Peter Jecza (1939-2009)

PETER JECZA (1939-2009) Monada Mică- voiaj în mintea artistului De Adrian Ioniţă

Floral © 1980, Peter Jecza

Numquam sine phantasmate intelligit anima Aristotel

De când mi-a sosit diagnosticul, mă uit la lut cu ochi diferiţi. Iată că a venit timpul să mă topesc în el. O relaţie specială în care rolurile s-au inversat. De data aceasta a venit rândul meu să mă las modelat. Există o cognizanţă ce transformă lumea din jurul meu, dincolo de simţuri, dincolo de moarte? Se pare că da, dar am realizat acest lucru doar acum, în momentul în care conştiinţa mea pluteşte într-un ocean de forme nelocalizate, fără distincţii, neafectată de cauzalităţi, efecte, timp sau spaţiu. Dacă vreodată se va străpunge perdeaua ce ne desparte, şi se va scrie memoria gândurilor din vastitatea oceanului aflat dincolo de simţuri, aceste rânduri vor ajunge la tine întro formă mai directă. Atunci vei înţelege că ordinea lineară în care mă prezint lumii este un Eu subliminal ce s-a extins ca aerul înlocuit de sculpturile mele. Când “stii”, te uiţi atent la anomaliile acestei lumi, la imaginile nedefinite ce apar şi dispar instantaneu în unghiurile ascunse ale privirii, în oglinda bronzului, în aplecarea firului de iarbă din curte sau picăturile de ploaie ce se preling uşor pe geam. Sunt semne ale imperfecţiunii ce există între cele două lumi, mici fisuri prin care putem trage cu ochiul de câte ori ne aflăm accidental la confluenţa lor. Daca moartea te ia pe neaşteptate, devii cauzalitatea unui fenomen similar unei execuţii lipsite de ceremonii. Când ştii că mori, sau că acest lucru se poate întâmpla din clipă în clipă, ai cel puţin avantajul de a-ţi construi un pod de reîntoarcere. Este un eveniment rar, motiv pentru care tratatele de ars moriendi au dispărut în ziua de azi. Supărarea, umilinţa sau frica, sunt greu de ocolit, oricât aş vrea să le stăpânesc. Este ritualul condamnatului la moarte, prin care ţ-i se dă timp să îţi fumezi ultima ţigară şi comfortul unui exit plin de demnitate. Care a fost ultima mea dorinţă? Mi-a trebuit mult timp ca să mă hotăresc. Pune-te în situaţia mea. Nu este uşor. În faţa ochilor ţ-i se perindă toată viaţa cu bucuriile şi necazurile ei, cu oamenii pe care i-am iubit, cu obiectele pe care le-am construit, cu mii şi mii de situaţii, părinţii, imaginile din copilărie, ziua în care s-a născut Andi, ziua în care te-am cunoscut, momentele în care stăteam îmbrăţişaţi şi tăcuţi

în reflexele bronzurilor din atelier, sau făceam planuri pentru sculpturi monumentale ce n-au apucat să fie înfăptuite. Toate sunt la fel de importante, şi atunci mi-am dat seama că singurul lucru pe care mi-l doresc, este acela de a nu-mi pierde dorinţa. Odată cu moartea dorinţei mele, orce acumulare este imposibilă, şi întoarcerea mea improbabilă… Te miră acest lucru? Nu l-am spus niciodată. Ultimul tur pe care l-am făcut în faţa sculpturilor, a marcat o înţelegere a transformărilor prin care treceam. Lucrările erau aceleaşi, cu singura diferenţă că deveniseră mai grele ca plumbul, în timp ce fiinţa mea se apropia de levitaţie. Cruda şi reala faţă a fiinţei umane nu are nici un acoperământ, nici o mască care poate să salveze aparenţele tragediei. Suntem dezbrăcaţi şi nuzi în faţa ei. Singurul lucru pe care îl luam cu noi sunt imaginile. Ele au capacitatea de a satura sufletul ca o impresie fotografică. Când am început să scot negative după sculpturi, s-a crezut că este o obsesie ce ţine de disciplina mea de meşteşugar. Ele sunt însă exerciţiul unei reîncarnări. În multe dintre ele vei vedea că se materializează holograma pozitivului pe care l-au găzduit. O formă de restituire a aerului pe care l-au înlăturat bronzurile… Da, dorinţa. O energie replicantă a minţii, o capacitate de captare a formelor încărcate de semnificaţie, alese din miliardele de configuraţii ale universului. Pentru că pot să locuiesc în ele, şi fiecare sculptură pe care am lăsat-o în urmă, este istoria acestei căutari. Cîteodată am făcut-o inconştient, alteori compulsiv, însă de fiecare dată am simţit că în spatele acestei atracţii irezistibile se ascunde misterul unui design mult mai mare decât puterea mea de pătrundere, că sculptura este o progresie armonică, o simfonie îngheţată ca cele 213 cuburi purtate de îngerii ce altarizeaza Rosslyn Chapel, că voiajul acesta este mai important decât destinaţia şi obiectul lăsat în urma mea este borna unei memorii pe care de mult nu o mai împart doar cu mine însumi. Arhetipul geometric al cubului, vibraţia şi rezonanţa sa, urmăreşte principiul de inseparabilitate cosmică între parte şi întreg. Atunci când îl ţin în palmă sau îi şlefuiesc muchiile, devin inseparabil de procesele ce permează arhitectura acestei lumi. Regularitatea sa exprimă o formă de rezistenţă, un focus de energie îndărătnică ce stă la fundaţiile sacre ale creaţiei universale. În fapt, căderea mea în cub, a fost o educaţie permanentă despre suflet, o privire furtivă spre jocurile interne ale minţii supreme ce a creat aceasta lume. Acest fenomen nu se vede în exterior şi ştii bine acest lucru. Este un proces dialogic inefabil, un material cognitiv exilic, ascuns în aranjamentele pe care le oferă forma sculpturală şi motivele simple prin care se poate face reconstelizarea ei în univers. O restituire, în care aplecarea mea spre abstract, m-a determinat să creez imagini ale lucrurilor ce nu au existat şi poate că nu vor mai exista niciodată. Ştiu, drama acestei lumi este sinuoasă şi o mare parte din emoţiile născute în contemplarea ei se pierd în faţa planurilor rectilinii. Dar ceea ce am încercat să fac, invită la o sensibilitate diferită, în care emoţia se naşte la confluenţa limitelor ce ne forţează să optăm nemotivat în faţa obiectului artistic. De aici, calmul şi serenitatea bizantină a multor lucrări născute în odeonul minţii mele, intoxicate de frumuseţea obiectului simplu şi a bucuriilor ascunse în descifrarea sa. Locul pe care îl ocupi între stele depinde de curăţenia minţii şi a sufletului din chiar clipa incalculabilă în care paşeşti pe lumea cealaltă. Este un moment cioplit în eternitate. Când îi treci porţile prin vămile vazduhului, te uiţi la piatra din capul unghiului, şi ştii că aceea este singura piatră pe care nu poţi să o ciopleşti, pentru că a fost pusă acolo ca să susţină bolta lumii. Iar dacă pe fundalul cerului o să vedeţi o stea strălucitoare ca aurul, cu muchiile perfect şlefuite, să ştiţi că a fost modelată din lutul trupului meu, ca să vă aducă iubire, bucurie şi pace. Chicago © 2009, Adrian Ioniţă