Neuropsihologia Proceselor Afective

STRUCTURI NERVOASE IMPLICATE IN TRAIRI AFECTIVE SI NEUROPSIHOLOGIA PROCESELOR AFECTIVE

MARCU IOANA BIOLOGIE AN III

1

STRUCTURI NERVOASE IMPLICATE IN TRAIRI AFECTIVE SI NEUROPSIHOLOGIA PROCESELOR AFECTIVE

Omul este o fiinta cognitiva, ganditoare, rationala, constienta. Dar este in egala masura si o fiinta afectiva, sentimentala, care, in toate imprejurarile vietii reflecta relatiile dintre el si mediu sub forma de trairi si atitudini. Fie ca procesele afective se constituie intr-o categorie aparte de procese psihice, fie ca sunt incluse in categoria proceselor reglatorii alaturi de vointa, motivatie si atentie, ele au aceeasi importanta precum procesele cognitive ori cele volitionale ; sunt, totodata, in legatura cu acestea si apartin psihicului uman. Procesele afective sunt considerate procese reglatorii datorita faptului ca ele alcatuiesc fondul si latura energetica a vietii psihice, determinand sau influentand puternic atitudinile omului si comportamentul sau. Afectivitatea indeplineste, asadar, un rol important in declansarea si sustinerea energetica a activitatii adaptative deoarece ea consta in ansamblul proceselor psihice care reflecta, sub forma de trairi specifice, raportul dintre persoana umana ca subiect si realitatea inconjuratoare ca obiect, deci raportul de concordanta sau discordanta dintre dinamica evenimentelor interne (stari de necesitate, motive) si dinamica evenimentelor externe (stimuli, situatii obiective). Fiziologic, starile afective se exteriorizeaza deoarece sistemul nervos somatic se afla in legatura cu cel vegetativ, existand o interactiune sincronica, trairea subiectiva avand la baza mecanisme neurosomatice. Interesant este ca exista o activitate emotionala nespecifica, la subiectul adult, ce raspunde unor stimuli din afara nedefiniti, dar pregateste activitatea perceptiv-cognitiva specifica. Stimulii sunt treptat diferentiati si identificati, iar reactia emotionala primara,

2

nespecifica, va fi inlocuita cu trairea emotionala specifica, potrivit stimulului. Reactia primara ramane sa apartina reflexului neconditionat de orientare, iar trairea specifica se asociaza actului cognitiv veritabil. Exista insa diferente individuale intre subiecti privind modul de reactie emotionala la aceleasi cauze, fapt care arata ca afectivitatea depinde si de motivatie, de semnificatia pe care o au pentru fiecare om faptele, evenimentele din realitatea obiectiva si din propriul organism. Este posibil ca, uneori, procesele afective sa apara si sa se dezvolte pornind de la amintiri sau de la imaginatie. Desfasurarile emotionale apar, oricum, la impactul dintre cerintele subiectului si ceea ce ofera viata, realitatea in legatura cu acestea. De aici, polarizarea : satisfactie, placere, entuziasm, euforie daca cerintele, motivele sunt satisfacute – sau nemultumire, dezaprobare, necaz, mahnire in cazul nesatisfacerii cerintelor. Asa stau lucrurile privite in general, schematic. In realitate, starile emotionale sunt complexe, adesea concordanta dintre cerinte si datele realitatii este partiala, nu raspunde integral-pozitiv motivelor, dar orice asemenea confruntare se inscrie in experienta de viata a subiectului si contribuie la cunoastere. Totodata, in dinamica lor, emotiile sustin activitatea omului, dar o si pregatesc, o anticipeaza. Autoreglajul emotional trebuie sa fie adecvat vietii, activitatii ; de la resemnare la optimism si perseverenta trebuie sa fie calea de urmat pentru a se implini adaptarea, realizarea deplina. Altfel, se ajunge la inadaptare, la stari emotionale negative si chiar la depresie. Sfera vietii afective, prin natura sa, pentru ca marcheaza formele si variatiile dispozitiei sufletesti, a constituit multa vreme un subiect de mare interes speculativ pentru specialisti. Multa vreme, in istoria culturala a umanitatii, starile de afect au fost identificate mai intai cu nebunia, apoi cu pasiunea si au constituit o tema predilecta pentru religie, filosofie, morala, arta si cultura. In perioada moderna, pasiunile in sens moral si ca forma de manifestare a bolii psihice devin obiect de studiu pentru psihiatrie. De-a lungul istoriei studiul psihicului este mult mai vechi decat studiul creierului. Studiul creierului poate fi datat in antichitatea tarzie. In aceasta peioada, creierul a inceput sa fie studiat mai ales ca fiind legat de psihic. In secolul V i.Hr. Hippocrates si Kroton considerau ca, creierul este organul dedicat gandirii si ratiunii, in vreme ce inima este organul proceselor afective.

