Marialis Cultus - Paul Vi

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

1

Exortaţia apostolică Marialis cultus a Papei Paul al VI-lea Tuturor episcopilor în pace şi comuniune cu Scaunul apostolic, pentru buna orânduire şi dezvoltare a cultului către Fericita Fecioară Maria

Introducere Prilejul şi scopul îndemnului. Împărţirea documentului. Venerabili Fraţi, salutare şi binecuvîntare apostolică De cînd am fost ridicat la scaunul lui Petru, ne-am străduit fără încetare să intensificăm CULTUL MARIAN, nu numai pentru a răspunde sentimentului Bisericii şi înclinaţiei noastre personale, ci şi pentru că acest cult, după cum se ştie, deţine un loc deosebit de nobil în ansamblul cultului sacru, în care se întîlnesc culmile înţelepciunii şi ale religiei (1) şi care constituie aşadar o îndatorire primordială a Poporului lui Dumnezeu. Tocmai în vederea unei astfel de îndatoriri am ajutat şi am încurajat neîncetat marea lucrare a reformei liturgice promovată de Conciliul Ecumenic Vatican II: cu siguranţă că nu fără un plan deosebit al Providenţei divine primul document conciliar pe care, în unire cu venerabilii Părinţi, l-am aprobat şi semnat «în Duhul Sfînt» a fost Constituţia Sacrosanctum Concilium, care îşi propunea tocmai să restaureze şi să dezvolte liturgia, făcînd mai rodnică participarea credincioşilor la tainele dumnezeieşti (2). De atunci, numeroase acte ale pontificatului nostru au avut ca scop îmbunătăţirea cultului adus lui Dumnezeu, aşa cum o arată promulgarea în ultimii ani a numeroase cărţi ale Ritului roman, revizuite după principiile şi normele aceluiaşi conciliu. Pentru aceasta îi mulţumim din suflet Domnului, dătătorul a tot binele şi sîntem recunoscători Conferinţelor episcopale şi fiecărui episcop care, în diferite feluri, au colaborat cu noi la pregătirea acestor cărţi. Considerînd cu bucurie şi recunoştinţă munca realizată şi primele rezultate pozitive ale reînnoirii liturgice, care sînt destinate să se înmulţească pe măsură ce reforma va fi mai bine înţeleasă în motivaţiile sale profunde şi va fi corect aplicată, grija noastră atentă nu încetează să se îndrepte spre tot ceea ce poate contribui la orînduirea şi revizuirea cultului prin care Biserica, în duh şi adevăr (cf. In 4, 24), îl adoră pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, «o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu» (3) şi cinsteşte cu respect religios memoria martirilor şi a celorlalţi sfinţi. Dorita dezvoltarea a devoţiunii către Fecioara Maria, devoţiune care, după cum am spus, se inserează în centrul cultului unic numit pe drept cuvînt creştin căci de la Cristos îşi trage originea şi eficienţa, în Cristos îşi găseşte deplina expresie şi prin Cristos, în Duhul Sfînt, duce la Tatăl , este unul din elementele ce califică pietatea autentică a Bisericii. Într-adevăr, prin necesitate intimă, aceasta reflectă în practica cultului planul răscumpărător al lui Dumnezeu: locului cu totul special pe care l-a avut Maria în acest plan îi corespunde un cult cu totul deosebit către ea (4); la fel, oricărei dezvoltări autentice a cultului creştin îi urmează în mod necesar o sporire corespunzătoare a veneraţiei faţă de Maica Domnului. De altfel, istoria pietăţii arată cum «diferitele forme de pietate faţă de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat păstrîndu-le în limitele învăţăturii adevărate» (5), se dezvoltă într-o subordonare armonioasă faţă de cultul lui Cristos şi gravitează în jurul lui ca în jurul punctului lor de referinţă firesc şi necesar. La fel se întîmplă şi în epoca noastră. Reflecţia Bisericii contemporane asupra misterului lui Cristos şi asupra propriei naturi a făcut-o să afle la rădăcina misterului lui Cristos şi ca o încununare a naturii ei, acelaşi chip de femeie: Fecioara Maria, Maica lui Cristos şi Maica Bisericii. Şi cunoaşterea sporită a misiunii Mariei s-a transformat în veneraţie plină de bucurie faţă de ea şi în respect plin de adoraţie faţă de planul înţelept al lui Dumnezeu, care a aşezat în familia sa Biserica , la fel ca în orice cămin familial,

