Misterele Londrei - Paul Feval ( Sfarsitul

"O scanteie de manie nefireasca ii scapara in privire. Se trase indarat si mana ei intalni intamplator manerul rece al unuia din pistoale ... Gestul avu iuteala gandului. In linistea campiei solitare rasuna o detunatura. Marchizul de Rio Santo, primind un glonte drept in piept, se prabusi. Sarmana Clary, cu mintea ratacita, scoase un tipat de spaima si fugi. Orizontul nu se intunecase inca de tot. Marchizul de Rio Santo, rasturnat pe spate, cu fata indreptata spre cer, nu scotea nici un geamat! Dar in ultimele palpairi ale luminii nesigure a amurgului, ai fi putut citi pe trasaturile sale expresia unei dureri amare, nemarginite. Simtea ca moare si murea invins. Singurul om pe care-l iubise il tradase. Cadea doborat de singura femeie pe care-o respectase. Nu-i oare o ironie cumplita si de neinteles sa fii pedepsit, nu pentru greselile tale, ci pentru binele pe care l-ai facut? Valul noptii devenea din ce in ce mai gros. Curand nu se mai putea deslusii corpul care se confunda cu verdeata intunecata a ierbii. Dar cand luna, trecand pe deasupra campiei, lumina din nou scena, in stralucirea ei albicioasa putea fi vazuta o femeie care statea in genunchi langa trupul lui Rio Santo. Femeia se ruga. Parea sa fi trecut de mult de varsta tineretii, si totusi era inca nespus de frumoasa. In jurul fruntii palide avea un fel de aureola, de sfanta resemnare ... Era Mary Mac-Farlane, contesa de White-Manor, care il recunoscuse in cel intins pe iarba pe Fergus O'Breane, prima, unica ei dragoste. Terminandu-si rugaciunea, puse mana pe inima lui Fergus care nu se mai simtea batand. Luna urca la orizont, dand la iveala trasaturile celui cazut. Mary Mac-Farlane se apleca asupra lui si-i saruta fruntea.Luna ratacea pe bolta cereasca, adierea noptii unduia incet in frunzis. Era o moarte tihnita si frumoasa, inconjurata de splendorile tacute ale noptii si avanturile neprihanite ale rugaciunii ... "