Paza Mintii Sau A Gandurilor

Paza mintii sau a gandurilor

Paza mintii sau a gandurilor Privegherea si inchiderea simturilor duc la concentrarea mintii intr-o meditatie intoarsa asupra ei insesi. Primul scop al acestei adunari in sine a mintii este sa-si observe gandurile, ca pe cele rele sa le alunge din prima clipa, iar pe cele bune sa le asocieze, indata ce apar, cu gandul la Dumnezeu, ca sa nu se abata spre rau. Prin aceasta curatire a noastra de gandurile patimase ne ridicam, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, pe treapta a doua a nepatimirii. Cum am vazut, Sfintii Parinti socotesc ca gandurile patimase sunt ridicate in constiinta noastra, de cele mai multe ori, de Satana, dar prin starnirea vreunei patimi cu care ne-am obisnuit. Diadoh al Foticeii, interpretand cuvantul Domnului, ca: "din inima purced ganduri rele", arata ca inima, sau mintea noastra, nu zamisleste prin firea ei asemenea ganduri, ci, daca uneori vin si din ea ganduri rele, aceasta se datoreste unei deprinderi castigate tot prin inraurirea duhului rau. Dar de cele mai multe ori gandurile sunt iscate in mod actual de catre duhurile rele prin starnirea unei patimi. Dar se pare ca inima are doua intelesuri. Este o inima ca centru ascuns al mintii, ca fata a ei intoarsa spre Dumnezeu, e ceea ce am numit supra-constientul sau transconstientul. Ea ramane inchisa pentru constiinta noastra atata vreme cat ne aflam intr-o viata inferioara automata, inchisa in orizontul vazut al lumii. De ea spune Sfantul Marcu Ascetul ca este partea dinauntru a catapetesmei, in care S-a salasluit Hristos de la Botez, si ca ea nu se deschide decat prin Dumnezeu si prin nadejdea intelegatoare. De acolo, din "templul ascuns al inimii, ia mintea indemnurile bune si frumoase, de la Hristos care locuieste acolo", si le prelungeste intr-o vietuire virtuoasa. Dar mai este si o alta "inima". Aceasta este subconstientul patimilor. Am putea spune ca aceasta este memoria vibratiilor si a faptelor noastre patimase, intiparita in fiinta noastra, legata de latura biologica a ei, precum supraconstientul ar fi memoria actelor spiritualizate si potenta energiilor superioare. Se numesc si una si alta inima fiindca sunt regiunile ascunse, centrale ale fiintei noastre, una a spiritului, cealalta a vietii sufletesti legata de latura biologica a noastra, si ceea ce zace mult

in noi, adica in ele, ne devine propriu si iubit. Inima este ceea ce-i mai ascuns si mai afectuos in noi. Ca in fata cugetarii lui Diadoh plutea intelesul unei "inimi" superioare, - deosebita de inima cealalta -, adevaratul centru al fiintei noastre, daca noi suntem in mod principal spirit, ne-o dovedesc cuvintele pe care le adauga ca sa explice de ce s-a zis ca tot din inima pornesc si cele rele: "Numai fiindca trupul iubeste pururea si fara masura mangaierile amagitoare, ni se pare ca si gandurile semanate de draci in suflet pornesc din inima". Am putea spune deci ca in minte sau in constiinta apar atat gandurile bune, pornite din supraconstientul ei propriu, cat si gandurile patimase, starnite de miscarile patimase si retinute de memoria subconstienta a sufletului legat de biologic. Numai pentru ca la inceput inima cea buna, cea a lui Dumnezeu, nu ne este cunoscuta, credem ca totul vine dintr-o singura inima, cum crede psihologia de azi ca toate, bune si rele, vin din acelasi subconstient. Dar pe masura ce ne intoarcem de la viata de suprafata spre adevaratele noastre adancuri, ni se deschide inima cea adevarata si ni se face vadit ca cele bune vin de acolo de unde este Dumnezeu in noi, iar cele rele nu vin tot de acolo, ci dintr-o zona inferioara, care numai in sens impropriu e numita inima. Asa se face ca, pe de o parte, despre inima nu se poate spune ca e rea, pe de alta, totusi se spune "om rau la inima"; sau, pe de o parte, ca gandurile rele ies tot din inima, pe de alta, ca omul rau e "om fara inima". Aceasta, cand inima buna este inchisa, scoasa din lucrare; caci pe masura ce sporeste lucrarea "inimii patimase", se inchide inima buna, si viceversa. Toata stradania noastra in vederea