Orthodox Christianity And Nationalism In Nineteenth-century Southeastern Europe.docx

Masterul de Istoria și socioantropologia epocii moderne

Sofia Alexandra Poșircă

Orthodox Christianity and Nationalism in Nineteenth-Century Southeastern Europe (ed. Lucian Leuștean)

Procesul de formare a națiunilor în comunitatea ortodoxă balcanică a presupus coalizarea instituților politice și a comunităților religioase cu scopul dobândirii suveranității naționale. Prezentând cum bisericile Greciei, României, Bulgariei și Serbiei au obținut autocefalia față de Patriarhia Constantinopolului odată cu începerea declinului Imperiului Otoman, lucrarea Orthodox Christianity and Nationalism in Nineteenth-Century Southeastern Europe analizează rolul Bisericii Ortodoxe în construirea identităților naționale. Lucrarea de față este un volum colectiv de 276 pagini, publicat în anul 2014, la Fordham University Press din New York, structurat în șase capitole și un epilog, semnate de șase autori: Bojan Aleksov, Daniela Kalkandjieva, Paschalis M. Kitromilides, Lucian N. Leuștean, Dimitris Stamatopoulos. Lucian N. Leuștean este editorul acestei cărți, fiind conferențiar universitar la Universitatea Aston, din Birmingham, departamentul Politici și Relații Internaționale, el fiind autorul lucrărilor The Ecumenical Movement and the Making of the European Community (Oxford University Press, 2014) și Orthodoxy and the Cold War. Religion and Political Power in Romania, 1947-65 (Palgrave, 2008). Volumul de față este al cincelea dintre cele coordonate de Leuștean și a fost premiat cu Premiul CHOICE Outstanding Academic Title. Orthodox Christianity and Nationalism in Nineteenth-Century Southeastern Europe face parte din ampla serie Orthodox Christianity and Contemporary Thought, coordonată de George E. Demacopoulos și Aristotel Papanikolaou, ambii directori și profesori de teologie la Centrul de Studii Creștin Ortodoxe din cadrul Universității Fordham, universitate iezuită din New York. Este o serie care încearcă o apropiere a credinței ortodoxe de sistemele de gândire contemporane, printr-o abordare interdisciplinară a istoriei creștinismului ortodox și prin coroborarea surselor patristice cu argumentele teologice actuale. Toate lucrările din această serie sunt de mare actualitate, iar cea de față este esențială în înțelegerea relevanței creștinismului ortodox în provocările din lumea balcanică de-a lungul istoriei. De altfel, Centrul de Studii Creștin Ortodoxe, prin întreaga sa activitate publicistică șia propus să promoveze istoria creștinismului ortodox atât în comunitățile clericale cât și în discursul public popular.

1

Masterul de Istoria și socioantropologia epocii moderne

Sofia Alexandra Poșircă

Utilizând sursele arhivistice disponibile după căderea comunismului în Europa de SudEst și Rusia, precum și surse edite din limbile greacă, sârbă, bulgară, română și rusă, acest volum analizează istoria complexă a modurilor prin care bisericile ortodoxe s-au implicat în mișcările naționaliste. Spre deosebire de perspectiva centralizată asupra dogmei și a organizării pe care a adoptat-o Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă a păstrat în ultimele două secole centralizarea dogmei dar a încurajat organizarea bisericilor pe criterii etnice și cu structuri ierarhice diferite. Comparativ cu alte lucrări care au avut ca subiect abordarea ale relgiei și naționalismului din Estul Europei lucrarea de față diferă prin faptul că este accesibilă din punct de vedere lingvistic (după cum știm istoriografia asupra acestui subiect fost multă vreme indisponibilă vorbitorilor de limbă engleză) și prin faptul că aduce pe scena istoriografiei occidentale și americane o analiză foarte detaliată asupra interdependenței