3

Mai tarziu, in secolul II d. Hr., Galenus postuleaza(sustine, emite) o legatura permanenta intre psihic si creier. Galenus formuleaza ipoteza localizarii directe a proceselor si functiilor psihice in structurile cerebrale. (El considera ca impresiile despre lumea externa patrund prin ochi in ventriculii cerebrali unde se cupleaza cu fluidele vitale, acestea venind dinspre ficat, transformandu-se in fluide psihice „pneuma psyhicon”). Cunoasterea sistemului nervos a cunoscut o evolutie lenta, mentinanduse mult timp la un nivel vag, de presupunere. De aceea, raportarea psihicului la creier era realizata intr-o maniera globala si fenomenologica. De exemplu, in secolul XVII, Descartes considera ca intregul psihic este localizat in glanda epifiza, care se gaseste la baza emisferelor cerebrale (EC), care avea, in opinia lui, rol de dipecer al spiritelor animale si purtatoarele psihicului. O idee asemanatoare este cea a lui Willis, care facea aceeasi afirmatie, pentru corpii striati. Lancisi – pentru corpul calos. Incepand cu anatomistul german Meyer, apare ideea unei localizari distincte a proceselor psihice. Aceasta tendinta (localizationism) a atins punctul culminant la anatomistul austriac Francis Gall. El considera ca scoarta cerebrala este un conglomerat de centrii integratori(=lucreaza in corelatie cu ceilalti centrii) fiecare avand o anume functie psihica. In prezent, se considera ca abordarea lui Gall a fost importanta pentru ca: -a atras atentia asupra caracterului diferentiat al scoartei cerebrale (SC) si deasemenea a lansat ideea unor „centrii corticali” inalt specializatidin punct de vedere functional, idee care a atins o dezvoltare foarte mare in asa-numita abordare localizationista de mai tarziu. Broca (anatomist) – spre sfarsitul secolului XIX realiza diverse studii asupra creierelor unor pacienti dcedati care avusesera tulburari grave de vorbire. (afazie motorie = tulburare a creierului in zona lobului temporar stang; o persoana proceseaza mesajele dar nu poate da un raspuns). Broca a descoperit ca in mod constant aparea o leziune a unei circumvolutiuni (circumvolutiunea temp. Frontala din emisfera stanga). Wernicke – aceleasi tipuri de studii, pe alte tipuri de bolnavi (nu puteau procesa mesajul vorbit). Acestia aveau lezata circumvolutiunea temporala superioara din emisfera stanga => afazie