curatirii gandurilor, care e un pas important spre nepatimire, se face in legatura cu inima cea buna si cu Hristos care locuieste in ea. Numai indrumand spre aceasta inima gandurile bune, care in definitiv tot din ea rasar, si numai raportandu-le la ea din prima clipa pe cele rele, putem reusi in opera de curatire launtrica a noastra. Prin aceasta luptam pentru predominarea inimii celei bune, sau a lui Hristos care locuieste in ea. Caci constiinta noastra devine un teren de lupta intre Hristos si intre duhul cel rau, prin gandurile bune si cele rele trimise spre ea prin cele doua inimi. Fiecare cauta sa castige adeziunea constiintei noastre. Raportand totul la inima buna, ajutam la biruinta lui Hristos in noi, care va curati si "inima" patimasa. Prin inima buna lucreaza Dumnezeu, prin inima cea rea, duhurile rele. Omul mereu are de-a dreapta pe ingerul bun, si de-a stanga pe cel rau, biruind uneori unul, alteori altul. Si una si alta din ele se mai numesc inima si pentru faptul ca fiecare e purtata de o aspiratie infinita. Dar inima buna priveste spre infinitul de lumina, luminandu-se de el; "inima" cea rea, spre infinitul de intuneric, intunecandu-se de el. in fata fiecareia dintre ele se deschide un abis: in fata celei bune abisul vietii, in fata celeilalte, abisul negru, negativ, al golului, al platitudinii, care ne atrage si el, dar in chip patimas, inselandu-ne cu atractia unei false infinitati; in fata celei bune, abisul fericirii nesfarsite, in fata celei rele, al scurtelor placeri urmate de nemultumirea monotona fara de sfarsit. Faptul ca fiecare dintre aceste inimi se simte atrasa de un abis infinit a facut pe misticii germani sa considere insasi inima omului ca un abis infinit. Dar ontologic omul nu poate fi infinit, ci doar in fata lui sta deschis sufletul, ca mediu in care poate avansa, in care poate respira. in acest sens, Hristos, Care salasluieste in inima noastra, e infinitul vietii, nedespartit de

adancurile noastre, deocamdata ca virtualitate. Opus Lui, e infinitul golului care, daca Dumnezeu nu mai umple de viata subiectele create de El, e trait de noi etern. Mepatimirea ar fi astfel o completa predominare a inimii bune, deschisa infinitului vietii, pentru ca, in timp ce inima patimasa e agitata si dezordonata, cea buna e calma, lina, dulce si raspanditoare de odihna, hranindu-se din odihna vietii infinite dumnezeiesti. Iata, dupa Sfantul Marcu Ascetul, cum trebuie sa ne ingrijim si de gandurile noastre, sau cum trebuie sa le raportam pe toate la Hristos care locuieste in inima noastra. Mai intai, orice gand bun rasare in noi sa-l aducem, de la prima aparitie in cuget, ca jertfa lui Hristos, Cel ce locuieste in adancul inimii noastre. "Templul este locasul sfant al sufletului si al trupului, care e sadit de Dumnezeu. In sfarsit, altarul este masa nadejdii asezata in acest templu. Pe ea se aduce de catre minte si se jertfeste gandul intai nascut al fiecarei intamplari, ca un animal intai nascut adus ca jertfa de ispasire pentru cel ce-l aduce, daca il aduce neintinat. Dar acest templu are si un loc in partea dinauntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca inaintemergator, locuind, de la Botez, in noi. Acest loc este incaperea cea mai dinauntru, cea mai ascunsa si mai sincera a inimii, incapere insa care daca nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si intelegatoare, nu putem cunoaste in chip sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti nici de au fost primite jertfele de ganduri sau nu. Caci precum la inceput, in vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot asa se intampla si acum. Deschizandu-se inima credincioasa prin nadejdea mai sus pomenita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute ale mintii si le mistuie in focul dumnezeiesc. Iar ganduri intai nascute a numit pe acelea care nu apar in a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse indata, de la prima rasarire in inima, lui Hristos. Caci cele ce I se aduc din valmasagul cugetarii le-a numit Scriptura schioape, oarbe si pocite, si de aceea ele nu sunt primite ca