Peisaj Interior

ROXANA ZELDEA

PEISAJ INTERIOR

Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept. Immanuel Kant

Capitolul I 2

Un început rece de noiembrie mă găsea în faţa unui night club din Calea 13 Septembrie a capitalei. Se aproapia de miezul nopţii, când am ajuns; mă plimbasem ore întregi pe străzile mângâiate de o burniţă rece, iar strada plină de oameni grăbiţi nu făcea decât să-mi mărească melancolia. Cupluri de îndrăgostiţi se îmbrăţişau, piezându-se apoi printre picurii de ploaie. M-am oprit în faţa localului şi am rămas privind în gol câteva clipe. Diverse persoane se împingeau în mine ca să poată intra. Unii chiar mă huiduiau. Am intrat şi m-am aşezat la o masă, iar în timp ce o picoliţă îmi cerea comanda am privit spre scenă. Fumul de ţigară era atât de gros încât mă usturau ochii. O femeie se ondula vulgar şi zeci de bărbaţi o aclamau, iar ea, fără să mă aştept şi-a aruncat spre mine eşarfa. -Un pahar cu wiscky, vă rog! -Imediat, mi-a zis femeia în timp ce pleca. După ce şi-a terminat programul, în timp ce eu beam din paharul de wisky, femeia de la bară s-a apropiat de mine şi mi-a zis: -Bună seara, numele meu este Gatita! Eu nu i-am răspuns. -Scumpule, deşi nu vrei să-mi vorbeşti, a continuat ea privindu-mă, ai făcut bine că ai ales localul nostru; o să te fac să te simţi cel mai norocos bărbat de pe pământ. M-a luat apoi de mână şi m-a tras după ea. Eu o urmam pierdut printre gânduri. M-a dus într-o cameră cu pereţi galbeni, mobilată doar de un pat încăpător, acoperit cu lenjerie albă. M-am aşezat pe pat şi-n mintea-mi, reminiscenţele impuneau haos. Se auzea din când în când un claxon surd de maşină. În timpul acesta, însoţitoarea mea mersese să se schimbe. A ieşit din baie într-un furou transparent, violet, pe sub care nu purta nimic şi a turnat vin în pahare. -A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, am zis eu cu gândul departe. -Am să te-acopăr încât să nu mai şti de tine. -Ar fi bine să pot… da ar fi chiar indicat să nu-mi mai simt trăirile . -Hai, nu mai fi trist, doar ai venit să ne distrăm, mi-a zis ea zâmbind şi aşezându-se lângă mine pe pat. -Am venit pentru că acasă atmosfera e opresivă. Sunt urme de paşi încleştate-n podele, pete de vise pierdute în aşternut şi atingeri de himere mi se pierd pe trup. -Am înţeles, te-a părăsit iubita… Să rezolvăm atunci problema! Dinţii ei galbeni, corpul greoi, nuanţat de o piele albicioasă şi părul blond m-au făcut să mă ridic şi să ies cât mai repede. -Hei, ce s-a întâmplat ţi-am greşit cu ceva? Aşteaptă! Unde pleci? Ca să te primesc am renunţat la un boşorog plin de bani. 3

Am ieşit nebun pe străzile pustii, mângâiate de o burniţă rece şi am realizat că nimeni n-o va înlocui şi că nicăieri nu mă voi simţi mai bine decât acasă. Aici unde petrecusem cele mai frumoase clipe din viaţa mea. Eram doar eu şi Elena şi totul avea sens. În drum spre casă am trecut pe la prietenul meu Dan. M-a îmbrăţişat de cum am intrat pe uşă, mi-a turnat un pahar de coniac şi m-a invitat să mă aşez pe fotoliu. L-am băut dintr-o înghiţitură după care i-am zis: -Dane, presimt că am pierdut-o definitiv. Sunt atâtea zile de când nu mai ştiu nimic de ea… -Trebuie să încerci să-ţi revii! Elena te iubeşte, asta o şti foarte bine, acum e rănită dar se va întoarce. -Nu, Dane, a plecat pentru totdeauna, am zis eu în timp ce mă ridicam. Eu pentru Elena eram un vis infailibil. Nu-mi poate ierta faptul că sunt doar un lemn kantian. -Ciudaţi mai sunteţi! -Ciudat sau nu, nu pot exista fără ea. Sunt un nenorocit. De ce a trebuit să greşesc? Zi, hai zi, de ce! Strigam în timp ce loveam cu pumnul în perete. -Gabriel linişteşte-te! -Nu vreau, nu pot… o vreau pe Elena! Căzusem pe podea. -Ridică-te, hai stai liniştit! -Nu vreau, vreau să alerg în derivă, să o caut. Vreau să alerg până o găsesc… -Timpul le va rezolva pe toate, nu rezolvi nimic dacă te porţi aşa. -Cam răsuflată replica ta… -Ridică-te şi încearcă să-ţi revii! -Mai trebuie să şi pot. Hai că trebuie să plec, merg acasă poate mai aflu ceva de ea. Scuză-mă pentru deranj! -Oricând, my friend. Ai grijă de tine! Am să te vizitez cât pot de repede. Sper să-ţi revii până atunci! Când am ajuns acasă am găsit o scrisoare băgată pe sub uşă; numai ea ştia că mereu uit să-mi verific cutia poştală. Oare o scrisoare poate înlocui atâta iubire? Şi când mă gândesc la povestea noastră… Totul a început într-o seară de toamnă. Veneam cu nişte prieteni de la o expoziţie de pictură, iar ea se plimba singură pe aceeaşi alee cu noi. Am privit-o şi am gândit: fata perfectă pentru peisajul de toamnă pe care urmează să-l pictez; brunetă cu şuvite roşcate, ideale pentru un apus. S-a apropiat de noi şi i-am putut vedea ochii de un negru unic, îmbrăcaţi cu nişte gene lungi, nerimelate; iar gura cu un contur trasat parcă de un pictor desăvârşit. Am reţinut fiecare detaliu al înfăţişării ei şi am pictat-o imediat cum am ajuns acasă. 4

Nu credeam s-o mai întâlnesc după ce am văzut-o în seara aceea. S-a întâmplat, însă, într-o zi când eram la o terasă cu doi preteni, unul student şi altul încă elev la o şcoală profesională. Nu mi-a venit să cred când am văzut-o lângă noi întrebându-ne: -E departe de aici magazinul de încălţaminte? În timp ce studentul îi explica eu o priveam. Era îmbrăcată într-un pulover maro în ton cu pielea ei ciocolatie iar peste el un palton negru. Cizme cu toc şi blugi. Era superbă. Sunt momente în care facem lucruri involuntare, momente în care un ceva ne fură minţile şi ne provoacă să acţionăm inoportun. Fără să-mi dau seama m-am trezit deodată că o întreb: -Vrei să ieşim împreună deseară? -Nu pot, am alt angajament! Mi-a spus zâmbind şi a plecat. Prietenii mei râdeau în hohote iar eu priveam în urma ei gândind: nimic nu e imposibil, fără să te aştepţi poţi deveni iubita mea! Am ajuns acasă şi am pictat-o din nou: chipul ei pe un fundal sobru, cu părul răsfirat, iar şuviţele-i roşcate păreau un amurg. Am ţinut să îi iasă în evidenţă privirea caldă şi în acelaşi timp pasională şi expresia de inteligenţă. După ce l-am pictat, am privit tabloul ore întregi gândindu-mă la cum să fac să o întâlnesc din nou. Nu-i ştiam nici măcar numele şi nici nu aveam certitudinea că locuia în Bucureşti. Viaţa mea era egală, mergeam la şcoala de pictură şi eram student la Jurnalism cu frecvenţa redusă. Totul părea la fel şi totuşi în mintea şi în sufletul meu, Elena adusese o mare schimbare. Nu-mi mai puteam lua gândul de la ea şi mi se părea lucrul acesta cel puţin curios, pentru că nici nu o cunoşteam. Într-o seară mă întorceam de la un vernisaj şi m-am oprit în Gioia Caffe. Lângă mine erau doi tipi care se certau. Unul era beat iar celălalt îi zicea: -Hai acasă! Nu vezi în ce hal eşti? Ce-o să zică Eli când o să te vadă aşa? Ai lângă tine o femeie minunată, care deşi este la facultate are şi serviciu, pentru că nu vrea să fie întreţinută, iar tu ce fel de om eşti? Ai terminat o şcoală plătită de tatăl tău, iar pentru moment nu ai slujbă fiindcă până şi el s-a săturat de tine. Mă mir cum îţi mai rămâne Elena alături! -Ce i-am făcut eu, mă, ei? Nu fac decât s-o iubesc. -Eşti un idiot şi ai s-o pierzi din cauza comportamentului tău. Ascultă bine ce-ţi zic! -N-o s-o pierd pentru că e femeia mea şi dacă pleacă cu altul o omor. Ai înţeles? Atât de mult mi-a displăcut acel individ şi atât de mult am compătimit-o pe fata aceea. Trecuseră trei săptămâni de la întâmplarea aceasta, timp în care l-am vizitat la spital pe cel mai bun prieten al meu. Daniel Popescu, pe numele lui abia terminase facultatea de medicină; după examenul de licenţă a plecat în concediu, iar la întoarcere a avut un accident de maşină. Era un băiat bun dar practic şi lipsit de 5

noroc. Nu câştiga niciodată la jocurile de cărţi sau la concursuri şi nici cu fetele nu prea a avut noroc, până a întâlnit-o pe Mihaela, actuala lui soţie. Avocat de profesie. O femeie, înaltă, şatenă cu ochi albaştri care se potrivea la perfecţie cu fizicul lui atletic, şaten cu ochii verzi. În acel timp în care el se recuperase ea era încă în stare critică. Din cauza asta era distrus. Am intrat în salon şi zâmbitor i-am zis: -Oh, prietene de suflet cum te simţi? -Ca un Prometeu legat de mâini! Cum mă pot simţi când Mihaela e încă în stare gravă? Dacă o ascultam şi mă odihneam înainte să plec la drum, nu mai adormeam la volan şi nu mai avea loc accidentul. -Don’t lose your hope! Mihaela trebuie să-şi revină! -Tu ce mai faci? -M-am îndrăgostit. -Sincer sau e o altă aventură? -De data asta sunt pierdut. -Abia aştept să o cunosc! Trebuie să fie deosebită de ţi-a furat inima. -E sublimă dar nu ţi-o pot prezenta pentru că nu ştiu de unde s-o iau. -Stai puţin, că m-ai lăsat în ceaţă! Cum adică nu şti de unde s-o iei? -Am văzut-o decât de două ori. -Numai tu puteai să-mi vii cu o poveste ca asta. Eşti irecuperabil! -Orice e captivant, e comform cu dorinţele mele. Am plecat de la Dan cu gândul tot la ea. De câte ori pictam o pictam pe ea, iar colegii mă ironizau spunându-mi ca voi face o întreagă expoziţie. Mă fermecase întrun mod aparte, deoarece înainte s-o întâlnesc relaţiile cu femei erau doar o conjunctură a vieţii. Aveam femei frumoase dar care nu reuşeau să-mi umple golul din suflet. Stăteam cu ele până îmi vorbeau despre căsătorie. Nu-mi puteam imagina să împart cu niciuna dintre ele bunele şi relele vieţii, visele fiecărei nopţi sau respiraţia de dimineaţă. Niciuna dintre ele nu arăta ca o eventuală mamă pentru copiii mei. Ultima relaţie o avusesem cu o tipă frumoasă, dar lipsită de tandreţe şi inteligenţă. Isabela Petrache, pe numele ei, era o răsfăţată care se comporta ca o păpuşă de porţelan. Era înaltă şi slabă, o Barbie în carne şi oase. O abordasem într-un bar pentru că aveam nevoie de o parteneră pentru o petrecere. Am stat cu ea câteva săptămâni deşi mă irita pielea ei mult prea albicioasă; părea că nici nu avea sânge în vene. Era un copil de bani gata, tatăl ei fiind un prosper om de afaceri. Încă din primele zile m-a prezentat părinţilor, iar aceştia au căutat imediat să mă integreze în familie. Pentru prima dată când am avut ocazia să intru în lumea bună a fost la o masă de binefacere organizată de această familie. Mi s-a cumpărat un costum şi am fost sfătuit să mă bărbieresc, ceea ce, bineînţeles, nu am făcut. 6

-Bine aţi venit doamnelor şi domnilor! Înainte de toate, vreau să vi-l prezint pe viitorul meu ginere, cel care se va ocupa de toate afacerile mele după ce timpul mă va demite. A zis domnul Petrache, bătându-mă pe umăr. Ce-i drept, băiatul e un diamant pe care va trebui să-l şlefuiesc. -Papi, mai uşor că îmi jigneşti logodnicul! I-a şoptit ea la ureche în timp ce mă mângâia. De a doua zi am refuzat s-o mai văd fără să-i dau vreo explicaţie. Încă din copilărie visam la o femeie asemeni Elenei, brunetă, nu foarte slabă, cu forme plăcute la atingere. Cu toate acestea, în adoleşcenţă am avut o iubită blondă cu ochi albaştri, care părea un înger. Ne-am despărţit pentru că ai ei s-au mutat în alt oraş şi am suferit un timp. Acum realizez că ce-am simţit atunci n-a fost iubire. Era doar o tandreţe puerilă lipsită de pasiune. Nici măcar săruturile noastre nu-mi dădeau fiori. Ana, aşa o chema, avea un chip primăvăratic, uşor pistruiat. Era un înger de copil, o gingaşă floare de mai. Elena, în schimb îmi părea pasiunea întruchipată, femeia care mă făcea să vibrez, eventuala mamă a copiilor mei. Ea m-a învăţat ce înseamnă focul unei priviri pe furiş, golul acela dulce în stomac, sau tresărirea la o simplă atingere a mâinii. Simţeam că mă sufocam de căte ori îmi mângâia părul sau mă săruta uşor. Dacă o aveam pe ea, aveam totul. Îmi amintesc cum eu şi Ana ne emoţionam vizionând filme romantice fără să cunoaştem, însă, adevărata pasiune; eram doi copii care se jucau de-a iubirea. Într-o seară de sâmbătă eram cu nişte colegi de facultate în Gioia Caffe. Cei doi se amuzau pe seama uneia dintre profesoare când l-am văzut intrând pe tipul beat întâlnit în acelaşi loc cu ceva timp în urmă. S-a aşezat la o masă şi peste câteva minute a apărut şi Elena. Când am văzut-o m-am gândit să mă apropii să aflu mai multe despre ea, dar m-am oprit, uimit fiind de faptul că s-a aşezat la masa acelui individ. Păreau fericiţi. El o privea cu dragoste iar ea îi zâmbea. A privit, însă şi spre mine abia. Unul dintre colegii mei mi-a zis: -Gabi, aia nu e fata din picturile tale? -Vorbeşte mai încet, te rog! -Am înţeles, ţi-a pozat fără ştirea iubitului. -Nu mi-a pozat, am pictat-o gândindu-mă la ea. Nici măcar nu ştie despre asta. -Chiar vrei să înghiţim gogoaşa asta, a zis celălalt coleg . -Vorbesc serios. Nici măcar nu ştiu cum o cheamă şi totuşi m-a fermecat. -Eşti nebun, mi-a zis unul dintre ei, timp în care celălalt râdea. -Nu mai râdeţi de mine, pentru că idiotul ăla nu o merită şi o s-o cuceresc. -De unde şti tu că n-o merită? -Da, de unde şti? -Îl cunosc dinainte. 7

-Dacă tu spui… -Bon chance, tipule! Trecuse ceva timp de la vizita pe care i-o făcusem lui Dan la spital şi deja se externase. Într-o seară, frustrat şi fără inspiraţie, m-am hotărât să îl vizitez acasă. Era o seară rece de noiembrie. Prietenul meu locuia în Brâcoveanu aşa că am preferat să traversez Parcul Tineretului. Trecând pe lângă o bancă am auzit un suspin. Când mam apropiat mai bine doi ochi negri mi-au săgetat privirea. Era Elena. Emotiv, am rămas în faţa ei privind-o şi am văzut că ochii aceia sublimi erau plini de lacrimi, pe păr avea chiciură. M-am aşezat lângă ea şi i-am zis: -Bună, numele meu e Gabriel Petrescu! Nu mi-a răspuns. Avea mâinile împreunate în poală şi tremura. -De ce nu vrei să vorbeşti cu mine? Am întrebat eu bucuros că o întâlnisem singură. -Nu mai rezist, m-am săturat! Nu mai suport! Aveam un chef nebun s-o strâng în braţe, s-o consolez dar n-am îndrăznit. Am întrebat-o, însă: - Ce frustare perversă îţi permite să plângi? S-a ridicat şi a vrut să plece dar am luat-o de mână şi i-am zis: -Nu pleca! Poate îţi va face bine să vorbeşti cu mine! -Nu te cunosc şi nu are cum să-mi facă bine să vorbesc cu un străin. -Uneori e mult mai uşor să vorbim cu cineva necunoscut despre problemele noastre. Totuşi eu te cunosc. -De unde? M-a întrebat privindu-mă cu coada ochiului. -Te-am văzut prima dată pe o alee, apoi la o terasă unde ne-ai întrebat pe mine şi pe prietenii mei unde e magazinul de încălţăminte. Ultima dată te-am văzut cu prietenul tău într-o cafenea. Pun pariu că din cauza lui eşti tristă. -Nu am ce să vorbesc cu tine, doar eşti bărbat. -Văd că ai o părere foarte bună despre bărbaţi! - Noi doi chiar nu avem ce discuta, am plecat. -Nu mai vorbi cu mine dar rămâi şi priveşte cerul şi stelele lui de ger. Nimic nu relaxează mai mult decât o asemenea privelişte. E adevărat că frigul pătrunde în oase dar ochii sunt mângâiaţi. Ai putea privi lacul cristalin, e la circa o sută de metri de noi. Te poţi relaxa în mii de feluri în natură, aşa că nu te întoarce între patru pereţi. -Chiar eşti absurd, de unde şti unde-aş pleca? -Ce-ai zice de o ciocolată caldă pentru o femeie dulce? -Angajamentul meu rămâne valabil. Ţi-am spus asta atunci… am un bărbat care mă aşteaptă acasă. -Dar te face oare, fericită? -Fericirea poate fi percepută în diverse feluri. A mea e cel care mă iubeşte. 8

-Pot fi şi eu. -E absurd să gândeşti că aş fi în stare să te cred. -Îţi spun adevărul. -La revedere, domnule dragă! -De ce pleci aşa repede? Lasă-mi măcar un număr de mobil! -Nu obişniesc să-l dau necunoscuţilor. -O adresă de mail? -E secretă. -Spune-mi atunci numele! -Elena Ionescu! -Deci laşi o uşă deschisă pentru mine… am gândit eu zâmbind. Când am ajuns la Dan i-am povestit totul. -Prietene mi-am întâlnit din nou aleasa inimii mele. Am aflat că se numeşte Elena Ionescu. E superbă, pe zi ce trece mă îndrăgostesc tot mai mult de ea. -Elena Ionescu… E cumva brunetă, cu părul lung, şuviţe roşcate? -Da. -Mihaela, nu pare să fie iubita lui Mihai Marinescu? -Aşa e, coincid atât descrierea cât şi numele. -Mai bine ţi-ai lua gândul de la ea. Cunosc povestea fiindcă tatăl lui e prieten cu al meu. Omul e plin de bani, o iubeşte şi o ajută mult chiar dacă uneori e cam rece cu ea. -Nu o poate iubi mai mult ca mine. -Gabriel, ei sunt împreună de ceva timp, datorită lui ea are o locuinţă şi o slujbă bună. Am înţeles că până să-l întâlnească ar fi avut unele probleme. Acum câştigă bine la firma tatălui lui Mihai. -Poate ai dreptate, Mihaela, dar voi o să mă ajutaţi; o să-mi daţi adresa firmei şi o să mă angajez acolo pentru că o să mă recomanzi tu, Dane. -Eşti nebun! O să te angajezi acolo ca s-o hărţuieşti? -Nu, ca s-o cuceresc şi fiindcă am nevoie de bani. -Poţi să te contrazici cu nebunul… Baftă! -O să am sigur, nu uita că am un farmec aparte! -Ţi-au murit lăudătorii… A doua zi m-am prezentat la firma lui Marinescu cu pretextul că aveam nevoie de slujbă. Ceea ce era adevărat pentru că nu mă înţelegeam bine cu tata iar pe tablouri caştigam foarte puţin. I-am spus secretarei că vin din partea domnului Daniel Popescu, prieten de familie cu domnul Marinescu şi am fost primit imediat. Acesta era mic de statură, gras şi chelios, dar părea om de treabă. Venind din partea lui Dan am fost angajat fără perioadă de probă şi am început a doua zi. Obţinusem o slujbă de simplu muncitor, descărcam tiruri, ceea ce era neconform cu planurile mele de artist 9

dar am acceptat cu gândul că voi fi aproape de Elena. La ieşire din birou a apărut Mihai care i-a tatălui mâncând: -Bună, mă, ce faci? Ăsta cine mai e? -E un nou angajat, aşa că, te rog să fi politicos. -De ce să fiu politicos cu un amărât? -Unii sunt amărâţi dar alţii, deşi au bani, sunt doar imprecaţii ale naturii. I-am zis eu şi am plecat trântind uşa în urma mea. Pe hol am întâlnit-o pe ea, vorbea la telefon: -Da sigur, ne vedem acolo şi îmi prezinţi oferta. Am nevoie de vreo cinci tiruri pentru transportul ăsta.Te pup, pa! Nu am avut curaj să mă apropii, eram un simplu muncitor, iar ea, director adjunct. Noaptea aceea abia dacă am reuşit să adorm, frustrat fiind la gândul că el o putea mângâia, îi putea spune noapte bună sau bună dimineaţa sau o putea săruta pe frunte dacă era bolnavă; a doua zi m-am prezentat la lucru. Noii mei colegi spuneau că stătea cu Mihai din interes şi că se putea observa că nu-l iubea. De multe ori, spuneau ei, la petreceri încearcă să stea cât mai departe de el pentru că făcea numai gafe. Cu toate astea, ea era cea care-l scoate la lumină. Deşi de mult nu mai avea un post la firmă, niciunul dintre partenerii de afaceri nu păreau să ştie, tot ea ocupându-se şi de aspectul ăsta. Într-o duminică l-am invitat pe prietenul meu Dan la un vernisaj dar m-a refuzat pe motiv că Mihaela nu-şi revenise complet. Am hotărât să merg eu la ei după ce am mers la expoziţie. Când m-a văzut trist, Mihaela, mi-a zis: -Să nu-mi spui că eşti trist din cauza Elenei! -Printre altele şi în cea mai mare parte. -Nu crezi că e cazul să ţi-o scoţi din minte, nu e tocmai indicat să intervii într-o relaţie, ţi-o spun pentru binele tău. -Nu pot să renunţ, o să încerc să mă apropii de ea, dacă nu voi obţine nimic, asta e. -Prietene, eşti chipeş, poţi avea orice femeie. -Dane, ia zi-mi, dacă pe tine te-ar părăsi Mihaela, n-ai suferi? -Normal că da. -Asta e dragoste şi asta simt eu. Nimic din ce mi-aţi spune nu mă va face să renunţ la ea. -Cum vrei tu, noi am încercat. Ce-aţi zice să ne vedem un film, am închiriat un DVD? -Hai să vedem despre ce e vorba! -Băieţi vă aduc nişte bere! -Sigur, iubito, dar rece să fie! De când mă gândeam la Elena devenisem irascibil, chiar antipatic şi acest lucru mi-a creat probleme cu decanul facultăţii de jurnalism. Acesta mi-a cerut o favoare iar eu i-am spus că nu am chef şi nici timp pentru asta.. Greşisem faţă de acel 10

om care ne trata pe noi, studenţii, de la egal la egal, care încerca să se împrietenească cu noi şi ne ajuta cu tot ceea ce-i stătea în putere. Era om bun dar numai cu cei care-l respectau. M-a mustrat şi m-a avertizat că mă aşteaptă vremuri grele; i-am cerut iertare şi i-am povestit motivul stării mele de spirit. -Mă scuzaţi domnule, dar sunt îndrăgostit fără speranţă şi de asta reacţionez aşa! -Băiete, s-a terminat lumea? Voi artiştii ăştia, trataţi iubirea ca pe o dramă. Apropo, frumos tabloul ăla pe care mi l-ai dăruit; pentru că reprezenta un omagiu adus femeii, i l-am dăruit soţiei. Şi-a aşezat corpul greoi pe scaun şi mi-a zis din nou: -Ce faci, crezi că merită? -E cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o. -Femeile sunt frumoase pentru că sunt… femei. Ca să-ţi mai ocupi timpul îţi propun un proiect. Până la sfârşitul lunii îl predai, dacă nu, la mine ai 4. ‘Cum privesc femeile politica’ va fi tema. Astfel vei lucra doar cu sexul frumos. -Cum spuneţi dvs! Cu toate că politica nu e tocmai la inima mea, mai ales oamenii politici, i-aş strivi ca pe nişte gândaci. -Lasă-i în plata Domnului! -Aşa cum ei ne lasă pe noi… -Nu mai fi trist şi dă-i bătaie cu proiectul! Ai sa-ţi aminteşti că femei sunt din belşug pentru un băiat frumos ca tine. -Problema e că eu vreau doar una. -Complicate sunt căile Domnului… Hai că te las, ai curs. La revedere şi vezi ce faci cu proiectul! Zilele treceau iar eu îmi petreceam timpul între serviciul meu mizer şi cursuri. Începusem să lucrez la proiectul dat de decan. În fiecare dimineaţă, în drum spre serviciu rugam diferite doamne să-mi răspundă la diverse întrebări despre politică. Am ajuns la concluzia că femeile erau din ce în ce mai interesate de subiect. -E nevoie domnule, de o femeie care să conducă societatea asta de rahat, mi-a strigat o femeie între două vârste. Suntem sătui de incapabilitatea celor de la putere! O domnişoară tânără, cu un trup de fotomodel mi-a zis zâmbind: -Cred că femeile ar face treabă bună în politică dar ne e greu să trecem de anumite persoane. Bărbaţii cu funcţii înalte ne cer favoruri sexuale în schimbul unui post; dacă reuşim să ajungem cinstit într-o funcţie respectabilă suntem acuzate că n-a fost aşa. Când bărbaţii din România vor lăsa misoginismul? Astfel de păreri au dus la îndeplinirea proiectului meu, în afară de care am făcut şi o analiză a situaţiei politice conform a ceea ce apăruse în presă în ultimul timp. Asta ma ajutat să iau o notă bună dar nu să-mi iau gândul de la Elena. O priveam pe ascuns de câte ori aveam ocazia şi observam că şi ea mă privea. Era superbă în fiecare zi. Venea la aceeaşi oră zilnic, mereu elegantă şi zâmbitoare, comunica cu subalternii cu 11

respect, îi ajuta la diverse activităţi. Cel mai mult mă înduioşa la ea modul în care se îngrijea de copiii pe care unii angajaţi şi-i aduceau cu ei. Până la urmă m-am apropiat de ea şi i-am zis: -Domnişoară, doriţi să luaţi masa cu mine? -Cu multă plăcere, Gabriel. -Vă deranjează dacă vom merge să mâncăm la fast-food, nu-mi permit mai mult. -Nimic nu mă încântă mai mult ca o shaorma mare cu multă maioneză. Şi încă ceva, dacă tot vom lua masa împreună, cred că e cazul să mă tutuieşti. Eram euforic pentru că nu numai îmi reţinuse numele dar şi acceptase invitaţia mea. O aşteptam să vină dar ea a trecut pe lângă mine. -Elena, aşteaptă-mă! -Să te-aştept? De ce? -N-ai zis că mergi cu mine la masă? -Dar nu ţi-am zis când. Acum în nici un caz pentru că sunt ocupată. Ajuns acasă mă simţeam străin până şi de picturile mele. Le-am acoperit şi m-am întins pe pat. Încercam să-mi impun să nu mă mai gândesc la ea, încercam să adorm. M-a trezit din gândurile mele soneria. N-am vrut să deschid dar cel de la uşă devenea tot mai insistent. Când am deschis am rămas inmărmurit. Era ea, îmbrăcată într-o haină de blană neagră şi cu părul despletit. -Ce cauţi aici, cum de-mi şti adresa? -Sunt directorul adjunct al firmei la care lucrezi, ai uitat? Pot să intru? -Sigur. La cât de nervos eram înainte, atât de emoţionat devenisem când am văzut-o. Am invitat-o să ia loc şi am întrebat-o dacă bea o cafea. Mi-a zis că nu obişnuieşte şi că a venit să mă întrebe ce vreau de la ea. -Nimic, doar te iubesc. -Mă iubeşti? Dar şti că sunt logodită? În plus, abia dacă mă cunoşti… -Asta nu mă împiedică. Am căutat mult timp femeia perfectă, de care să mă îndrăgostesc şi care să îmi fie muză. Am întâlnit-o pe acea alee de toamnă când se plimba înfrigurată. Nu-mi e uşor, înainte eram altfel. Acum iubirea pentru tine este ca tabloul ‘Chipul războiului’ al spaniolului Salvador Dali. - Sublimă comparaţie! -Nu mă înţelege greşit! În sufletul meu, iubirea pentru tine e ca o reverberaţie acustică. Ea privea în gol, fără nici o reacţie. -Nu ai nimic de zis? -În afară de faptul că sunt logodită… şi mai cred că eşti atras doar fizic de mine. 12