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

2

figura unei femei care, cu discreţie şi în spirit de slujire, veghează asupra ei şi «îi călăuzeşte paşii cu bunătate pînă cînd ziua Domnului va veni în slavă» (6). În vremurile noastre, schimbările survenite în obiceiuri, în sensibilitatea popoarelor, în modalităţile de expresie ale literaturii şi ale artelor, în formele de comunicare socială, au influenţat şi manifestările sentimentului religios. Unele practici de cult, care, nu demult încă, se dovedeau apte să exprime sentimentul religios al indivizilor şi al comunităţilor creştine, par astăzi insuficiente sau nepotrivite, legate fiind de scheme socio-culturale ale trecutului, în timp ce în multe părţi se caută noi forme de expresie a relaţiei imuabile a creaturilor cu Creatorul lor, a fiilor cu Tatăl lor. Acest lucru îi poate determina pe unii să fie pe moment dezorientaţi: dar dacă, în spirit de încredere în Dumnezeu, cugetăm asupra unor astfel de fenomene, descoperim că numeroase tendinţe ale pietăţii contemporane de exemplu interiorizarea sentimentului religios sînt chemate să contribuie la dezvoltarea pietăţii creştine în general şi a pietăţii faţă de Fecioara Maria în special. În acest fel epoca noastră, fidelă în ascultarea tradiţiei şi atentă la progresul teologiei şi al ştiinţelor, îşi va aduce contribuţia la lauda celei pe care, chiar după cuvintele ei profetice, toate neamurile o vor numi fericită (cf. Lc 1, 48). Considerăm aşadar că este de resortul slujirii noastre apostolice să tratăm, ca într-un dialog cu voi, venerabili Fraţi, cîteva teme referitoare la locul pe care Fericita Fecioară îl ocupă în cultul Bisericii. Aceste teme au fost deja abordate în parte de către Conciliul Vatican II (7) şi de către noi înşine (8); dar nu este inutil să revenim asupra lor pentru a risipi îndoieli şi, mai ales, pentru a favoriza dezvoltarea acestei devoţiuni faţă de Fecioara Maria care, în Biserică, îşi găseşte motivaţiile în cuvîntul lui Dumnezeu şi se exercită în Duhul lui Cristos. Prin urmare, am vrea să ne oprim asupra cîtorva probleme privind raporturile dintre liturgie şi cultul Fecioarei (I); să propunem consideraţii şi directive apte să favorizeze legitima dezvoltare a acestui cult (II); în sfîrşit, să sugerăm cîteva reflecţii pentru o reluare viguroasă şi mai conştientă a recitării Rozariului, a cărui practică a fost recomandată cu insistenţă de către Predecesorii noştri şi s-a răspîndit atît de mult în poporul creştin (III). PARTEA ÎNTÎI CULTUL FECIOAREI MARIA ÎN LITURGIE 1. Pregătindu-ne să tratăm despre locul pe care-l ocupă Fecioara Maria în cultul creştin, trebuie să ne îndreptăm în primul rînd atenţia spre liturgie; aceasta deţine, într-adevăr, în afară de un bogat conţinut doctrinal, o incomparabilă eficienţă pastorală şi are o valoare exemplară bine cunoscută pentru celelalte forme de cult. Am fi vrut să privim diversele liturgii ale Orientului şi ale Occidentului, dar, ţinînd seama de scopul prezentului document, vom examina aproape în exclusivitate cărţile ritului roman; într-adevăr, numai acesta din urmă a fost, în urma normelor practice stabilite de Conciliul Vatican II (9), obiectul unei profunde reînnoiri, chiar în ceea ce priveşte expresiile veneraţiei faţă de Maria, şi cere aşadar să fie considerat şi apreciat cu atenţie. Secţiunea I Fecioara în liturgia romană revizuită 2. Reforma liturgiei romane presupunea în prealabil o revizuire atentă a Calendarului său general. Acesta, destinat să organizeze cu reliefarea cuvenită celebrarea în zile fixe a lucrării mîntuitoare, desfăşurînd întregul mister al lui Cristos în ciclul întregului an, de la Întrupare pînă la aşteptarea întoarcerii sale în slavă (10), a îngăduit să se introducă în mod mai organic, comemorarea Mariei în ciclul anual al misterelor Fiului ei, marcînd astfel mai bine legătura care le uneşte. 3. Astfel, în timpul Adventului, în afară de prilejul solemnităţii de la 8 decembrie în care se celebrează concomitent zămislirea neprihănită a Mariei, pregătirea fundamentală (cf. Is 11, 1. 10) la venirea Mîntuitorului şi fericita auroră a Bisericii preafrumoasă şi fără pată (11), liturgia aminteşte frecvent figura Fecioarei, mai ales în feriile de la 17 la 24 decembrie şi, în mod mai deosebit, în duminica ce precede Crăciunul, zi în care face să răsune glasurile străvechi ale profeţilor referitoare la Fecioara Mamă şi la Mesia (12) şi oferă spre lectură pasajele din Evanghelie referitoare la naşterea iminentă a lui Cristos şi a Înainte-Mergătorului său (13).