zeciuiala de catre Arhiereul ceresc si Stapanul Hristos". Asadar, orice gand nevinovat apare in noi sa-l inchinam lui Hristos, sau sa-l punem in legatura cu gandul la Hristos, din prima clipa, pentru ca orice gand e pandit de "fiarele din trestii" (Ps. 67, 31), adica de duhurile rele, sau de gandurile patimase ale noastre care se reped din ascunzisul lor si musca din el, vatamandu-i frumusetea sau rapindu-l. Felul cum un gand nevinovat care rasare in cuget este muscat si intinat indata de unul rau l-a descris pentru prima data Evagrie, cu urmatoarea pilda: "Am gandul de a primi niscai straini, si-l am intr-adevar pentru Domnul; dar venind ispititorul, il taie si furiseaza in suflet gandul de a primi pe strain pentru slava". Gandul nevinovat este, dupa Evagrie, sau omenesc, sau ingeresc. Gandul omenesc aduce in minte forma simpla a unui lucru, de pilda forma aurului. Gandul ingeresc asociaza forma simpla a unui lucru, cu un inteles bun, duhovnicesc. De pilda, cercetand rosturile bune ale aurului, da lauda lui Dumnezeu. Dar duhul rau sau gandul patimas ataca aceste ganduri si asociaza la ele o patima. De pilda, daca in primul moment omul priveste simplu la o bucata de aur, sau il priveste cu gand bun, duhul rau sau gandul patimas trezind pofta dupa aur a muscat acest gand si l-a intinat, si nu mai e intreg si nevatamat. Noi trebuie sa pazim gandul nevinovat ce a aparut in noi ca sa nu fie atras de o pofta sau prins intr-o cugetare patimasa. "Gandurile veacului acesta, spune Evagrie, le-a dat Domnul omului ca pe niste oi unui pastor bun. Pustnicul trebuie deci sa

pazeasca zi si noapte turma aceasta, ca nu cumva sa fie rapit vreun miel de fiarele salbatice, sau sa-l ia talharii. Asadar, daca gandul despre fratele nostru se invarteste in noi invaluit in ura, sa stim ca o fiara l-a luat pe el. Asemenea si gandul despre femeie, daca se intoarce in noi amestecat cu pofta". Iar metoda cea mai sigura prin care putem pazi nevatamat gandul simplu, sau gandul bun aparut in noi, prin care putem sta tare pe langa el, este sa-l asociem cu gandul la Hristos, sa i-l aducem Lui ca jertfa. Prin aceasta am preintampinat rapirea si ducerea lui pe panta unei cugetari patimase. Prin aceasta am dat cugetarii si vointei noastre un sprijin, incat pot ramane fidel acestei forme prime a gandului care a aparut. Altfel, patima duce cugetarea, fara sa vrem, pe cine stie ce carari, producand fenomenul asa-zis al imprastierii ei, pana ce scapam cu totul franele gandurilor din mana, ceea ce aduce si o viata externa necontrolata si patimasa. Paza gandurilor este o paza ce si-o face mintea sie insesi. Desigur, mintea nu poate fi oprita de a lucra continuu. De aceea trebuie sa veghem mereu asupra ei. Iar scopul acestei vegheri este fie ca, primind gandul, sa se desfasoare intr-o cugetare pioasa, provocand asociatii de ganduri cucernice, fie ca, aparand alte ganduri ca inceputuri de alte serii, ele sa fie iarasi din prima clipa indrumate pe albia cea sanatoasa. Aceasta este o cale stramta, o cale sustinuta de un efort continuu, care la inceput e foarte grea, dar cu vremea devine tot mai usoara. Aducand mereu primele ganduri nevinovate jertfa lui Hristos, la inceput prin nadejdea ca ne va face simtita prezenta Lui in inima, caci deocamdata nu-I simtim prezenta, vom sfarsi prin a simti ca e in noi, caci ni se va deschide inima noastra in care salasluieste El. Pentru ca in definitiv, aceasta este inima: sensibilitatea pentru prezenta lui Hristos si sensibilitatea statornica pentru bine. in mod concret experienta ca avem o inima o vom castiga cand vom simti prezenta lui Hristos, cand ea s-a deschis ca sa-L vedem. Pana nu vedem pe Hristos in noi, n-am dobandit "simtirea mintii", "simtirea inimii" pentru Hristos, cum spune Diadoh al Foticeii, nu ni s-a deschis inima, ca de acolo sa ni Se descopere Hristos si sa se reverse peste toata viata noastra si sufleteasca, si exterioara bunatatea si intelegerea Lui, unite cu bunatatea si intelegerea noastra. Pana nu s-a facut aceasta deschidere, aceasta trezire a "simtirii" prezentei lui Hristos, prin minte, trebuie sa