va reuşi să câştige războiul înainte ca forţele americane să ajungă pe front. Marea Britanie şi Franţa au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări poziţiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forţele americane nu au avut destule unităţi proprii de artilerie, aviaţie şi geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forţei americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unităţile americane pentru a întări forţele britanice sau franceze, aşa cum doreau Aliaţii. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese întreruptă de către comandanţii francezi şi britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918.. Ofensiva germană din primăvara anului 1918

Frontul de Vest

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operaţiunea numită Michael ca o ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forţele britanice şi

franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să lanseze un atac hotărâtor înainte ca forţele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greşeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia şi mutând doar o parte mică a forţelor germane pe Frontul de Vest. Operaţiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forţelor Marii Britanii, pe direcţia Amiens. Intenţia lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice şi franceze în acest punct. Forţele germane au reuşit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată după 1914, manevrele militare au fost întrebuinţate iarăşi pe Frontul de Vest. Tranşeele britanice şi franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane. Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă şi a infiltrat grupe mici de soldaţi în unele puncte vulnerabile ale inamicului, atacând punctele de comandament şi încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziţii izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea. Succesul forţelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici. Linia frontului era acum la o distanţă de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite "Dicke Bertha", au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra oraşului, cauzând părăsirea oraşului de către mulţi locuitori. Etapele iniţiale a ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare naţională. Mulţi germani considerau că victoria era aproape;

însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie şi 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni. Diviziile americane, cu care Pershing intenţiona să formeze o forţă independentă, au fost alocate armatelor franceze şi engleze (28 martie). La conferinţa Doullens a fost creat un comandament suprem al Antantei, iar mareşalul Douglas Haig a cedat controlul forţelor sale lui Ferdinand Foch, numit comandant-şef al forţelor Aliaţilor. După Operaţiunea Michael, Germania a lansat Operaţiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului Mânecii. Această operaţiune a fost oprită de către Aliaţi după pierderi teritoriale mici. Operaţiunele Blücher şi Yorck au fost, apoi, iniţiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operaţiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura oraşul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaţilor, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forţele germane s-au retras până la poziţiile deţinute înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată iniţiativa . Victoria Antantei

Genişti americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în septembrie 1918. Contraofensiva aliaţilor, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august, 1918. Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, şi forţe canadiene şi australiene - în centru. Aliaţii au utilizat tancuri de clasa Mark IV şi Mark V şi 120.000 de soldaţi. Forţele Antantei au reuşit să pătrundă 12 km în doar şapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a armatei germane". Totuşi, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unităţile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu excepţia a doar şapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a stopat acţiunea şi a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldaţi americani au luptat, împreună cu soldaţi ai [[Armatei a III-a britanică şi ai Armatei a IV-a britanice . Bătălia a fost un succes enorm pentru aliaţi. Armata a II-a germană a fost forţată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km. Oraşul Bapaume a fost capturat în 29 august şi la 2 septembrie, forţele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului. La 26 septembrie, Aliaţii au iniţiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldaţi americani au atacat direct şi toate diviziile au reuşit să captureze ţintele lor iniţiale, cu excepţia Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistenţă puternică la Montfaucon şi nu a reuşit să avanseze în prima zi. Acest eşec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27 septembrie; totuşi, incapacitatea Aliaţilor să

cucerească oraşul în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greşeli ale campaniei. La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaţilor nu funcţionau într-un mod ideal. Multe tancuri se stricaseră, şi cele care încă funcţionau nu puteau fi întrebuinţate din cauza naturii terenului. Cu toate că Aliaţii aveau aceste probleme, Ludendorff nu-şi făcea, încă de la începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârşitul războiului, afirmând că Germania are două opţiuni: distrugere totală sau un armistiţiu. El recomandase această a doua cale şi la întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfăşurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forţele germane care deja erau epuizate şi derutate pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaţilor nu s-a oprit până la sfârşitul războiului. Din cauza numeroaselor pierderi, mulţi comandanţi ai armatei germane considerau că o înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer şi Ludendorff au decis să iniţieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane. Ştiind că o astfel de acţiune ar fi refuzată de către guvernul Prinţului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze despre planurile sale. Totuşi, informaţia despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulţi marinari au participat la o rebeliune şi au fost arestaţi, pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff şi-a asumat răspunderea pentru acest incident şi Kaiserul l-a demis din funcţie (26 octombrie). După sfârşitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradiţional, a hotărât să iniţieze o revoluţie politică limitată, prin introducerea unor noi

reforme care aveau menirea de a "democratiza" Germania, însă satisfăcând monarhiştii prin faptul că a menţinut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, astfel micşorând probabilitatea unei insurecţii socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917. Totuşi, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, în special partidelor de centru, în această perioadă: partidul centrist, liberalii şi social-democraţii. Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistiţiu. Cu 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morţi, 4.216.058 răniţi), ei au procedat exact astfel. Însă curând, Ludendorff a trecut printr-o schimbare radicală şi a început să declare că aceleaşi partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Aceşti politiceni au "înjunghiat Germania în spate"--un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff şi care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări naţionaliste germane, ca NSDAP. Prinţul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între o monarhie constituţională sau abolireaa ei completă. Totuşi, decizia a fost luată din mâinile sale de către Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunţat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit şi o nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.

Sfârşitul războiului Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu în data de (29 septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman . În 3 noiembrie AustroUngaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franţa, într-un convoi feroviar, a fost semnat un armistiţiu. La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. George Lawrence Price este considerat, în mod tradiţional, ca fiind ultimul soldat ucis. Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni până la încetarea finală consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (Trianon), Bulgaria (Neuilly) şi Imperiul Otoman (Sèvres). Astfel, multe memoriale oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.