4

senzoriala => exista un centru al imaginii senzoriale-auditive a cuvintelor. Multe alte cercetari, realizate de cercetatori germani, au condus in primele decenii ale secolului XX la intarirea conceptiei localizationiste. In 1934, Kleist publica o harta cu detalierea localizarilor corticale, iar mai tarziu, Vogt (1951) concepe si sustine un model topic al organizarii creierului. Luria (rus), care, examinand ranitii din timpul razboaielor, isi intareste ideea de localizationism, dar o nuanteaza, lansand ipoteza localizarii dinamice. In anii ’60 curentul neuro-anatomic era foarte la moda, acesta sustinand ideea unei corespondente stranse intre localizarea unei leziuni si manifestarile neuro-psiho-patologice. Curentul neuro-anatomic a cautat confirmari in cazuistica clinica, insa, dupa parerea lui Luria, o tulburarea poate fi produsa atat prin lezarea unei anumite structuri cerebrale, cat si prin lezarea conexiunilor dintre doua sau mai multe asemenea structuri. (Luria sustinea ca o anumita functie psihica poate sa implice actiunea concomitenta si coordonata a mai multor structuri cerebrale). Unul dintre cele mai importante modele care a marcat secolul trecut dezvoltarea neuropsihologiei, este modelul creierului divizat (split brain). Gazzaniga si Sperry au reusit sa demonstreze pentru prima data prin sectionarea corpului calos, ca cele doua emisfere cerebrale lucrau simultan dar diferit. In concluzie, acest model sustine ca: 1. functiile psihice au fiecare o reprezentare cerebrala separata; 2. centrele corticale se leaga intre ele prin fascicule de substanta alba; 3. efectele neuro-psiho-patologice variaza in functie de lezarea unor cetre a substantei albe sau a ambelor. Cu toate dovezile experimentale, acest model localizationist nu a dobandit o recunoastere unanima. Daca, in ceea ce priveste functiile senzoriale si motorii lucrurile erau clare, in cazul functiilor complexe dovezile nu pareau a fi sufucient de solide. De aceea, incercarile de localizare a functiilor complexe au parut exagerate. Impotriva acestui model au aparut primele date, informatii, care arata ca o alta abordare ar explica probabil mai bine aspectele legate de functiile complexe. Modelul echipotentioalist (antilocalizationist) - Flourence a realizat studii pe porumbei, carora le extirpa anumite portiuni din creier si

5

in acest fel a reusit sa arate ca anumite functii care pareau pierdute prin extirpare reapareau dupa o vreme (fenomenul compensarii). Acest autor s-a hazardat sa afirme ca scoarta cerebrala functioneaza ca un tot amolf, nediferentiat, in ciuda complexitatii ei. Lezarea diferitelor portiuni poate sa provoace tulburari atat in sfera senzoriala cat si in cea intelectuala. Mai tarziu, neurofiziologul american Lashley, aduce noi dovezi in sprijinul acestei teorii. El realizat studii pe cobai carora le extirpa deasemenea portiuni din creier. (evolutia tabloului clinic – sarcina labirintului). El constata ca daca in primele zile dupa operatie animalele aveau tulburari semnificative ale functiilor de discriminare si orientare spatiala, treptat acestea diminuau in intensitate, finalmente comportamentul revenind la un nivel de eficienta bun. Compensarea parea sa fie dependenta de intinderea suprafetei extirpate. Primul pas catre terapia pasiunilor s-a facut odata cu psihoterapia, prin instituirea unor forme de terapie morala. La inceputul sec. XX, Freud a continuat medicalizarea pasiunilor prin incadrarea lor in pulsiuni ale inconstientului si prin crearea psihanalizei. El a realizat o separatie intre pulsiuni, care au fost alaturate instinctelor, si formele usoare ale pasiunilor, care au trecut in sfera emotional-afectiva a personalitatii. Desi apartin sferei psihologiei, starile afective au interesat si neuropsihofiziologia si din acest punct de vedere se analizeaza doua aspecte : motivatia si emotiile. Motivatia sau impulsul este un proces nervos care impinge organismul catre o anumita actiune sau scop, prin obtinerea acestuia diminuand impulsul. Actiunile rezultate pot fi pozitive, negative sau de evitare. Esenta motivatiei este reprezentata de caracterul placut al experientei. Afectivitatea reprezinta gama trairilor subiective care reflecta relatiile dintre om ca subiect si ambianta, exprimata ca o reactie atitudinala a persoanei fata de aceasta. In acest sens, comportamentul afectiv-emotional reprezinta reflectarea prin atitudine si relatii subiective a trairilor spirituale. Afectivitatea se realizeaza prin forme multiple: dispozitii, emotii, sentimente, afecte si pasiuni. Dispozitia este o stare afectiva de fond, nepolarizata, de mica intensitate si de durata variabila de la cateva ore la cateva zile, reflectand starea functionala a organismului, cat si adaptabilitatea lui la