-Iubirea nu e plănuită, apare iar eu chiar nu am mai simţit ce simt acum. Dali spunea: cerul se află în centrul pieptului omului care are credinţa, iar eu cred în noi. -Devii absurd. - De ce crezi că m-am angajat la firma lui? Evident, să-ţi pot fi aproape. -Nu am nevoie de nimic de la tine! Nici măcar nu te cunosc, mi-a zis ea în timp ce se ridica. M-am apropiat de ea şi i-am mângâiat părul, obrajii şi gura. Mi-a atins mâna cu a ei şi am văzut că avea lacrimi în ochi. S-a retras brusc şi s-a îndreptat spre uşă. - Elena, aşteaptă să-ţi arăt ceva! S-a oprit şi a privit peste umăr. Am dezvelit atunci tablourile cu ea şi i-am zis: -Acest altar îţi e dedicat! -Nu-mi vine să cred! Sunt chiar eu şi fără să-ţi fi pozat vreodată. Dragul meu, ai grijă, obsesia poate ucide! -Mai rămâi, te rog! -Crede-mă, chiar trebuie să plec! Vor plânge norii în urma mea. Ascultă… fiecare picătură de ploaie descrie o clipă de vis. Ascultă… şi ai să mă simţi la geamul tău… Am rămas în urma ei pictând-o. Timpul trecea iar ea mă tot evita. Eram trist că nu aveam banii necesari să-i pot oferi tot ce-i oferea el; mă simţeam un ratat. Eram un om simplu, provenit dintro familie de oameni simpli. De mic mă exprimam prin desene. Am început să vorbesc abia pe la trei ani iar părinţii mei mă crezuseră mut. Mama s-a căsătorit de tânără cu tatăl meu, căruia, deşi era un om dificil, reuşea să-i aducă zâmbetul pe buze. Când leam spus că vreau să devin pictor, mama m-a încurajat dar tata s-a împotrivit. Îmi zicea că trebuie să am o meserie serioasă să-mi pot întreţine familia. Când m-am hotărât să studiez la Belle Arte am plecat de acasă. M-am angajat, m-am înscris la cursuri, am continuat şi Facultatea de Jurnalism, iar ca să supravieţuiesc mă mai ajuta mama cu bani. Bineînţeles fără ştirea tatei. Daniel mi-a împrumutat o garsonieră la Eroii Revoluţiei, pe care intenţionase s-o vândă. Părinţii mei locuiau în 13 septembrie, într-un apartament cu două camere. Un timp a venit mama zilnic să-mi gătească, sămi spele şi să-mi facă curat, pe urmă tata i-a interzis şi venea mai rar, fără ştirea lui. Tot în timpul acela eram împreună cu Mirela Dima, studentă la Finanţe Bănci. A fost bine un timp, apoi a devenit posesivă şi dornică de căsătorie, prea insistentă să o prezint părinţilor. Ceea ce m-a făcut să mă despart de ea, era comportamentul ei de-a dreptul penibil. Ne aflam la un vernisaj cu un grup de prieteni de-ai mei. Mirela râdea la fiecare tablou. -Potoleşte-te, nu aşa trebuie să se comporte o fată deşteaptă şi elevată! -Termină cu astea! Dacă nu ştiai, mi-ar fi plăcut să fiu coafeză dar tata m-a obligat să merg la facultate. Nici măcar nu mi-a plăcut matematica. 13

-Asta nu înseamnă că trebuie să te comporţi aşa. Doar suntem la un vernisaj. -Pentru că ai vrut tu, preferam să mergem într-un club. O săptămână nu am mai căutat-o, până când s-a prezentat la uşa mea. -Când aveai de gând să mă suni? Nici la telefon nu-mi răspunzi. Nu crezi că trebuie să înveţi să te comporţi cu o femeie, mi-a zis ea în timp ce mă împingea cu mâna ca să intre. Bine, bine te iert dacă mă ceri de nevastă. -Nu e nevoie să mă ierţi pentru că nu mai suntem împreună. -Ce-ai zis? Cred că glumeşti! -Vorbesc cât se poate de serios şi te rog să ieşi! Când a plecat a răcnit de afară: -Sper să nu te însori niciodată! A doua zi după incident eram cu patru prieteni la cafeneaua la care mergeam de obicei. Le povesteam întâmplarea cu Mirela când a apărut tata şi mi-a zis: -Am venit să-ţi cer să te întorci acasă! -N-ai dreptul să-mi ceri nimic pentru că mi-ai zis că nu mai sunt fiul tău. -Nu am venit să mă cert cu tine, vreau să facem pace. Nu mai putem continua aşa, e greu şi pentru tine şi pentru noi. -Facem pace doar dacă mă accepţi aşa cum sunt. A urmat apoi o scenă de tandreţe între tată şi fiu, ceea ce pentru mine nu mai existase până atunci. M-am împăcat cu tata dar nu m-am întors acasă, mă obişnuisem independent. Pentru mine cel mai importante erau atunci cursurile de pictură. Tot în vremea aia, am observat la colegii mei că erau înspăimântaţi de ceva ce tocmai aflaseră. Una dintre colegele noastre avea SIDA. Cu toţii au marginalizat-o, au jingnit-o, chiar au împins-o din calea lor. Încerca să le vorbească despre problema ei, dorea să-i sfătuiască dar se lovea de respingerea şi agresivitatea lor. Într-o pauză mam apropiat de ea şi am întrebat-o dacă vrea să vorbească despre ceea ce i se întâmpla. M-a privit trist şi mi-a zis: -Ce rost ar avea? Dacă vrei să mă ironizezi, poţi s-o faci şi fără să-mi şti povestea. -Nu am de gând să râd de tine, să te judec sau să te marginalizez. Noi mereu ne-am înţeles bine. Bolnavă sau nu, continui să fi colega mea dulce şi posnaşă. Prietena mea de la cursul de pictură. Mă sperie şi nu înţeleg rostul acestor boli incurabile, oricum suntem muritori. -Totul în lume are un rost. Mi-a răspuns ea privind în jos. În timp ce noi vorbeam a trecut un coleg şi mi-a zis: -Ce ai de vorbit mă, cu târfa asta infectă? -Ai putea vorbi mai frumos şi oricum nu e treaba ta ce fac eu. Nu eşti decât un oligofren infatuat! 14

Am luat-o de mână şi am intrat într-o sală goală. Ne-am aşezat într-o bancă iar ea a început să plângă zicându-mi: -Nu înteleg cum un tip aşa de arătos ca tine mai poate fi interesat de altceva în afară de cucerirea fetelor. -Lasă ironia şi spune-mi cum ai ajuns aici! -Deşi mereu ţi-am părut veselă şi posnaşă, sufletul meu ascundea multă durere. În urmă cu câţiva ani m-am îndrăgostit nebuneşte de un tip care m-a respins la început. Era prima mea dragoste. Peste un timp a început să-mi dea atenţie şi am aflat ulterior că o făcea pentru că avea SIDA şi pentru că nimeni nu-l mai accepta. Mi-am dorit totuşi să fac dragoste cu el. Îl iubeam mult. Întâmplarea a făcut ca protecţia să cedeze. El a murit, iar eu am rămas să-i port crucea pe pământ. Mă duce gândul la Adam şi Eva şi condamnarea lor la moarte. -Un om care iubeşte ca tine, ar trebui binecuvântat. Am continuat să o vizitez şi când s-a internat în spital. Ce e şi mai trist e că am văzuto înainte să moară. Era sfârşită, cu pete pe corp. Am fost de faţă chiar şi când a decedat şi cu lacrimi în ochi mi-a mulţumit pentru tot, mi-a zis că i-am făcut ultimele zile fericite. După ce am plecat de la înmormântarea ei mi-am adus aminte de prietena mea Liana Popa, cea dinainte să moară, de râsul ei cristalin şi de poznele făcute la cursuri. De femeia aceea cochetă care ar fi putut să cucerească orice bărbat dar care a ales să trăiască pentru o iubire imposibilă, care a condamnat-o la moarte. Fusese foarte frumoasă dar boala i-a şters cu timpul frumuseţea. Astfel de probleme creează mari semne de întrebare. De ce şi pentru ce? Platon considera ca nu existau motive să justifice existenţa lucrurilor şi că de aceea ele dispar. Mă întrebam aunci ce rost aveam eu pe pământ; aşa a vrut Dumnezeu n-avea cum să mă convingă. Care Dumnezeu? Mi-am amintit apoi de Elena şi de iubirea mea pentru ea. Îmi era dor să nu-mi mai fie dor de ea, de femeia altuia. Ridicându-mi privirea, am realizat că venea spre mine. Toate trăirile mi-au intrat în repaos. Nu mai puteam să reacţionez, îmi era teamă de întâlnirea noastră iminentă. Abia când a ajuns în faţa mea, mâinile mi-au reacţionat şi au început să o mângâie. -Gabriel, ce e cu tine, de ce mă priveşti aşa? -Cu mine, nimic, cu tine e ceva! Tu eşti vinovată că nu mai trăiesc decât pentru tine! Trebuie să-mi spui la ce să mă aştept, nu mai rezist atâtor întrebări retorice. Spunemi, ce ai de gând cu mine! -În primul rând, eu n-am nici o vină că ai ajuns să mă iubeşti! Am cuprins-o cu braţele, am privit-o în ochi, mi-am apropiat buzele de ale ei şi i-am zis: - Şti că te iubesc cât nu pot exprima în cuvinte? Apoi am sărutat-o. M-a respins şi apoi m-a sărutat şi ea. Eram în plină stradă… 15

-Gabriel, eu nu ţi-am cerut niciodată nimic. Nu ţi-am cerut să mă iubeşti. Mi se întâmplă ceva ciudat cu tine, simt o atracţie bizară, simt chiar că mă îndrăgostesc. Îmi place cum arăţi, modul tău de viaţă şi aroma pielii tale. Nu înţeleg de ce m-ai ales pe mine să-mi arăţi ce înseamnă mângâierea când eu nu am întâlnit-o niciodată. Chiar mă obişnuisem şi acum apari tu... Îmi spui vorbe pe care nu le-am mai auzit şi de care mi-e teamă. Mi-ai dat întreaga lume peste cap, mi-ai creat o alta pe care mi-e frică să mi-o asum. Îmi pare rău dar nu e vina mea că mi-e greu să mă obişnuiesc. Uneori îmi doresc să fug la tine dar apoi realizez că nu te cunosc. Îmi e teamă de ce simt şi de ce spui tu că simţi. Mi-e teamă să nu descopăr ghimpii lui Blaga: …Te-am întâlnit apoi pe tine, / O câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai... -… dar nu am vrut să te despoi, credeam c-o să înflorească. Dacă îmi permiţi, voi face imposibilul să te fac fericită. Am sărutat-o din nou şi apoi s-a cufundat în braţele mele. Nu pentru mult timp. Am rămas în plină stradă privind în urma ei şi-mi era teamă de ce ni se-ntâmpla. Mi-am amintit că prietenul meu Dan se întorsese la lucru – într-un spital în care era o secţie de bolnavi de SIDA - şi m-am hotărât să-l vizitez. M-am dus direct la cabinetul lui şi am intrat neanunţat. -Ce e cu tine aici? -Am venit să vorbesc cu tine. -Tocmai aici? -Crede-mă că am ales locul potrivit. -Să nu-mi spui că… -Nu sunt bolnav, stai liniştit! -Atunci ce-ai vrut să spui cu locul potrivit? -Continui să-mi pun întrebări despre viaţă şi moarte, despre rolul nostru pe pământ şi mai ales ce rol au aceste boli incurabile. -Cu toţii ne punem astfel de întrebări şi mai ales atunci când ni se întâmplă. -Am cunoscut o persoană care a ales chiar să se îmbolnăvescă. -Cum adică? -O colegă de la şcoala de pictură era îndrăgostită de un tip care la început a respins-o. Apoi a aflat că avea SIDA şi a acceptat-o. I-a spus adevărul dar ea a rămas lângă el, a facut totul pentru iubirea lui. -Şi, evident s-a infectat. -Nici măcar nu a avut bani de tratament. Acum vin de la înmormântarea ei. Mi-ar placea să văd oamenii bolnavii de aici şi mai mult mi-aş dori să am posibilitatea să-i ajut. Dar cum eu sunt sărac lipit…

16

-Aici sunt oameni marginalizaţi de ceilalţi, iar prezenţa ta i-ar face să se simtă mai bine. Acum am vizită, aşa că îţi arăt saloanele şi mai departe te descurci. Despre colega ta cred că a fost nebună să se lase infectată. Trecând prin saloanele bolnavilor am descoperit chipuri străpunse de fiorii morţii, de angoasa zilei de mâine, copii, tineri sau maturi îşi aşteptau tragicul sfârşit. Cel mai mult m-au impresionat ochii copiilor aflaţi în ultimul stadiu al bolii. Erau ochi încercănaţi ce transmiteau teamă şi durere. Am plecat cu moralul la pământ. Am luat un taxi şi i-am cerut să mă ducă la Elena. Când am ajuns în faţa blocului am sunat-o să mă asigur că el nu era acasă - aflasem numărul de la un coleg de serviciu. Nu i-am dat de bănuit că urc la ea. Când mi-a deschis a rămas înmărmurită. Era atât de frumoasă, într-un furou roşu, nemachiată dar pielea ei măslinie era extraordinar de senzuală. Stăteam privind unul la altul: -Pot să intru? -Da, dar ce cauţi aici? -Am venit să-ţi spun că te iubesc. Am intrat pe un hol cu pereţii îmbrăcaţi cu fotografii de-ale ei, apoi în sufragerie şi mi-a făcut semn să mă aşez pe canapeaua grena. Ea s-a aşezat pe fotoliu, de aceeaşi culoare, şi mă privea întrebător. -Poate mă crezi nebun… Aşa trebuie să fiu dacă am îndrăznit să păşesc în casa lui. Am îngenunchiat în faţa ei, i-am cuprins genunchii şi mi-am lăsat capul în poală; ea a început să-mi mângâie părul şi mi-a zis: -Şti, eu nu sunt din Bucureşti. Locuiam în Braşov până să se întâmple o tragedie. Aveam o familie fericită până când l-am prins pe tata cu o altă femeie. I-am spus mamei şi s-a omorât. Dupa moartea ei, considerându-mă vinovată, tata m-a alungat de acasă. Aveam cincisprezece ani. Am stat la bunica mea din partea mamei până a murit şi ea. Abia terminasem liceul. Prietena mea cea mai bună locuia în Bucureşti. M-am hotărât să vin la ea dar când am ajuns aici am aflat că nu mai era în ţară. Era noapte, eram speriată şi singură şi am intrat într-o cofetărie. Acolo l-am întâlnit pe Mihai. Mi-a oferit locuinţă şi o slujbă la firma tatălui său. În acelaşi an m-am înscris la Facultatea de Litere. S-a purtat frumos cu mine, ca un adevărat prieten. Ulterior mi-a zis că s-a îndrăgostit de mine. L-am acceptat pentru că aveam nevoie de cineva care să mă facă să mă simt iubită. Relaţia mea cu tata era foarte specială, era idolul meu, un om incapabil să facă rău. Totul s-a sfărâmat când l-am prins în patul mamei făcând sex cu alta. Brusc mi-am pierdut tatăl, nu mai era el, ci doar un animal în călduri. L-am auzit când i-a zis mamei că pentru el femeia aia a fost doar o atracţie carnală. Astfel am rămas orfană, mama s-a omorât iar tata a încetat să mai existe. Nu trebuia să fie aşa el, care mereu m-a învăţat ce este iubirea, căldura şi respectul dintre oameni. Greşeala lui m-a costat prea mult. Nici nu ştiu de ce m-a alungat, el era cel 17

vinovat de moartea mamei. Mihai m-a prezentat tatălui său mai târziu. De atunci totul a început să se schimbe. A devenit gelos pe fiecare bărbat care-mi făcea complimente şi n-a ezitat o clipă să-mi repete că îi aparţin, câte îi datorez... Uneori mă trateză cu indifrerenţă, alteori îmi cade în genunchi. Totul continuă să fie o tortură pentru mine. -De ce nu-l părăseşti? -Nu pot, nu am curajul s-o iau de la capăt. Cel puţin el îmi e fidel. Mi-am ridicat capul din poala ei am mângâiat-o şi apoi am sărutat-o. S-a retras abia şi mi-a zis: - După experienţa pe care am avut-o cu tata mi-e greu să mai cred în bărbaţi. -Crede-mă, eu chiar te iubesc! -Nu ţi-am cerut nimic. Nu eşti decât un străin care a bătut la uşa mea. Nu pot să alung siguranţa pe care o am pentru un simplu vis. -Cum poţi vorbi aşa, când tu înseţi mi-ai zis cum te tratează? -Da, dar mă iubeşte, asta o ştiu sigur. -El te iubeşte iar eu sunt un străin… -Ce altceva ai putea să fi? -Bine, atunci dă-mi şansa să te cunosc şi dă-ţi ţie şansa să mă cunoşti! -Nu înţeleg ce rost ar avea şi nici de ce ai venit tu aici. -Spune-mi atunci de ce m-ai primit! Eu nu-ţi cer nimic, doar să mă laşi să te fac fericită. -Şi tocmai pe tine? De ce? -Pentru că te iubesc. -Şi el mă iubeşte… -Dar nu ca mine. -Iubite pictor, enigmele vieţii sunt mult mai complicate. Nu mă presa, lasă-mă să asimilez ceea ce se întâmplă şi dacă vei mai simţi că mă iubeşti, cine ştie… Câteva zile după aceea nu am mai văzut-o. N-a mai mai venit nici pe la firmă iar prezenţa mea acolo mi se părea în zadar. Într-o vineri stăteam plictisit pe o bancă din curtea firmei, când a apărut ea alături de Mihai. Nu m-am putut abţine să nu mă apropii; ajuns lângă ei l-am întrebat: -Ce faci şefu’? El nu mi-a raspuns şi a scuipat în faţa mea. Atunci ea i-a zis: -Nu ţi-e ruşine, cum poţi scuipa aşa în faţa oamenilor? -De câte ori ţi-am zis să nu-mi mai faci observaţie şi mai ales în faţa altora? Nici să nu îndrăzneşti să mai zici ceva! Cred că e cazul să te întorci acasă, n-am chef să te văd pe aici. Să nu îndrăzneşti să mai zici ceva! El a plecat iar Elena a rămas în curte plângând. M-a privit şi mi-a zis jenată: -Ce trist, nu? 18

-E trist pentru că tu vrei să fie aşa. Cum e posibil ca o fată deşteaptă, studentă la Litere, poate să accepte asemenea om lângă ea? -O fac pentru cel care credeam că e, cel care-mi jura iubire. Nimic nu e mai important decât ca o persoană care să te iubească cu fidelitate -Dar să şi-ţi dovedească. Hai cu mine şi o să vezi ceva şi mai trist. -Unde? -Să vizităm bolnavi de SIDA. -Ce romantic! -Nu ţi-am cerut o întâlnire romantică, vreau să-ţi arăt părţi ale lumii de care sunt preocupat. Aş vrea să am posibilitatea să-i ajut material. Vei vedea, însă, că vor zâmbi numai pentru că am ales să-i vizităm. -Bine, am să merg. E minunat să întâlneşti oameni ca tine, care în numele credinţei în Dumnezeu îşi ajută semenii. -Eu vreau doar să le fac viaţa asta mai uşoară, alta nu există. -Hai să mergem! Am îmbrăţişat-o iar apoi mi-am cerut scuze. Eram murdar, îmbrăcat într-o salopetă. -Nu-i nimic! Mi-a zis ea zâmbind. M-am schimbat şi am pornit împreună spre spital. Când am ajuns începuse să se însereze. Văzându-ne, Daniel m-a privit întrebător. Când am pornit prin saloane, Elena mi-a zis: -Tipul ăsta e prieten cu tatăl lui Mihai, dacă îi spune că ne-a văzut împreună? -Tipul ăsta, este în primul rând prietenul meu şi te asigur că nu va spune nimic. Te-ar durea ca Mihai să afle şi să te părăsească? -Nu dar toţi mă vor vedea ca pe târfa care l-a înşelat. -Scuză-mă, hai să schimbăm subiectul! E important că eşti acum cu mine, restul nu mai contează. Te las pe tine să alegi ce va fi. Am intrat într-un salon. Erau numai copii care ne-au primit cu zâmbetul pe buze. Cum i-am văzut mi-a venit ideea să-i pictez, alături de Elena. Atunci i-am zis: -Vrei să-mi pozezi alături de aceşti copii? -Da, dar aici? Ai tot ce-ţi trebuie? -Nu ţi-am zis că Daniel e prietenul meu cel mai bun? Am la el în cabinet tot ce-mi trebuie. -În cabinetul doctorului?! -Mai exact într--un dulap. Ea era îmbrăcată în alb, aşa că i-am rugat pe ceilalţi să se îmbrace în negru. Fundalul era reprezentat de nişte nori cenuşii, copiii îmbrăcaţi în negru, cu feţele palide şi între ei Elena. Se înnoptase când am terminat de pictat. 19

-Elena, vrei să mergem la un suc? -E târziu, trebuie să merg acasă. -Tot te mai întorci la el? -Trebuie! Am rămas privind în urma ei... Cu ce-o puteam eu răni mai mult decât el? A doua zi am mers la cursurile de pictură şi domnul director mi-a zis că pot avea prima mea expoziţie cu ocazia sărbătorilor. Cele mai reuşite tablouri erau cele cu Elena, iar asta îi putea crea probleme. Trebuia s-o întreb dacă era de acord cu expoziţia, însă, trei zile nu am mai văzut-o. Ceva îmi spunea să nici nu o caut; uneori simţeam că se juca cu mine. Era noaptea de Sf. Nicolae şi m-am hotărât s-o sun. Mi-a zis că e singură şi mam oferit să merg la ea. A ales să vină ea la mine. Am aşteptat-o în faţa blocului pentru că nu a vrut să merg s-o iau de acasă. Eram aşa de fericit când am văzut-o coborând din taxi, îmbrăcată întro rochie roşie pe sub paltonul negru şi avea părul despletit. Când a ajuns lângă mine, m-a sărutat fără să spună nimic, m-a luat de mână şi a intrat în bloc. Am ajuns în casă s-a dezbrăcat de palton şi s-a aşezat pe pat. -Elena, îmi pare rău că te-am deranjat dar trebuie să vorbesc ceva cu tine. -I-am vorbit pentru prima oară de despărţire. -Poftim?! Şi cum a reacţionat? -M-a sărutat, mi-a zis că trebuie să plece într-o călătorie de afaceri şi că atunci când se va întoarce speră să-mi fi ieşit prostiile astea din cap. -El nici măcar n-a ascultat ce ai zis. Sau n-a vrut să asculte, i-am zis privind în jos. -Sunt obişnuită, aşa că mai bine spune-mi despre ce vrei să vorbim! -Pai… să vezi, mi s-a propus să fac o expoziţie. Directorul şcolii de pictură crede că aş putea câştiga nişte bani, sunt cam strâmtorat... şi cum e perioada sărbătorilor… -Şi ce legătură are asta cu mine? -Cele mai reuşite picturi sunt cele cu tine. -Mă simt flatată dar care e problema? -Nu te deranjează să fie expuse în văzul tuturor? -Mă simt chiar mândră, o să devin o divă! -Nu te mai maimuţări şi gândeşte-te, dacă le vede el… -Deplasat comentariu! Crezi că el ar intra vreodată la un vernisaj? Never! Expune-le şi fă-mă mândră de contopirea cu arta ta! Ce frumos, parcă ai fi Meşterul Manole! Mai bine să nu fi! Săraca Ana! -Săracul Manole că a pierdut-o! -Tipic bărbătesc! Mai tipic ar fi să-mi ceri să-ţi pozez goală dar cum tu nu o faci… A început să râdă şi s-a dezbrăcat. Nu-mi venea să cred ce vedeam, era sublimă, exact cum îmi dorisem dintotdeauna. Trupul ei măsliniu era mângâiat de un fir de lumină, 20

sânii ei rotunzi de mărime medie îi scoteau în evidenţă supleţea taliei, şoldurile erau suficient de late iar picioarele, de-a dreptul perfecte. -Nu crezi c-ar fi mai bine să te îmbraci, i-am zis cu tremur în glas. -Nu crezi c-ar fi mai bine să mă pictezi, ca să ai şi un nud de-al meu în expoziţie? -Mie mi-e teamă de reacţia lui dacă vede celelalte tablouri şi tu-mi vi cu ideea asta? S-a întins pe pat şi mi-a zis: -Femeile pot deveni extrem de periculoase dacă nu le sunt îndeplinite exigenţele! Aşa că, te rog impunător, supune-te! S-a aşezat pe-o parte, sprijinindu-şi capul cu mâna, iar părul lung i se şuviţa pe cearşaful alb. Nu i-am dat nici o indicaţie, mi-a pozat ca şi când dintotdeauna a făcut asta. Am pictat-o şi apoi m-am apropiat de ea; o priveam şi mă privea, a început să mă mângâie şi mi-a zis: -Eşti perfect: brunet cu ochii negri, înalt, solid; mă fascinează părul tău netuns şi răvăşit şi barba abia crescută, mirosul ăsta de pictor mă înnebuneşte. Nasul şi gura sunt absolut perfecte, eşti un David al dorinţelor mele. Ne-am dăruit apoi unul altuia într-un joc involuntar. Am simţit atunci pentru prima dată că am făcut dragoste cu adevărat. Am iubit-o şi am avut-o privind-o în ochi, dorindu-mi să-i mângâi şi să-i descopăr fiecare parte a corpului. Nimeni nu mă mai sărutase şi nu mă mai mângâiase aşa; femeia asta era extrem de pasională, era foc şi inocenţă în acelaşi timp. Dimineaţa a plecat fără să o simt şi mi-a lăsat un bilet: Multumesc pentru cele mai frumoase clipe din viata mea! A ta Elena. P.S.: Nu te-ai purtat deloc profesinal’. Am sunat-o imediat dar m-a rugat să am răbdare până rezolvă problema cu el, argumentând că nu-i place să joace pe două fronturi. Am avut prima expoziţie de pictură dar ea n-a venit. Am sunat-o şi mi-a zis să o simt prin intermediul tablourilor. Era Ajunul Crăciunului şi nu a acceptat să iasă cu mine. L-am petrecut alături de bolnavii de SIDA. Am cunoscut atunci un copil de şapte ani care era în ultimul stadiu al bolii. Era palid şi totuşi mi-a zâmbit. -Sunteţi şi dumneavostră bolnav? M-a întrebat el. -Nu, am venit doar în vizită; de fapt n-aveam cu cine să petrec Ajunul. -Ciudată alegere! De obicei oamenii se feresc de noi. Eu sunt bolnav de mic şi am fost tot timpul respins. Mă întreb de ce mai m-am născut. Am fost făcut să mor. -Cum te numeşti? -Paul! -Vezi tu, Paul, cu toţii suntem făcuţi să murim. 21

-Dar mie nu mi s-a dat şansa să trăiesc, pentru că asta nu e viaţă. Copiii sănătoşi nu se joacă cu mine, nu mă sărută nimeni înainte de culcare şi nu cred că am un înger păzitor. Mai ştiu că am să mor curând şi-mi este teamă. -Să nu-ţi fie, pentru că se spune că moartea nu e decât o uşă spre viaţa fără de suferinţă. -Ar fi frumos să fie adevărat pentru că am avut parte doar de durere pe aici. Mama ma abandonat de când m-a născut şi toată viaţa am încercat să-mi imaginez cum arată şi să o înţeleg. În spitalul acela m-am îmbolnăvit de SIDA şi am fost apoi adus aici. Ştiu că o să mor dar mi-aş dori să o văd măcar odată pe mămica mea. -Nu mai plânge, îţi promit eu că o să încerc să o găsesc. -Mulţumesc dar o să fie greu. -Uite că a venit domnul doctor. Domnule doctor Daniel, noi doi avem de vorbit, hai până afară! Vreau să mă ajuţi să o găsesc pe mama copilului. -Poftim? -Vrea să o cunoască înainte să moară şi noi o să-l ajutăm. Trebuie să afli din ce spital a fost adus şi acolo ar putea să fie numele mamei lui. O să angajăm pe cineva să o găsească. -Pentru asta o să avem nevoie de bani; tu esti sărac lipit iar pe mine accidentul m-a lăsat la fel şi la salariul meu de doctor... -Am avut o expoziţie şi banii din vânzări o să ne ajute. Dimineaţa de Crăciun m-am întors acasă cu gândul să mă odihnesc ca după amiază să-i vizitez pe ai mei. Când am ajuns Elena mă aştepta la uşă. M-a sărutat fără să spună nimic, am intrat în casă şi am făcut dragoste tot fără cuvinte. Nu-mi doream decât ca acele momente să nu se mai termine. Afară începuse să ningă iar noi stăteam îmbrăţişaţi în atelierul meu. Se simţea miros de uleiuri şi era dezordine; picturi abia începute, pensule pierdute pe podea şi prosoape cu care mă ştersesem pe mâini. -Îmi place mult aici dar îţi lipseşte bradul. De ce n-ai împodobit un brad? -Pentru că n-am avut bani să-l cumpăr. Sunt doar un pictor sărac care şi-a petrecut Ajunul printre bolnavii de SIDA fiindcă tu n-ai vrut să-l onorezi cu prezenţa. -Daca n-ai putut să-ţi iei brad, ar trebui să ai o instalaţie. Ai, nu-i aşa? -Nu am nici instalaţie, pentru că nu sunt iubitul tău bogat, sunt doar un amărât de artist care te iubeşte. -Să şti că nu sunt materialistă, că tu îmi eşti de ajuns. Vroiam doar să intru în spiritul Crăciunului. -Dacă îţi sunt de ajuns de ce n-ai vrut să petreci cu mine Ajunul? Sau ar trebui să mă simt flatat că mi-ai dăruit chiar ziua de Crăciun? -Nu-mi place cum mă tratezi! Nu-mi cere să am încredere în tine, eşti doar un nou venit în viaţa mea! 22