dintre nașterea Bisericilor

Ortodoxe naționale și nașterea statelor-națiune din Balcani. Fiecare din cele șase capitole ne prezintă prin descrieri detaliate evenimentele istorice care au legat Biserica, statul de mișcarea de formare națională, ilustrate prin pasaje din documentele din arhivă riguros selecționate, care se referă la activitatea Patriarhiei Ecumenice și bisericile ortodoxe din Grecia, Serbia, România și Bulgaria. Capitolul care deschide volumul, Orthodox Christianity and Nationalism: An Introduction, este semnat de editorul lucrării, Lucian N. Leuștean, și trasează liniile de analiză vizate în cercetarea de față. Este o ilustrare a relației dintre Biserica Ortodoxă și procesul de construire a națiunii în cazul grecilor, sârbilor, românilor și bulgarilor. Întrebările la care dorește să răspundă sunt: prin ce mijloace au susținut bisericile ortodoxe procesul de formare a identității naționale? Care a fost rolul elitei politice și clericale în obținerea autocefaliei bisericilor ortodoxe? Naționalismul din Sud-Estul Europei a îmbrăcat o haină religioasă în secolul al XIX-lea? Pentru început, prezintă rolul elitei clericale românești în răspândirea ideologiei naționaliste, un exemplu de la care pornește autorul fiind predica preotului Neofit Scriban din catedrala ortodoxă din Moldova, din 5 ianuarie 1859, care a influențat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept conducător al Principatului Moldovei, pentru ca mai târziu să aibă loc Unirea Principatelor Române. Deși naționalismul a fost ideologia dominantă a secolului al XIX-lea, în cele mai multe cazuri, Bisericile Ortodoxe au reuși să se afirme din punct de vedere național numai după Primul Război Mondial. În opinia lui Leuștean ,,din punct de vedere teoretic, studiul de față oscilează 2

Masterul de Istoria și socioantropologia epocii moderne

Sofia Alexandra Poșircă

între cele patru paradigme ale naționalismului: modernism, etno-simbolism, perenialism, primordialism”1. Pentru religia creștin-ortodoxă, relația dintre stat și biserică se numea ,,symphonia” și se baza pe ,,sistemul reciprocității”, în care liderii religioși și cei politici lucrau împreună pentru binele credincioșilor. În secolul al XIX-lea, acești lideri au identificat un inamic comun, atât în Imperiul Otoman , cât și în autoritatea religioasă a Patriarhiei Ecumenice. Bisericile Ortodoxe au contribuit foarte mult la dezoltarea educației, un factor de consolidare a națiunii, acest proces fiind dublat și de acțiunile de modernizare întreprinse de membrii celorlaltor straturi sociale, fiind promotori fervenți ai naționalismului. Biserica a coagulat ideologia naționalistă, utilizând simboluri și mituri care ilustrau ,,symphonia” bizantină, pentru atragerea suportului popular masiv. Din punct de vedere al paradigmei perenialiste, grecii subliniau originea lor din timpurile erei elenistice, românii făceau apel la originea latină a poporului, bazată pe argumentul linvistic, originea latină a limbii române. Leuștean introduce ideea întrepătrunderii dintre identitatea creștină și cea națională, indivizii identificându-se cu un grup religios cu care împărtășeau același ritual, aceleași mituri și simboluri religioase, ceremonii liturgice, deși erau supuși unor autorități politice diferite. Vizunea autorilor asupra fenomenului naționalismului este originală, studiul pornește de la modul în care Patriarhia Ecumenică a receptat modificările ideologice din secolul al XIXlea. Astfel, capitolul următor, The Ecumenical Patriarchate, scris de Paschalis M. Kitromilides, subliniază necesitatea abordării dintr-o nouă perspectivă a reacției Patriarhiei Ecumenice față de naționalism. Kitromilides sugerează observarea incompatibilităților de natură ideologică și spirituală dintre comunitatea creștină și Imperiul Otoman, pornind de la premisa că Patriarhia Ecumenică se considera apărătorul tradiției creștin-ortodoxe în fața naționalismului. Noua ideologie era o forță ce modifica fața Europei, și implicit a Bisericii, iar Patriarhia Ecumenică a fost nevoit să se confrunte pe mai multe niveluri cu mișcarea naționalistă: în primul rând la nivelul relațiilor cu noile state naționale formate în Balcani, care reclamau autocefalia bisericilor ortodoxe locale; apoi la nivelul guvernării comunității ortodoxe din Imperiul Otoman și la nivelul relațiilor cu statul Otoman. Trecând prin filtrul clasificării mai sus menționate, pentru primul nivel analizat de autor, este analizat modul în care Constantinopolul a reacționat la mișcările de obținere a autocefaliei. Un exemplu oferit în acest sens este cel al Bulgariei, care, în 1870 au obținut un edict de la Sublima Poartă prin care se înființa un exarhat bulgar format din treisprezece dieceze, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. În cadrul sinodului din Istambul, din 7 august 1872 s-a decis Orthodox Christianity and Nationalism in Nineteenth-Century Southeastern Europe, ed. Lucian N. Leuștean, Fordham University Press, New York, 2014, p. 6. 1