6

ambianta. Emotia este o stare afectiva puternica, instantanee, de scurta durata si cu o orientare precisa, conditionata social, cu intense modificari functionale si cu reprecursiuni asupra starii si capacitatii functionale a oganismului. Sentimentul este expresia propriei personalitati a individului, reflectand relatii complexe si stabile cu mediul, in special social, de intensitate medie – echilibrata. Afectele sunt trairi puternice ce survin brusc si au o durata scurta, cu modificari neuro-vegetative mari, insotite de reactii mimige gestuale. Pasiunea este sentimentul ce atinge intensitati mari, dominand peroana si actele sale pentru o perioada de timp (chiar permanent) cu un impuls puternic volitional spre activitate bine directionata. Comportamentul afectiv-emotional este dominat de suportul ei motivational, orientand activitatea corecta spre satisfacerea cerintelor biologic-spirituale. Aspectele comportamentului afectiv-emotional, in forma lor extrema, se manifesta prin unul din polii contradictori ai cuplurilor: tristete-veselie, placut-neplacut, furie-blandete, frica-curaj. Trairile afectiv-emotionale nu se rezuma numai la manifestari psihice, ci se repercuta asupra functiilor viscerale si somatice. Tulburarile afectiv-emotionale intervin ca factori conditionali in patologia unor boli eticheatate drept boli psiho-somatice. Procesele psiho-afective cele mai conturate sunt emotiile, care pe langa componenta subiectiva, reprezinta si importante manifestari functionale: cutanate (vaso-motorii si sudorale), respiratorii, cardio-vasculare, musculare (de tonus, tremor) sanguine etc. Aceste manifestari functionale reflecta o exitatie nervoasa puternica, comuna si altor procese adaptative (efort fizic, hipertermie). Emotia are urmatoarele caracteristici functionale ce se manifesta succesiv si in acelasi timp se intrica: cognatia, afectul, conatia si excitatia. Cognatia sau procesul cognitiv se realizeaza in urma stimulariiprin percepere si evaluarea perceptiei, deci constientizarea senzatiei si a cauzei. Afectul este simtirea insasi. Excitatia manifestarea obiectiva a emotiei, cu rasunet organic si comportamental. Evolueaza dinamic printr-o serie de

7

modificari functionale temporare (tahicardie, ascensiune tensionala, hiperpnee, transpiratie, etc) si cu refectare comportamentala prin expresii emotionale (gesturi, expresii faciale) si actiuni. Pentru ca procesele cognitive sa determine afectul este necesar ca excitatia aferenta sa circule pe un traiect reverberant – circuitul actiunii, reprezentat in special de sistemul limbic, cu implicarea experientei anterioare a organismului (a memoriei) atat senzorio-motorie cat si afectiva (placut-neplacut) In urma evaluarii subiective rezulta starea de placere sau de neplacere, in functie de care se elaboreaza impulsul de actiune (de apropeiere sau de evitare). Stimularea aferentiala generatoare de emotii survine in cursul desfasurarii unui anumit plan comportamental de actiune. Fata de acest plan comportamental in actiune, influxul aferential poate fi concordant (potrivit) sau neconcordant (nepotrivit). Intervine in controlul asupra aferentelor in vederea reglarii proceselor emotionale, asigurat de doua tipuri de mecanisme: participatorii si reparatorii. Mecanismele participatorii, sesizand toate nepotrivirile (incongruientele), asigura toleranta temporara a noutatilor, integrarea nepotrivirilor ca atare, fara sa actioneze asupra aferentelor. Procesele participatorii realizeaza o adaptare la conditiile perturbatoare ale mediului – stabilitate de tip control extern, prin cercetarea si selectia influxului aferential. In acest caz acomodarea prin reechilibrare nu se face prin revenire la starea initiala, ci la alt nivel, cu experienta imbogatita. Intresul, afectiunea, compasiunea, admiratia, veneratia, uimirea sunt procese afective care implica mecaniseme participatorii cu angajarea persoanei fata de evenimentele din mediu. Mecanismele preparatorii pregatesc organismul pentru interactiunea cu mediul, realizand potrivire, (congruienta) prin modificari ale aferentlor, prin simplificarea lor. Procesele preparatorii realizeaza o adaptare la conditiile perturbatoare ale mediului – stabilitate de tip control intern, prin eliminarea noilor aferente, conservand planurile curente de actiune. Frica, supararea, teama, dezgustul, furia si epresia sunt procese afective ce implica incercarea eliminarii noilor aferente in vederea refacerii echilibrului tulburat. Alegerea intre mecanismele preparatorii si participatorii depinde de experienta individului, de oportunitatea momentului, de rememorarea rezultatelor experientelor anterioare in situatii similare, de contextul dispozitional etc.