-Tu nu ai încredere în mine iar mie mi-e frică de momentele în care sunt cu tine şi de ce-mi va aduce lipsa lor . -Tu nu înţelegi că te-am ales pe tine, că tu eşti astrul selenar pe cerul meu? -Atunci de ce nu-l părăseşti? -Pentru că fără mine ar decădea şi mai mult. -Am înţeles, dar cu mine cum rămâne? - Sunt femeia ta. S-a ridicat apoi şi m-a privit; era uşor ciufulită şi era minunată. Trebuie doar să ai răbdare, luminile tunelului acestuia mă sperie, până acum am văzut doar umbre. Mi-a zis culcându-se la loc. M-am ridicat din pat şi i-am zis plimbându-mă prin casă: -Câtă răbdare vrei tu să mai am? Nu pot să am răbdare pentru că nu înţeleg de ce rămâi cu el. -Pentru că nu pot termina o relaţie de ani de zile în câteva minute. -Ţi-am zis eu că-l iubeşti? -Nu l-am iubit niciodată; rămân lângă el pentru că n-aş suporta ca tu să-mi faci cândva ce-i fac eu lui acum. El chiar mă iubeşte şi n-aş vrea să fiu în locul lui. -Elena, trebuie să alegi! Înnebunesc când te ştiu lângă el. -Ţi-am spus vreodată cât de bine arăţi? Sigur că nu! Pentru că nu te-am mai văzut ţinând dezbrăcat un discurs. Am realizat că avea dreptate şi ruşinat m-am băgat în pat. Ea râdea şi mă săruta. I-am zis că la expoziţie vândusem nişte tablouri, aşa că puteam merge să cumpăram un brad şi tot ce era necesar să-l împodobim iar cu banii rămaşi urma să ajut un copil bolnav de SIDA să-şi găsească mama care-l abandonase la naştere. E ultima lui dorinţă. -Ce frumos, iubitule! De-asta te iubesc! -Bine, bine, hai să cumpărăm brad! L-a ales pe cel mai mic, pe motiv că Mihai împodobea doar brazi imenşi ca s-o impresioneze. Tot ea a ales instalaţia şi ornamentele şi tot ea la împodobit. Nici nu ma lăsat să mă apropii. A gătit şi a făcut prăjituri îmbrăcată într-un tricou al meu. A făcut din acel Crăciun cel mai frumos din viaţa mea de până atunci. După masa de Crăciun mi-a zis: -Mihai m-a ajutat dar ar trebui să nu-mi fie milă de el, să nu las fericirea să-mi scape. -Elena, te iubesc mai mult decât orice pe lume! Simt că mă sufoc fără tine, că tu eşti motivul existenţei mele. Te asigur că e prima dată când simt aşa ceva. -Aş vrea să te cred dar mi-e greu după experienţa pe care am avut-o. Erau şi momente frumoase în care mă făcea să mă simt iubită şi protejată dar erau momente în care mă întrebam cu ce fel de monstru trăiesc. Începusem să cred că toţi bărbaţii sunt la fel ca el şi ca tata. Mihai este deosebit de posesiv. Cred că dacă era pictor nu ar fi expus 23

niciodată tablourile cu mine. De câte ori ieşeam trebuia să fie cu el; de cele mai multe ori rămânea acasă, totul ca să nu fiu admirată. -Cum ai putut să stai atâta timp cu el? -Îşi argumenta faptele cu iubirea pe care spunea că o simţea pentru mine. -E absurd, atunci când iubeşti nu te comporţi aşa. Poţi atinge apogeul în dragoste doar dacă te simţi liber şi faci ca persoana de lângă tine să simtă la fel. -Eu nu ştiam că iubirea poate fi astfel, am avut doar experienţe negative. -Cu toate astea, nu vrei să-l părăseşti. -Ţi-am spus că i-am vorbit de despărţire. -Dar încă mai eşti cu el. -Sunt aici cu tine în ziua de Crăciun, iar el sigur mă aşteaptă acasă. -Azi eşti cu mine dar mâine? -Gabriel, azi reprezintă totul! Lasă-mă să realizez ce se întâmplă, să constat că relaţia noastră e reală. Dă-mi timp să înţeleg că visul mi-a devenit realitate. Am douăzeci şi unu de ani dar am rămas tot un copil, am rămas tot adolescenta de ieri, sunt chiar femeie dar mi-e teamă să-mi asum acest statut. Tu mă presezi şi mă întrebi ce va fi; acelaşi lucru te întreb eu pe tine. De unde ştiu că mâine sau la anul vei mai fi lângă mine? E adevărat că mi-ai luat minţile dar nu atât încât să nu-mi mai fie teamă. E adevărat că te iubesc dar n-am de unde să ştiu că nu sunt o altă aventură a unui pictor înnebunit după femei. Nu am cum să am încredere totală în tine, chiar dacă m-am dăruit ţie fără să gândesc. Ştiu că ceea ce spun pare absurd la vârsta în care trăieşti intens clipa dar viaţa m-a făcut să fiu aşa. Atunci i-am cuprins obrajii şi i-am zis: -Uită-te la mine! Mă vezi? Tu reprezinţi totul pentru mine! Nu vreau să mai aud că nu eşti sigură de iubirea mea sau că-l respecţi pe el pentru ce simte pentru tine. Vreau să te hotarăşti cu cine rămâi! A doua zi, când m-am trezit, nu mai era lângă mine. Am sunat la ea şi mi-a răspuns Mihai. -Elena nu este pentru moment, doriţi să lăsaţi vreun mesaj? Am închis fără să-i răspund. Imediat a intrat ea. -Am sunat la tine şi mi-a răspuns el. Îţi jur că era să-i spun adevărul. -I l-am spus eu. -Cum!? -Era şi timpul, nu crezi? -Da dar cum a reacţionat? -A început să-şi ceară iertare. Mi-a zis chiar că va trece peste faptul că l-am înşelat şi că mă va aştepta mereu. -Ce mult o să te aştepte! Cât o să dureze până o să te întorci la el? 24

-Pentru cultura ta generală, am venit să mă mut la tine. -Poftim? -Bineînţeles dacă mă primeşti. -Cum să nu te primesc, eşti cel mai bun dar de sărbători. -Mai e un mic detaliu. I-am permis să mă sune în caz că are nevoie de ceva. -Sper că nu vorbeşti serios! -Nu puteam să rup chiar orice legătură cu el, a fost singurul care m-a ajutat când eram singură pe lume. -Adică rămâi legată de el. Eu cred că îl iubeşti, că mă foloseşti să-i dai o lecţie. - Nu înţelegi nimic! Ai auzit de pri-e-te-ni-e? Atunci am ieşit din propria mea casă doar ca să nu-i cer ei să plece. Am rătăcit pe străzile aglomerate şi poluarea sonoră îmi lua minţile. N-o înţelegeam şi nu mă mai înţelegeam. La un colţ de stradă am văzut un bar. Am petrecut acolo două ore timp în care am băut. Am ajuns acasă ameţit, iar Elena era încă acolo. Îmbrăcată în negru, întinsă pe pat cu picioarele încrucişate. Părul ei lung se şuviţa pe cearşaful grena iar în mâini avea o carte. Nu m-am putut abţine să n-o pictez iar ea mi-a făcut jocul şi a rămas în aceeaşi poziţie până am terminat. La final, murdar de uleiuri am căzut pe pat. S-a ridicat, m-a mângâiat şi mi-a zis: -Cât de mult îmi placi aşa murdar, atunci când pictezi… Eu am împins-o fără să-i vorbesc. -Ce frumoasă ar fi fost această relaţie datorită minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt. S-a ridicat, s-a îmbrăcat cu haina, s-a încălţat, şi-a luat bagajele, nedespachetate încă, şi a vrut să iasă pe uşă. Atunci i-am zis: -Dacă ieşi pe uşa aia, să nu te mai întorci! -Foarte bine! Mai ales că nu mi-ai spus că ai recunoscut versurile lui Nichita. În altă ordine de idei, trebuie să aleg între el, care mă roagă să nu-l las şi tine, care mă alungi. Am tras-o atunci de lângă uşă, am cuprins-o şi i-am zis: -Ai să alegi să rămâi pentru că te iubesc şi pentru că mă iubeşti. Nu vei pleca nicăieri pentru că nu-ţi mai permit să te joci cu noi. -La care noi te referi? Mi-a zis încruntându-se; era superbă când se încrunta. -La tine, la mine şi la el. Te joci cu viaţa ta şi cu a noastră. Dacă mă iubeşti şi te întorci la el din ambiţie, îţi faci rău ţie. Nu te mai poţi juca aşa. O ţineam în braţe când îi vorbeam. -Eu nu mă joc, asta e părerea ta. Eu te iubesc dar începi să te comporţi ca el. Voi bărbaţii nu înţelegeţi nimic; tot timpul reacţionaţi la fel. Aveţi o femeie şi încercaţi să puneţi stăpânire pe ea, pe sentimentele şi opiniile ei. Eu te iubesc dar mai bine trăiesc 25

fără tine decât să am aceeaşi experienţă. Gândeşte-te la ce-a spus Platon: A iubi înseamnă căutarea jumătăţii întregului din care ai făcut cândva parte. Mi-a zis în timp ce s-a retras din braţele mele. -Te rog să mă ierţi şi să rămâi, promit că n-o să se mai întâmple! Am sărutat-o, am luat-o în braţe şi am întins-o pe pat. I-am scos cizmele şi mai apoi hainele. Mi-a cuprins obrajii şi mi-a zis: -Dacă ai şti cât de mult te iubesc, prostuţule! Atât de mult, încât mi-e teamă de propriile mele trăiri. Sărută-mă şi termină cu prostiile! Dimineaţa am rugat-o să meargă să-i prezint pe cineva, fiind vorba de băieţelul bolnav de SIDA. I-am dus cadouri şi s-a bucurat foarte mult. Ne-a spus că dacă vom avea vreodată copii, vor fi cei mai norocoşi din lume. Pentru prima dată i-am vorbit Elenei despre viitorii noştri copii şi am observat că avea un sentiment matern înnăscut. În drum spre casă, lângă un bloc am observat un tânăr care dormea. M-am apropiat de el… -Gabriel, mi-e frică! Mirosea a alcool şi am încercat să-l trezesc, putea muri îngheţat. Când s-a trezit a început să râdă şi mi-a întins mâna. Am observat că se injecta. L-am întrebat unde locuieşte şi mi-a răspuns: -La 15 ani tu nu locuiai cu parinţii? -Ai decât 15 ani? Părea de 20. Ne-a spus adresa şi l-am dus acasă. Ne-a deschis mama lui şi i-am recomandat să-l ducă la medic. -De ce ar trebui să-l duc la medic? -Pentru că are probleme cu drogurile şi cu alcoolul. -De unde ştiţi, abia l-aţi cunoscut. -După semnele de pe mâini şi după starea de ebrietate în care se află. -Domnule nu fiţi impertinent! -Nu pierdeţi nimic dacă-l duceţi la un control. Gândiţi-vă că drogurile şi alcoolul distrug. I-a distrus copilăria, nu permiteţi să-i distrugă întreaga viaţă. Zăcea beat şi drogat la numai 15 ani. Zâmbetul lui de copil e îmbrăcat în tutun, droguri şi alcool. Se va trezi la o vârstă şi nu va şti de unde vine sau unde se va duce. Nu staţi nepăsătoare, pentru că veţi avea numai de pierdut. Nu-l mai maltrataţi cu nepăsarea asta. Trebuie să credeţi că se autodistruge şi trebuie să-l ajutaţi! Vă puteţi da seama de problemele pe care le are după comportamentul lui. -Care comportament? El se comportă normal. -Poate refuzaţi să vă daţi seama ce se întâmplă cu el. Fiţi atentă şi dacă veţi observa că are ochii roşii tot timpul, pupilele mărite sau contractate, halucinaţii sau stări de paranoia, să aveţi curajul să întelegeţi că este un toxicoman. Sigur în ultimul timp vă 26

cere sume de bani nefondate, dacă nu, sigur vi le va cere. Va deveni agresiv dacă îl veţi refuza şi va ajunge chiar la tâlhărie sau crimă. -Cred că exageraţi şi nu vă permit! Băiatul meu a depăşit puţin limita iar dumneavoastră vorbiţi de el ca de un monstru. -Într-adevăr, drogurile pot transforma oamenii în monştri. Îi pot distruge până când ajung la moarte. -Fiţi sigur că dacă se droghează, deşi nu cred, voi lua măsuri drastice. -Nu asta e soluţia. Va avea nevoie de dragoste şi înţelegere; nu trebuie marginalizat pentru că poate ajunge la depresie şi se va droga din nou. Există locuri unde poate fi ajutat. Încă mai poate exista o şansă dar totul depinde de dumneavoastră. -Oferiţi-i toată dragostea şi înţelegerea. Asta îl poate face să accepte că este dependent şi să se trateze. Mai daţi-i o şansă cât mai este timp. Am plecat fără să-i ascultăm răspunsul iar Eli mi-a zis: -De asta te iubesc, pentru că eşti altruist. Eşti exact opusul lui Mihai. Sunt atât de fericită că te-am găsit. Aş face orice să nu mai văd cerşetori, handicapaţi, bolnavi incurabili, copii orfani sau dependenţi de droguri sau alcool. Aş face orice să nu mai văd minore că se prostituează, să nu mai aud că şi-au pierdut inocenţa şi că fac avorturi de la vârste atât de fragede. Dar amândoi ştim că aceste lucruri nu pot fi schimbate, iar Cutia Pandorei va rămâne deschisă. Deocamdată mă mulţumesc cu tine, cu aceste clipe sublime petrecute împreună. -O să te poţi bucura de ele o eternitate, i-am zis eu mângâind-o. -Promiţi? -Bineînţeles, frumoasa mea! Crezi că te mai las să pleci acum când te simt doar a mea? Eşti tot ce am de preţ pe lume şi cred c-o să te prezint părinţilor mei chiar azi. -Eşti nebun? -Le-am mai vorbit despre tine înainte să fi cu mine şi vor fi foarte fericiţi să vadă că te-am cucerit. -Misoginismul ăsta! -Nu iubito, eu vreau doar să mă mândresc cu tine. -Şi cu faptul că m-ai cucerit! Mi-a zis ea făcând pe supărata iar eu am sărutat-o zâmbind. Aproape de casa parinţilor mei m-a întrebat: -De unde şti atâtea despre dependenţii de droguri? Mi s-a părut că ai întâlnit astfel de cazuri. Din expresia feţei tale am înţeles că şti mai mult decât ce scrie în cărţi. -Am avut o iubită dependentă. Am fost puţin timp cu ea. Am întâlnit-o într-o discotecă şi am mai ieşit de câteva ori. Nu am iubit-o dar când am realizat ce i se întâmpla, am încercat s-o ajut. A fost în zadar, era deja un caz pierdut şi a murit în urma unei supradoze. Nu i s-a găsit familia şi nimeni nu a întrebat de ea. Eram 27

singura ei cunostinţă de care s-a aflat şi mi-a luat ceva timp să conving poliţia că nu am avut de-a face cu moartea ei. Hai să nu mai vorbim despre asta, nu vreau să-mi amintesc. Mai bine pregăteşte-te să-i întâmpini pe părinţii mei. Aproape am ajuns. Aceştia au rămas uimiţi când au văzut că le prezint o fată. Elena era timidă şi emoţionată; nu vorbea decât dacă era întrebată. Mama a rămas încântată de ea dar tata, obişnuit să nu fie de acord cu mine, mi-a zis că e prea cochetă, că nu i se părea a fi o femeie de casă, că nu era persoana pe care şi-o dorea pentru mine. N-am zis nimic de teamă să nu-şi dea seama Elena şi am acceptat invitaţia lor la masă. Când am plecat ea m-a întrebat ce părere au avut ai mei. I-am spus că au fost încântaţi de ea, numai că întâlnirile cu tatăl meu nu-mi făceau bine. Când am ajuns acasă m-am scuzat că era dezordine şi am vrut să încep să fac curat. Atunci ea m-a oprit şi mi-a zis: -Lasă totul aşa, m-am săturat de atâta ordine, de atâtea locale selecte, umbrite, însă, de un imens snobism. Îmi place aici la tine mai mult ca nicăieri, îmi place ceea ce văd. Îmi place patul răvăşit, îmi plac uleiurile şi hârtiile întinse pe jos şi chiar paharele rămase nespălate. Detest ordinea pentru că în vechea mea locuinţa, stăpânul nu permitea ca nimic să nu fie la locul lui. Dacă vreodată găsea praf pe undeva, mă atenţiona. -Să înţeleg că vedea în tine o menajeră, el care îşi permitea să angajeze una? -Nu era nevoie, îmi place să fiu gospodină dar numai fiind tratată cu respect. -Hai, mai bine, să nu mai vorbim despre el şi să ne uităm la televizor! -Te rog, lasă televizorul! Hai să fim doar noi şi să uităm de lume! Te anunţ că mai ai de aflat ceva despre mine. -Nu mă speria! -Stai liniştit, e de bine. Sunt scriitoare… sau măcar încerc. -Poftim? Dar asta e minunat! -Mihai era de altă părere. Încă din copilărie am cochetat cu scrisul dar creaţiile mele nu prea aveau valoare literară. Când i-am vorbit lui despre asta, a început să mă ironizeze şi să-mi spună că tot ce fac e în zadar pentru că în ziua de azi nimeni nu mai citeşte o carte. Cu timpul mi-am creat un stil al meu şi am ajuns să-mi public scrierile. El, însă, nu ştie nimic de acest lucru. Nu frecventează librăriile sau bibliotecile, nu este interesat aşa că nici nu i-am spus. -Iartă-mă că te întreb dar nu-ţi lipseşte luxul în care trăiai? M-a privit cu tristeţe şi mi-a zis: -Sunt aici cu tine, pentru că aici vreau să fiu. Nu mă cunoşti. Eu ador hârtiile mele răvăşite, talourile şi mirosul camerei tale şi simt că aici plouă cu îngeri. La ce îmi servea luxul dacă nu mă simţeam iubită? De aceea eu preţuiesc fiecare moment petrecut cu tine, mă simt fericită că pot arata cine sunt, că pot să scriu fără să mă 28

ascund de persoana iubită. Şti, mi-a fost greu să realizez ce talent am. Totul a început să se concretizeze în adolescenţă când am aflat ce înseamnă să râzi plângând. Nimic mai dureros… Am fost flatată să aflu că înaintea mea srisese despre asta Nichita Stănescu; cât îl iubesc pe Nichita… -În sufletul meu va exista doar Eminescu. -Hai să ne imaginăm că datorită nouă există ploaia… -Eee… ce joc mai e şi ăsta? -Un joc în care noi învingem obişnuitul. Eu eram marea, iar tu cerul. Mă priveai de o perioadă bună de timp, până ţi-ai dat seama că erai îndrăgostit de mine. Dar eu eram departe, prea departe, apaţineam pământului, iar tu-ţi doreai să te contopeşti cu mine. Şi ţi-ai lichefiat trăirile, covertindu-le în ploaie. Şi asta pentru mine, ţine minte! -Îţi place marea? -Nu am văzut-o niciodată. -Problema ta se poate rezolva. Vom merge la mare. -Dar e iarnă şi nu avem nici bani. -Se rezolvă. Măcar s-o vezi. De Revelion am mers la mare cu maşina lui Dan şi ne-am întors în aceeaşi zi. Când am ajuns era un frig cumplit. Valurile se loveau pătimaşe de ţărm iar vântul ne îngheţa suflarea. S-a îndreptat spre apă şi mi-a zis: -Acum îmi dau seama de ce atâţia oameni preferă marea. E infinită. -Era o vreme când şi eu o iubeam. -Atunci de ce-ai trădat-o? -Ea m-a trădat pe mine, luându-mi ce aveam mai scump. Când aveam zece ani am venit la mare cu părinţii şi cu sora mea, Andra. S-a înecat, iar corpul nu i-a mai fost găsit. Era mai mare cu zece ani decât mine, iar sufletul meu de copil nu a putut să înţeleagă. Şi acum îmi amintesc cum intra în apă. Am crezut că vrea să mă sperie iar când am realizat că nu era aşa a fost prea târziu. Mult timp m-a chinuit sentimentul de vină. -Iubitule, mi-a zis ea mângâindu-mă. -Ai fotografii cu ea? -Tata a ales să le distrugă pe toate, n-am înţeles de ce. După ce mi-am revenit din starea de şoc, i-am rostit numele iar tata m-a pălmuit. De-atunci nu am mai pomenit niciunul de ea. -Eu cred că tu mai iubeşti marea, doar că eşti supărat pe ea. Încearcă s-o pictezi, aşa o vei ierta. Uite, ce superbe sunt stâncile! Atât de însingurate şi de enigmatice. Mă întreb ce o simţi o stâncă înconjurată de ape. -Iubito, stâncile nu simt! 29

-Ba eu sunt de părere ca da. Simt trăirile mării mai mult decât oricare dintre noi. Dacă mă voi reîncarna va fi în stâncă, iar tu vei fi marea. -Tu nu poţi fi o stâncă, tu nu eşti rece şi înfiorătoare. -Păcat că nu poţi percepe căldura stâncilor, sublimul pe care-l reprezintă. Îţi mulţumesc că mi-ai permis mie s-o fac! -Cu plăcere! Auzi, stâncă… După sărbători am început s-o caut pe mama lui Paul. Am aflat că era de la ţară, dar când am ajuns în acel sat vecinii mi-au zis că după moartea părinţilor ei s-a măritat cu un bogătaş şi s-a mutat în Bucureşti. Nişte guri rele n-au ezitat să ne spună – mie şi Elenei – că femeia fusese prostituată şi că asta îi omorâse pe părinţii ei. Am primit adresa de la o prietena apropiată şi am mers la ea. Locuia într-o vilă în Cotroceni. Am sunat şi spre norocul nostru a ieşit chiar ea.. Tot prietena ei ne dăduse o poză ca să o recunoaştem, o minţisem că vrem să facem o afacere cu ea şi că ne-a fost recomandată. Pe înserat a ajuns acasă şi ne-a întrebat zâmbind pe cine căutăm. Când i-am spus de ce am venit i-a pierit zâmbetul şi a început să ţipe la noi. - Plecaţi la fel cum aţi venit! Nu vreau să-mi faceţi probleme în căsnicie. Soţul meu nu ştie despre asta. -Doamnă, e vorba de copilul dumneavoastră care e pe moarte şi a cărui ultimă dorinţă e să vă cunoască. -Tinere, nu e problema ta, iar dacă oricum o să moară ce rost are să mă vadă? Ducăsă! -Femeie, cum poţi să vorbeşti aşa, e copilul tău! -Un copil conceput din munca pe care o practicam, care mi-ar fi complicat viaţa. Nul vreau şi lăsaţi-mă în pace! Dacă nu înţelegeţi de vorbă bună, soţul meu se va ocupa de voi; e un om important şi are mare încredere în mine. Când a văzut fotografia, Paul a afirmat că are cea mai frumoasă mămică din lume. -Dar de ce aţi venit doar c-o poză, pe ea nu aţi găsit-o? -Mama ta nu mai locuieşte acolo şi nimeni nu ştie de ea, unii spun că ar fi plecat din ţară. -Poate aţi găsit-o şi n-a vrut să mă vadă. -De ce crezi asta? L-a întrebat Elena. -Dacă m-a lăsat când ştia că sunt sănătos dar acum că am SIDA? Oricum am poza, ştiu şi eu acum cine a fost mămica mea. Nu a mai trecut mult timp şi a murit. Elena renunţase la slujba pe care o avea la firma lui Mihai şi mă aştepta zilnic acasă. Totul s-a schimbat odată cu mutarea ei. Frigiderul nu mai era gol, dimineaţa mă întimpina mirosul cafelei, aveam mâncare gătită şi o femeie frumoasă alături. Era o armonie de care simţeam că nu mă mai puteam lipsi. O dată pe săptămână mergea 30

la cenaclu. Eu încercam din răsputeri ca ea să nu ducă lipsă de nimic, mi-era teamă că ar fi dus dorul luxului oferit de el. Abia întors acasă de la o expoziţie la care vândusem câteva tablouri am găsit-o pe Elena scriind. -Bună. -Te văd trist, ce s-a întâmplat? M-a întrebat în timp ce punea masa. Cumpărase pizza şi cola. Era aşa de frumoasă, îmbrăcată într-o cămaşă de-a mea, cu părul despletit. -Nimic deosebit dar m-au cuprins nişte gânduri… -Ca de exemplu? -Mă tot gândesc la faptul că oamenii sunt tot mai puţin interesaţi de cultură şi mi-e teamă de gândul la ce vor ajunge copiii mei. Oamenii mă privesc ca pe o specie diferită de a lor pentru simplul fapt că sunt artist. Însăşi viaţa mi se pare o ironie în care oamenii ca noi nu au loc. Lumea asta e rea şi egoistă, e coruptă şi rece. Ne-am aşezat pe podea şi am început să mâncăm când am auzit soneria. A deschis ea şi am rămas înmărmurit când am văzut că era Mihai. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost că ea i-ar fi sărit în braţe dar nu a fost aşa. El a întrebat-o: -De ce? Stătea privind fix la ea, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Era un tip nu foarte înalt, slab, şaten cu ochii verzi şi cu tentă de cocoşare. -O întrebare pusă în momentul şi locul nepotrivit. Mă întrebi de ce te-am părăsit pentru el? Pentru că m-a făcut să mă simt femeie şi cu adevărat iubită. -Nu te poate iubi mai mult ca mine! Eu ţi-am oferit totul. -Nu ştiu dacă mă iubeşte mai mult dar ştiu că îmi arată în fiecare clipă. Atunci am vrut să plec dar ea m-a oprit cu privirea. -Cum poţi să trăieşti în mizeria asta? Uite şi tu, mănânci pe jos, eşti îmbrăcată cu o cămaşă de-a lui şi nemachiată. Când erai cu mine arătai ca o regină. -Dar o regină tristă. Asta e viaţa mea, aşa îmi place mie să fiu, iar Gabi mă iubeşte şi nemachiată. În viaţa asta banul nu e totul. Îl iubesc şi faptul că e lângă mine îmi e de ajuns.Ţin să-ţi spun că mă irita luxul de la tine de acasă. -Dar, Elena! -Nici o Elena! Nu vreau să te mai aud sau să te mai văd. Cât timp am fost împreună ai avut grijă să-mi transformi viaţa într-un calvar iar acum cutezi să mă întrebi de ce? Stăpâne, te rog să pleci şi să nu mai apari în calea mea! A mângâiat-o pe obraz zicându-i: -Iubita mea, când o să te saturi de pizza o să te întorci, când pictorul tău îşi va schimba preferinţele vei reveni la mine în genunchi. Nu uita că fără mine nu eşti nimic. A plecat apoi, iar ea a trântit uşa. -Elena, te iubesc! 31

-Eu te ador şi sper să nu-ţi schimbi sentimentele. -Sigur că nu, iubito! M-a îmbrăţişat şi am continuat să mâncăm. A adormit apoi la pieptul meu. O priveam cum dormea şi mi-am jurat atunci că îmi voi petrece întreaga viaţă dovedindu-i cât de mult o iubeam. Şi totuşi acum mă aflu aici cu jurământul încălcat. În mine s-a instaurat repaosul. Când a plecat a luat totul cu ea. Mă gândesc că încă mă iubeşte dar sigur nu mai iubeşte pictura; sau poate, mângâie pânzele aduse la viaţă iar pe mine ma uitat. Poate iubeşte nimicul care înainte o înspăimânta. Ştiu c-am rănit-o şi mă întreb de ce putem noi, oamenii, să iubim şi să rănim în acelaşi timp. Mi-e dor de ea şi mi-e dor de mine cel de atunci. Era o zi ploioasă şi atât de înnorată încât părea că se înnoptează. Trebuia să merg la cursul de pictură şi am invitat-o şi pe Elena. Colegii mei au fost bucuroşi sămi întâlnească muza. Unul dintre ei, Laurenţiu, îi făcea avansuri, ceea ce m-a facut, pentru prima dată, să fiu gelos şi pe altcineva în afară de Mihai. Elena nici nu-l lua în seamă şi se ghemuia la pieptul meu. Profesorul a intrat în clasă, a tuşit şi apoi ne-a zis: -Astăzi vom vorbi despre “Anatomia artistică”. Vă voi arăta nişte gravuri cu scheleţi. -Anatomiile astea ne duc cu gândul la moarte. A zis ea. -Şi în naturile statice apar de obicei obiecte fără viaţă, care ne duc cu gândul la moarte dar sunt adevărate capodopere, i-a zis profesorul după care şi-a continuat lecţia. -Mă scuzaţi că vă întrerup din nou, dar n-ar trebui ca pictura să ilustreze frumosul. Ar da privirii mai multă satisfacţie. -Arta redă sentimente, poţi picta, sculpta sau scrie tot ceea ce ţine de trăiri. -Aşa este şi eu scriu lucruri triste… -Deci scrieţi… nu uitaţi că din durere se naşte sublimul. În drum spre casă m-a întrebat ce mă fascinează mai mult în pictură. Atunci i-am vorbit despre pictorul meu preferat, Salvador Dali. I-am mai vorbit şi despre cubismul analitic care, de asemenea mă fascinează. -Putem picta un profil ştiind că în partea cealaltă se mai află un ochi, deci îl pictăm şi pe celălalt. -Dar despre combinaţia culorilor ce poţi să-mi spui? M-a întrebat ea. -Îţi pot vorbi despre teoria contrastului simultan, elaborată de un fabricant de coloranţi din secolul al XIX-lea. Această teorie combină culorile binare cu cele primare, care întotdeauna pe tablă se redă foarte uşor: desenând un triunghi. În vârf vor fi culorile primare, iar in mijlocul fiecarei laturi cele binare. Complementarele se exaltă reciproc juxtapuse, roşul este mai roşu iar verdele mai verde. Dacă te-au 32