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

3

4. În acest fel, credincioşii care trăiesc împreună cu liturgia spiritul Adventului, privind dragostea negrăită cu care Fecioara Mamă l-a purtat pe Fiul (14), sînt îndemnaţi să o ia de model şi să se pregătească să meargă în întîmpinarea Domnului care vine, «priveghind în rugăciune şi tresăltînd în cîntări de laudă» (15). Vrem totodată să atragem atenţia că liturgia de Advent, unind aşteptarea mesianică şi aşteptarea întoarcerii în slavă a lui Cristos cu comemorarea plină de admiraţie a Mamei sale, prezintă un fericit echilibru cultual ce poate fi luat ca regulă spre a împiedica orice tendinţă de a separa aşa cum s-a întîmplat uneori în anumite forme de pietate populară cultul Fecioarei de punctul său de referinţă indispensabil: Cristos. Rezultă de aici că această perioadă, aşa cum au observat liturgiştii, trebuie să fie considerată ca un moment în mod special potrivit cultului Maicii Domnului; confirmăm această orientare şi dorim să fie peste tot primită şi urmată. 5. Timpul Crăciunului constituie o comemorare prelungită a maternităţii divine, feciorelnice, mîntuitoare, a Preacuratei Fecioare Maria care l-a născut lumii pe Mîntuitorul (16). Într-adevăr, în solemnitatea Naşterii Domnului, Biserica, adorîndu-l pe dumnezeiescul Mîntuitor, o venerează şi pe Mama sa glorioasă; la Epifanie, pe cînd celebrează chemarea universală la mîntuire, o contemplă pe Fecioară, adevărat Scaun al Înţelepciunii, adevărată Mamă a Regelui, care-l înfăţişează spre adorare magilor pe Răscumpărătorul tuturor neamurilor (cf. Mt 2, 11); şi în sărbătoarea Sfintei familii a lui Isus, Maria şi Iosif (duminica din octava Crăciunului), ea contemplă cu veneraţie viaţa sfîntă pe care o duc în casa din Nazaret Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, Maria, Mama lui, şi Iosif, bărbat drept (cf. Mt 1, 19). În orînduirea timpului Crăciunului conform reformei liturgice, toţi trebuie să-şi îndrepte atenţia către reinstaurarea solemnităţii Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu; aşezată la 1 ianuarie după vechiul obicei al liturgiei de la Roma, ea este destinată să celebreze rolul pe care l-a avut Maria în misterul mîntuirii şi să preamărească demnitatea deosebită care decurge de aici pentru «Sfînta Născătoare... prin mijlocirea căreia... l-am primit pe Dătătorul vieţii» (17). Pe de altă parte, ea constituie un prilej minunat pentru a ne reînnoi adoraţia faţă de noul-născut, Principele Păcii, pentru a asculta din nou mesajul plin de bucurie al îngerilor (cf. Lc 2, 14), pentru a implora de la Dumnezeu, prin mijlocirea Reginei Păcii, darul suprem al păcii. Din acest motiv, în fericita coincidenţă a octavei Naşterii Domnului şi a zilei de 1 ianuarie, zi de urări, am instituit Ziua mondială a păcii, care se extinde tot mai mult şi care aduce deja în inimile multora roadele păcii. 6. La cele două solemnităţi deja evocate Neprihănita Zămislire şi Maternitatea divină trebuie adăugate străvechile şi venerabilele celebrări de la 25 martie şi 15 august. Pentru solemnitatea Întrupării Cuvîntului s-a reluat în Calendarul roman, printr-o hotărîre motivată, vechea denumire «Anuntiatio Domini - Bunavestire a Domnului», dar celebrarea era şi rămîne o sărbătoare în acelaşi timp a lui Cristos şi a Fecioarei: sărbătoare a Cuvîntului care se face «Fiul Mariei» (Mc 6, 3), sărbătoare a Fecioarei care devine Maica lui Dumnezeu. În ceea ce-l priveşte pe Cristos, Orientul şi Occidentul, în inepuizabilele comori ale liturgiei lor, celebrează această solemnitate ca memoria acelui fiat mîntuitor al Cuvîntului întrupat care, intrînd în lume, spune: «Iată vin... ca să fac voia ta, Dumnezeule» (cf. Evr 10, 7; Ps 39, 8-9) -- ca şi comemorare a începutului răscumpărării şi a unirii intime şi indisolubile a naturii divine cu natura umană în unica persoană a Cuvîntului. În ceea ce o priveşte pe Maria, această solemnitate apare ca sărbătoarea noii Eve, fecioară ascultătoare şi credincioasă care, datorită generosului ei fiat (cf. Lc 1, 38), devine, prin lucrarea Duhului, Născătoare de Dumnezeu, dar şi Mamă adevărată a tuturor celor vii şi, prin primirea în sînul ei a unicului Mijlocitor (cf. 1 Tim 2, 5), adevăratul Chivot al Legii şi adevăratul Templu al lui Dumnezeu -- ca memorie a unui moment culminant al dialogului de mîntuire dintre Dumnezeu şi om, şi o comemorare a consimţămîntului liber al Fecioarei şi a participării sale la planul răscumpărător. Solemnitatea din 15 august celebrează glorioasa Ridicare a Mariei la cer: sărbătoare a destinului ei de plenitudine şi de fericire, a glorificării sufletului său neprihănit şi a trupului său feciorelnic, a perfectei sale configurări la Cristos înviat. Este o sărbătoare care propune Bisericii şi omenirii imaginea şi confirmarea mîngîietoare că speranţa finală se va realiza: această premărire totală este într-adevăr destinul tuturor celor pe care Cristos i-a făcut fraţi, avînd cu ei «în comun sîngele şi trupul» (Evr 2, 14; cf. Gal 4, 4). Solemnitatea Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria se prelungeşte în celebrarea Sfintei Maria Regină, care are loc după o săptămînă şi în care o contemplăm pe Cea care, aşezată alături de Regele veacurilor, străluceşte ca Regină şi mijloceşte ca Mamă (18). Sînt aşadar patru solemnităţi care marchează, cu cel mai înalt grad liturgic, principalele adevăruri dogmatice privitoare la slujitoarea smerită a Domnului.