batem la usa ei cu gandurile jertfite lui Hristos, in nadejdea ca vom dobandi simtirea prezentei Lui si prin aceasta ni se va deschide inima. E singurul mijloc prin care putem face sa ni se deschida inima si sa ni Se descopere Hristos in noi, singurul mijloc prin care putem afla ca avem o inima si pe Hristos in ea, prin care putem deveni "oameni de inima" in mod efectiv. Trebuie sa ne exercitam in acte de sensibilitate, ca sa dobandim sensibilitatea. Caci inima, si Hristos cel din ea, nu primeste nici un gand patimas, invartosat, murdar, si deci nu se deschide la bataia acestui fel de ganduri. "Camarile acestea curate care sunt cele mai dinlauntrul sufletului si casa a lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile desarte ale veacului acesta, fie ca sunt rationale, fie ca surit nerationale, fara numai acestea trei pe care le-a numit Apostolul: credinta, nadejdea si dragostea". Dar credinta, nadejdea si dragostea exprima starea de sensibilitate pentru Hristos a celui ce bate la usa inimii sale, devenita prin Botez casa a lui Hristos, cu fiecare gand intai nascut. Inima isi are si ea strafundurile ei, precum simtirea lui Hristos salasluit in ea, intensitatile ei. Nu de la prima deschidere a inimii experiem toate adancurile ei, sau simtim deplin pe Hristos. Exista un progres in aceasta simtire. De aceea mintea sau

cugetarea ce-si duce mereu primul gand la usa inimii, trebuie de fiecare data sa caute a patrunde tot mai adanc in inima, o data ce i s-a deschis, umplandu-se de o tot mai intensa simtire a infinitatii dumnezeiesti a lui Hristos. Am vazut ca este o paza a mintii prin ea insasi. Ea are ca scop sa o fereasca de imprastiere, sa-i pazeasca fiecare gand nerapit de asociatiile intamplatoare sau patimase. Dar intrucat aceasta paza a mintii, care e tot una cu paza gandurilor, nu poate reusi in stradania ei decat daca isi duce mereu gandurile spre poarta inimii, operatia aceasta statornica se mai numeste si strajuire a inimii, nu numai in sensul de a pazi inima de ceva necurat, ci si in sensul de a fi mereu la poarta ei, cu ofranda gandurilor bune, incercand sa patrunda tot mai inauntru. Stand de straja la poarta inimii, mintea nu face decat sa se pazeasca pe sine neratacita, caci inima nu e la urma urmelor decat adancul mintii. Propriu-zis, inima la a carei poarta se bate cu ganduri intinate, invartosate, nu se deschide. Omul acela nu mai are inima, e om "fara inima". Inima lui e atat de inchisa, ca a devenit o simpla virtualitate. Ducand gandurile bune spre inima, nu se actualizeaza numai inima, ci se intaresc si gandurile respective in bine. "Mintea trebuie sa vegheze asupra inimii si sa o pastreze cu toata strajuirea, incercand sa patrunda in cele mai din launtru si mai netulburate camari ale ei, unde nu sunt vanturi ale gandurilor rele, ... sa vegheze asupra inimii si sa strabata tot mai inauntru si sa se apropie numai de Dumnezeu, fara sa se scarbeasca de ostenelile trezviei si ale staruintei". Deci inima fiind locasul lui Mristos in noi, a-si indruma cineva spre inima orice gand prim nascut inseamna a-l asocia cu pomenirea lui Hristos, sau viceversa. Si mintea orientata spre inima are puterea de a-si pastra orice gand aparut, curat, nevatamat de atacurile gandurilor patimase. Caci Duhul Sfant aflat in inima e ca un "sfesnic al cunostintei" ce lumineaza in noi. "Raspandindu-si El lumina in camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate in minte acele mici si intunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se si slabesc, fiind date pe fata de lumina aceea sfanta si slavita". De aceea e bine ca mintea sa petreaca pururea cu atentia indreptata spre inima, adica spre Cel salasluit in ea. "indata ce se departeaza de inima, da loc atacului diavolului si se face in stare sa primeasca soapta lui cea rea". Aceasta se intampla cand mintea, in loc de a fi concentrata in intimitatea sa, sau in inima sa, unde este Hristos, se revarsa intreaga in cele exterioare, in regiunile miscarilor patimase din noi, sau in lumea simturilor. Desi e necesar ca mintea sa priveasca gandurile mai din