înspăimântat anatomiile de mai devreme, sigur îţi vor plăcea picturile expresioniştilor, care încearcă să fugă de urât, creând o lume de vis. -Lumea de vis mi-o creezi tu cu iubirea ta. Eşti visul meu devenit realitate. Sinceră să fiu mie îmi place scriitorul Salvador Dali, deşi în inima mea au exlusivitate Gabriel Garcia Marquez. Nu degeaba romanul Un veac de singurătate a luat premiul Nobel. Totul mergea bine între noi, eram alături unul de altul în tot ceea ce făceam. Dar întro zi, întâmplător, am verificat corespondenţa şi am găsit scrisori de la Mihai destinate ei. La început m-am enervat dar citindu-le, am văzut că îi scrisese nu să o roage să se întoarcă la el, ci să o ameninţe. Am întrebat-o dacă ştia despre ele şi mi-a răspuns că da. Văzând că mă enervez mi-a zis: -Mai bine abţine-te, să nu zici ceva de care îţi va părea rău! Ştiu despre ele dar ştiu că nu sunt decât ameninţări. Omul ăsta e un nimic aşa că nu mă jigni. -Dar nu te-am jignit. -Nu e nevoie să-mi vorbeşti, te cunosc din priviri. Dar te iert, şi eu aş fi înnebunit să găsesc scrisori de la alta adresate ţie. -Mai ales dacă era şi cea de care abia mă despărţisem… -Nebunaticule, vezi cum eşti! Şi totuşi te ador, nu ştiu de ce, dar te foarte iubesc. -Poate pentru că sunt frumos, deştept, tandru, cuminte… -Şi mai ales modest. -Bineînţeles că sunt modest. Ţi-am mai vorbit vreodată de trupul meu extraordinar? -Hai, că începi să mă enervezi! -Trup extraordinar care se pleacă în faţa frumuseţii tale. -Eşti un mic nemernic. -Pe care îl iubeşti dincolo de cuvinte. -Aici ai dreptate, dar nu l-aş iubi dacă n-ar merita, mi-a zis în timp ce mă mângâia. După o săptămână, întorcându-mă de la serviciu - mă angajasem şofer distribuitor la o firmă de cosmetice - l-am găsit pe Mihai la noi acasă. Am crezut că înnebunesc de gelozie. Mi se întunecase privirea şi parcă nu mai vroiam să aud de ea. Îmi era clar că în tot acel timp ea se întâlnise pe ascuns cu el şi chiar la noi în casă. M-am apropiat de el şi l-am întrebat ce caută acolo. -Am venit s-o anunţ pe Elena că mama e pe moarte, e în faza terminală a cancerului mamar. Mereu au fost prietene. Gândindu-mă, îmi dau seama că nu am preţuit-o niciodată şi abia acum mi-e teamă de pierderea ei. Am refuzat să fiu mai bun cu cei din jur şi am avut de pierdut. Eram prea mândru, doar eram Mihai Marinescu, fiul omului de afaceri. Elena m-a lăsat pentru unul mai bun iar mama mea e pe moarte. Mi-e greu să cred că am pierdut totul. Elena, te rog să mergi la mama, şti cât de mult te-a iubit. E la spitalul Colţea, la etajul trei, salonul 11. Mereu mă învăţa să te preţuiesc, poate dacă o ascultam nu te pierdeam. 33

-Oricum, noi eram trăiri distincte. Când l-am cunoscut pe Gabi am realizat că mi-am găsit sufletul pereche. Are tot ceea ce mi-am dorit dintotdeauna la un bărbat. -Hai că vă las, oricum sunt în plus. Îţi doresc ca el să te facă fericită! Sincer! După ce a plecat Mihai i-am zis Elenei la ce m-am gândit când i-am văzut împreună. -Eşti un prostuţ, tu eşti singurul pe care-l iubesc. -Nici nu şti cât mă bucur să aud asta, sunt cel mai fericit bărbat din lume. I-am zis luând-o în braţe şi învârtind-o. -Poate, dar eu am în suflet teama c-am să te pierd. -Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva? Eu fără tine nu exist, sunt nimic. -Ce bine ar fi să fie mereu aşa! -Elena, tu nu ai încredere în mine! I-am zis lăsând-o jos. -Şşssst! Hai mai bine cu mine la doamna Iulia! -Cine e doamna Iulia? -Mama lui Mihai. -Adică să merg la mama lui?! Cum să merg eu la ea, ce-o să zică? -Stai liniştit e o femeie bună. Chiar ea mă sfătuia să-mi caut fericirea în altă parte. Nici ea nu a avut o viaţă prea bună alături de soţul ei, iar Mihai o respingea tot timpul. Cred că a ştiut de mult că e bolnavă dar nu a vrut să se trateze. Îmi vorbea des despre moarte, despre liniştea şi iubirea dobândită în Rai. Se întreba dacă o vor plânge bărbaţii ei preferaţi sau dacă vor regreta moartea ei. Te rog, însoteşte-mă la spital! Ajunşi acolo, am cunoscut-o şi eu pe acea doamnă. Părea o zână îmbătrânită. -Eli, păpuşo, ce bine îmi pare că ai venit! -Bună ziua, doamnă! El este iubitul meu. -Da’ ce iubit chipeş ai! -Bună ziua, doamnă! Eu sunt Gabriel! I-am zis eu întinzându-i mâna. -Îmi pare bine de cunoştinţă şi sper că o faci fericită pe Elena. -Încerc din tot sufletul. -Nu de alta, dar băiatul meu a făcut-o să sufere destul. Eu mereu l-am învăţat să o preţuiască dar îmi zicea că nu e treaba mea. Nu ştiu de câte ori l-am avertizat că o s-o piardă. -Tocmai de la el am aflat că sunteţi bolnavă. Îmi pare rău de ceea ce se întâmplă. Nu mă aşteptam la asta. -Am să-ţi mărturisesc că eu am ştiut că sunt bolnavă dar am refuzat să mă tratez. Sper ca Dumnezeu să mă ierte dar am sperat că aşa, soţul şi copilul meu îmi vor da atenţie. Am reuşit, pentru prima dată, copilul meu m-a mângâiat şi soţul meu mi-a zis iubito. Începuse să plângă când ne povestea. -Poate lângă Dumnezeu îmi va fi mai bine, a continuat ea. 34

-Dumneavoastră sunteţi un înger pe pământ. I-a zis Elena îmbrăţisând-o. Ne-am luat la revedere şi am plecat din spital. În drum spre casă am observat că întro cafenea erau câţiva colegi de-ai mei. Am mers să-i salutăm şi ne-a invitat la masa lor. Au început să vorbească despre cursul la care participase şi Elena şi de cât de înspăimântătoare erau anatomiile lui Da’ Vinci. -Se pare că nici unul dintre voi nu i-a dat atenţie lui Durere sau lui Camper, care s-au ocupat cu studiul tipurilor antropologice cu referire la diferenţele rasiale; sau rusului Gherasimov care s-a ocupat de studiul formelor craniului şi ale corpului. Aţi rămas surprinşi de veşnicul Leonardo şi aţi făcut abstracţie de Durere care a făcut studii de caracter alături de acesta. Lucru făcut în timpul Renaşterii, când arta era preocupată de preamărirea omului, a zis Elena. -Auzi, discuţiile astea sunt permise între colegi, tu nu ai de ce să te bagi! I-a spus Laurenţiu supărat. -Şti ce, dacă nu-ţi convine prezenţa ei, nici eu nu am ce căuta aici. -Gabriel, cred că te pripeşti! Nici o femeie nu merită un astfel de comportament. -Laurenţiu, exagerezi! Problemele tale cu femeile nu trebuie să ne privească pe toţi, ia zis Nicu, un băiat scund şi peltic. -Nicu, lasă-l că mai bine plec. Acest Laurenţiu nu avusese niciodată o prietenă, cel puţin aşa ştiam eu. În schimb, jignea fiecare persoană feminină pe care o întâlnea. Nici fizicul nu-l prea avantaja: prea înalt, prea slab, cu un ten plin de acnee. Fusese îndrăgostit de o colegă care nu ia dat atenţie şi de atunci se comporta aşa. Ceilalţi au insistat să mai rămân dar eu m-am înţeles din priviri cu Elena că ar fi mai bine să plecăm. Ajunşi acasă ea mi-a zis că a impresionat-o mult discursul profesorului despre dualismul lui Hristos. Despre Conciile ecumenice care accentuau partea umană a Mântuitorului. Mi-a zis că o îngrozeşte gândul la teama şi durerea lui din momentul răstignirii, că îi pare trist să şti că eşti fiul lui Dumnezeu şi să nu poţi să-ţi salvezi viaţa. -Cred că nu sunt eu cel mai indicat om pentru acestă discuţie, mai bine revenim cu picioarele pe pământ. Eram întinşi pe pat şi cu lumina stinsă şi i-am zis: -Mi-e teamă că o să te superi dar trebuie să-ţi spun, am continuat eu. Mi-e frică că ai să te întorci la el, mai ales acum că suferă şi vrea să se schimbe. -De haine, poate. Oricum e absurd ce gândeşti. Mă mângâia şi mă privea în ochi când îmi vorbea. Eu nu simt nimic pentru el, n-am simţit niciodată că-l iubesc, doar îmi era teamă de singurătate, iar el era un bărbat îndrăgostit de mine. -Şti cum e, prima iubire nu se uită niciodată. 35

-Cine ţi-a spus că a fost prima iubire a mea? Primul meu iubit se numea Alexandru. Eu aveam 15 ani iar el 18. Îl iubeam deşi era un băiat cu probleme. Crescuse într-un orfelinat şi ura viaţa şi lumea din jur. Îmi spunea că eu reprezentam în viaţa lui o rază de lumină. Şi totuşi mă înşela. -De asta v-aţi despărţit? -Nu, am aflat abia după ce a murit într-un accident de maşină. La înmormântare a venit şi cealaltă iubită. Eu am fost în stare de şoc, îl pierdusem de două ori. Când mam întâlnit cu ea mi-a zis că el pe mine mă iubea dar ea era o femeie cu experienţă, dacă înţelegi… N-am încetat niciodată să mă întreb de ce m-a înşelat dacă era îndrăgostit de mine. -Dar pe Mihai l-ai înşelat cu mine. -Pe el nu-l iubeam. -Nu mă pot abţine să mă gândesc că ai să te întorci la el. -Atâta timp cât nu exagerezi, e bine să te gândeşti ce rău o să-ţi fie dacă mă pierzi. Capitolul II De când Elena intrase în viaţa mea devenisem mai responsabil şi simţeam că trebuia să am grijă de ea. Deşi se angajase şi ea ca suplinitoare la o şcoală, banii tot nu ne ajungeau. Nu vroiam ca ea să ducă lipsă de nimic. Tablourile mele se vindeau foarte ieftin. Într-o zi am găsit în ziar că se solicita şofer la parlament. Deşi politicienii nu erau personajele mele preferate dar ştiam că acolo aveam să câştig mai mult Am ajuns acasă şi am pictat un tablou fără sens. Elena a ajuns abia după ce eu adormisem şi m-a trezit cu un sărut. Când m-am trezit dimineaţă m-am hotărât să mă prezint pentru postul de şofer la parlament. Înnainte să plec s-a trezit şi ea şi a râs de mine pentru că eram îmbrăcat la patru ace. -Unde merge bărbatul meu atât de elegant? Arăţi bine dar mai mult îmi place când te îmbraci sport, ador bărbaţii îmbrăcaţi sport. -Chiar pe toţi? -În momentul de faţă, doar pe tine. Hai, zi-mi unde te duci! -La un interviu de serviciu. -Despre ce este vorba? -Se oferă un post de şofer la parlament. -Nici să nu aud aşa ceva! Nu ai ce să cauţi între hienele alea! -Preferi să mori de foame? 36

-Mi-e teamă că te-ai schimba, că te-ai putea îmbolnăvi de nepăsare, că ai lupta pentru idealuri absurde. Şi, hai să fim seroişi, nu murim de foame. -Nu merg la ei să mă molipsesc, merg să câştig bani, avem nevoie. -Mi-e teamă că ai să devii ca ei. Eu iubesc artistul din tine, mi-e teamă că o să-l pierzi. Am plecat totuşi, iar pe drum m-am gândit că avea dreptate. Urma să-i slujesc pe cei ce îmi repugnau. Nu suportam ideea de a mă afla sub patronatul lor. Uram discursurile lor hotărâte şi binevoitoare care, însă, erau urmate de fapte care ne înfundau din ce în ce mai mult. Ei trăiau şi trăiesc în lux iar ţara se zbate în mizerie, la 15 ani de când ne-au jurat libertate. Copii bolnavi de sărăcie, bătrâni care nu au ce pune pe masă şi tineri care nu-şi pot forma familii pentru că nu au unde locui. Asta a fost şi este realitatea Romaniei, o ţară a mileniului trei. Poate dacă cei de la putere sar interesa de soarta noastră, ne-ar putea fi mai bine. Îmi repugna să lucrez pentru unul dintre ei, dar ca să fi putut trăi decent trebuia să o fac. Chiar şi cu riscul de a o supăra pe Elena. Ajuns la Parlament, am făcut cunoştinţă cu cel care avea să-mi fie şef. M-a invitat la el în birou şi mi-a zis să iau loc. Era un bărbat repugnant. Tuşea des iar când vorbea, mustaţa i se mişca într-un mod ciudat. Părea genul de om mândru şi nemilos. Mi-a zis că sunt angajat pentru că avea mare nevoie de şofer, dar în perioadă de probă. Pentru început l-am dus la o întâlnire de afaceri şi mai apoi să ia prânzul cu nişte prieteni. Au mers şi ei cu maşina lui şi nu au făcut decât să-şi laude odraslele. Care mai de care dorea să iasă în evidenţă cu plodul lui de bani gata. În tot acel timp nu-mi doream decât să fiu în atelierul meu şi să pictez. Când am ajuns acasă m-a întâmpinat mirosul mâncării preparate de Elena. Ea, însă, m-a privit rece şi nu mi-a mai vorbit cu dragoste ca înainte. În timp ce mâncam m-a întrebat: -Oare cât o să mai dureze dragostea ta pentru mine? -Ce întrebare e asta? Şti că te iubesc şi te voi iubi mereu. -Nu ştiu decât că mi-e teamă că vei deveni ca ei şi nu m-am referit la fapul că m-ai putea uita, ci pur şi simplu ai iubi ca ei. -Nu m-am dus acolo să devin ca ei, ci să câştig bani ca să ne putem întreţine, de câte ori să-ţi mai repet? Am adormit apoi îmbrăţişaţi. Peste noapte m-am trezit şi am început să pictez. În timp ce pictam am auzit-o zicând: -Cât te ador atunci când pictezi! -Scuză-mă, te-am trezit, i-am zis aplecându-mă asupra ei şi sărutând-o. -Nu-i nimic, îmi place să te văd pictând. Îmi place cum mişti braţele, cum priveşti pânza şi cum adulmeci fiecare retuş. 37

Am sărutat-o iar ea mi-a zis să continui să pictez. A început şi ea să scrie zicându-mi că am inspirat-o. A fost unul dintre cele mai frumoase momente petrecute împreună. A doua zi, când mă pregăteam să merg la noul meu serviciu ea m-a rugat din nou să renunţ. -Elena, te rog să termini cu asta! Trebuie să câştig bani, avem nevoie. -Nu uita că deseară am prezentarea de carte. Ajuns în faţa casei politicianului nu mi-am putut lua ochii de la ea. Era o casă imensă pe care o comparam involuntar cu locuinţa mea, care era cu adevărat pe placul meu. Au venit copiii individului, trebuia să-i duc la şcoală. Fata s-a urcat singură în maşină dar fratele ei mi-a bătut cu pumnul în geam şi mi-a zis: -Ce faci mă, nu deschizi? Crezi că tata te-a angajat să te plimbi cu maşina? În timp ce eu coboram să-i deschid uşa sora lui i-a zis: -Asta-i culmea! Nu te poţi urca singur în maşină sau ţi-e teamă să nu-ţi scadă rangul? El nu i-a răspuns, am plecat şi mai apoi ea a spart tăcerea: -Mă numesc Beatrice, tu cum te numeşti? -Gabriel, domnişoară? -Te rog spune-mi pe nume, altfel mă simt complexată. -Ce să spunem, se simte complexată! A zis fratele ei ironic. -Nu te supăra, el este idiotul de frate-miu. Crede că dacă e tac-su politician, e buricul pământului. -Cel putin nu sunt ca tine, atât de bun încât să fiu prost. Lumea este împărţită pe clase sociale şi trebuie să ne comportam ca atare. Ce vrei să mă angajez şi eu ca şofer când am bani de nu am ce face cu ei? -Nu despre asta e vorba, ci de respectul pentru cei din jur. Până n-am ajuns la şcoală nu s-au oprit din ceartă. I-am lăsat acolo şi apoi l-am sunat pe şeful meu să-l întreb ce mai am de făcut. Mi-a zis că am ziua liberă. Am ajuns acasă la timp pentru evenimentul important care ne aştepta. Noul ei volum de proză scurtă îi adusese şi bucuria de a avea prima prezentare de carte, la şcoala la care preda. Când am ajuns sala era deja plină de elevi, de colegii ei profesori, câţiva invitaţi de la cenaclu şi directorul editurii. S-a instaurat liniştea şi invitaţii au început să vorbească despre opera ei neezitând să aducă şi cuvinte de laudă femeii şi profesoarei, Elena Ionescu. La final s-a ridicat şi ea, urmând să-şi ţină discursul; era îmbrăcată într-o rochie elegantă roşie iar la gât purta un colier de aceeaşi culoare care îi atingea discret decolteul. Părul îl avea strâns în coc, iar în urechi cercei în formă de trndafiri roşii. -Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Cartea aceasta reprezintă titrarea tuturor trăirilor şi frustrărilor mele din ultimul timp dar aduce şi o inovaţie: mă pot prezenta ca scriitoarea Elena Ionescu. De când am întâlnit iubirea lângă un om minunat nu mă 38

mai ascund printre clipe. Am ales şi eu un fragment pe care să-l citesc, pe acela care mă reprezintă. Sunt marea iar stancile îmi şoptesc pe scuns… Sunt femeia aceluiaşi început, confirmat de o mână divină. Sunt trăirea ce îşi cere dreptul la existenţă şi sunt ceea ce înseamnă a fi. Mai sriu un vis şi apoi vă chem să-l devoraţi. Nu vă fie teamă, sunt eu… un înţeles aparte! -Dragă Elena, a zis directorul şcolii, ne bucurăm că te afli printre noi. Te-ai dovedit a fi o persoană responsabilă şi corectă, capabilă să insufle elevilor dorinţa de a învăţa. -Nu exageraţi, pentru că excepţiile sunt multe. Unora ar trebui să le injectez materia. -Astfel de excepţii ne sunt impuse de natură dar tu eşti minunată. După prezentarea cărţii s-a ţinut o masă deschisă care s-a încheiat pe la ora 22. În drum spre casă ne-am oprit, la rugămintea ei, în Parcul Tineretului; pe aceeaşi bancă pe care ne-am întâlnit în acea seară de noiembrie. -Ce frumos e cerul, Gabriel! Ţi-aduci aminte, mi-ai spus că nimic nu relaxează ca un cer înstelat. -Eu, privind cerul, mă simt la apogeu, iar un om care atinge apogeul, există. -Eu cred că nu poate fi atins. -Nu ţi-ai dorit niciodată să ajungi la acel vârf întâlnit doar în vise? -Mi-aş dori o iubire fără greşeală; să nu fiu nevoită să iert, pentru că iertarea nu vindecă rănile, doar le cicatrizează. -Perfecţiunea nu există. -Ştiu, Lecţia despre cub. Hai să intrăm în fântâna arteziană, e sublimă noaptea. Nici nu a aşteptat confirmarea mea, s-a ridicat şi a pornit grabită spre fântână. Şi-a desprins părul şi a intrat în apă. Rochia stropită de apa şiroaie i s-a lipit de corp scoţându-i formele în evidenţă, iar părul ce abia îi atingea talia, picura. Începuse să tremure, sfârcurile sânilor i se măriseră iar ea zburda jovială, ca o fecioară de basm, zicând: -Te iubesc Gabriel, te ador! -Iubito, hai acasă! Te doresc enorm! Am luat un taxi, iar în faţa blocului m-a rugat să cumpăr o sticlă de vin roşu. În lift sa descălţat şi m-a rugat să-i ţin pantofii. -Am îngheţat, iubitule, dar o căldură liniştitoare îmi vine din interior. -Hai că am ajuns, în casă e cald. -Mergi în dormitor, eu aduc pahare. Neonul din cameră era roşu pentru că aşa îşi dorise ea. L-am aprins şi m-am aşezat jos, rezemat de pat. A apărut şi ea goală, mi-a întins paharele şi mi-a zis: -Toarnă! 39

Eu o priveam fără să reacţionez. Mi-a luat sticla de vin din mână şi s-a aşezat pe pat. A umplut paharele şi mi l-a oferit pe-al meu. Eu continuam s-o privesc uimit. -Poftim, iubitule, bea pentru mine! Azi nu mă mai doare trădarea tatei şi nu mai mi-e teamă de iubire. Bea şi iubeşte-mă pentru că am început să trăiesc! S-a ridicat brusc şi a pus muzică. Se ondula uşor pe melodia Lady in red. Bea vin, dansa şi îmi spunea: -Priveşte-mă, sunt cea mai senzuală femeie astă seară! Visez şi trăiesc. Azi mă pot ameţi cu vinul ăsta însângerat şi vreau să mă iubeşti! Mai mult ca niciodată, cu blândeţe şi ardoare, să te simt, să mă simţi… azi eşti al meu! -Şi pentru totdeauna, i-am zis eu după care am sărutat-o şi am dansat cu ea în timp ce mă dezbrăca… A doua zi ne-am trezit abia după-amiază şi am mers la mama lui Mihai în vizită ca să-i dăruiască o carte. Se internase pentru tratament după ce refuzase oferta soţului de a-i angaja o infirmieră. Spunea că nu avea nevoie de mila lui când toată viaţa a tratat-o cu indiferenţă. În drum spre spital mi-a zis: -Nu vreau să te stresez, dar de ce te-ai angajat ca şofer acolo, când tablourile tale se vând ca pâinea caldă? -Te rog să nu începi iar! -Dar nu înţeleg de ce te-ai dus acolo printre acei indivizi. -Să câştig bani, ca să te pot întreţine, de aia m-am dus. Tablourile mele se vând la preţ de rahat. -Nu am nevoie de banii ăia, am o slujbă. -Cu tine omul n-o scoate la capăt. De ce dracu’ nu vrei să înţelegi că am nevoie de slujba asta? -Puteai să-ţi iei oricare alta. -Mai bine ne oprim aici, nu vreau să ne certăm. -Bine, am tăcut dar ai să vezi că n-o să iasă nimic bun din asta! Când am intrat pe holul spitalului, un miros bolnăvicios ne-a întâmpinat. În salonul doamnei Iulia, ochii celor de acolo prevesteau moartea, iar aerul închis era claustrofob. Mi-am amintit atunci de o fostă profesoară din şcoala generală, o femeie bună, cu cel mai blând glas pe care îl auzisem vreodată. A murit de cancer dar cel mai trist lucru a fost faptul că fiul ei nu i-a dat un pahar cu apă pe patul de moarte. La înmormântare a povestit o vecină, că şi-a dat sufletul suferind pentru nepăsarea lui. Eu îmi aduc aminte că nu era zi să nu-l laude şi să nu spună cât îl iubeşte. Atunci miam adus aminte şi de părinţii mei. M-am gândit că trebuia neapărat să merg să-i văd. În timp ce eu mă gândeam la trecut Elena vorbea cu doamna Iulia. Aceasta îi povestea 40

că Mihai nu mai mânca, nu mai ieşea din casă, bea şi dormea tot timpul, iar soţul ei era amabil cu ea doar din obligaţie. -Poate vă înşelaţi, poate e doar părerea dumneavoastră. I-a raspuns Elena. Soţul dumneavoastră vrea să fie amabil şi e normal; aşa te porţi cu persoana iubită. -El nu m-a iubit niciodată, cred că s-a căsătorit cu mine doar ca să nu se mai numească burlac. Acum gesturile lui amiabile sunt de prisos. Hai să schimbam subiectul. Elena mea deşteaptă şi talentată… Felicitări pentru această nouă publicaţie. Tu eşti la vreo facultate, băiete? M-a întrebat pe mine. -Da, la jurnalism ultimul an. Atunci o femeie mult prea slabă, mi-a zis: -Să scrii, mamă, acolo că ne tratează ca pe nişte animale aici. Suntem trataţi doar pentru bani. Acum câteva zile a murit o femeie care era cu noi în salon. I s-a facut rău de la tratament şi am mers să chemăm o asistentă. Nu numai că nu a vrut să vină, ci ne-a vorbit şi urât. Asta până când una dintre noi i-a oferit bani; era, însă, prea târziu. -Doamnă, ştiu că aveţi dreptate dar eu nu lucrez încă în domeniu. Sunt de acord că mita în lumea medicală ar trebui drastic pedepsită. Doctorii şi asistentele au un salariu şi totuşi îşi îndeplinesc îndatoririle doar pentru bani. Merg pe deviza: “Dacă n-ai bani te las să mori”. Cu mici excepţii doctorii sunt nişte oameni fără suflet. -Gabi, te-ai gândit că poate salariul lor mizer îi fac să primească mită, mi-a zis Elena. -Banii sau lipsa lor nu trebuie să ne transforme în nişte persoane fără sentimente. -Bine, cum spui tu, acum trebuie să plecăm. Elena şi-a luat la revedere de la doamna Iulia şi am plecat împreună. -Iubito ce părere ai despre ce i se întâmplă lui Mihai? -Cred că-şi merită soarta, deşi mi-e milă de el. -Numai milă? -Te rog să termini cu gelozia asta nefondată! Sunt a ta şi doar a ta. Sau cumva mintea ta de copil mă crede în stare să te înşel? -Pe el l-ai înşelat cu mine. -Văd ca nu vrei să pricepi, tu nu realizezi că nu eram fericită cu el? Continui un joc absurd de: m-o iubi sau nu? -Cu mine eşti fericită? -Tot ce ţine de tine mă face fericită, mai puţin noua ta slujbă. -Asta pentru că nu vrei să avem mai mulţi bani; dintotdeauna nu am suportat politicienii considerându-i vinovaţi de mediocritatea familiei mele prin lipsa lor de interes faţă de bunăstarea cetăţenilor. Lucrez acolo pentru un salariu mai mare. -Ai parlamentat la spital despre puţina importanţă a banilor şi acum perseverezi cu ideea asta. Mă intrigă slujba ta pentru că un politician a încercat să abuzeze de mine. -Ce-ai zis? 41