8

Rezulta o stare emotionala in curs de desfasurare etichetata drept placere sau neplacere, cat si in sens prospectiv, etichetata drept optimista sau pesimista. Realizarea controlului intern sau extern face ca persoana sa simta starea emotionala pozitiva, care, in cazul mecanismelor participatorii, se traduce prin gratitudine (experienta afectiva de implinire a intentiilor) Deficiente sau perturbari ale controlului extern sau intern fac ca persoana sa resimta starea meotionala negativa in cadrul unei situatii conflituale> persistenta indelungata a unei situatii conflictuale determina un fond afectiv negativ generator de nevroza. Manifestarile afectiv-emotionale pot fi incadrate intr-una din cele trei categorii: a) Comportamentul pozitiv – stenic, cu stari emotionale de tipul placere, bucurie, veselie, etc. Cu tendinta de mentinere a avestei situatii; b) Comportamentul negativ – astenic, cu stari emotionale de tipul neplacerii, tristetii, suferintei, fricii, agresivitatii, etc. Cu tendinta de evitare sau inlaturare a acestei situatii; c) Comportamentul indiferent. Structurile nervoase implicate in afectivitate alcatuiesc, in ansamblu “creierul emotional” sau mai bine zis, sistemul limbic dar manifestarile emotionale nu se pot localiza la nivelul unei singure structuri. Astfel zonelor subcorticale le revine mai ales rolul de organizator direct al raspunsurilor emotionale si in primul rand al expresiei somatomotorii si visceromotorii. In cadrul structurilor subcorticale un rol central ii rveine hipotalamusului care concura la imprimarea aspectului motivational al comportamentului cat si al expresiei vegetativ-endocrine. Structurile superioare integrative ale afectivitatii apartin sistemului limbic si neocortexului. Astfel circuitul limbic al emotiei – circuitul Papez (hipocamp – fornix – corpii mamilari – nucleii talamici anteriori – cortexul cingulat – hipocamp) prin fenomenul de postedescarcare prelungita, asigura persistenta raspunsurilor emotionale si dupa incetarea sistemului declansator. In sistemul limbic si hipotalamus exista zone integratoare si declansatoare a manifestarilor de placere si neplacere, recompensa si pedeapsa, asigurand baza motivationala a comportamentului instinctiv. De asemenea sistemul limbic si hipotalamusul sunt generatoare ale starilor comportamentale

