Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu (1838-1907) Este cel mare pictor român pictor român din secolul al XIX-lea. S-a născut dintr-o familie de ţărani. Încă de la vârsta de 12 ani, după o scurtă ucenicie în atelierul pictorului A. Chladek, a început să picteze icoane pentru a-şi câştiga existenţa. Mai târziu a primit comenzi de pictură murală pentru biserici, pe care a executat-o în spiritul laicizant al vremii (ansamblul din biserica mănăstirii Agapia, 1858-1860, remarcabil prin interpretarea realistă a chipurilor de sfinţi şi prin coloritul luminos). Sub influenţa ideilor unioniste şi a baladelor lui D. Bolintineanu, Grigorescu a încercat compoziţia istorică (“Mihai scăpând stindardul”; câteva desene alegorice naive dar sincere, pe tema Unirii Principatelor). În 1861 cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, a obţinut o bursă de studii şi a plecat la Paris, unde a lucrat un an în atelierele Şcolii de arte frumoase şi apoi s-a alăturat grupului de la Barbizon. În aceeaşi perioadă, Grigorescu a studiat pe marii maeştrii ai picturii universale (Rembrandt, Rubens, Géricault, Courbet), după care a făcut numeroase copii. În Franţa, în ţară, iar în 1873-1874 în Italia, talentul său viguros s-a afirmat în tablouri pline de poezie, înfăţişând chipuri de oameni (“Paznicul din Chailly”, “Bătrână cârpind”, “Pifferaro”) şi admirabile privelişti din natură (“Apus de soare la Barbizon”, “Bâlci la Rucăr”, “Cheile Dâmbovicioarei”, peisaje de la Bărăgan). În 1873, prin participarea sa cu peste 140 de lucrări la expoziţia de la Bucureşti organizată de “Societatea amicilor belelor-arte”, Grigorescu s-a impus atenţiei generale. Artist-cetăţean, însufleţit de un înalt patriotism, Grigorescu a fost chemat în 1877 ca reporter pe front, participând la cele mai însemnate episoade ale campaniei. Acolo a lucrat cu siguranţa şi rapiditate sute de desene, care redau aspecte şi tipuri semnificative ale războiului pentru independenţă. Pe baza acestora a pictat mai târziu numeroase tablouri pătrunse de caldă umanitate, de solidaritate cu soldaţii (“Spionul”, “Santinela”, “Convoi de prizonieri turci”; studiul şi compoziţia de mari proporţii “Atacul de la Smârdan”). După terminarea războiului, dezamăgit de regimul din România, Grigorescu a plecat în 1881 la Paris. În Franţa a avut o activitate de creaţie bogată, încheiată cu expoziţia sa de la Paris din 1887, care l-a consacrat ca pictor de valoare europeană. Din această epocă datează o valoroasă suită de tablouri, în special peisaje, care reprezintă colţuri de oraşe bretone şi normande, sau marine, remarcabile prin transparenţa atmosferei (“Pescăriţă la Pagina 1

Granville”, “Stradă la Vitré”, “Plajă la ocean”), realizate într-o factură largă şi sigură, în care tuşele sugerează formele, culorile şi lumina. Întors în ţară, Grigorescu s-a concentrat timp de două decenii asupra transpunerii în pictură a vieţii satului nostru şi a priveliştilor ţării, evocând trăsăturile fizice ale poporului şi atmosfera specifică a peisajului românesc, pentru care Al. Vlahuţă l-a numit “rapsod al pământului nostru”. El a relevat într-o viziune optimistă frumuseţea fizică şi morală a ţăranului român, integrat mediului său de viaţă (“Ţăran de la munte”, “Ţărancă voioasă”, “Ţărancă tânără”, “Cioban”). Varietatea tipurilor din pictura lui Grigorescu este întregită de lucrări ca “Mocanul”, în care personajul masiv, monumental, cu chipul îngândurat şi dârz, este una dintre cele mai autentice redări ale ţăranului de la munte, sau ca portretul caricatural al aşa-numitului “Vechil”. Grigorescu a reflectat, la un nivel neatins în pictura românească de până la el, viaţa oamenilor simpli. În tablourile care reprezintă casele mizere din marginea satelor (“Coliba”, “Bordei”, “Târlă părăsită”, “Ţăran pe prispă”), el a redat cu o vădită nuanţă critică imaginea traiului ţăranilor săraci. Peisajele lui Grigorescu, însufleţite cel mai adesea de prezenţa omului în mijlocul naturii, mergând sau întorcându-se de la muncă (“Fete lucrând în poartă”, “Hanul de la Orăţii”, “Drum greu”), subliniază poezia priveliştilor de deal şi de câmpie, a drumurilor de ţară, a colţurilor de pădure şi a luminişurilor, pictate în zilele de vară însorite sau în lumina dulce a toamnei. Grigorescu a dat peisajelor sale o mare strălucire şi luminozitate (“Luminiş”, “Printre dealuri şi muscele”) şi a încetăţenit în arta noastră plein-air-istă. De-a lungul întregii sale activităţi a cultivat cu deosebită măiestrie portretul, în pictură şi în desen, dovedind un excepţional talent în transpunerea psihologiei individuale şi sociale a modelelor sale (ex. “Portretul marelui ban Năsturel Herescu”; seria portretelor de evrei, portrete delicate de femei sau portretul-compoziţie “Amatorul de tablouri”). Maturizarea pictorului, evoluţia lui lăuntrică sunt exprimate cu fidelitate în toată seria de autoportrete (ex. Cele din 1857, 1868 ş.a.). Pasionat desenator şi acuarelist, Grigorescu a lăsat nenumărate schiţe pline de vervă, cu o notaţie sintetică a atitudinilor, mişcărilor, fizionomiilor sau lucrărilor de sine stătătoare de mare valoare artistică (“Înmormântare la ţară”, “Cap de ţigăncuşă”, “Femeia în roşu”). În ultimii ani ai vieţii a lucrat o serie de tablouri în care a înlocuit observaţia directă şi sentimentul sincer cu o prezentare idilică. Grigorescu a pictat însă şi în aceşti ani, alături de imagini de Pagina 2

ciobani, ciobăniţe şi de care cu boi executate în serie, într-o tonalitate deschisă, spălăcită (aşa numita “fază albă”), tablouri de o autentică factură realistă. Colorist de mare sensibilitate şi prospeţime, Grigorescu a fost receptiv la inovaţiile impresioniştilor, cu ale căror opere a venit în contact în perioadele petrecute în Franţa, fără a renunţa însă niciodată la soliditatea desenului, la adevărul obiectiv al imaginii, dezvoltându-şi necontenit viziunea realistă. Prin realismul şi măiestria excepţională, prin sinceritatea şi lirismul ei, creaţia lui Grigorescu a reuşit să determine în pictura românească, dominată până la el de preceptele rigide şi schematice ale academismului, şi a ridicat-o pe aceasta la o înaltă treaptă de dezvoltare. Opera sa a legat strâns arta de popor şi a avut un rol decisiv în formarea marelui pictor Ion Andreescu, o puternică influenţă stimulatoare asupra artiştilor de frunte din acea vreme şi generaţiile următoare, precum şi asupra formării interesului pentru artă în marele public.

Pagina 3