-Exact ce-ai auzit. La facultate aveam un profesor care era şi politician şi care s-a oferit să dea celor cu talent o mână de ajutor. Am mers la el cu sufletul deschis iar el mi-a făcut avansuri. Văzând că nu răspund la ele mi-a zis clar că mă va ajuta doar dacă am relaţii sexuale cu el. Am refuzat categoric dar nu s-a lăsat, a început să mă bruscheze şi am avut mare noroc că nu s-a întâmplat şi altceva. Am fost salvată de un domn care a intrat peste noi. De asta vreau să stăm departe de ei. -Asta nu va rămâne aşa! -Ba da, pentru că nu ne putem pune cu ei. Aceste lucruri se întâmplă la ordinea zilei. -Sigur că ne putem pune cu ei, putem găsi şi alte persoane în situaţia ta şi îl putem acuza. -Vezi să nu! -Elena, vorbeşti despre el ca şi cum ar fi un zeu de neînvins. -Nu cred în zei, doar în Dumnezeu. Numai că nu vreau să fac parte din povestea tipică a unei femei simple care acuză un politician de hărţuire. -Eu cred în noi şi în puterea noastră de a ne face dreptate. -Câtă francheţe la doar 23 de ani! -Iar tu, te comporţi ca un copil care crede în îngeri ce-i protejează sufletul. -Hai mai bine să schimbăm subiectul pentru că am putea ajunge la ceartă. -Problema cu politicianul nu va rămâne nerezolvată. Numai gândul că te-ar fi putut atinge mă înnebuneşte. -Te rog să termini cu asta! A doua zi am rugat o colegă de facultate să mă ajute. Trebuia ca ea să se prezinte la el pentru acelaşi lucru pentru care se prezentase şi Elena. Când am ajuns acasă am găsit în coşul de gunoi scrisori de la Mihai pentru iubita mea. Din nou m-am gândit că mă înşela cu el. Ea era la cumpărături şi când s-a întors am privit-o cu ură şi i-am zis: -Ce faci tu aici? Ea crezând că glumesc mi-a răspuns: -Am venit acasă. -Lasă dracu cinismul şi spune-mi de când corespondezi cu Mihai! E o întâmplare sau o faci dintotdeauna? Înainte îl înşelai pe el cu mine şi acum ai inversat rolurile? Mă tratezi ca pe un căcat. M-a privit lung , m-a pălmuit şi când m-am dezmeticit am văzut-o ieşind pe uşă. Mam aşezat pe pat şi am început să citesc una dintre scrisori: Iubito, e singurul cuvânt frumos pe care ţi-l pot spune. Altul nu ştiu dar mi-e greu fără tine. Nu-ţi scriu să te rog să te întorci, n-aş merita pentru că ştiu că nu te-aş face fericită. Tot ce ating distrug, chiar şi pe tine, pe care te-am iubit şi te iubesc cel mai mult pe 42

lume. Eşti cea mai minunată creaţie a lui Dumnezeu. Rămâi cu el şi fi fericită. Ţi-am scris doar să afli că te iubesc şi îţi doresc numai bine. Să priveşti înapoi doar dacă el nu te va face fericită. Eu am să te aştept mereu. Te iubesc, Mihai. Atunci mi-am dat seama că am greşit. Aş fi vrut să merg s-o caut dar nu ştiam unde. Am aşteptat şi când am văzut că era deja târziu, aproape zece noaptea, m-am gândit că nu putea fi altundeva decât la el. Am hotărât să merg acolo şi să aud de la ea că nu mai vrea să fie cu mine. Am ieşit pe uşă fără să mă uit în jur şi am auzit un glas: -Unde pleci? Era ea ghemuită lângă perete, cu bărbia pe genunchi. M-am aşezat în genunchi în faţa ei şi i-am zis: -Te rog să mă ierţi, nu ştiu ce-a fost în mintea mea. Mi-era teamă că n-ai să te mai întorci. Îmi aşezasem capul în poala ei iar ea îmi mângâia părul. -Nici măcar nu am plecat. -Adică tu ai fost tot timpul aici şi eu am stat în casă ca un prost gândindu-mă pe unde ai putea fi? -N-am avut puterea să plec, nici nu aveam unde. -Te puteai întoarce la el. -La el? Aşa cum zicea Cratylus, nu poţi înota de două ori în acelaşi râu. Mă crezi în stare? -Al dracu’ nenorocit mai sunt! -Nu mai vorbi aşa, şti că nu-mi place! M-am ridicat, am luat-o în braţe şi am intrat în casă unde i-am repetat neîncetat cât de mult o iubesc, în timp ce ne uneam trupurile într-o singură mângâiere. A doua zi am mers la slujba mea de şofer şi mai pe seară la cursurile de jurnalism. Acolo m-a întâmpinat colega mea Alina care mi-a zis că l-a înregistrat cu telefonul mobil pe politician hărţuind-o sexual. S-a prezentat la el drept o absolventă de liceu care avea neapărat nevoie de o slujbă ţinând cont de faptul că mama ei, singurul părinte, era grav bolnavă. I-a spus că a apelat la el pentru că aflase că este un om cu suflet bun care ajută oamenii nevoiaşi. Fără să mai întrebe nimic i-a propus să se culce cu el dacă vrea s-o ajute. Am hotărât să ducem înregistrarea la un post de televiziune. A făcut ea asta şi a obţinut o slujbă drept mulţumire. Eu am fost concediat din slujba mea de şofer, şeful meu fiind prieten cu inculpatul. Fără să ştiu, Alina spusese la TV că totul a fost ideea mea. Am obţinut şi eu o slujbă în televiziune, chiar mi-au dat să aleg. Am ales să fac o emisiune despre viaţa de stradă, contactul cu publicul fiind din off. Lumea presei m-a luat un pic pe nepregătite; 43

sincer mă aşteptam să găsesc oameni dispuşi să facă dreptate şi asta pe baza adevărului. Pentru asta mă înscrisesem eu la Facultatea de Jurnalism. Am dat, însă, ochii cu oameni infatuaţi, nicidecum dispuşi să se împrietenească, oameni care duceau o luptă parcă impusă cu cei din jur. Această slujbă era, însă, o mare şansă pentru mine şi eram hotărât să profit din plin de ea. Am ajuns acasă fericit şi decum am intrat pe uşă i-am zis Elenei: -Stimată domnişoară, ţin să vă anunţ că am fost angajat ca realizator al unei emisiuni de televiziune. -Glumeşti cu mine? -Vorbesc cel mai serios posibil; m-au angajat pentru că le-am dat “bomba” cu politicianul. Urmează să încep lucrul după sărbătorile de iarnă, aşa că ne vom descurca cu banii pe care ar trebui să-i câştig pe nişte tablouri. . Nenorocitul de fostul meu şef refuză să mă plătească. -Asta se întâmplă din cauza mea, dacă nu-ţi spuneam despre individul ăla nu mai trebuia să treci prin toate astea. -Ce tot spui? Totul va ieşi bine, eu am obţinut o slujbă mai bună şi nenorocitul ăla va plăti. -Te înşeli, justiţia înseamnă relaţii sus puse. -Elena, ai să vezi că va ieşi soarele şi pe strada noastră. -Nici un luptător cu lumea impresurătoare, nu a reuşit să o învingă. -Aici trăim realitatea, nu o poveste cu martiri. -Realitatea doare mai mult, iubitule. Directorul şcolii de pictură ne-a invitat la o petrecere. Din banii câştigaţi pe tablouri i-am cumpărat şi Elenei o rochie. Ea m-a certat sub pretextul că avea destule şi că era timpul să începem să ne gândim la ziua de mâine. Am sărutat-o şi i-am spus să nu-şi facă griji pentru că totul se va rezolva. -Gabi, trebuie să ne schimbăm domiciliul. -Ţi-am zis eu că te vei sătura de sărăcie. M-a privit, s-a apropiat de mine, m-a mângâiat şi mi-a zis că nu ăsta era motivul. Apoi a început să se plimbe prin cameră şi să râdă, râdea în hohote. S-a oprit brusc şi a început să plângă. Am luat-o în braţe şi a început să râdă din nou. -Iubito ce se întâmplă cu tine? S-a ridicat şi s-a apropiat de o pânză albă. A început să o stropească cu vopsea, râdea plângând iar eu nu înţelegeam nimic. -Elena, vrei să mă părăseşti? -Nu, doar aştept un copil. -Poftim!? Eşti sigură? -Da, o femeie ştie. 44

-Dar e minunat! I-am zis eu sărutând-o. N-ai motive să plângi. -Plâng pentru că îl voi aduce întro lume murdară şi rea unde va trebui să lupte în fiecare zi şi râd pentru că un copil e cel mai frumos lucru care li se poate întâmpla la doi oameni care se iubesc. Am fost întrerupţi de sunetul soneriei. Era fostul meu şef, politicianul, care m-a invitat să mă întorc la vechea mea slujbă. -Sunteţi foarte amabil, dar… -Amabil pe naiba! Mai întâi te-a concediat pe motiv că i-ai denigrat prietenul şi acum te invită să te întorci. Sigur e vorba de o capcană. Mulţumim domnule, dar nu acceptă! -Ce faci mă, te laşi condus de femeie? -Nu, doar gândim la fel, iar tu o să pleci dracu’ de aici! I-am zis eu şi i-am închis uşa în nas. -Vezi cum e lumea în care trăim? Am o viaţă în pântec şi cred că îi fac un rău aducând-o pe lume. -Elena tu nu vrei copilul? -Bineînţeles că-l vreau, îl am deja. Mi-a zis ghemuindu-se lângă perete. S-a îndreptat apoi, spre bucătărie, iar eu mă plimbam după ea ţinând-o de mijloc. A luat ceva din frigider şi a pus masa. După ce am mâncat am mers la culcare. M-am trezit pe la 3 dimineaţa dintr-un vis în care ea murise şi când m-am uitat lângă mine am văzut că nu era. M-am ridicat speriat şi am văzut-o pe balcon. -Elena, ce faci acolo? -Stai liniştit, n-o să mă sinucid. -Elena de ce vorbeşti despre sinucidere? -Era un fel de-a spune… Mi-ar plăcea să epatez într-o pată de geam, să mă dilat în transparenţa ei, să nu mă mai doară. Am nevoie de aer, hai să ieşim un pic! -Mergem unde vrei tu. Nu înţeleg cum Dumnezeul tău permite ca tu să suferi aşa. -Cum adică Dumnezeul meu? -Eu mai am încă întrebări fără răspuns despre apariţia omului pe pământ, iar povestea cu Adam şi Eva mi se pare atât, o poveste. Dar mai bine să schimbăm subiectul. -Cred că ar fi mai bine să mergem. ÎN scara blocului dormea un om. Afară era foarte frig deşi nu ninsese. Vântul fura hârtiile din tomberoane şi câinii vagabonzi lătrau înspăimântător. Am ajuns în parcul Carol. Era tăcere, doar un bătrân cânta la vioară. Era 4 dimineaţa. I-am dat ultimii bani din buzunar şi am pornit mai departe după ce mi-a mulţumit cu privirea -Ce trist, mi-a zis Elena. La fel de trist ca şi copacii ăştia goi şi înfriguraţi. Curios e că, deşi nopţile acestea de toamnă-iarnă, cu ceaţă şi cer înorat mă înspăimântă, îmi par că sunt cele mai frumoase din an. 45

-Şi mie îmi plac, mai ales copacii aceştia goi îmbrăcaţi în ceaţă. -Da, te duce cu gândul la Bacovia şi la atmosfera lui opresivă. -Mai bine mergem acasă, începi să tremuri de frig. -Chiar şi starea asta de înfrigurare mă face să mă simt bine. În o astfel de ambianţă pot crea, pot scrie mai bine ca oriunde. Vreau să-mi promiţi ceva! Vreau ca la bătrâneţe să mergem să locuim în Deltă. Am fost acolo în copilărie acolo şi m-a fermecat pur şi simplu. Nu cred că o să uit vreodată salciile imense acoperite de ceaţă şi Dunărea mângâiată de herghelii rătăcite. -Nimic nu e imposibil… -Şi mai vreau şi o căsuţă ca la munte, cu acoperiş grena… tot în Deltă. -Altceva, prinţesa mea, i-am zis îmbrăţişând-o. -La vremea aceea să mă faci regină şi să-mi aştept copiii şi nepoţii în cerdacul plin cu flori. Şi nu vreau multe camere, maxim 4, casele imense îmă provoacă repulsie. -J’avais compri, i-am zis eu simulând o îngenunghere. -Merci, mi-a răspuns cu un aer de superioritate. În drum spre casă mi-a zis că are un cont în bancă dar nu ştie dacă sunt de acord să scoată banii. -De ce nu aş fi de acord şi de ce nu mi-ai spus până acum despre ei? -Sunt bani pe care i-am depus când eram cu Mihai dar sunt munciţi de mine; am vrut să renunţ la ei odată cu trecutul dar avem nevoie de ei. -Dacă-i vrei poţi să-i iei, sunt ai tăi, ai muncit pentru ei şi ai dreptul la ei. -Observ o tentă de iritare la tine. Nu te supăra, şti că avem nevoie de ei. -Nu mă pot abţine, sunt bani de la el şi mă simt ca dracu’ că eu nu-ţi pot oferi totul şi că trebuie să apelezi la el. -Sunt banii mei şi îi voi lua, asta dacă nu mi-a blocat contul. La ieşire din parc, pe o bancă, dormea o femeie cu un copil în braţe. Era un frig cumplit. Am trezit-o şi când şi-a îndreptat privirea spre noi i-am descoperit ochii verzi, ca de felină, ce dădeau chipului ei comun un uşor mister . -Ce e cu dumneavoastră aici? -Am evadat din casa zmeului, domnule. Un zmeu care până nu de mult fusese prinţul salvator. -Dar ce-aţi păţit? A întrebat Elena. -Soţul meu iubitor a devenit un monstru cu două capete care ne face rău. Dacă aş fi ştiut că fiul meu va avea aşa un tată… -Haideţi cu noi, vă vom duce la o asociaţie pentru femei maltratate. Asta mâine, iar până atunci veţi merge la noi. Când am ajuns acasă, femeia a mers la baie iar pe copil l-a luat Elena la bucătărie. -Cum te cheamă? 46

-Emil, mami îmi zice Emi. -Câţi ani ai tu? -Şapte, abia am intrat la şcoală. -Înseamnă că eşti un muncitor şi drept răsplată, te poţi înfrupta din prăjiturile mele cu ciocolată. -Sunt preferatele mele. Între timp a ieşit şi mama lui din baie. -Emi, ai grijă să n-o superi pe doamna. Mă scuzaţi, numele meu este Adela Dinu. -Eu sunt Gabriel, iar ea e Elena. Ce s-a întâmlat cu tine? Te pot tutui sper. -Bineînţeles. M-am căsătorit şi eu de tânără cu cel care-mi aducea flori şi bomboane şi care mă ducea la plimbare în parc. Am fost mereu o elevă bună, dar am terminat liceul şi nu am mai dat mai departe pentru el. A venit apoi copilul iar eu sunt menajera care nu mai serveşte la nimic. Dacă-aş fi ştiut că se va schimba aşa… Şi cât s-a rugat mama să nu fac pasul ăsta… Acum e moartă săraca, iar pe tata nu l-am cunoscut. Alte rude nu am pentru că mama crescuse la orfelinat. Suntem singuri pe mâna zmeului. Îi zic aşa pentru că îl alintam prinţul. -Vrei să mergi la o locaţie pentru femei aflate în situaţia ta? -M-am gândit de mult la asta, dar nu ştiam la cine să apelez. -Hai, la culcare acum! Mâine vă voi duce personal şi urmează să ţinem legătura. A doua zi l-am rugat pe Dan să mă ajute, avea el nişte relaţii şi le-am obţinut adăpost celor doi. Când ne întorceam de la locaţie, Elena mi-a zis: -Ai văzut ce privire avea săracul copil? Cum pot părinţii să-şi rănească şi să-şi traumatizeze astfel copiii? Mai bine nu mă mai gândesc la asta, sărmana femeie! Trebuie să o mai vizitez. -Sigur, iubito. -Auzi, dacă nu crezi în Dumnezeu, de ce faci fapte bune? -Generozitatea nu depinde de credinţă, ci de noi. Eu sunt bun cu cei nevoiaşi şi neîndreptăţiţi. Când am ajuns acasă, ea a adormit iar eu am pictat. A doua zi s-a dus să scoată banii de la bancă. A venit fericită să-mi spună că suma era intactă şi că i-a pus în alt cont; o parte din ei i-a dăruit Adelei. Al doilea Crăciun petrecut împreună ne-a găsit ca pe o adevărată familie; prima zi am mers la părinţii mei, a doua eram invitaţi la directorul scolii de pictură, fiind şi ziua lui de naştere. La masă le-am spus părinţilor că aşteptăm un copil. Atunci tata ne-a întrebat. -Nu aveţi de gând să vă şi cununaţi, doar veţi avea un copil, nu? -Tată, nu ne aşteptam. -Doi oameni care dorm împreună şi care nu se protejează trebuie să se aştepte la asta. 47

-Cu locuinţa ce o să faceţi, nu puteţi locui în continuare în garsonieră, ne-a zis mama. -Cred c-o să ne mutăm într-un apartament cu chirie. Nu v-am spus dar am obţinut o slujbă de realizator la o televiziune. -Nu e nevoie, putem face schimb de locuinţe, mi-a zis tata. Şi slujba asta, cum ai obţinut-o? -E o poveste mai lungă… -Începe cu începutul. -Eu şi o colegă i-am întins o cursă unui politician. Am trimis înregistrarea în care acesta o hărţuia sexual la TV. Aşa am obţinut amândoi câte o slujbă acolo. -Am văzut noi ceva la televizor, mi s-a părut că aud numele tău, dar am crezut că mă înşel, mamă. -Băiete, îţi spune tata, n-o să iasă ceva bun din asta. -Asta i-am spus şi eu, dar e din ce în ce mai încăpăţânat. A zis Elena jucându-se cu furculiţa în farfurie. -Am o slujbă bună şi şansa de a-l face pe nemernic să plătească şi voi vă văitaţi. -Faci ce vrei taică, da’ ai grijă de tine. Nu uita că eşti singuru’ nostru copil şi cu ăia nu te joci! -Găbiţă, după sărbători vă mutaţi aici şi să nu te aud că o contrazici pe mama. -Da mamă, o sa ne mutăm şi vă mulţumim mult. Mai ales tatei, că a dat puţin garda jos. -Gabriel, te întreci cu gluma şi şti că la mine nu merge! -Gata şefu’! Iartă-mă că te-am supărat! Seara de Crăciun am petrecut-o împreună la lumina bradului împodobit. I-am dat cadou o cămaşă de noapte, iar ea mi-a dat parfumul ei bărbătesc preferat. -Iubito, mai am o surpriză pentru tine. Am trimis unul din tablourile cu tine la un concurs şi dacă o să câştig voi deveni celebru şi bogat, premiul este în bani. -Aspiri chiar la premiul întâi? -Nu, măcar la unul din primele zece locuri. -Pe care tablou l-ai trimis, sper că nu cel cu nudul. -Pe cel cu tine şi bolnavii de SIDA, are mai multă expresivitate. -Îţi urez mult succes! -Cu aşa model, sigur voi avea. -Sper că nu te referi la bolnavi! -Năzdrăvană femeie mi-a fost dat să întâlnesc. -De-aia mă iubeşti. -Te iubesc pentru că exişti! -Eu te ador şi vreau să fac dragoste cu tine acum… 48

A doua zi de Crăciun am mers la domnul Voicu, directorul şcolii de pictură. Elena a purtat rochia pe care i-o cumpărasem şi fără îndoială a ieşit în evidenţa. Era elegantă şi sexy, extravagantă şi decentă în acelaşi timp. Dintre studenţi eram singurul invitat. În centrul atenţiei era domnul Voicu, soţia dânsului şi cele două fiice. Era foarte mândru de familia lui, îşi iubea enorm soţia şi îşi alinta neîncetat fiicele. Cea mare, Irina, era bună şi respectoasă; cea mică, Miruna nu era decât o răsfăţată. Ea, spre deosebire de sora ei, nu era căsătorită dar era împreună cu un sculptor, pe numele lui Marius. Se vedea că nu-l iubea deşi el o venera. Printre invitaţi erau şi doi politicieni, unul însoţit de soţia lui tristă, celălalt de o domnişoară blondă, şi un profesor de filosofie, dl Preda. El încercase câteva teorii filozofice dar fără succes. De fapt erau invitaţi toţi profesorii dar eu îl apreciam foarte mult pe domnul Preda. Lipsea profesorul Popescu, un om nu prea la sufetul domnului Voicu. Sculptorul s-a apropiat de mine şi de Elena şi ne-a zis: -Pot să stau şi eu cu voi? Nu vă deranjez, nu? -Sigur că nu, dar unde e iubita ta? -Iubita mea nu prea are timp de mine. Sunt remorca limuzinei în această seară. În acel timp s-a apropiat de noi domnul Voicu. -Bună copii, el este viitorul meu ginere. -Ne-am cunoscut domnule. -Atunci el sigur ştie că eşti elevul meu preferat. -N-am îndrăznit să mă prezint astfel. Atunci s-a apropiat de noi un politician, prieten cu domnul Voicu care mi-a zis: -Dacă eşti un tip talentat şi dacă vrei să câştigi bani, te pot angaja ca mâna mea dreaptă. -Cu tot respectul, am să vă refuz. -Domnul Voicu e un om minunat şi mă miră fapul că un om ca dumneavostră i-a călcat pragul, a zis Marius. -Marius, ce e cu tine? Nu vezi că îmi jigneşti invitatul? -Mă scuzaţi domnule dar n-am de gând să tac. Invitatul dumneavoastră vorbeşte despre cum i-ar putea da pictorului o mână de ajutor. Să lăsăm ipocrizia la o parte! Ştim cu toţii cum îşi iubesc politicienii poporul şi ţara. În timp ce Marius vorbea, domnii profesori discutau despre viaţa lui Lucian Blaga de pe vremea comuniştilor. Fiul unuia dintre ei, l-a intrebat pe politician: -Ce credeţi domnule, era mai bine înnainte de 1989? -Categoric nu! E mai bine acum fiindcă suntem liberi, că putem avea tot ceea ce ne dorim.

49

-Asta aveţi dumneavostră, mulţi dintre noi avem doar ce privi. Nu pare asta o colivie de aur în care să arătaţi tuturor că încercaţi să ne faceţi fericiţi? Rămâne, însă, o colivie plină de rahat. -Domnule, sunteţi impertinent! -Este o impertinenţă din partea societăţii şi a celor care o conduc, salariul profesorilor sau incapabilitatea artiştilor de a se afirma din lipsa banilor. -Domnule Voicu, vă rog să stopaţi cacealmaua asta dacă nu vreţi să plec! -Îmi pare rău, dar au dreptate. Profesorii au salarii mizere deşi sunt indispensabili societăţii; fără ei am rămâne în rahatul în care ne naştem. Iar ei, artiştii nu au bani să se afirme şi cu greu sau deloc obţin sponsorizări. Mai bine recunoaşte că avem dreptate şi să încheiem aici, totuşi ne aflăm la petrcerea de ziua mea. Omul politic s-a ridicat şi a plecat reproşându-i sărbătoritului că l-a invitat drept bufon la aniversarea lui, iar sculptorul i-a sărutat mâinile ca semn de mulţumire domnului Voicu. -Stimate domnule Voicu, veţi plăti pentru umilinţa asta! -Până când trebuie să ne mai temem de voi? A întrebat sculptorul revoltat. Până când veţi fi dictatori? Nu uitaţi că toţi, absolut toţi, mergem la Dumnezeu. Gândiţi-vă cum vă alegeţi eternitatea. Nu sunteţi decât un simplu muritor. Pregătiţi-vă pentru nemurire, să nu vă fie fatală! Acolo nu veţi mai avea sume imense de bani pe care să le treceţi pe numele rudelor. Cei de faţă îl ascultau cu admiraţie dar logodnica lui s-a auzit şoptind: -Mare idiot mi-am găsit! Ne-am luat apoi la revedere de la maestrul meu şi am plecat acasă. Seara de Revelion am petrecut-o cu Dan şi Mihaela într-un local nu foarte select. Doar atât ne-am putut permite. Totul a fost bine până au apărut nişte rromi, împodobiţi cu bijuterii imense. Erau însoţiţi de femei care împovărate de prea mult alcool şi pierdute în braţele lor se lamentau pe melodii de dragoste. Cu puţin înnainte de miezul nopţii, unul dintre ei s-a apropiat de masa noastră şi a zis: -Cât vrei, meştere, pă frumuseţea asta? Spre surprinderea mea, vorbea cu mine şi se referea la Elena. -Iubita mea nu e de vânzare. -Atunci ţi-o iau gratis! -Să nu dea dracu să îndrăzneşti să-ţi pui labele de cioroi pe ea că te jumulezsc cât ai zice peşte! -Peşte e cuvântul care mă caracterizează băiete şi mai bine mi-o dai dacă nu vrei să-ţi iau glanda. -Glanda ţi-o dau dar iubita nu. Atunci el a scos un cuţit pe care mi l-a pus la gât şi a zis: 50

-Mă puştulică, tu crezi că mă joc? Ţi-am zis: glanda sau fata. -Lasă-l în pace, merg cu tine! -Elena, ai înnebunit? -Din câte văd voi vă iubiţi şi dacă mă rogi frumos, gentilomule, vă las în pace. -Mai du-te-n măta, bălosule! A apărut imediat patronul localului. -Mă nenorocitule, ce faci tu aici mă? Îmi ameninţi clienţii? Mă, tu vrei să-ţi mănânc la pomană? Dă-i drumul băiatului şi dispari de aici! M-a lăsat imediat. I-am mulţumit şi am plecat acasă cu un tort şi o şampanie din partea lui. Ne-am oprit acasă la Dan şi le-am consumat. -Bun tort, a zis Dan, cu toate că puteam să cumpărăm şi noi unul şi să petrecem acasă. -Puteam, dar am ales să-l petrecem într-un local, numai că am întâlnit Ferentari-ul. -Totuşi, hai săciocnim prieteni! Un an nou fericit! Am plecat spre casă dimineaţa şi din seara aia mi-a rămas întipărită în minte privirea speriată a unei fetiţe din local. Atunci m-am gândit la copilul meu. Problema cu politicianul care o hărţuise pe Elena părea încheiată. Fusese difuzată scena cu Alina şi deja începuse să aibă probleme. Cu relaţiile lui urma să scape de ele, pentru că Alina refuza să-i intenteze proces. Aveam o slujbă nouă iar Elenei nu-i făcuse nimic rău şi speram să-l înfund în timp şi cu tact. Asta până într-o zi când s-a prezentat la noi la uşă o fată. Eu, care i-am deschis, m-am gândit că era o prietena a Elenei. -Mă scuzaţi că vă deranjez dar am văzut că l-aţi dat de gol pe nemernicul ăla. Numele meu e Laura Vasilescu. -Hai, intră să vorbim în casă. Elena, ea e Laura şi a venit pentru problema cu politicianul. -Da, spune! -Am auzit că te-a hărţuit, pe mine m-a violat. Nu aveam nici o dovadă dar acum vă rog să mă ajutaţi să-l fac să plătească. Alături de tine şi de cealaltă fată am mai multe şanse de câştig. Poate vă cer prea mult dar îndrăznesc pentru că de la întâmplarea asta întrega viaţă mi s-a dat peste cap. Aveam o relaţie stabilă cu un bărbat pe care l-am pierdut din cauza acestei problme. -Te-a părăsit? a întrebat-o Elena. -Nu, eu am ales să ne despărţim, nu mai puteam suporta prezenţa unui bărbat în viaţa mea. El a plecat din ţară şi când mi-am dat seama că nu pot trăi fără el, am aflat că s-a însurat. Mi-a zis mama lui că tot pe mine mă iubeşte dar simt că nu am dreptul să-l caut acum. Pentru asta şi pentru multe altele vreau ca nemernicul ăla să plătească. -Te vom ajuta, nu-i aşa Gabriel? -Bineînţeles iubito. 51

Am mers cu Laura la poliţie şi a făcut plângere. A doua zi au făcut acelaşi lucru Elena şi Alina. Ţinând cont de înregistrarea difuzată i s-a intentat proces politicianului. Peste un timp am primit o anonimă: Pictoraşule de doi bani, nu vă prezentaţi la proces dacă vrei să ţi se nască copilul. Nu i-am zis Elenei nimic dar nu reuşeam să-mi dau seama de unde ştiau de copil. Sarcina nu se vedea încă. M-am prezentat în faţa casei individului şi l-am aşteptat să vină. Când m-a văzut mi-a zâmbit. -Mă, nenorocitule, ce e cu ameninţarea asta, i-am zis eu arătându-i anonima. În primul rând nu aştept nici un copil şi în al doilea cred că ai fi chiar prost să pui să mi se facă ceva; totul te va acuza pe tine. -Bine, atunci să vorbim altfel. Cât vrei ca să nu te prezinţi la proces şi să o faci p-aia să-şi retragă acuzaţiile, mi-a zis el atingându-şi barba. -Care aia? -Aia care zice că am violat-o. Stătea drept, privind crunt spre mine. -Eu nu mă vând, deci ne vom privi în ochi atunci când te vor condamna. Al dracu porc! -Nu înţeleg de ce te implici când ai putea… Am plecat fără să-l mai ascult şi totuşi mi-era teamă pentru Elena şi pentru copil. Tipul făcuse parte din SRI şi doar de trei ani intrase în politică. Cautând date despre el, am aflat că era cunoscut drept un mare aparător al legii şi dreptăţii. Chiar înfundase nişte mari infractori şi fusese ridicat în funcţie. Demiterea lui din SRI rămăsese o enigmă. Ne-am prezentat la proces dar fără ca Elena să ştie ce s-a întâmplat. Cred că pentru copil ar fi fost în stare să renunţe. Vorbea cu aşa drag despre el: -Gabi, îţi imaginezi că eu am în mine un ceva menit să devină om, să existe. Mai e puţin şi o să mişte. Să vezi bucurie! Să vezi chin când voi umbla dublă pe aici, să vezi câţi bani o să dăm pe mâncare. Eu şi-aşa manânc mult! Iar când o să se nască, o să fie cel mai frumos copil iar eu o să fiu prietena lui cea mai bună. O să ne jucăm împreună, o să învăţ atâtea de la puiul meu… Procesul s-a încheiat în favoarea politicianului, deşi Mihaela a încercat din răsputeri să câştige. Atunci m-am gândit să-i fac o vizită judecătorului. -Domnule judecător, vă rog să mă ascultaţi câteva momente! -Tinere, tu eşti unul dintre cei care-l acuza pe politician şi pot gândi că ai venit să mă mituieşti. -Nu vreau să vă mituiesc, vreau doar să vă întreb până când. -Până când, ce? -Până când aceşti oameni vor scăpa de lege? Până când banul şi puterea vor fi legea în ţara asta. 52