9

extreme placiditate – furie, starea emotionala reprezentand un echilibru dintre ele, evoluand, in rapoort cu aferentele, intre cele doua stari limita. Creierul limbic - Sistemul limbic - este elementul esential care pune in acord cortexul cu formatiunile cerebrale mai vechi. Acest creier raspunde de afectivitate si memorie. Formatiunile lui nervoase nu sunt incluse in cortex. Functia esentiala a lui este de a mentine adaptarea la mediul social. Empatia, relatiile interpersonale, convingerile, credintele, impulsul de atac si de aparare, sentimentul de securitate sau insecuritate sunt coordonate de sistemul limbic, nu de cortex. De aceea emotiile nu pot fi coordonate de ratiune, aceasta putand cel mult controla pe primele. Sistemul limbic are o anumita autonomie in raport cu creierul. O emotie aparet intensa provoaca o reactie a sistemului limbic ai blocheaza orice reactivitate a zonelor corticale. Sistemul limbic are rol selectiv, fiind un fel de filtru care asigura o selectie dupa criteriul placerii, motivatiei, interesului, reusitei. Informatiile apreciate ca interesante, trec mai intai prin el. Sistemul limbic stimuleaza zonele cortexului la care se refera informatia pozitiva (in cazul uneia negative, sub raport afectiv, informatiile ne-mai ajungand la creier, fiind oprite de sistemul limbic). S-a probat ca omul reactioneaza inainte de a vorbi ai de a gandi. De asemenea informatia nonverbala apare mult mai inainte de cea verbala, comunicarea nonverbala raspunzand (de cele mai multe ori, inainte de comunicarea verbala) la stimuli. Comunicarea sistem limbic - cortex este unilaterala deci. Sistemul limbic are un rol important si in constituirea memoriei de lunga durata. Persoana inregistreaza astfel caracterul placut sau neplacut al stimulilor, pe viitor neevitand stimulii placuti si evitandu-i pe cei neplacuti. Astfel sistemul limbic stocand toate amintirile, este resposabil de dobandirea experientei. De asemenea sistemul limbic are si un rol cognitiv care consta in producerea de imagini si in utilizarea lor. Astfel sistemul limbic este sediul afectivitatii, memoriei de lunga durata si imaginatiei. Sistemul limbic este impenetrabil la orice logica rationala. Sistem limbic stang Sistem limbic drept Sistem limbic (Emotiile) Fiecare sistem cortical este conectat cu sistemul lui limbic. Sistemul limbic stang are o influenta preponderenta atunci cand este dominant sistemul cortical stang (planifica, organizeaza, structureaza, controleaza). Sistemul limbic drept, se afla in legatura mai directa cu sistemul cortical drept fiind sursa activitatii afective, actionand cu preponderenta atunci cand ne aflam in relatie cu ceilalti. Acest model de functionare a crerierului, realizeaza o sinteza intre specializarea pe orizontala si cea pe verticala, putand sa explice varietatea

10

comportamentelor umane prin combinari intre cele patru specializari cerebrale. Sectorul cortical stang - cand acest sector este activat, persoana considera lucrurile sau ideile prin componentele lor (sectorul avand ca element predominant analiza), preferand sa utilizeze un rationament logic, intelegand usor conceptiile tehnice si stiintifice, percepand si intelegand cifrele, manipulandu-le cu usurinta (simt matematic). Ea de asemenea are gust pentru gandirea riguroasa si precisa, adunand toate faptele inainte de a decide, analizand toate posibilitatile si tinand seama de aspectele financiare. Sectorul limbic stang - activarea acestui sector face ca persoana sa aibe grija emotiilor sale, aceasta avand tendinta de autocontrol afectiv exagerat, tendinta de a se stapani, din teama ca nu cumva sa transpara mai mult din comportamentul afectiv. De asemenea, persoana are tendinta de a urma obisnuintele pentru a avea siguranta, altfel ar fi dezorientata. Ea planifica, organizeaza, aranjeaza, ordoneaza, clasifica tot pentru a fi coerent avand grija detaliilor, organizand totul pana la cele mai mici amanunte. Persoanei nu-i place schimbarea cautand sa se mentina pe locul pe care il ocupa. Sectorul cortical drept - Cand este activat acest sector, persoana gandeste o problema, vizualizandu-i toate datele, apeland la intuitie si imaginatie. Ea accepta ambiguitatea si nu se teme de faptul ca ar putea rasturna regulile stabilite. Facand sinteza elementelor disparate pentru a crea ceva nou. Persoana este plina de idei, inventand solutii de perspectiva, vazand lucrurile in ansamblu, nereducandu-l la componente. Plecand de la cazuri particulare, concepe idei, ganduri, dezvoltand conceptii generale. Ea se dedica de asemenea unor activitati artistice: pictura, muzica, sculptura. Secturul limbic drept - persoana cu acest sector activat, este foarte interesata de relatiile umane, simtindu-se bine in grup dar si in intimitate, simtind reactiile celorlalti si dorintele acestora fara sa fie nevoie sa vorbeasca, intelegand intuitiv sentimentele si emotiile altora si surprinzand nonverbal problemele interpersonale. Ea foloseste comunicarea empatica, nefiindu-i frica de emotiile sale, simtindu-se bine sub raport afectiv, entuziasmandu-se de valori si de ideal. Ea de asemenea se exteriorizeaza si ii place sa vorbeasca mult Neocortexul constituie zona integrativa suprema care subordoneaza si moduleaza comportametul afectiv – instinctual, realizand totodata reflectarea subiectiva afectivitatii. Neocortexul exercita 11