3

Masterul de Istoria și socioantropologia epocii moderne

Sofia Alexandra Poșircă

că bulgarii se făceau vinovați de erezia etno-filetismului, separarea bisericii pe criterii etnice, iar acest exarhat a fost declarat schismatic, condamnat și liderii clericali au fost excomunicați. Numai în 1945, în noua conjunctură politică, Patriarhia a hotărât să recunoască Biserica Bulgară. Pentru ilustrarea celui de-al doilea nivel, este prezentată situația Bisericii Ortodoxe din Cipru, care a obținut aurocefalia în anul 431, la al treilea Conciliu Ecumenic din Efes. În timpul arhiepiscopilor Chrysanthos (1767-1810) și Kyprianos (1810-21), această biserică a trecut printr-un proces de renaștere. În anul 1828, la scurt timp după ascensiunea arhiepiscopului Panaretos, a început mișcarea prin care se urmărea integrarea Ciprului în Imperiul Greciei. Dea lungul secolelor, Biserica Ortodoxă din Cipru s-a bucurat de pace și respect, iar sentimentul identității grecești din Cipru s-a consolidat, determinând mai târziu mișcarea națională. Deși se bucurau de recunoașterea statutului lor de lideri religioși ai unui grup semnificativ de persoane din Imperiu, patriarhii erau supuși arbitrariului puterii despotice. Ca exemplu pentru această afirmație este oferit cazul martiriului patriarhului Grigorie al V-lea, care a fost spânzurat de poarta principală a Patriarhiei Ecumenice din Fanar, Istanbul, în 10 aprilie, 1821 în noaptea duminicii Paștelui, devenind un simbol al naționalismului grec.Kitromilides consideră că acest eveniment ilustrează legătura dintre religia ortodoxă și naționalism. Faptul că Grigorie al V-lea a rămas fidel tradițiilor spirituale, canonice și pastorale, l-a transformat în inamicul naționalismului, ideologie seculară care urmărea schimbarea, transformarea. În perioada reformelor din Imperiul Otoman, care debutează cu hatișeriful (Hatt-i Humayun) din februarie 1856, s-a permis afirmarea identității creștinilor ortodocși, element ce s-a reflectat și în arhitectura edificiilor de cult ortodoxe ridicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această perioadă va lua sfârșit odată cu venirea la putere a Sultanului Abludhamid (1876-1909), în timpul căruia vechiul conflict dintre creștinism și islam va îmbrăca haina naționalismului. Capitolul al treilea, The Orthodox Church of Greece, este studiul lui Dimitris Stamatopoulos asupra procesului prin care Biserica Ortodoxă din Grecia a obținut autocefalia față de Patriarhia Ecumenică. Înființarea Bisericii autocefale a fost rezultatul presiunii politice exercitate de ambasadele franceză și engleză asupra Greciei, cu scopul de a slăbi influența rusească, iar procesul de înființare pare să repete modelul rusesc. După aducerea lui Kapodistrias înapoi în Grecia în anul 1828, a început procesul de înființare a bisericii autocefale, însă politica sa centralizatoare a nemulțumit profund elita peloponesiacă, fapt ce a dus la asasinarea sa în anul 1831. 4