-Aşa e peste tot şi aşa o să fie. Dovezile voastre nu sunt relevante, aşa că ce vrei tu de la mine? -Avem caseta şi avem declaraţia unei fete violate; avem viaţa asta plină de mizerie şi zâmbetul lor peiorativ. Nu vrem bani cum a spus avocatul lui, vrem să se facă cercetări, vrem doar să i se ceară socoteală. -Nu i se va cere, aşa că am încheiat discuţia. -Cum adică? -Dacă cer să se facă cercetări îmi omoară fiica. Mi-a spus cu gura lui. -Eram sigur! Dar va fi închis dacă îl veţi condamna. -Va comanda de acolo orice. Viaţa lui în închisoare nu-mi va readuce fiica printre noi. Aşa că, tinere asta este şi nimic mai mult. Trecuseră câteva zile de la proces şi eu încă speram ca slujba mea de jurnalist să mă ajute să-l înfund pe tip. Era o zi ploioasă de sâmbătă când Mihaela şi Dan au venit pe la noi. -Am venit să ne înecăm împreună amarul. Păcat că nu am învins! -Nu-i nimic Mihaela, ai făcut ce-ai putut, mai mult nu se putea. -Sincer îmi pare rău, Elena! -Am să-l înfund eu, indiferent de consecinţe. -Gabriel, ai grijă! Nu cred că se mai poate face ceva. -Iubito, o să fac dreptate, îţi promit! -Iubitule, te converteşti în Don Quijote şi asta nu e bine! Lasă lucrurile aşa, nu-ţi mai complica existenţa! -Hai să ciocnim în cinstea unei dulci răzbunări! Nemernicul ăsta va plăti. Peste o săptămână, când mă întorceam de la lucru, am fost întâmpinat în faţa blocului de nişte indivizi mascaţi care au început să mă lovească din senin. Elena a văzut totul de la balcon şi a coborât. Tipii mă loveau iar în timpane îmi răsunau strigătele ei. Am văzut cum o loveau în burtă şi nu am putut face nimic. Cei care neau bătut au plecat. Pe lângă noi treceau oameni care ne priveau şi mergeau mai departe, eu nu mai aveam putere nici să vorbesc. La un moment dat s-au apropiat de noi un domn între două vârste şi un bătrânel. Elena leşinase iar eu mi-am pierdut cunoştinţa după ce am auzit că tipul tânăr chema salvarea. M-am trezit la spital cu trupul îndurerat şi uşor amorţit. În salon era o asistentă grasă şi cu trăsături masculine. Cu greu am întrebat-o: -Unde este Elena? -De unde să ştiu eu, nici măcar n-o cunosc. -Elena e iubita mea şi se simţea rău, unde e? -Nu cunosc nici o Elena aşa că lasă-mă în pace! La un moment dat a apărut Daniel. 53

-Zi-mi unde e Elena! Cum se simte? -Elena a pierdut copilul şi e în stare nu tocmai bună. -Ce vrei să spui? -Au apărut nişte complcaţii în urma pierderii sarcinii. -Du-mă la ea imediat! -Nu ai voie să te ridici. -Mă ajuţi sau plec singur? M-a ajutat şi am ajuns în salonul unde era Elena. Plângea cu ochii închişi. M-am apropiat de ea şi am sărutat-o. A deschis ochii şi m-a întrebat: -Eşti bine? -Sunt bine şi vreau ca tu să fi bine. - Sunt o mamă căreia i-a murit copilul… -E vina mea. -Cum adică a ta? -M-a ameninţat să nu mă duc la proces dar eu nu am ţinut cont. Am primit o anonimă de care nu ţi-am spus, în care îmi spunea că dacă ma prezint la proces copilul nu se va naşte. Nu ştiu de unde a aflat că eşti însărcinată. -Nu te mai învinovăţi, oricum nu mai putem face nimic. -Mi-era teamă că n-ai să vrei să mă mai vezi după ce afli de anonimă. -Crezi că pot trăi fără tine acum când abia mi-am pierdut copilul? După ce am ieşit din spital am avut parte de cea mai neplăcută surpriză a vieţii noastre. Politicianul convocase o conferinţă de presă în care dorea să dezmintă fiecare acuzaţie. Senin şi zâmbitor şi-a început discursul, ceeaa ce m-a dus cu gândul la personajele caragialiene: -Stimaţi cetăţeni, după cum aţi văzut şi dumneavoastră, am fost victima unei mârşăvii fără egal. Am fost acuzat de viol şi hărţuire sexuală pe nedrept. Este absurd să se creadă că un om ca mine, în slujba cetăţenilor şi a societăţii ar fi în stare de aşa ceva. O mare perioadă din viaţa mea mi-am petrecut-o înfundând infractori. Cum pot fi unul dintre ei? Eu îmi iubesc ţara şi poporul şi nu aş face nimic să le denigrez. Chiar şi cei care m-au acuzat fac parte din sufletul meu. Sunt şi ei români. Nu ştiu ce i-a făcut să se preteze la aşa ceva, probabil că au vrut să câştige nişte bani. Sunt conştient că e viaţa grea în România. Nu sunt destule fonduri care să ne permită să ajutăm oamenii. Noi facem tot posibilul şi nu merităm asemenea acuzaţii. Cum domnilor se poate crede că un om serios ca mine e capabil de aşa ceva? Pentru Dumnezeu, domnişoarele alea îmi pot fi fiice!… N-am mai rezistat şi am închis televizorul. Elena a început să plângă zicând: -Nu pot să cred! -Elena, linişteşte-te! 54

-Cum să mă liniştesc când mi-a murit copilul? Cum s-o fac când îmi doresc să mor? Gabi, copilul nostru a murit din cauza lui, omul ăsta nu are iertare de la Dumnezeu. Aproape o săptămână de la moartea copilului Elena s-a aflat în stare de şoc. Mi-am luat concediu şi am rămas cu ea acasă. Mânca foarte puţin, numai atunci când îi dădeam eu şi plângea într-una. Atunci când nu plângea stătea la fereastră şi privea în gol. Am crezut că şi-a pierdut minţile dar n-am dus-o la doctor crezând că în mediul ei îşi va reveni mei repede. Ultima zi în care era în starea aia a început să vorbească singură: -A venit mami la tine! Ia uite e şi bunica aici! Spune-mi tu puiul mamei, nu-i aşa că tatăl tău nu va face ce a făcut al meu? Ia uite câte flori, ţi le oferă mami pe toate ţie, îngeraşul meu mic! Copile, de ce nu vi la sânul meu! Mă doare înăuntru în piept, acolo unde spunea Dali că este cerul… Să plâng sau să nu plâng? Să râd? Nu voi mai râde, sunt pustie şi senilă. A doua zi, dimineaţă m-am trezit pregătit să o duc la doctor dar am văzut că a preparat micul-dejun. Mi-a dat un sărut şi m-a invitat la masă. Aş fi vrut să-i spun că nu era nevoie să facă nimic dar m-am gândit că activitatea ar fi ajutat-o mai mult. În timp ce mâncam m-a întrebat: -De ce nu mai pictezi? De mult nu te-am mai văzut pictând. -Nu mă mai simt în stare. -Nu trebuie să te laşi învins. De azi vom merge amândoi mai departe. Hai, ia de mănâncă! -Vom merge mai departe iar ăla va plati. Nu ştiu cum, dar îl voi face să plătească. -Mai bine încetăm până nu e prea târziu, deja ne-a murit copilul. Vreau să fie ca înainte, să nu-mi mai amintesc, să cred că totul a fost un vis. -Dar a fost realitate şi vinovatul va plăti. O astfel de întâmplare nu se poate ierta sau mai ales uita. Nenorocitul ăla s-a luat de ce am eu mai scump. Timpul a trecut iar noi am rămas în vechea noastră locuinţă, nemaifiind nevoie să ne mutăm la ai mei şi am amânat căsătoria. Câştigasem concursul de la Londra iar premiul mi-a fost trimis prin poştă pentru că nu aveam starea de spirit pentru o călătorie. Elena a încercat să mă convingă să merg să fiu premiat personal dar am refuzat. Devenisem cunoscut, tablourile mi se vindeau la un preţ bun, iar din slujba de jurnalist câştigam bine; mi-am deschis, însă, şi o mică afacere în domeniul de reparare a maşinilor şi l-am numit pe tata administrator. Mereu visase la un service propriu. Astfel, cu trecerea timpului câştigam tot mai mulţi bani, chiar ne permiteam să sponsorizam spitalul cu bolnavi de SIDA, centrele de plasament şi azilele de bătrâni. I-am plătit garsoniera lui Dan şi am făcut acte de binefacere în amintirea copilului nostru. Cu ajutorul sponsorilor am cumpărat o clădire şi am transformat-o într-o casă 55

pentru femei maltratate. Am căutat-o pe Adela Dinu şi i-am oferit postul de administrator al acelei instituţii. Elena îşi împărţea timpul între mai multe activităţi şi seara ajungea acasă epuizată. Nu îi ziceam nimic crezând că asta o va ajuta să uite pierderea copilului. Nici eu nu mai eram acelaşi, nu mai puteam trăi în visul de artist, nu mai căutam partea frumoasă a lumii; doar mă gândeam cum să mă răzbun. Ea încă, mai încerca să se ascundă printre vise dar eu înnebuneam când o auzeam în fiecare noapte plângând şi şoptind printre lacrimi: “puiuţul mamei”. Credea că dorm dar în mine creştea cu fiecare clipă ura pentru acel politician care îmi omorâse copilul. Atunci m-am gândit că trebuia ca cineva apropiat lui să sufere. Aşa că mi-am pus în minte s-o cuceresc pe fata fratelui acestuia, s-o părăsesc şi s-o las traumatizată. Se numea Raluca şi învăţa la liceul George Coşbuc. Era ultimul an. Lucrând în televiziune mi-a fost uşor să aflu toate astea. Am mers în curtea liceului şi am întrebat o fată dacă o cunoştea. După ce mi-a arătat-o m-am gândit că locul cel mai indicat pentru începutul unei poveşti de dragoste ar fi fost chiar poarta liceului. Am aşteptat de după gard să o văd venind şi când a ajuns la poartă i-am ieşit în cale şi am intrat în ea aparent întâmplător. I-au căzut nişte cărţi pe care le avea în braţe, i le-am ridicat cerându-mi scuze şi am invitat-o la un suc. A accceptat imediat. Am condus-o apoi acasă şi i-am cerut numărul de telefon. -Domnişoară, eu aş vrea să ne mai întâlnim. -Spune-mi Raluca şi apoi sună-mă când vrei să mă mai vezi. Aştept telefonul tău curând. Era deja seară când am ajuns acasă, Elena mă aştepta zâmbitoare cu masa pregătită. Cumpărase şi şampanie. A început să mă sărute şi să mă mângâie şi atunci m-am simţit vinovat pentru ceea ce-i făceam. Încă o noapte minunată cu ea şi a doua dimineaţă în care o minţeam. O sărutam de plecare şi mergeam să caut răzbunare în braţele alteia. Refuzam să constat că greşesc. Am sunat-o pe Raluca de la un telefon public şi i-am dat întâlnire în parc. A venit însoţită de o colegă. Era o fată cu chip de copil dar umbrit de durere. -Bună, mă mai recunoşti? -Bineînţeles, cu greu pot uita un chip ca al tău. Mai ales eu care sunt pictor şi iubesc frumosul. Cealaltă a început să râdă de reacţia ei, i se citeau pe chip bucuria şi mândria. -Toată viaţa mi-am dorit să am o relaţie cu un pictor. Asta dacă vrei să fiu iubita ta. -Bineînţeles, iubito! I-am zis eu mângâindu-i obrazul stâng. -Abia te-am cunoscut şi simt că sunt moartă după tine. Asta era tot ce am vrut s-aud. Mai era decât un pas până la suferinţă. Am sărutat-o apoi cu pasiune şi pentru prima dată mi-a displăcut sărutul unei femei frumoase. Asta pentru că nu era Elena. Am condus-o acasă şi apoi am colindat ore întregi pe străzi. 56

Am stat o jumătate de oră în faţa blocului în care locuiam cu un buchet de trandafiri roşii în braţe. Nu aveam curajul s-o privesc pe Elena în ochi, simţeam că nu meritam să o ating. Când am intrat pe uşă ea stătea pe pat şi plângea. Pentru un moment nu mai mi-am simţit picioarele crezând că aflase ce făcusem. -Ce ai iubito, ce s-a întâmplat? Ezitam s-o ating, mi-era teamă că mă va respinge. -Am visat că aveam un copil frumos şi eram fericită. Atunci am simţit că ceea ce făceam avea rost, trebuia să mă răzbun. Am îmbrăţişat-o pe Elena şi am încercat să o fac să se simtă mai iubită ca niciodată. -Mi-ai adus flori, mulţumesc! Cu toate că în ultimul timp nu o faci foarte des. Dar e bine; şti doar că infidelităţile bărbatului se măsoară în buchetele de flori dăruite femeii lui. Oricum, eşti un dulce. -Iar tu eşti cea mai frumoasă femeie, mă conving de asta cu fiecare clipă care trece. Nu vreau să mai plângi, ştiu că moartea copilului doare, dar vom avea alţii. Te iubesc, te doresc, fi a mea acum! -Vreau să te simt, să te privesc, am nevoie de tine mai mult ca oricând! Fă dragoste cu mine cum nu ai mai făcut-o niciodată… Dimineaţă când am vrut să ies pe uşă m-a întrebat: -Azi nu e ziua ta liberă? -Ba da dar am nişte treabă de făcut. -Te vedeam mai des când erai un simplu muncitor. Mă gândeam că azi să mergem să cunoaştem un băiat care abia s-a internat în spital fiind infectat cu HIV, mai târziu mă întâlnesc cu Adela să punem la punct nişte probleme administrative. -Bine, hai că las totul pe altă dată. -Sigur nu te deranjează? -Cum să mă deranjeze să-mi petrec ziua cu tine? Mi-aş petrece cu tine fiecare clipă. Am pregătit eu micul dejun, iar ea mi-a zis uimită: -Măi să fie, dar ce se întâmplă cu tine. Te porţi ciudat. -Mereu mi-a plăcut sa te răsfăţ. -Dar nu ai mai gătit niciodată. -Orice lucru are un început. Poftă bună! -Mulţumesc la fel, mi-a zis zâmbind. Apoi am mers să vizităm băiatul bolnav de SIDA. Fusese un tânăr frumos care era în faza terminală şi aflase prea târziu că avea SIDA. Am lăsat-o pe Elena să vorbească cu el iar eu m-am dus să-i dau telefon Ralucăi. I-am zis că a intervenit o problemă şi că s-o lăsăm pe ziua următoare. Bineînţeles cu scuzele de riguoare. Imediat după ce am pus telefonul în furcă am văzut-o pe Elena venind spre mine şi m-am gândit că auzise totul. O priveam înmarmurit când mi-a zis: 57

-Ce-ai rămas tablou lângă telefon? Hai acasă! -Aşa de repede, i-am zis eu răsuflând uşurat că nu auzise nimic. -Am purtat o discuţie cu el până când a venit să-i dea tratamentul şi a trebuit să plec. Spune că îşi merită soarta pentru că s-a infectat de la o femeie cu care îşi înşela iubita. A fost singura dată când a înşelat-o la o beţie cu prietenii. Ea a aflat şi l-a părăsit iar el se simte uşurat că aşa n-a infectat-o şi pe ea. Sincer mi-e milă de el… Am ajuns acasă şi am făcut dragoste dar mie mi-era ruşine s-o privesc în ochi. O mângâiam în continuu şi îi repetam cât de mult o iubesc. A doua seară m-am prezentat la Raluca aşa cum promisesem. M-a invitat în casă şi am văzut că deşi avea lucruri scumpe erau de prost gust. M-a servit cu fursecuri şi cafea cu lapte şi apoi s-a aşezat pe pat. Mâncam numai să nu trebuie să mă aşez lângă ea. M-a întrebat dacă n-o doresc şi i-am răspuns c-o respect după care i-am spus că trebuie să plec. Din privirea ei atunci când am sărutat-o am înţeles că o bucurase răspunsul meu. -Dar de ce trebuie să pleci? -Pentru că am nişte probleme de rezolvat. Crede-mă, e urgent! -Bine dacă tu spui… Dar de ce nu-mi vorbeşti niciodată despre viaţa ta , ocupaţia ta, despre părinţii tăi, despre tine? -N-am prea multe de spus, sunt ceea ce vezi. Hai pa, trebuie să plec! Am ajuns acasă târziu. Elena citea, a închis cartea şi mi-a zis, în timp ce se ridica de pe pat. -Ai venit în sfârşit… l-aş putea vedea mai des pe Bush decât pe tine.. -Am multe responsabilităţi, care-mi ocupă mult timp -Bărbatului meu responsabil cred că îi e foame. Mi-a zis ea zâmbind. Mâncasem la cealaltă dar n-am avut puterea să-i spun că nu-mi e foame. Nu-mi plăcea c-o înşelam dar simţeam că răzbunarea mea merita orice sacrificiu. Am urmato la bucătărie fără să-i vorbesc. În timp ce punea masa m-a întrebat: -Gabi, tu eşti supărat pe mine? Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o cât era de frumoasă, cu părul despletit şi uşor ciufulit iar breteaua de la furoul negru îi căzuse de pe umărul drept. -Cum pot eu să fiu supărat pe tine? Eu trăiesc doar să te văd zâmbind şi pot zâmbi doar dacă eşti lângă mine, i-am zis mângâid-o. -Atunci ce ai, eşti schimbat şi mi-e teamă că am greşit cu ceva. Nu mă mai priveşti ca înnainte. Nu văd în ochii tăi decât ruşine şi tristeţe, nu-i mai văd zâmbinând, nu mai văd în ei cât mă iubeşti. Nu te mai recunosc şi mi-e teamă să nu te pierd. -Nu iubito, n-ai să mă pierzi, de unde ţi-a venit ideea asta?

58

Eu te iubesc doar că viaţa mea e acum alta. Nu mai sunt cel dinainte pentru că problemele m-au maturizat, ca să spun aşa. Dar pe tine te iubesc mai mult decât oricând. A doua zi m-am trezit hotărât să rup legatura cu cealaltă. Puteam să nu mai apar pur şi simplu dar m-am gândit că privind-o în ochi când îi voi spune că n-o plac, răzbunarea-mi va fi mai dulce. Când am ajuns la ea m-a invitat în casă, s-a dezbrăcat şi mi-a propus să facem dragoste. I-am zis că n-am chef şi a început să se enerveze. -Nu-mi vine să cred! Niciunul nu m-a mai refuzat până acum. Eşti cumva homo? -Nu, doar că nu-mi doresc să fac dragoste cu tine. Pentru simplu fapt că mă deranjează pielea ta albicioasă. Mie îmi plac brunetele. -Atunci de ce m-ai mai căutat? -Să mă joc cu tine. Nici nu şti cât mă amuzam când mă credeai. Nici măcar nu sunt pictor. -Nenorocitule, ieşi imediat din casa mea. -Târfa dracu, nu trebuia să fi ţipat la mine! Crezi că ai dreptul, fiindcă ai rude sus puse? O să te învăţ eu minte! Şi am început s-o lovesc, iar fiecare lovitură punea preţ pe viaţa copilului meu. Aproape că am desfigurat-o. Am plecat zâmbind şi am ajuns acasă eliberat de sentimentul de vină. Elena a observat imediat şi mi-a zis: -Mă bucur să văd că ţi-ai revenit. -E timpul să ne revenim împreună. Ea era fericită printre copiii cărora le preda şi din când în când mai aducea câte unul acasă; îi arăta tablourile mele spunandu-i cât de mult mă iubeşte. Adesea ajungeam acasă şi fără să vreau auzeam ce vorbea despre mine. Totul începuse să ne meargă bine, ne-am luat licenţele şi eram pregătiţi să începem o viaţă nouă. Într-o zi m-a rugat s-o însoţesc la cenaclul pe care îl frecventa. Se ţinea într-o clădire veche cu un aer misterios, de pe Şerban Vodă. Pereţii erau uşor decojiţi iar masa la care se aşezau membri cenaclului era mâncată de carii. În capătul ei stătea un scriitor bătrân, cu ochii înfundaţi în cap, cu degete subţiri şi lungi care tuşea foarte des. Cu toate astea fuma ţigară după ţigară. Ne-am aşezat şi noi la aceea masă şi atunci bătrânul a zis: -Acum putem începe! Începe tu, a zis arătând cu privirea spre Elena. Mi-a rămas întipărită în minte din ce a citit ea atunci fraza Iubitule, trec anii de piatră şi ne constrâng. Bătrânul a privit-o trăgând din ţigară, i-a făcut semn cu privirea că e mulţumit şi apoi a arătat întrebător spre mine. -E iubitul meu, e pictor şi e un om minunat. Zâmbind în colţul gurii bătrânul i-a zis: 59

-Se ştie, conform experimentelor psihologice, că oamenii sunt înclinaţi să valorizeze mai mult o persoană ale cărei trăsături sunt prezentate începând cu calităţile decât una care debutează cu defectele. -Domnule eu nu vreau să par bun sau valoros, eu sunt doar un pictor. -Deci dincolo de a fi om, eşti artist. -Da, culoarea imprimată pânzei mă fascinează. Stiţi bine că e considerată de psihologi ca o oglindă a personalităţii. Însăşi psihiatri o recomandă deopotrivă drept instrument de diagnoză, de la boli psihice până la acţiunile neuropsihice. Culoarea reprezintă însăşi viaţa. Avem nevoie de culoare ca să putem trăi; eu, spre exemplu, mă exprim cromatic de câte ori o privesc pe Elena. Au început cu toţii să râdă de spusele mele. Am ascultat apoi o suberbă melodie folc, interpretată de o adolescentă oarbă şi alte creaţii literare. Chiar în momentul în care soţia bătrânului citea o poezie de dragoste, acestuia i s-a făcut rău. A murit la scurt timp la spitalul Fundeni, ultimul cuvânt rostit de el fiind numele soţiei. Înmormântarea a fost emoţionantă mai ales datorită mulţimii de oameni care au asistat. Majoritatea fiind elevi ai defunctului; fusese profesor de arte. După ce am plecat de la cenaclu am rugat-o pe Elena să mă însoţească la părinţii mei. Nu-i mai văzusem de la pierderea copilului când au venit să ne viziteze la spital. În drum spre ei m-a întrebat: -Gabi, tu ai iubit culorile de când te şti sau le-ai descoperit în timp? -Îmi place să pictez de când mă ştiu, până să învăţ să vorbesc comunicam prin desene. Cu timpul am fost fascinat şi am vrut să fac studii de specialitate. Pentru mine, importanţa culorii depăşeşte teritoriul artei. - Spune-mi, atunci când pictezi, îţi alegi culorile după nişte reguli sau o faci pur şi simplu? -Pictez şi după modul heraldic dar şi după cum îmi dictează sufletul. -Spune-mi ce te-a făcut să iubeşti pictura! -M-am născut iubind-o. Desenul reprezintă înregistrarea pentru eternitate a gesticulaţiei, este un mod de comunicare. Linia, prin capacitatea ei de a sugera masă sau corpuri solide, culoarea, forma sau lumina alcătuiesc alfabetul limbajului pictorial. Obiectele reprezentate devin figuri şi semne coordonate de artist , nu în reguli sau criterii venite din exterior. Receptorul are o plăcere estetică datorată unicităţii fiecărui artist. -Atâta lucru ştiam şi eu, cu toate că am început să iubesc mai mult pictura de când te iubesc pe tine. Aşa că, te rog, sărută-mă! Ajunşi la părinţii mei, am sunat la uşă. Am văzut că nu răspund şi m-am hotărât să intru, încă mai aveam chei. Când am intrat a sunat telefonul. Era de la spital. M-au anunţat că părinţii mei muriseră într-un accident de maşina. Am aflat de la poliţie că 60

se ciocniseră cu şoferul politicianului. Povestea nu se încheiase şi mă lăsase în stare de şoc. La înmormântare n-am putut plânge, îi priveam cum se duceau în pământ fără să pot face nimic. Refuzam să reactionez, persista în mine o stare de suferinţă dincolo de extreme. Nu-i mai văzusem de mult; nu mă mai ciondănisem cu tata şi n-o mai sărutasem pe mama pe frunte. Era târziu pentru regrete, nu mai puteam decât să mă răzbun. Oamenii mă îndemnau să mănânc la pomană, pentru că aşa se e creştineşte dar mie mi se pare sadic. Cum puteam mânca în cinstea morţii lor? Zile în şir nu am mâncat, nu am pictat, am stat doar privind în gol. Copilul pe care îl peirdusem fusese un necunoscut pentru mine, pe când lor aveam să le simt lipsa clipă de clipă. Într-o zi, Elena s-a apropiat de mine şi mi-a zis: -Cât crezi că mai pot rezista să te mai văd aşa? Sunt eu, Elena şi te iubesc! Vede-mă, simte-mă, nu mă mai trata aşa! -De ce i-a omorât şi pe ei? În fond, nici nu a fost pedepsit. Sunt sigur că nu a fost un accident. E clar, dar toţi refuză să vadă. Mi-a luat copilul şi părinţii şi nimeni nu face nimic. Tipului i se va da o amendă incapabilă să valorifice aceste vieţi. În ce fel de lume trăim? -O lume pe care n-o putem schimba. -Poate, dar ştiu sigur că îl voi face să plătească. -Nu te mai băga în alte probleme, Nu ai cum să schimbi lumea! -Nu vreau să schimb lumea, vreau doar ca el să plătească. -Dumnezeu îl va face să plătească. -Elena, acest Dumnezeu al tău este inpalpabil şi incapabil să-l facă să plătească. Eu voi strânge dovezi care să-l înfunde şi îi voi râde în nas când va intra la închisoare. -Nu vreau să te pierd şi ştiu că din lupta asta noi vom pierde cel mai mult. Nu vreau să aflu că te-a omorât, pentru că aici nu suntem într-un film cu happy-end. E viaţa însăşi şi e cât se poate de dură. -Atunci, dacă filmul va fi o dramă el va fi personajul principal. Nu pot să stau aşteptând să te omoare şi pe tine şi mai apoi pe mine. -Ca să îţi mai abaţi gândul, te rog să mă însoţeşti la cenaclu. Ia şi tu un tablou! În sala cu pereţi de igrasie, locul batrânului profesor rămăsese neocupat. Nici nu mai dădea altcineva cuvântul. Soţia batrânului defunct m-a întrebat; -Tinere, tu ai început să pictezi când ai cunoscut-o pe Elena? Nu de alta dar am fost la o expoziţie de-a ta şi am întâlnit această muză foarte des. -Pictez de când mă ştiu şi fără s-o cunosc am avut-o ca muză. Asta am descoperit de curând când am revăzut tabloul ăsta. Iubito, dă-mi te rog, mâna. E un tablou pictat cu vreo câţiva ani în urmă şi după cum vedeţi aceasta mână însângerată pe un fundal negru este identică cu a Elenei. -Cred că nu mai e nimic de zis, ce am văzut e de ajuns. 61

Atunci Elena s-a ghemuit la pieptul meu ca o pisică talentată. -Iubito, erai în subconştientul meu înainte de a te cunoaşte, i-am zis eu sărutand-o pe frunte. -Hai să continuam, vă rog! A zis bătrâna doamnă zâmbind. Când am plecat, Elena mi-a propus să-i invităm pe Dan şi Mihaela la teatru. Se juca la Caragiale, Veronika se pregăteşte să moară a lui Paulo Coelho. Când am ieşit din sala de teatru Elena ne-a zis: -M-am interesat de cum pot intra în Uniune. Nu se poate făra recomandare, iar acum că batrânul maestru a murit … -Nu poţi apela la altcineva? -Mihaela, cuvânt mai greu ca al lui nu cunosc. Nu pot apela la oricine, el avea încredere în mine. Să revenim la oile noastre… Ce-or fi simţit sărmanii actori când au văzut sala goală? Au muncit atâta… -Eu, Mihaela, nu aş avea curaj să mă sinucid. Veronika e o tipă curajoasă şi cu mult noroc. A reuşit să se salveze. Ce e şi cu spiritul uman! -Iubito, ai început să analizezi cam multe pentru slujba supusă legii. -Dacă n-ar fi trăirile, n-am mai crea atâtea controverse. N-am mai fi laşi sau curajoşi. Unii se cred de fier şi ruginesc cu timpul, a zis Elena. -Hai să ne deschidem mobilele, ieşim la realitate! -Mihaela, ţi-e frică să nu-ţi laşi vreun client baltă. Mai lasă-ne un pic. -Cum spui tu, iubitule. -Gabi, dacă sfârşeai şi tu ca Eduard când tatăl tău ţi-a interzis să pictezi? -Care Eduard? -Daniel, se vede ce atent ai fost… Schizofrenicul care se afla în spital cu Veronika. -Pe mine m-a fermecat viclenia doctorului, prietene. -Numai tu te puteai abate de la personajele principale, pentru un altul. -Dacă doctorul n-o folosea pe eroină drept cobai, nimic nu s-ar fi întâmplat. El a ajutat-o să vrea să traiască din nou, să iubească şi să atingă apogeuri de nedescris. -Cum se vrea el apreciat! Mânca-l-ar mama! -Draga mea, nu mă refeream la doctorul je. -Pe mine m-a fascinat Veronika. -Bravo, Elena, un Eduard şi-o Veronika, doi nebuni care se iubesc. -Eeee Dane, nebunii pot atinge apogeuri la care unii nici nu visează, i-am zis eu bătându-l pe umăr. Documentarul pe care îl făceam despre viaţa de stradă mă ajuta să am contact cu lumea de noapte a oraşului. Atâţia cerşetori şi atâtea femei uşoare, atatea chipuri îndurerate. Acest peisaj macabru şi constant mă făcea să mă gândesc neîncetat la moartea părinţilor mei. Într-o dimineaţă, când m-am întors de la lucru, am rugat-o pe 62