un rol inhibitor asupra reactiilor emotionale primitive si de intensitate excesiva si un rol facilitator pentru alte categorii de emotii.Un rol deosebit ii revine lobului frontal, scoartei prefrontale in optimisarea raspunsului afectiv,, cat si lobului temporal, prin componentele ce fac parte din sistemul limbic, prin interventia in mecanismele emotionale si a modificarilor vegetative corespunzatoare. Cele doua emisfere cerebrale prezinta diferentieri in orientarea raspunsurilor emotionale. Emisfera dreapta este prevalenta pentru rasunetele emotionale de tristete, frica, oroare cat si pentru recunoasterea starilor emotionale la alte persoane, in special a tonului emotiv in vorbire. Fondul afectiv – emotional al comportamentului implica mecanisme neuro-endocrine-umorale complexe capabile de a programa o infinnitate de variante reactionale pozitive, negative sau indiferente, cu manifestari somatice, vegetative si psihoideative. Manifestarile somatomotorii sunt caracteristice pentru diferite tipuri emotionale, deosebit de pregnant ilustrate prin mimica si limbaj. Manifestarile vegetative au la baza o componenta generala nespecifica, de tip simpato-ergotrop, cu rol in pregatirea organismului pentru actiune. Peste acestea se suprapun modificarile vegetative specifice, caracteristice diferitelor stari emotionale. Spre exemplu, in manie exista si manifestari parasimpatice diferitelor stari emotionale. Spre exemplu, in manie exista si manifestari parasimpatice: vasodilatatie faciala, hipersecretie salivara si gastrica. In suparare constelatia catecolaminica difera dupa cum este orientata spre ceva exterior – dominatia noradrenalinei, in timp ce supararea orientata spre ceva interior (cu anxietate sau depresie) – dominatia adrenalinei. Starile emotionale modifica si compottamentul in curs de desfasurare, elibereaza sau inhiba comportamentele instinctuale, influenteaza atentia, starea de veghe, gandirea etc. Reactiile emotionale pot orienta si directiona comportamentul, actionand ca motiv, exceptand starile emotionale excesive care pot dezorganiza comportamentul. Manifestarile EEG sunt influentate de tipul si intensitatea emotiilor. Emotiile pozitive de joasa intensitate induc un ritm alfa, in timp ce stari de anxietate, tensiune psihica induc o desincronizare.

12

BIBLIOGRAFIE

http://facultate.regielive.ro/referate/psihologie/neur opsihologia_starilor_afective-32159.html http://facultate.regielive.ro/cursuri/psihologie/neuro psihologie-31577.html http://cursuri-psiho.blogspot.com/2007/11/6neuropsihologie.html http://www.sensart.ro/dominanta-cerebrala.html

13