Masterul de Istoria și socioantropologia epocii moderne

Sofia Alexandra Poșircă

Adamantios Korais a susținut public nevoia de eliberare a Bisericii ortodoxe grecești de sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, a propus un model rusesc de reformă ecleziastică. Teoria sa a fost preluată de Theoklitos Farmakidis, care susținea că autonomia politică fără autonomia bisericii este absurdă. Astfel, în iulie 1833, Legea Organică a Autocefaliei Bisericii Greciei a fost publicată, dar rolul de conducător al acesteia avea să fie al Sfântului Sinod, format din cinci membri, în fruntea cărora era Împăratul Greciei. În octombrie 1834, opozantul lui Farmakidis, Konstantinos Oikonomos a făcut presiuni pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Greciei de către Patriarhia Ecumenică. Recunoașterea va veni mult mai târziu, în 16 iulie 1850, când Sinodul Endemousa din Constantinopol va declara autocefalia Bisericii Greciei. Stamatopoulos consideră că Patriarhia Ecumenică vedea formarea bisericii pe baza criteriului național drept începutul unui proces de fisurare a oikumene-lui ortodox. Din această perspectivă este analizată relația dintre biserica ortodoxă și societatea civilă și hibridizarea sferei publice. Corpul clerical contribuia la organizarea colectivă a societății civile, crea organizații, asociații, iar prin influența protestanților au luat naștere organizațiile paraecleziastice, fiind criticate de neo-ortodoxie. Capitolul patru, intitulat The Serbian Orthodox Church, semnat de Bojan Aleksov, descrie etapele prin care s-a format ceea ce astăzi numim Biserica Ortodoxă a Sebiei și abordează și rolul dezvoltării sistemului de educație în lenta formare a națiunii sârbe. În cadrul acestui capitol, autorul evidențiază rolul crucial pe care la-u avut elitele laice în formarea identității naționale. Numai după finalul primei mari conflagrații mondiale cele șase autorități ecleziastice din Regatul Sârbo-Croato-Sloven s-au unit sub o singură patriarhie. Moștenirea otomană și influența habsburgilor și-au pus amprenta asupra bisericii sârbe în secolul al nouăsprezecelea. Rolul Bisericii Ortodoxe Sîrbe în dobândirea independenței și în realizarea unității poporului sîrb în decursul secolelor XIX și XX a fost de o importanță majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Karlowitz, care însemna înființarea unei structuri bisericești autonome într-o țară creștină și liberă. Mitropolia din Carloviț a avut în sec. XIX lea în deosebi 2 ierarhi mari: Ștefan Stratimirovici (1790-1836/1837) și Iosif Raiacici (1842-1861). Este prezentată și situația Dalmației, care în 1873 a ieșit de sub jurisdicția Mitropoliei de Karlowitz. Bosnia și Herțegovina au prezentat foarte multe sincretisme cu credința islamică, dar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au existat tot mai multe eforturi pentru deschiderea școlilor ortodoxe, iar în 1866 s-a deschis primul seminar ortodox. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea 5

Masterul de Istoria și socioantropologia epocii moderne

Sofia Alexandra Poșircă

autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În anul 1905 Biserica din Bosnia va obține autonomia. După recunoașterea independenței Serbiei la Congresul de la Berlin, Mitropolia de Belgrad a obținut statutul autocefal de la Patriarhia Ecumenică. O problemă importantă era că majoritatea preoților conduceau o mișcare de formare a partidelor politice, fapt ce a atras diviziuni între enoriași, între biserică și religie, conform lui Aleksov. Finalul Primului Război Mondial aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor național. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat Regatul Sârbo-Croato-Sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale. După ce teritorile bisericești ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Karlowitz, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sîrbă unificată. Următorul capitol, The Romanian Orthodox Church, este realizat de editorul acestei lucrări, Lucian N. Leuștean, care prezintă cum comunitățile locale ortodoxe din Țara Românească, cele din Moldova, Transilvania și Bucovina au format Biserica Ortodoxă Română. De la începutul secolului al XIX-lea până în 1925 când este ridicată la rangul de Patriarhie Biserica Ortodoxă Română, biserica a fost influențată de naționalism. Caracterul național al bisericii a fost determinat de o serie de factori, în primul rând de faptul că ierarhii cu cele mai înalte funcții în scaunele mitropoliei mergeau de la o dieceză la alta, demonstrând unitatea religioasă și comuniune etnică. Un exemplu este Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni care a păstorit în Țara Românească și Moldova apoi s-a mutat în Basarabia. Biserica a jucat un important rol de unificare națională în unirea Principatelor, și, împreună cu statul s-a angajat în câștigarea susținerii maselor populare. Biserica Ortodoxă Română a luat ființă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol și ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată, arhiepiscop de București, în rangul de Mitropolit Primat al României. Titlul de Mitropolit Primat fusese acordat pentru prima dată de autoritățile laice mitropolitului Nifon Rusailă în 11 ianuarie 1865. Pe parcusul secolelor, prin dezvoltarea mișcării naționale, Biserica a fost prima care a contribuit la evoluția politică a statului. În ultimul capitol, The Bulgarian Orthodox Church, Daniela Kalkandjieva susține că până în 1870, când se înființează exarhatul Bulgariei, societatea bulgară nu a avut un centru instituțional de putere care să coordoneze transformarea sa într-o națiune modernă în perioada în care ideologia naționalistă pătrundea în spațiul Balcanic. Din acest motiv, mișcarea de 6