Elena să mă însoţească la mormântul lor. Priveam pozele lor triste şi numele inscripţionate în semn de la revedere. Am mângâiat crucea şi am simţit cum un val de căldură m-a cuprins. I-am vorbit Elenei despre asta şi mi-a zis că e un semn de la Dumnezeu că ei se bucurau de prezenţa mea. Eu am pus totul pe seama emoţiilor. -Nu-mi vine să cred că i-am pierdut, iubito! Nici nu am avut timp să-mi iau la revedere. De la cimitir am mers să mai vizităm bolnavi de SIDA. Am întâlnit acolo o fată nou venită care abia aflase că era bolnavă. Deşi i se putea prelungi viaţa, ea era bucuroasă că va muri şi vroia să refuze tratamentul; nu ne-a spus decât că viaţa nu i-a fost uşoară şi că, printr-o ironie a sorţii s-a infectat cu HIV datorită unei seringi nesterilizate. Apoi a refuzat să mai discute cu noi. A fost singura persoană bolnavă care a refuzat să ne vorbească. Ceilalţi de câte ori o vedeau pe Elena zâmbeau şi se simţeau iubiţi când ea le mângâia obrajii secaţi de vlagă. Elena se dăruia acelor momente, trăia fiecare mângâiere pe care o dădea acelor oameni şi asta mă făcea s-o iubesc şi mai mult. Trecuse ceva timp dar ea nu reuşise să treacă peste moartea copilului. Se întâmpla adesea să rămână zeci de minute privind în gol, pentru ca apoi să iasă din stare fără măcar să aducă vorba despre asta. -Vreau să merg la psihiatru, acum că avem bani îmi pot permite mi-a zis într-o dimineaţă când se pregătea să meargă la fundaţie. -Iubito chiar crezi că e necesar, poţi vorbi cu mine despre asta. -Durerea mea e mai presus de noi. Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă crezând că nimic nu are sens. Trăim într-o lume care ne distruge. Nu mai pot să simt decât durere şi repulsie. Am tot încercat să mă ţin tare pentru tine dar nu mai pot. Am obosit să plâng noaptea când tu adormi, să-mi fie teamă că într-o zi am să te pierd şi pe tine. Mă doare ce mi-au făcut tata şi Alex, mă doare că am fost cu un om ca Mihai, mă doare tot. Vreau să merg la psihiatru şi vreau să mă însoţeşti ca să pot fi prin el sinceră cu tine. Să poţi să citeşti dincolo de transparenţa pe care te las s-o descoperi. Crede-mă nu mai pot, frustrarea asta e exaustivă. L-am rugat pe Daniel să ne recomande un medic psihiatru iar el, după ce mi-a oferit o carte de vizită, mi-a propus să ieşim într-un club. Aşa aveam să ne mai delectăm. Curios era modul în care Elena îşi ascundea durerea, ca de exemplu, când a venit Dan cu Mihaela să ne ia în club. Se comporta de parcă discuţia despre starea ei de spirit nu avusese loc. Cât timp fetele au intrat în baie să se pregătească Elena, eu cu Dan ne uitam la Discovery. Fără şanse de ascultare, glasul lor era mult peste volumul televizorului. -Ce sexi eşti Mihăiţo! -Puneţi-ţi şi tu o asemenea ţinută, aşa îl vei înnebuni pe pictoraş. -Mai nebun n-ai cum să-l faci! 63

-Dane, lasă-mi bărbatul. Aoleo, trebuie să-mi pun tanga şi niciunii nu merg cu sutienul ăsta. Nu mă simt bine când piesele lenjeriei intime sunt de culori diferite. -Pune-ţi alt sutien, uite acesta. -Ahaa… -Gaiţelor, ieşiţi odată? -Imediat, să mă machiez. Fard negru la ochi şi luciu de buze transparent. Aşaaa… Hai că imediat sunt gata. În club fetele au dansat continuu iar noi am stat la o masă, pe care am găsit-o cu chiucu-vai. Când am plecat, la ieşire Mihaela a strigat: -Nu pot să cred, uitaţi-l pe frumuşelul de Botezatu! -Ce frumuşel fată, nu vezi că e blond, i-a zis Elena uşor încruntată. -Eu îl ador şi ca bărbat şi ca designer. -Noroc că nu sunt gelos, a zis Dan bătându-mă pe umăr. -Mereu am vrut să devin designer. -Şi de ce te-ai făcut avocat, iubito? -Aşa au vrut părinţii mei. -Eu am vrut mereu să fiu scriitoare iar idolul meu este Nichita Stănescu. Îi mulţumesc pentru ce a făcut pentru noi. -Fetele astea şi idolii lor! -Hai nu vă gelozaţi! Mai ales pe Nichita care nu este decât un demiurg aparte. A doua zi am mers la serviciu mai mult adormit. Când am ajuns la redacţie colegii mei vorbeau despre politicianul care-mi distrusese viaţa. Aflaseră că avea o amantă, că doreau să-l prindă cu ea şi aşa să-i strice repuţia pe care cu greu încerca să şi-o îmbunătăţească după scandalul provocat de mine. M-am gândit atunci că ăsta era cel mai bun mod de a mă răzbuna. Intram în viaţa ei şi automat aflam despre afacerile lui ilegale, pe care eram sigur că le avea. I-am aflat numele femeii şi mai apoi adresa. Am urmărit-o şi am încercat să mă apropii de ea într-un mod aparent întâmplător. Era o femeie ce se apropia de 40 de ani, comună, fără o frumuseţe aparte. Nu ştiam cum să mă comport, nu mai încercasem să cuceresc o femeie matură. M-am gândit că trebuie să-i arăt respect, să mă prefac inferior în faţa ei şi înnebunit de experienţa de care ar fi dat dovadă. Am urmărit-o într-o seară când se plimba prin Herăstrău şi mam apropiat de ea tocmai când vroia să-şi aprindă ţigara. I-am aprins-o eu, cerându-i voie mai întâi. Apoi am întrebat-o: -Pot să vă însoţesc la o ţigară? -Desigur, mi-a zis ea în timp ce scotea fumul de ţigară pe gură. -Nu vă supăraţi, aţi păţit ceva? -De ce mă întrebi asta? 64

-Mă scuzaţi, dar mi s-a parut că aveţi privirea tristă, iar eu cred că unei femei trebuie să i se citească bucurie în priviri. Oricum aveti nişte ochi minunaţi, ca de caprioară. -Multumesc, nici nu mai ştiu de când nu mi s-a mai făcut un compliment. Am invitat-o la o cafea şi apoi ne-am mai întâlnit ca prieteni. După câteva pahare a început să-mi vorbească despre relaţia ei cu politicianul şi despre faptul că se simte în plus în viaţa lui. Mi-a zis că o ţinea lângă el pentru că ştia prea multe. Era exact ceea ce-mi trebuia mie. Puteam să rămân prieten cu ea dar m-am gândit că în pat ar fi putut să-mi spună mult mai mult. La una din întâlnirile noastre i-am spus că m-am îndrăgostit de ea, că sunt pictor şi că am văzut în ea o muză. Total absurd. Singura mea muza era Elena. Am mers, însă, pe deviza scopul scuză mijloacele. Aşa am început pentru încă odată s-o înşel pe Elena. Când m-am întors de la una din întâlnirile mele, am găsit-o în faţa calculatorului scriind; m-a privit zâmbitoare şi m-a întrebat dacă vreau să-mi pregătească ceva de mâncare. -Orice, iubito, am o foame de lup! -Apropo, ştiai că despre lup se spune că este un animal fidel unei singure femele? Tocmai de asta admir lupii, nu caută să urmeze un ritual de împerechere obişnuit. Ca celelalte animale cu două sau mai multe picioare… Hai, treci şi mănâncă! -Mulţumesc! A doua zi dimineaţa am mers la doctorul recomandat de Dan. A fost şi el de acord cu dorinţa ei de a lua şi eu parte la şedinţe. A întrebat-o apoi. -Cum te numeşti şi ce te aduce aici? -Mă numesc Elena Ionescu şi am venit la dumneavoastră să cer ajutor. Am impresia că nimic nu are sens. -Ce culoare preferi? -Roşul. -Deci, o culoare vie. De ce îţi place? -Pentru că reprezintă iubire şi pasiune, îmi inspiră caldură. -Ce culoare îţi displace şi de ce? -Albul. Nu mi se pare a fi o culoare. Cu faptul că ar reprezenta puritatea nu sunt de acord. Este mai impură ca orice altă culoare prin faptul că se murdareşte cel mai repede. -Ce ţi se pare că doare cel mai mult într-o viaţă? -Iubirea şi moartea. -Explică-te! -Mă doare moartea altuia, mie nu mi-e frică de moarte. Sunt sigură că Dumnezeu mă va primi la el. Mă doare iubirea pentru că ştiu că la un moment dat o să fiu înşelată. Am trăit cu un om care era exact opusul la ceea ce-mi doream. Acum am întâlnit fericirea, o iubire cum mi-am dorit mereu dar trăiesc cu teama că totul se va sfârşi. 65

-Crezi că el ar putea să nu te mai iubească? -Nu e vorba de asta, ci despre faptul că m-ar putea înşela, despre momentul în care nam să pot suporta trădarea. -Ce te face să crezi că te va trăda? -Aşa se întâmplă mereu. Poate nu am dreptate dar mi-am format ideea asta în copilărie, când am aflat că tata a înşelat-o pe mama. Cu timpul m-am convins că toţi bărbaţii înşeală. -Ce ai simţi dacă ai fi înşelată? -Numai gândul mă face să mă sufoc şi să nu-mi mai simt picioarele. Dacă m-ar fi înşelat fostul iubit nu m-ar fi marcat prea mult, dar dacă m-ar înşela Gabi mi-aş dori să mor. -Asta înseamnă că ai atacuri de panică. Dar acestea sunt nefondate, pentru că, din câte am înţeles eu, iubitul tău nu te-a trădat. Soluţia nu e moartea, ci iertarea ca să poţi merge mai departe. -Aşa este, dar nu-mi pot scoate din minte teama că s-ar putea întâmpla. -De obicei, atacurile de panică se tratează prin punerea subiectului în contact cu ceea cu ce-i provoacă teamă. Însă, ţie nu-ţi doresc aşa ceva. Trebuie să scapi de aceste temeri convingându-te singură că nu se va întâmpla. -Atunci sunt un caz pierdut, aceste lucruri se întâmplă oricum. -Iubitul tău aici de faţă, va trebui să-ţi demonstreze contrariul. Pentru azi şedinţa s-a încheiat. Încearcă să vezi jumătatea plină a paharului şi ne vedem data viitoare. De la psihiatru am mers direct la locaţia pe care o înfiinţasem pentru ajutorul celor nevoiaşi, tot în clădirea în care găzduiam femei maltratate. Adela, până nu de mult, femeia slabă şi suferindă ajunsese o femeie cochetă şi puternică. Era frumoasă şi îşi lua în serios datoria faţă de acea instituţie numită de Elena, Lumină şi speranţă. Când am ajuns acolo ne-a anunţat că-şi denunţase fostul soţ imediat după ce a vizitat-o şi a bătut copilul pentru că nu a vrut să meargă cu el. M-am bucurat s-o văd schimbată în bine. -Sunt mândru de tine, Adela! Ai reuşit ceea ce multe femei nu pot face. -Asta datoriă vouă. Dacă nu vă întâlneam poate nici acum nu-mi reveneam. M-am hotărât să fac şi o facultate, cea de Marketing Manegement. -Felicitări! O femeie merită iubită, poţi să o iei oricând de la capăt cu un om mai bun. Uită-te la mine, de când sunt cu Gabriel, sunt fericită. -Ce ziceţi fetelor, mă însoţiţi la o gustare? -Bineînţeles, dragul meu! Vis-à-vis de locaţie abia se deschisese un restaurant. Am intrat şi ne-am aşezat la o masă de lângă fereastră. -Meniul, te rog! i-am zis eu chelnerului. 66

-Imediat, mi-a răspuns. -Hai că avem de unde alege! -Ai dreptate, Adela. Eu vreau frigărui de pui, cu salată verde. A zis Elena. -Iubito, eu o să iau o mare friptură de porc, cu cartofi prăjiţi şi salată de varză. -Eu o salată orientală. -Adela, te chinuie regimul? Bagă tată, o friptură ca a mea! -Gabi, lasă fata, poate e la cură. -Nicidecum. -Păi atunci, ce ne înnebuneşti cu cartofeala ta cu oţet şi legume? -Bine, o friptură de vită. -Ai grijă la boala vacii nebune! -Mai bine să aibă grijă Elena cu gripa aviară. -Eu îl mănânc pe mister pig şi n-am treabă. -E plin de toxine. -Hai, iubitule, ia un vin bun şi să vină comanda! Se dă o luptă aprigă prin tenebrele stomacului meu. Ia zi, fato, cum te împaci cu pacienţii? -Bine, chiar foarte bine, sunt cooperanţi şi mulţumiţi că au o casă. -Fetelor, a venit mâncarea, poftă bună! -Mulţumim! Continuam să fac emisiunea despre viaţa de stradă şi să mă văd cu amanta politicianului. Slujba mea mă obliga să pătrund în colţurile cele mai ascunse ale societăţii. Vedeam oameni cu sufletele plânse sau cu priviri dure, vedeam copile care se prostituau şi tineri drogaţi, pierduţi într-o lume macabră. Într-o dimineaţă, când ne pregăteam să plecăm acasă, o femeie de etnie rromă s-a apropiat de o colegă de-a mea şi a întrebat-o: -N-ai fă să-mi dai şi mie de-o pâine? Colega mea a început să râdă şi i-a dat bani; bineînţeles, doamna nu i-a mulţumit. Într-o altă noapte, când poliţia a prins nişte consumatori de droguri, o femeie a spus că se droga ca să uite că nu are bani nici pentru o pâine. Când am întrebat-o cum era posibil a început să râdă în hohote. Altă dată, am urcat într-un tramvai şi alături de mine a urcat un tânăr să cerşească. Avea privirea tristă şi recita. Era un tânăr înalt, şaten, cu o construţie solidă. -Ce reciţi? -Creaţie proprie. -De ce nu-ţi cauţi o slujbă şi cu timpul, poate faci o carieră din scris. -Pentru ca în ţara asta e greu să găseşti aşa ceva. Eu nu cerşesc ca să nu muncesc, ci pentru că nu am unde. Dacă mi-ar oferi cineva o slujbă, cu mare plăcere aş accepta. -Poftim numărul meu şi sună-mă peste vreo trei zile, poate reuşesc să te ajut. 67

-Mulţumesc mult! M-a sunat peste câteva zile şi i-am oferit un post la una dintre locaţiile de care ne ocupam eu şi Elena, iar pe lângă asta, aveau masa asigurată şi el şi mama lui bolnavă. L-am dus la cenaclu şi a reuşit să publice o carte. Acum e un tânăr pe picioiarele lui. Începusem să o vizitez din ce în ce mai des pe femeia politicianului şi încercam să obţin cât mai multe informaţii despre afacerile lui ilegale. Eram tandru cu acea femeie îndurerată şi frustrată, încercam să fiu amantul şi prietenul ei, chiar ajunsesem să ţin la ea ca la o prietenă. Era de fapt o persoană bună. -Găsesc în tine un refugiu şi simt că trăiesc. Mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine, mi-a zis ea în timp ce mă mângâia. N-am avut niciodată noroc în dragoste şi daia m-am ataşat de acel delicvent. Se dă mare apărător al dreptăţii pe când are atâtea afaceri ilegale. -De ce nu-l înfunzi? -N-am curaj. -Vrei să te ajut? -Nu ştiu, mai vedem… Mă întorsesem acasă după o partidă de sex cu acea femeie trecută şi rece. Era o femeie mult prea slabă cu un chip trist, chiar înfricoşător atunci când era nemachiată. Îmi repugna să mă culc cu ea. Când am ajuns Elena dormea, s-a trezit şi mi-a zis: -Şti Gabi, nu mai vreau să dorm fără tine. Vreau să te simt şi să fi cel dinainte; acum ai cearcăne tot timpul, munceşti şi noaptea şi ziua în afară de singura ta seară liberă. Văd în ochii tăi tristeţe şi teamă, nu mai văd lumina de altă dată. -Viaţa mea este acum alta, ţi-am mai spus. Sunt cineva, câştig mai bine şi trebuie să muncesc mai mult. -Dar nu e normal aproape că nu mai dai pe acasă. Nu-ţi vreau banii de acum, ci sufletul dinainte. -În ultimul timp nimic nu-ţi mai place nimic la mine. Nu înţelegi că sunt acelaşi dar am alte responsabilităţi; nu sunt pictorul din visul tău, sunt doar un simplu om. Acceptă-mă aşa dacă nu, fă ce dracu vrei. S-a ridicat şi m-a privit. Era ciufulită şi extrem de frumoasă şi izbucnind în plâns mia zis: -Adică, dacă nu-mi convine să plec. Abia acum am înţeles, îţi sunt de prisos. -N-ai înţeles bine, eu te iubesc şi nu vreau să pleci. Am vrut să spun altceva. -Uneori e de ajuns să simţi şi poate nu mă mai vrei în viaţa ta. -Viaţa mea eşti tu şi fără tine nu pot exista! Iartă-mă, sunt stresat şi prost dar să nu te îndoieşti niciodată de iubirea mea! Niciodată, ai auzit? Ca să ne mai destindem, hai la Festivalul berii. Cântă Cargo, preferata ta. 68

Am mers şi după prietenii noştri, iar când am ajuns în Piaţa Constituţiei era deja târziu. Am mai reuşit să ascultăm doar Ploaia, dintre melodiile Cargo. Următoarea trupă nu era pe gustul nostru, aşa că am plecat să ne plimbăm. Ne-am aşezat lângă un copac bătrân iar Elena mi-a zis: -Ce noapte înfiorătoare! -Ţi-e frică, iubito? -Mi-ar fi dar eşti cu mine… Cu toate că acum te-ai schimbat. -Nu ţi se pare că am avut şi motive? -Dar eu că l-am avut în pântece? M-am schimbat eu cumva faţă de tine? -A dracu viaţă cu mama ei! -Cred că tu şi răzbunarea ta ne va distruge. Eşti mai orb decât orbii pentru că nu vrei să vezi adevărul! -Hai mai bine să mergem, e târziu! -Refuzi să comunici cu mine, am impresia că îmi ascunzi ceva şi asta doare. Şi al naibii de mult. -Despre ce vrei să vorbim, despre trupele americane stabilite în România, despre ameninţările teroriştilor sau despre starea vremii? -Iubitul meu pictor îmi vorbeşte peiorativ… acelaşi om care mă completa. În drum spre casă n-am zis nimic şi nici Dan sau soţia sa nu ne-a întrebat. Când am ajuns mi-am cerut iertare. Am făcut dragoste, iar a doua zi am rămas în pat până pe înserat când trebuia să mă duc la serviciu. Relaţia cu cealaltă mi-era uşor să o ţin ascunsă pentru că nici ea nu vroia să se afle. Dimineaţa imediat următoare am vizitato şi am stat în apartamentul ei până la prânz. Când am ajuns ea încă dormea. Am sunat la uşă şi mi-a întâmpinat cu părul răvăşit şi nişte cearcăne imense. Purta un furou negru, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de personajele negative de basm, aşa cum mi le imaginam în copilărie. Am intrat şi am sărutat-o. -Bine ai venit, puştiule! -Bine v-am găsit, doamna mea! -O cafea? -Dacă nu e prea mare deranjul… -Fac imediat! -Doamnă dragă, v-ati supărat că nu v-am vizitat ieri? -Nicidecum, eşti doar un om cu multe responsabilităţi, mi-a zis ea zâmbind în colţul gurii, iar eu o femeie care mă mulţumesc chiar şi cu puţina atenţie pe care mi-o oferi. -Nu fi rea, nu pot sta tot timpul în apartamentul ăsta cu tine! -Dar poţi să mergi un week-end cu mine la munte. Am o vilă la Sinaia. -Din nou eşti rea, mă presezi. 69

-Bine, bine, hai s-o lăsam baltă. Mai bine însoţeşte-mă în dormitor. Am cumpărat un pat nou şi vreau să-l probăm. -Imediat, să-mi beau cafeaua! Când m-am întors acasă, Elena se pregătea să meargă la doctor şi m-am oferit sa o însoţesc. -Sigur nu eşti obosit? -Ţi-am zis că merg cu tine. Doctorul ne aştepta, întârziasem câteva minute. -Ia loc, Elena. Vreau să-mi vorbeşti despre relaţia cu fostul tău iubit. -Era un băiat de bani gata, care făcea totul cu ajutorul tatălui, un tip orgolios care deşi mă iubea, mă jignea tot timpul. Pot spune că era misogin. -Te-a înşelat vreodată. -Nu, din câte ştiu eu. -Atunci de unde teama că iubitul tău te-ar înşela? -Am dobândit-o pe parcurs, v-am mai spus. Viaţa e facută aşa. În jurul meu fiecare bărbat şi-a înşelat nevasta sau iubita din diverse motive. Chiar şi pe tata l-am prins cu o altă femeie iar mama s-a omorât când a aflat. În adolescenţă am întâlnit pe cineva care-mi jura credinţă şi în care aveam mare încredere. A murit într-un accident de maşină şi la înmormântare a venit şi cea cu care mă înşelase. Iubirea nu are rost pentru că intervine automat trădarea. -Dacă n-ar fi iubire nici noi n-am fi. Mi-ai spus că mama ta s-a sinucis, nu şti dacă suferea de depresie? Boala este în cele mai multe cazuri ereditară. -Nu cred, mama era mereu veselă şi pusă pe glume. -Atunci de ce s-a sinucis? De multe ori depresivii par oameni perfect normali şi îşi interiorizează durerile. Când te poţi aştepta mai puţin, un om plin de viată se poate sinucide. -Eu nu vreau să ajung ca mama, nu vreau să mă sinucid şi nu cred că am motive. Îl iubesc pe Gabriel şi am încredere în el dar simt că măcar odată în viaţă mă va înşela. -Rămâne să-ţi dovedească el că nu ai dreptate. Nu-i aşa Gabriel? Eu mi-am plecat privirea. -Hai, că s-a ruşinat băiatul. Observ că problema ta se datorează acestei temeri, rezolvarea constă dovada credinţei. Trebuie să înţelegi că viaţa e făcută din bune şi rele, trebuie să vrei singură să mergi mai departe, să treci prin viaţa asta aşa cum e ea. Eu, mai mult nu pot face pentru tine. -Sunt sigură că el mă va ajuta să trec peste asta. Dar durerea mea nu se termină aici, de fapt depresia a evoluat de curând. Am pierdut o minune şi nu pot trece peste asta. Am avut în mine o viaţă, dobândisem un strop de Dumnezeu şi aflasem ce înseamnă 70

să fiu mamă. Dar minunea s-a sfârşit şi mă doare. Nu a fost dorinţa lui Dumnezeu, ci a unor oameni fără suflet. În mine era o viaţă fară vină iar ei au omorât-o. -Care ei? -Am avut probleme cu un politician şi oamenii lui au avut grijă ca eu sa pierd copilul. Nu pot trece peste durerea asta. Mă gândesc la el în fiecare clipă şi îl rog pe Dumnezeu să aibă grijă de el. -Văd că tu crezi în Dumnezeu, atunci trebuie să şti că El vrea ca noi să facem voia Lui. Trebuie să te gândeşti că, poate acel copil e mai fericit în cer. Peste aceste temeri şi dureri nu poţi decât singură să treci. Trebuie să-ţi impui să fi puternică, să crezi în continuare în Dumnezeu şi să-ţi spui că-ţi poţi face viaţa mai bună. -Dar asta nu mă împiedică să mi-l imaginez, să visez că îl sărut, că mă joc cu mânuţele lui, cu picioruşele lui mici şi umflate sau că-i ascult râsul cristalin. Domnule doctor, durerea asta mă omoară. Nu mai rezist. -Vezi tu, cu toţii avem o dezamăgire care simţim că ne omoară. Fiecare în felul lui: avarul nu poate trăi fără bani, alcoolistul fără alcool, un îndrăgostit fără perechea lui, o mamă fără pruncul ei. În viaţă nu există absolutul. Câştigam ceva în urma unei pierderi. Ţi-ai pierdut copilul dar o să poţi să faci altul imaginându-ţi că el e un îngeraş care te priveşte. Ai pierdut ceva dar ai un bărbat care te iubeşte dincolo de cuvinte, trăieşti o poveste de dragoste pe care multi şi-ar dori-o. Mergi pe legea compensatiei şi vei fi fericită! Gândeşte-te că sunt oameni care au de purtat o cruce mai grea! Am plecat din cabinetul doctorului şi Elena mi-a zis zâmbind: -Ce prostuţă sunt, mi-e teamă de ceva ce nu se poate întâmpla, tu nu m-ai înşela niciodată. Cât depre copil, am înţeles că trebuie să fie fericit. Dumnezeu nu i-ar permite să sufere. -Iubito, eu credeam că înşelatul te deranjează ca pe oricare îndrăgostit, nicidecum că e vorba de o traumă. -Tocmai de asta te-am rugat să mă însoţeşti la şedinţe, ca să afli ce nu-ţi puteam spune direct; îmi era teamă de cum aveai să reacţionezi. -Eu sunt alături de tine şi am să fac tot posibilul să nu te rănesc, te iubesc prea mult ca să risc să te pierd. Atunci m-am gândit să renunţ la răzbunarea mea dar mai aveam puţin până la obţinerea dovezilor. În drum spre casă ne-am oprit într-un parc. Era un peisaj de toamnă sublim. -Mi-ar place să nu ne melancolizăm dar parcul ăsta mă face să plâng. -Pe tine, toamna te face să plângi. -Şi totuşi o ador. -Mai mult te ador eu pe tine! 71

-Chiar aşa?! -Biensur mon amor! -Sunt clipe în care îmi pari un străin, ca mai apoi să te întorci în visul meu. -Tu şi visele tale… Când am ajuns acasă am făcut dragoste, iar ea mi-a zis în timp ce stăteam întinşi pe podea: -Ştii cât ador să te simt lângă mine, să te cuprind, să mi te înfiripi în trup şi în suflet. Azi te iubesc mai mult decât oricând, te iubesc şi mă doare fiecare frunză ce se pierde în vânt. E toamnă şi mă doare sufletul chiar de-ar trebui să fiu fericită. Te am dar mie teamă că te-aş putea pierde, că ai putea iubi pe altcineva. Şi-a întors privirea spre geam şoptind: -A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Afară era ceaţă şi parcă burniţa. Noi eram în atelierul meu, înconjuraţi de picturi abia începute, de prosoape murdare de uleiuri şi de câteva pensule aruncate pe podea. -Toamna asta, iubito, te cuprinde şi se pierde în făptura ta. Mereu eşti tristă, chiar şi atunci când râzi. -Nichita şi Râsu’ plânsu’ lui… Eşti sigur că n-o să mă înşeli niciodată? Eu am tăcut ca mai apoi să-i zic: -Mi-e teamă că aş putea greşi, sunt om şi sunt supus greşelii, astfel încât să nu mă poţi ierta. -Asta nu se va întâmpla fiidcă tu nu m-ai înşela. Afară curge toamna iar eu sunt aici la pieptul tău, aici unde aş vrea să fiu mereu. -Iubito, cu toţii suntem failibili. -Nu şi tu. Şti ce aş vrea să fac ca să mă simt împăcată, să-l revăd pe tata, iar tu o să mă însoţeşti. Mergem chiar mâine. -Eşti sigură? -Am nevoie să fac asta. A doua zi am plecat la Brasov. Vechea locuinţă a Elenei se situa pe strada Amurgului. Era o casă tristă îmbrăcată în ederă. A sunat şi a deschis un bărbat care arăta la vreo 60 de ani, deşi aflasem că tatăl Elenei abia împlinise 50. Se vedea că fusese un bărbat frumos, înalt cu o construcţie atletică. -Eli, poupeeé eşti chiar tu? -Da, tată, eu sunt, iar el e Gabriel, iubitul meu. -Haideţi, nu mai staţi în uşă! Am intrat într-un hol şi apoi în sufragerie. În mijlocul ei o canapea şi două fotolii uzate, lângă un perete o măsuţă mică cu un televizor pe măsură şi lângă el o scrumieră plină de chiştoace. Pe jos o cană murdară de cafea. 72