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

4

7. După aceste solemnităţi, trebuie considerate înainte de toate acele celebrări comemorînd evenimente ale mîntuirii în care Fecioara a fost strîns legată de Fiul său, ca sărbătorile Naşterii Mariei (8 septembrie), «care este pentru întreaga lume speranţa şi aurora mîntuirii» (19); a Vizitei la Elisabeta (31 mai), în care liturgia o evocă pe «Fericita Fecioară Maria, care-l purta pe Fiul» lui Dumnezeu (20), care o vizitează pe Elisabeta pentru a-i arăta iubirea de aproapele şi pentru a proclama milostivirea lui Dumnezeu Mîntuitorul (21); sau amintirea Sfintei Fecioare Maria Îndurerată (15 septembrie), minunată ocazie pentru a retrăi un moment decisiv al istoriei mîntuirii şi pentru a o venera pe Mama, în picioare lîngă crucea Fiului său, «părtaşă la pătimirea lui» (22). Sărbătoarea din 2 februarie, căreia i-a fost înapoiată denumirea «Întîmpinarea Domnului», trebuie şi ea să fie prezentă în spirit pentru a-şi strînge din ea marea bogăţie. Este o comemorare conjugată a Fiului şi a Mamei, adică celebrarea misterului mîntuirii înfăptuit de Cristos, cu care Fecioara a fost intim unită ca Mamă a Slujitorului suferind al lui Iahve, ca împlinitoare a unei misiuni care aparţinea vechiului Israel şi ca chip al noului Popor al lui Dumnezeu, încercat continuu de suferinţă şi de persecuţie în credinţa şi în speranţa sa (cf. Lc 2, 31-35). 8. Dacă Calendarul roman revizuit reliefează mai ales celebrările amintite mai sus, el conţine totuşi şi alte tipuri de comemorări sau de sărbători legate de un temei de cult local, dar care au dobîndit o rezonanţă mai vastă (11 februarie: Apariţia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes; 5 august: Sfinţirea bazilicii Sfînta Maria din Roma); altele, celebrate la origine de către familii călugăreşti aparte, dar care astăzi, datorită răspîndirii lor, pot fi considerate ca fiind cu adevărat bisericeşti (16 iulie: Sfînta Fecioară Maria de pe muntele Carmel; 7 octombrie: Sfînta Fecioară Maria, Regina Rozariului); şi încă altele care, dincolo de datele aprocrife, au un conţinut cu o înaltă valoare exemplară şi prelungesc tradiţii venerabile născute mai ales în Orient (21 noiembrie: Prezentarea la Templu a Fericitei Fecioare Maria) sau exprimă orientări ce şiau făcut loc în pietatea contemporană (sîmbăta după solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus: Inima Neprihănită a Mariei). 9. Nu trebuie uitat că Calendarul roman general nu menţionează toate celebrările mariale; le revine, într-adevăr, Calendarelor particulare să primească, în deplină fidelitate faţă de normele liturgice, dar şi într-un spirit cordial de primire, sărbătorile mariale proprii diferitelor Biserici locale. Trebuie să menţionăm de asemenea posibilitatea unei frecvente comemorări liturgice a Fecioarei recurgînd la comemorarea Sfintei Maria sîmbăta: este o comemorare străveche şi discretă devenită foarte la îndemînă şi extrem de variată prin supleţea actualului calendar şi a numeroaselor formulare din Liturghier. 