Masterul de Istoria și socioantropologia epocii moderne

Sofia Alexandra Poșircă

formare a națiunii bulgare este diferită de cea greacă, sârbă și română. Ea subliniază uriașul efort depus de elita clericală pentru definirea ierarhiei bisericești. Printre elementele care au păstrat vie comunitatea ortodoxă bulgară, au fost mânăstirile. Deși erau sub jursidicția Patriarhiei de Constantinopol, acestea au păstrat liturghia în limba slavonă. Autoarea analizează Mișcarea Națională a Bisericii Bulgare, din anii 1820-1870 (tsûrkovno-natsionalno dvizhenie), care a facilitat asocierea identității naționale cu independența bisericii. Pe data de 28 februarie 1870, Marele Vizir Âli Pașa a dat decretul înființării exarhatului Bulgar. Deși decretul sultanului nu garanta independența deplină a bulgarilor ortodocși de Patriarhia Constantinopolului, înființarea Exarhatului bulgar și lupta pentru independență bisericească a oferit bulgarilor un nou statut politic și religios. În perioada 1870-1908, formarea identității naționale bulgare era principalul scop al exarhatului și a puterii politice din statul eliberat. În perioada 1872-1913, Exarhatul Bulgar a susținut înființarea școlilor de stat și a urmărit să imprime sentimentul conștiinței naționale tineretului bulgar. În data de 22 septembrie 1908, Principatul Bulgariei și-a proclamat în mod oficial independența față de Imperiul Otoman și și-a schimbat statutul de la „principat” la „regat”. Această mișcare politică a oficializat și anexarea provinciei otomane „Rumelia răsăriteană”, care se afla sub controlul bulgarilor încă din 1885. În 1945, după ce și-a mutat sediul de la Istanbul la Sofia, renunțând la pretențiile pentru diecezele din Macedonia, iar tendința anti-greacă s-a diminuat, naționalismul bulgar pierzând din caracterul religios. În urma descrierii conținutului acestui volum, observăm că procesul de formare națională al popoarelor din Sud-Estul Europei a demonstrat că bisericile ortodoxe din această regiune au fost promotoarele fervente ale independenței naționale. Recunoașterea statelornațiune din Sud-Estul Europei în secolul XX, odată cu dispariția Imperiilor Otoman, AustroUngar și Țarist, a fost sprijinită de caracterul naționalist al Bisericilor Ortodoxe din aceste state. Consider că Orthodox Christianity and Nationalism in Nineteenth-Century Southeastern Europe reliefează foarte bine modul prin care fiecare biserică ortodoxă a susținut mișcarea de formare a națiunii, cum puterea politică s-a implicat pentru înființarea bisericii naționale și cum naționalismul a îmbrăcat haina religioasă în Sud-Estul Europei. Abundența surselor inedite, precum și descrierile minuțioase ale evenimentelor istorice cărora li se alătură anexe cu datele cronologice dau lucrării de față caracterul de instrument necesar cercetării Istoriei Bisericii Ortodoxe, fiind de mare actualitate în domeniul cercetării contemporane asupra acestui subiect.

7

Masterul de Istoria și socioantropologia epocii moderne

Sofia Alexandra Poșircă

Aspectul ,,luptei pentru educație” a Bisericii Ortodoxe a constituit laitmotivul fiecărui capitol, dezvoltarea educației a avut un rol crucial în mișcările de emancipare națională ale fiecărei națiuni Balcanice. Analizând începuturile mișcărilor de afirmare națională, volumul de față are meritul că a explicat realitățile actuale ale spațiului balcanic, surprinzând rolul bisericii în menținerea conștiinței naționale a populației ortodoxe balcanice. În concluzie, Orthodox Christianity and Nationalism in Nineteenth-Century Southeastern Europe prezintă cu rigurozitate formarea statelor-națiune Grecia, Serbia, România și Bulgaria, relația acestora cu Patriarhia Ecumenică, relația cu trecutul lor istoric, legătura interdependentă dintre biserică și stat în procesul de formare națională, precum și relațiile dintre aceste state. Alături de celelalte șase volume din seria Orthodox Christianity and Contemporary Thought, lucrarea de față introduce o nouă metodă de abordare a subiectului, analizând resorturile profunde ale implicării Bisericii Ortodoxe în formarea statelor-națiune.

8