-Văd că totul a rămas neschimbat; zugrăveala, canapea pe care îmi plăcea să dorm ziua şi chiar perdelele alese de mama… timpul parcă s-a oprit în loc. -N-am vrut să schimb nimic, aşa v-am simţit aproape. Vreţi ceva de mâncare, am nişte mezeluri în frigider? -Tată, n-am venit să mănânc, ci să caut răspunsuri. De ce m-ai alungat deşi mereu miai spus că mă iubeai mai mult decât orice? -Mereu te-am iubit şi a fost un chin viaţa fără tine. Greşeala mea a fost că în afară de a fi tatăl tău am fost bărbat. M-am lăsat sedus de frumuseţea unei femei şi am adus-o acasă. Trebuia ca nici tu nici mama ta să nu fiţi acolo. Dar m-ai văzut, i-ai spus ei şi s-a omorât. Cum puteam să te mai privesc în ochi după ce mă văzuseşi făcând sex cu o altă femeie, după ce din cauza mea îţi pierduseşi mama. Te-am alungat pentru că nu mai puteam să te privesc în ochi, nu-ţi puteam suporta dispreţul şi dezamăgirea. Am crezut că şi pentru tine avea să fie un chin să-mi fi aproape. -Un chin a fost viaţa mea fără sprijinul tău. În loc să discuţi cu mine cum obişnuiai, te-ai comportat ca un laş. -Îmi pare rău, aşa am crezut atunci de cuviinţă. M-am închis apoi în singurătate, chiar am renunţat la funcţia de judecător pensionându-mă pe caz de boală. -Asta nu schimbă cum m-am simţit eu când am aflat că ideea pe care o aveam despre familia mea era falsă, că tu nu erai omul care credeam că eşti; nu numai că erai un mincinos dar nici nu mă iubeai. Şti ce greu mi-a fost printre străini, neavând un sprijin m-am ataşat de un bărbat care-mi repugna şi lângă care am rămas fiindcă miera teamă s-o iau de la capăt? Pentru mine toţi bărbaţii erau copia ta fidelă, nişte laşi, nişte ticăloşi trădători şi scârboşi; nişte animale în călduri cu chipuri de oameni; Cum m-ai învăţat să simt o iubire pură când ştiai că nu există. De ce m-ai ajutat să sufăr? Mereu mi-ai zis că trăieşti pentru noi, dar ne-ai distrus. Unde ai fost când mi-a fost mai greu, te-ai ascuns în propria carapace şi m-ai abandonat. Nu ideea asta mi-o formasem despre tine. Cum să fac faţă lumii ăsteia în care tu reprezinţi tot ce mă doare mai tare, cum să te iert şi cum să uit câtă nevoie am de tine? -Nu am cuvinte, dar orice mi-ai spune nu mă poate chinui mai mult decât propriile mele gânduri. -Nimic nu mă va face să-mi revin, să nu cred că nimic în lume n-are rost, să nu-mi mai repugne bărbaţii. Îl iubesc pe Gabriel dar trăiesc cu teama de a nu fi şi el ca tine. Viaţa pentru mine e un chin. -Iubito, calmează-te, de azi înainte amândoi vom avea grijă să fi fericită. -Poupeé, mă primeşti din nou în viaţa ta? -Bineînţeles că da, nimic nu mă face mai fericită. Vreau să te recuperez, mergi cu mine la Bucureşti. -Prefer să rămân aici în casa mea şi a mamei tale. 73

-Înţeleg… atunci o să te mai vizitez. În week-end am rămas în Braşov . Eu fiind pentru prima oară acolo, am preferat să vizitez oraşul. Sâmbăta am vizitat Biserica Neagră, Castelul Bran, am trecut pe Aleea ‘Pe după ziduri’. Am rămas surprins de frumuseţea Cetăţii Râşnov, de monumente ca Turnul Alb şi Turnul Negru. Seara Elena a gătit şi am luat cina ca o adevărată familie. Am băut vin roşu, iar eu ridicând paharul am zis: -Pentru regăsirea iubitei mele cu părintele ei de suflet, pentru Braşov deoarece îmi invocă o inspiraţie aparte şi pentru iubire! -Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am reîntâlnit copila şi că are în viaţa ei un om care o face fericită. -Iubito, ce-ar fi să ne mutăm în Braşov, oraşul ăsta m-a cucerit. -Nu putem face asta pentru că viaţa noastră e în Bucureşti, avem serviciile acolo şi alte probleme de care trebuie să ne ocupăm. -Ai dreptate, atunci vom veni mai des. -Iar eu, tatăl vostru, vă aştept cu inima deschisă. A doua zi am mers la picnic în Poiană iar seara am plecat spre Bucureşti. În afară de faptul că petrecusem un week-end la munte, pe mine mă mulţumea că Elena era mai liniştită şi mai împăcată cu sine. Documentarul despre viaţa de stradă îmi adusese succes în carieră. Eram fericit că începusem să găsesc dovezi împotriva politicianului. Mai aveam o treaptă şi ajungeam la apogeu. Un coleg de facultate, Marian Vasilache, a fost de acord să se implice în investigaţia mea; s-a oferit să mă ajute când a auzit că bănuiesc că în spatele unor traficanţi de droguri s-ar afla chiar politicianul. El avea să se infiltreze incognito printre ei, ca un cumpărător. Dacă spunea că nu avea bani, urma să îl pună să facă comisioane şi aşa credea că putea ajunge la şef, adică la politician. A luat legătura cu unul dintre traficanţi. Devenise totul credibil, făcea comisioane pentru unul dintre ei şi a început să obţină dovezi. Asta mi-a dat aripi şi am îndrăznit să-l jignesc la serviciu pe politician. Unul dintre colegii mei, pe numele lui Sergiu, mi-a zis: -Până când crezi că mai poţi să te comporţi aşa? Nu înţeleg ce ai tu cu omul ăsta. Să şti că pe mine m-a ajutat iar dacă femeia ta e o târfă, nu e vina lui. Poate s-a rugat de el să i-o tragă. Nu i-am răspuns, ci l-am lovit în continuu. M-am ales cu o amendă usturatoare şi cu mustrări din partea şefului de redacţie. Am avut noroc că acesta mă aprecia şi a pus o vorbă bună pentru mine. Chiar l-a certat pe Sergiu pe motiv că nu are voie să-si jignească colegii şi dacă se mai întâmpla urma să ia măsuri împotriva lui. Pe mine ma deranjat de la început înfăţişarea individului, arăta ca un spân. Niciodată nu avusesem altercaţii cu el, deşi majoritatea îl batjocoreau pe motiv că era un bisexual 74

declarat. Înainte să plece mi-a zis că o să i-o plătesc. Când am ajuns acasă am văzut că Dan şi Mihaela erau acolo iar Elena stătea ghemuită lângă perete. Plângea. -Iubito, ce ai? Daniel, ce s-a întâmplat aici? -M-a atins, Gabi, m-a atins scârbosul ăla. Mi-a zis ea ştergându-şi corpul cu palmele. Pentru un moment m-am gândit la politician dar apoi mi-am dat seama că nu putea să fie atât de prost. -Care scârbos, despre cine e vorba? -Urâtul ăla pe care l-ai bătut, mi-a zis că a venit să se răzbune. -Sergiu a fost aici? -Da, chiar el, s-a şi recomandat pentru că vroia să şti neapărat despre cine e vorba. Ma sărutat pe gât şi mi-a băgat mâna sub fustă şi vroia să mă violeze dar au sosit ei şi lau oprit. -Aşa este prietene, mi-a zis Dan, l-am oprit la timp dar nu am reuşit să-l prind. Eram mai preocupat de starea Elenei. -Nu pot să cred că a fost în stare de aşa ceva! Era normal să fie supărat pe mine dar de la asta să ajungă până aici… Tipul ăsta o să mi-o plătească. -Gabi, eu merg la baie, să mă curăţ de suflarea tipului ăluia. Te rog să nu pleci nicăieri, nu vreau să rămân singură! -Stai liniştită, iubito, nu plec nicăieri. A doua zi de dimineaţă am mers la poliţie să-l denunţăm. Dan şi Mihaela urmau să vină să declare mai târziu. Ne-a primit un poliţist cu un chip ciudat. Poate datorită faptului că tunsoarea nu i se potrivea cu forma feţei. I-am povestit ce s-a întâmplat şi zâmbind în colţul gurii ne-a zis: -Deci pe femeia ta vrea s-o violeze toată lumea, pentru că, dacă nu mă înşel, e aceeaşi fată care l-a acuzat pe politician. -Ce vreţi să spuneţi? -Am nevoie de probe. Nu pot aresta toţi bărbaţii cu care femeia asta se culcă. -Domnule, nu fiţi impertinent! -Trebuie să vezi ambele jumătăţi ale problemei: ori are dreptate, ori fata asta te înşeală şi face pe victima. -Dacă mai repeţi ce ai spus te omor! Avem şi martori mă nenorocitule, aşa că mai bine îi ceri scuze. -Niciodată nu m-am scuzat unei târfe. La auzul acestor cuvinte l-am lovit pe tip şi m-am pricopsit cu o noapte la răcoare. În acea noapte fuseseră arestate nişte prostituate. Printre ele, spre marea mea mirare, se afla şi Ana, iubita mea din copilărie. M-am apropiat de ea şi am întrebat-o de ce. -Am fost luată cu forţa, acum mi se pare ceva normal. -Dar tu erai atât de pură... Cum te-ai pretat la aşa ceva? 75

-N-ai auzit că am fost obligată, mi-a strigat ea plângând. Chipul ei primăvăratic era machiat strident, iar hainele vaporoase îi oglindeau în exces formele. -Nu-i nimic, am să te ajut să scapi, în amintirea a ceea ce a fost între noi. Când am plecat am luat-o şi pe ea, după ce i-am plătit amenda. Am dus-o la un adăpost pentru femei maltratate iar Elenei nu i-am spus nimic. -Ana mea, atât de mică şi de pură, ce ai devenit? -Lumea asta rea m-a făcut aşa. Mulţumesc că m-ai ajutat. Ţie cum îţi mai merge? -Aşa şi aşa. M-am îndrăgostit de o femeie suberbă dar viaţa ne-a fost dată peste cap de când am intrat în contact cu un politician. I-am spus toată şi am aflat că politicianul era implicat şi în trafic de carne vie. Ana mi-a dat nişte informaţii şi m-a rugat, cu promisiunea că n-o să se mai întoarcă în stradă, să n-o mai vizitez niciodată. Ea nu reuşise să mă uite. După acest incident am primit o săptămână concediu iar Sergiu a dispărut. Ceva îmi spunea că avea legatură cu politicianul din moment ce i-a luat apărarea. În plus nu avea de unde să ştie adresa mea. I l-am descris lui Marian şi l-am rugat să investigheze dacă face parte din oamenii politicianului. I-am spus că o să iau o mică pauză dar că mă voi întoarce dornic să-l înfund pe nemernic. În concediu am mers la ţară la părinţii Mihaelei, într-o comună din judeţul Giurgiu. Bineînţeles împreună cu ea şi cu Dan. Era sublim acolo, toamna pictase natura şi mirosea a must. În ultimul timp începusem să-i admir pe cei doi pentru relaţia pe care o aveau. Se iubeau pur şi simplu, luau problemele ca atare şi la fel treceau peste ele. În schimb, noi căutam răspunsuri la marile întrebări. Deşi am stat mai mult în casă pentru că a plouat, ne-am simţit bine. Mama Mihaelei ne gătea şi ne servea cu placintă şi pâine caldă. Elena a scris mult în acea săptămână, spunea că vremea şi peisajul o inspira. Ea şi Mihaela erau răsfăţatele casei. Într-o zi Elena, m-a rugat s-o duc la Argeş. Au mers şi Dan şi Mihaela dar au ales să se plimbe. Noi am rămas pe mal şi am stat de vorbă. De mult n-o mai făcusem cu atâta sinceritate. În momentele acelea eram pe cale să-i spun adevărul, o simţeam atât de aproape încât credeam că mi-ar fi iertat orice. Eram, însă, sigur că mi-ar fi cerut să mă opresc. Eram atât de aproape de final încât nu puteam renunţa şi trăiam cu gândul că Elena trebuia să mă ierte pentru că o făceam pentru copilul nostru. -E frumos aici, iubitule! Beatitudinea asta a toamnei… O ador. -Elena cum te mai simţi? -Bine, dacă te referi la starea mea psihică. Am înţeles că e mai bine să mă acomodez realităţii, fie ea şi tristă. Calc orele existenţiale cu tine de mână şi nimic nu mă poate învinge. Azi pot trece peste orice. Între timp ni s-a alăturat şi Mihaela, Dan rămăsese să discute cu un pescar. 76

-Băi, ce e cu voi? -Probleme existenţiale… -Mihaela, încă mă doare. -Îţi voi spune ceva care te va face să te simţi mai bine. Eu n-am fost întotdeauna femeia de acum, eram superficială, chiar rea. Când l-am cunoscut pe Dani mi-a zis că-i par o femeie cu suflet bun şi m-am decis să fiu aşa. Tâmpenia mea nu s-a încheiat atunci. În ultimul an de facultate am rămas însărcinată şi am hotărât să avortez. Dan a fost şi el de acord şi nu m-a salvat de răul care mai rămăsese în mine. Am făcut-o dar nu mai pot avea copii. Nu ţi se pare că eu, criminala, am mai multe motive de suferinţă? La tine a fost o întâmplare nefastă iar Dumnezeu are grijă de el. Eşti împăcată cu tine înseţi dar eu trăiesc cu chinul ăsta zi de zi. Simt că nu mai am dreptul la viaţă dar îmi pun masca speranţei de câte ori se ivesc zorii. -N-am ştiut despre asta. -Pentru că n-am mai spus-o. Mi-e ruşine şi silă de mine. Aşa că prieteni, puteţi merge mai departe! -What’s up fox? ne-a zis Dan zâmbitor. -Hai mai bine să mergem prietene. -Nu vreţi să vă dau sfaturi pescăresti? -Mai bine nu. -Bă, fraţilor da’ abătuţi mai sunteti! -Le-am spus şi lor despre avort şi despre faptul că sunt sterilă. -Mihaela, sunt atâţia copii abandonaţi, de ce nu adoptaţi unul? a zis Elena. -Da prietene, chiar aşa. -Ce zici, iubito, te-ai simţi mai bine? -Am vrut să-ţi propun asta mai de mult, dar mi-a fost teamă că o să refuzi. -Cât timp tu eşti fericită, sunt şi eu. -Bine dragul meu, adoptăm un copil. -Vouă, stimaţi prieteni vă urez să luaţi viaţa aşa cum e, cu bune şi rele! Voi faceţi din orice o tragedie, artişti nebuni! Dacă aţi fi în locul meu şi aţi lupta pentru viaţa altor oameni zi de zi, dacă aţi deseca organe ce-aţi face? Aţi muri cu zile… Lăsaţi-o mai moale şi veţi fi fericiţi! Ne-am întors din nou la Bucureşti şi din nou i-am vorbit Elenei de răzbunarea mea; i-am spus ce bănuieli aveam despre Sergiu şi despre planul meu de a-l înfunda. Atunci ea s-a ghemuit lângă perete şi mă privea cu ochii înlăcrimaţi. -Elena, ce ai? -Am obosit pur şi simplu. Aşa nu mai pot. S-a ridicat şi a mers pe lângă perete atingându-l cu degetul arătător şi a ajuns lângă pat. A luat cearşaful şi se plimba prin cameră trăgându-l după ea. 77

-Elena, ce se întâmplă cu tine? -Cu mine nimic, tu nu mai eşti la fel! Am obosit să citesc în ochii tăi doar răutate, de mult nu mai citesc pasiune şi iubire. Te-ai schimbat iar eu nu mi te pot asuma aşa. Simt că mă minţi iar eu nu pot trăi minţită, mai bine mor. -Te iubesc şi-n ochii mei vreau să citeşti iubire. Mi-ai spus că mă dizolv din visul tău, nu sunt un vis sunt om şi vreau să mă iubeşti aşa. Mai mult de-atât nu pot să fiu. Te iubesc dar ei trebuie să plătească. Nu am linişte până nu mă voi răzbuna cu orice preţ. -Ai grijă doar ca preţul să nu fie prea mare! A doua zi m-am întors la lucru şi am aflat că Sergiu fusese omul politicianului, ceea ce m-a făcut să cred că de la el se aflase despre copil. Le împărţisem colegilor bucuria mea. Am mai aflat şi că murise în urma unei supradoze. Colegul meu obţinuse dovezile împotriva omului politic şi mă simţeam eliberat. -A fost greu să-i dau e urmă, ne-a zis el mândru de reuşită. Profitând de reputaţia pe care şi-o făcuse ca membru a SRI, omul a spălat bani şi a făcut trafic de droguri şi carne vie la ordinea zilei fără să dea de bănuit. La început am cumpărat pastile de la un dealer de pe stradă, apoi i-am cerut pe datorie. Peste câteva zile m-am reîntâlnit cu el şi i-am spus că nu am banii dar sunt dispus să-l ajut cu alte treburi. M-a trimis să fac schimb de marfă şi apoi am ajuns la şef. Peste un timp oamenii au îneput să aibă încredere în mine, chiar mi-au dezvăluit pentru cine lucram… nimeni altul decât omul nostru. Au început să mă ocup de treburile boss-ului şi am obţinut nişte acte semnate de el. Semnătura şi-o dădea pe alt nume. L-am dus la o expertiză grafologică. Bineînţeles că a reieşit că semnătura era a lui. Uite aşa se mai pricopsi cu o acuzaţie, aceea de identitate falsă. Pe scurt, am făcut-o bine, băieţi! -Mulţumesc frate, rămân dator vândut. Nu oricine şi-ar risca viaţa cum ai făcut tu. -Mi-am dorit să fac dreptate. - Şi ai reuşit. Pentru asta sunt sigur că şeful te va răsplati. I-ai adus reating. Cu ştirea asta ne-am scos! Hai că mai vorbim, e timpul să merg să pun lucrurile la punct. -Baftă! -Să fie! Aveam dovezile şi puteam să-l distrug, s-a dat anunţul într-o emisiune de ştiri; dar fără să-mi fie menţionat numele. Înainte să fac dovezile publice, fericit că aveam totul ca să-l distrug pe politician am mers la el acasă. -Domnule politician, am venit să vă spun că sunteţi un om terminat; am venit până aici, să văd în ochii tăi de drac, spaimă. Asta pentru copilul şi părinţii mei, pentru durerea femeii mele şi pentru fiecare român care suferă din cauza celor ca tine. Pentru viaţa şi societatea pe care voi le distrugeţi în schimbul bunăstării personale. Nimic decât înfundarea ta nu mă face mai fericit. Stai fără grijă, mă poţi omorî, dovezile 78

sunt la redacţie. Oricum eşti terminat, până şi amanta te-a înşelat cu mine şi mi-a spus toate secretele tale. -Mama mătii dă nenorocit! Ai să mori mă, auzi? -Oricum o să mor fericit, fiindcă te-nfund pe tine! La dracu’ cu puterea ta! I-am strigat eu în timp ce plecam. Înainte să mă duc acasă m-am oprit la prietenul meu Dan să-i împărtăşesc succesul meu; i-am zis despre dovezi şi despre cum le-am obţinut, asta implicând şi faptul că o înşelasem pe Elena. Atunci Mihaela, care era şi ea de faţă, mi-a zis: -Asta a fost cea mai mare greşeală din viaţa ta. Trebuia să laşi lucrurile aşa, răzbunarea ta nu salvează lumea şi cu atât mai mult nu-ţi înapoiază copilul şi părinţii. Gândeşte-te că dacă faci un caz din asta Elena va afla că ai înşelat-o. În timpul unui proces, relaţia ta cu acea femeie va ieşi la iveală. Eli nu va putea suporta, o s-o pierzi. Eu zic s-o laşi naibii de răzbunare, Elena valorează mai mult. Am plecat de acolo frustrat şi mi-am imaginat pentru o clipă viaţa fără ea. Am mers la redacţie şi am distrus toate probele. Când am ajuns acasă am găsit-o pe Elena dormind. Aţipise în timp ce scria. M-am apucat să termin un tablou pe care îl începusem mai de mult. După ce l-am terminat m-am întins pe podea; atunci s-a trezit şi ea din somn. M-a privit ciufulită şi a început să râdă, şi-a îndreptat apoi privirea spre tablou şi a zis. -Abia acum am înţeles, domnul a căzut epuizat în urma unei mari creaţii. S-a aşezat lângă mine şi mângâindu-mi părul mi-a zis că e timpul să dorm pentru că se vede că am nevoie de odihnă. A doua zi m-am trezit târziu şi înfometat. Nici ea nu mâncase. Eu mi-am ridicat capul în poala ei şi am strâns-o în braţe. -Iubitule, cobor să iau pâine şi vin să te hrănesc. Hai, dă-mi voie să plec! -Nu pot, nu vreau. Stai cu mine, nu am nevoie de mâncare. -Merg până la colţ să cumpăr pâine, nu mă duc în Afganistan. -Acum mai mult ca oricând realizez că nu pot trăi fără tine. -Stai calm, că revin imediat şi să vezi tandreţuri! De unde ţi-o fi venit ideea că ai putea rămâne fără mine? Nu pot să te acuz, ştiu că eşti artist. M-a sărutat pe frunte şi a plecat. Când s-a întors a pregătit o omletă fără să mă privească. Nu mi-a răspuns la întrebări şi s-a aşezat pe scaun. În timpul mesei am întrebat-o: -Ce se mai întâmplă cu starea ta depresivă? -Nu am chef să vorbesc despre asta. Ce-ţi pasă de starea mea psihică când tocmai ţiam pus masa, când mă ocup să ai haine spălate şi de curăţenie. Sunt femeia de la tine de acasă.

79

-Nu-mi vorbi aşa, tu eşti iubita mea. De unde afirmaţia asta? Trebuie să discutăm, e vorba de sănătatea ta psihică. Nu sunt sigur că te-ai vindecat de depresie, deşi ai refuzat să mai mergi la doctor. -De azi, însă, nimic nu mă mai poate răni. Tu m-ai vindecat de depresie. -Eu, când? -Când am aflat că m-ai înşelat, mi-a zis în timp ce se ridica. Am făcut tratamentul, am fost pusă în faţa faptului împlinit. A scos ziarul din geantă şi mi l-a aruncat pe masă. Uite ce subiect forte are ziarul ăsta: Politician înfundat de amantă. Aceasta l-a înşelat şi i-a divulgat toate delictele. Şi cu cine, decât cu iubitul meu pictor, care a cucerit femeia asta ca să obţină dovezi împotriva lui? Nu te uita uimit la mine! Colegii tăi din presa scrisă au aflat despre ancheta ta şi despre mijloacele pe care le-ai folosit. În ziarul de azi apare povestea cu toate detaliile inclusiv cu declaraţia femeii cu care mai trădat. Deşi, conştientă că te-ai folosit de ea, aceasta afirmă că s-a simţit iubită. S-a ridicat de la masă plângând şi mă privea. -Elena… -Şti cât m-a durut când am citit totul? Sau ar trebui să-l felicit pe jurnalist pentru succesul anchetei lui? S-a terminat cu visul, cu fericirea, şi cu iubirea perfectă. -Iubirea nu poate fi perfectă, este trăită de oameni, care sunt imperfecţi prin natura lor. Elena, nu te-am înşelat de plăcere, am făcut-o ca să obţin dovezi împotriva politicianului. Nici măcar nu îmi plăcea femeia aia. Iubito, ascultă-mă! -Nu trebuia să-ţi placă, ai atins-o şi pentru mine e de ajuns. Şti, m-am gândit bine şi am realizat că nu meriţi viaţa mea. De fapt, voi, bărbaţii meritaţi doar nimic. În mine s-a dus o luptă între dorinţa de a te avea şi sila de a mă atinge. M-ai atins cu mâinile murdare de ea şi asta mă doare mai mult decât orice. -Am făcut totul pentru copilul nostru. -Eşti bolnav! Nimic nu are sens acum, ai fost visul meu şi te-ai autodistrus. -Nu sunt un vis, sunt om cu defecte şi calităţi şi am nevoie să mă accepţi aşa. În plus, între mine şi femeia aia a fost doar sex. - Aceeaşi problemă penibilă… bărbaţii fac diferenţa între dragoste şi sex. Nu are rost să mai continuăm. Omul de lângă mine nu trebuie să fie aşa, trebuie să aibă creierul mult mai sus de organele genitale. Ideal ar fi, să-l aibă în cutia craniană. O priveam cum îşi strângea lucrurile şi nu-mi venea să cred. Atunci mi-au venit în minte toate momentele frumoase şi am îmbrăţişat-o. -Elena, ce faci? -Doar tu şi visul îmi dădeaţi speranţă, acum v-aţi dus! Şi-a luat bagajele şi m-a privit cu ură.

80

-Înainte să pleci trebuie să mai afli ceva. Nu e singura cu care te-am înşelat. A mai fost şi nepoata lui. Cu ea nu am avut relaţii sexuale, doar am sărutat-o. Când era pe punctul să se întâmple, am refuzat-o, am jignit-o şi am lovit-o până la desfigurare. Vezi, nu mi-a făcut plăcere să te înşel. Mă privea fix, cu ochii înlăcrimaţi şi mi-a zis. -Ce fel de monstru eşti?! Animalule! A început să mă lovească după care a căzut. Am vrut să o ridic dar mi-a zis: -Nici să nu te gândeşti să mă atingi cu mâinile alea infecte. Trebuie să ies de aici, nu mai rezist! Astfel după tine se încheie toate/ Trag oblonul negru la fereastra mea/ Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate/ Nu mai vreau iubire, voi abandona. a zis ea rezemându-se de perete. Atunci m-am apropiat şi am îmbrăţişat-o şoptindu-i la ureche: -Ai să mă ierţi că sunt labilitate/ că trec peste extreme fulgerând/ ai să mă ierţi preablânda mea de toate/ eu sunt muritorul tău de rând/ ai să mă ierţi că nu pot fără tine… -Încetează! Mi se pare penibil, mi-a zis ea împingându-mă, ne despărţim pe versuri de Păunescu. Foarte bine, atunci: la adio tu! Mi-a zis în timp ce ieşea, gesticulând cu mâna în vânt. După plecarea ei am rămas închis în casă. Am aşteptat-o săptamâni întregi dar nu a venit. Am sunat după ea şi la Braşov dar mi-a zis tatăl ei că acolo nu s-a dus. Acum, abia întors din camera de bordel am găsit o scrisoare: Iubitul meu, Bat clopotele înserării şi tu nu eşti… Mă apasă opresiv amintirea. Încă mai păstrez în suflet tabloul de toamnă dar nu mai găsesc pasul în doi pe care l-ai promis. Era o vreme în care ne strecuram în minte sintagme euforice şi străbăteam timpul cu o mângâiere. Acum în mintea mea nu mai eşti tu, eşti doar acela care m-a trădat. Deşi te iubesc mi-e mai bine departe. Acum voi adormi la întâmplare, îmi voi acoperi ochii cu orice pleoape, deoarece nu te mai am. Te-am pierdut pe braţele copacilor dezgoliţi şi te păstrez ca pe o traumă în sângele iubirii mele. Pentru amintirea minunii că eşti şi a-ntâmplării că sunt ţi-am scris aceste cuvinte… Îţi voi mai spune, însă, o poveste: Era mult frig în viaţa mea. Era ceaţă şi mă luptam cu insomniile. Întinsă pe o stradă rece, chiar la intrarea tuturor paşilor, visam. Că ploaia de gheaţă nu mă mai atingea, că un suflet bun îmi oferea o pătură călduroasă, că aveam hrană şi că puteam iubi. Eram obosită de Mitul lui Sisif, rece şi murdară, îngenunchiată în faţa unei eventuale credinţe. Tocmai când un frig de moarte m-a cuprins, ai apărut tu şi 81

mi-ai promis că visele îmi vor fi împlinite. Ulterior am simţit câini care-mi sfâşiau trupul. Răpusă, am reuşit abia să-mi ridic privirea. Şi te-am văzut zâmbind. N-am mai simţit durerea, doar că apoi ţi-am privit mâinile... Îţi ţineai câinii în lesă zicând: -Sunt lângă tine doar ca să te iubesc… Mai trebuie să afli că m-am schimbat, că nu mai încerc să ating perfecţiunea; sunt dispusă să fiu fericită deşi calea spre această stare nu e aceea pe care o credeam dreaptă; nici nu mai locuiesc în Bucureşti şi am întâlnit fiinţa care mă poate face fericită, singura de altfel, care n-ar putea să mă trădeze niciodată. Da, mă simt împlinită sufleteşte. Persoana de lângă mine e minunată, se numeşte Ema şi e fotograf de profesionist. La fel ca tine, m-a abordat în dorinţa de a-i poza pentru o expoziţie. Mă încadram perfect temei acesteia. Adio, iubit pictor, sper să fi fericit!

82

Sfârşit Cum pot fi fericit, iubito, când în mintea mea această noţiune se confundă cu a fi lângă tine? Cum să continui când nu mai ştiu ce reprezint pentru tine? Sau poate tu m-ai ajutat să înţeleg… Am fost cândva o pată de lumină, azi sunt decât un simplu trădător… Aşa se încheia povestea prietenul meu, pictorul. Am găsit-o imortalizată pe nişte file răvăşite, când doream să-l anunţ că fusesem desemnat directorul spitalului şi că cererea de adopţie fusese acceptată. Urma să am un băieţel şi o fetiţă, gemeni şi doream să-i propun să le fie naş. Când am intrat el adormise, lângă un tablou cu ea. Pe podea era un ziar pe a cărei prime pagini scria: Politicianul declarat nevinovat din lipsa probelor concrete; un alt titlul era: Amanta acestuia se află în comă în urma unui glonţ primit în cap. Poliţia declarase că a fost suicid. Au trecut cinci ani de atunci, timp pe care el şi l-a petrecut pictând-o pe Elena. De când ea a plecat nu a mai luat contact cu lumea de afară. Manâncă rar, doarme foarte mult şi o pictează. Nici cu mine nu a comunicat iar mai mulţi psihiatri l-au declarat un caz pierdut. Zilnic îi aduceam mâncare şi apă, îi duceam hainele la curăţătorie, iar el nici nu mă privea. M-am ocupat de expoziţii şi de celelate afaceri. E putred de bogat acum dar nu face altceva decât să o picteze… E un început rece de noiembrie. Sunt acasă cu Mihaela şi cei doi copii, Elena şi Gabriel. Vizionăm o emisiune culturală iar cei mici se joacă la computer. Pe ecranul televizorului apare un peisaj automnal şi se aude o voce din off: -Mângâiată de toamna asta sublimă, eu Elena Ionescu, vreau să mulţumesc Uniunii Scriitorilor pentru premiul acordat pentru primul meu roman, Iubirea de dincolo…

83

84

85

86