afara, aduse de pofte, atunci cand e concentrata in gandul la Hristos o face aceasta in calitate de supraveghetoare ce nu-si paraseste locul sau, adica rolul superior, disciplinator, deci nu devine sclava subordonata acelor pofte. Lucrurile acestea se petrec de obicei astfel: intai apare un gand simplu in constiinta, indata, undeva la periferie se arata un gand rau, inrudit, cu tendinta de a acapara gandul simplu aparut. Imi vorbeste cineva de aur, facand sa-mi apara in constiinta ideea simpla a aurului. Dar indata, intr-un colt al constiintei isi ridica capul pofta de a avea aur, sau regretul ca nu-1 am. Gandul simplu a starnit o pofta care se concentreaza intr-un alt gand. Eu trebuie sa asociez din primul moment gandul nevinovat cu gandul la Dumnezeu. Altfel e cucerit de gandul patimii. Neutru nu poate ramane mult. Asociindu-l cu gandul la Dumnezeu, am respins atacul. Atacul apare in mod involuntar aproape la orice om, chiar de s-ar afla pe treptele duhovnicesti cele mai sporite. Iar uneori, chiar pazindu-se gandul simplu pe care-l urmareste, gandul

patimas persista. Aceasta se intampla cand omul e intarit in obisnuinta cu pacatul, pe care-l aduce momeala. Dar nu totdeauna putem apara gandul simlu, intai-nas-cut, de ghearele fiarei care-l pandeste. Aceasta se intampla mai ales atunci cand nu l-am jertfit indata lui Hristos, cand mintea nu s-a indreptat cu el spre inima, ci a privit, ca sotia lui Lot, indarat, spre atacul aparut, spre pofta ce si-a semnalizat prezenta in constiinta. Uitand mintea putin de sine si lasandu-se atinsa de adierea de dulceata ce emana din pofta trezita, se pomeneste ca i-a fost furat gandul simplu intai nascut si a fost muscat de patimi. Ea poate da lupta si acum, ca sa scape mielul cu o rana cat mai mica, sau, in orice caz, pana nu e devorat cu totul de lup. Lupta e mai grea, dar tot trebuie data. Iar ajutorul tot in gandul la Dumnezeu si tot in fuga spre inima il poate gasi. Dumnezeu nu va intarzia sa ne sara intr-ajutor daca il chemam cu toata puterea. Daca vedem ca gandul la fratele nostru a fost acoperit de ura, sa nu lasam sa se desfasoare aceasta insotire mai departe, ci sa smulgem imaginea fratelui din coltii urii, fie si rnai tarziu macar. Aceasta e a doua categorie de cazuri. in acestea ni se impune ca datorie nu sa oferim gandul intai-nascut, ca jertfa lui Hristos, ci sa "curatim gandurile". Dar mai este si a treia categorie de cazuri: anume atunci cand atacul apare din senin, nu ca un ecou contrar fata de un gand nevinovat care a rasarit in prealabil in constiinta noastra. in aceste cazuri, chiar primul gand are caracter de atac. Dar uneori e un atac asa de usor, asa de mascat, incat aproape ca nu-i putem banui caracterul de atac. El totusi trebuie demascat de la inceput, pana nu se face, din furnica, leu, de care anevoie vom mai putea scapa. Pentru aceasta se cere o sensibilitate duhovniceasca deosebita, castigata printr-un exercitiu statornic si printr-o indelungata stradanie de curatire de patimi. Prin aceasta, Duhul Sfant a devenit in noi o putere actuala, revarsata din Hristos, aflat in inima ce ni s-a deschis, incat lumineaza toate coifurile umbrite ale constiintei noastre si surprinde din prima clipa toata miscarea patimasa, fie ea cat de firava si de camuflata la inceput. Dar chiar daca nu am ajuns la aceasta sensibilitate a unei indelungate petreceri in inima, sau dupa duh, sub inraurirea si lumina lui Hristos si a Duhului Sfant, ne putem ajuta prin aceea ca orice gand care apare in constiinta il luam in primire cu numele lui Dumnezeu. De e cu totul nevinovat, prin aceasta se pastreaza ca atare; de nu e chiar slobod de patima, se va curati, despartindu-se imaginea simpla a lucrului, de patima; iar de e cu totul patimas, se va stinge. Din toate acestea rezulta ca paza gandurilor consta propriuzis intr-o depanare necontenita a numelui lui Dumnezeu in minte, in cautarea inimii, sau concentrarea in ea insasi. Dar aceasta nu e decat o rugaciune concentrata, neintrerupta; ea nu e inca rugaciunea curata, despre care se va vorbi la locul sau. Parintele Dumitru Staniloae