10. Nu avem intenţia să trecem în revistă întregul conţinut al noului Liturghier roman în acest Îndemn apostolic; dar, pentru a răspunde datoriei pe care ne-am stabilit-o cu privire la cărţile restaurate ale ritului roman (23), am vrea să subliniem cîteva din aspectele şi din temele lor. Ne face plăcere înainte de toate să notăm că rugăciunile euharistice ale Liturghierului, convergînd în mod admirabil cu liturgiile orientale (24), conţin o comemorare semnificativă a Fericitei Fecioare. Aşa este foarte vechiul Canon roman, care o comemorează pe Născătoarea de Dumnezeu în termeni de o mare densitate doctrinară şi de suflu cultual: «În unire cu întreaga Biserică, amintim şi cinstim înainte de toate pe slăvita pururea Fecioară Maria, Născătoarea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos»; la fel şi recenta Rugăciune euharistică III, care exprimă printr-o intensă implorare dorinţa credincioşilor de a împărţi cu Mama moştenirea care revine unor fii: «Duhul Sfînt să facă din noi un prinos veşnic, ca să dobîndim moştenirea cerească împreună cu aleşii tăi, mai întîi cu preafericita Fecioară Născătoare de Dumnezeu Maria...». Această comemorare zilnică, prin locul pe care îl ocupă în inima jertfei dumnezeieşti, trebuie să fie considerată ca o formă deosebit de expresivă a cultului pe care Biserica îl aduce celei «Binecuvîntate de Cel Preaînalt» (cf. Lc 1, 28). 11. Parcurgînd apoi textele Liturghierului revizuit, vedem cum marile teme mariane ale rugăciunii romane Zămislirea neprihănită şi plinătatea harului, maternitatea divină, fecioria perfectă şi rodnică, templul Duhului Sfînt, cooperarea la lucrarea Fiului său, sfinţenia exemplară, mijlocirea îndurătoare, Ridicarea la cer, regalitatea maternă etc. au fost primite în perfectă continuitate doctrinală cu trecutul; şi cum şi alte teme, noi într-un anumit sens, au fost introduse (în aceste texte) în perfectă corespondenţă cu dezvoltările teologice ale timpului nostru. Astfel, de exemplu, tema Maria-Biserica a intrat în textele Liturghierului, cu o varietate de aspecte ce corespunde varietăţii raporturilor existente între Mama lui Cristos şi Biserică. Aceste texte, într-adevăr, văd în Zămislirea neprihănită a Fecioarei prefigurarea Bisericii, mireasă fără pată a lui Cristos (25); în Ridicarea Ei la cer ele recunosc începutul deja înfăptuit chipul a ceea ce trebuie să se desăvîrşească

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

5

pentru întreaga Biserică (26); în misterul maternităţii, ele o proclamă Mamă a Capului şi a mădularelor: prin urmare Mamă a lui Dumnezeu şi Mamă a Bisericii (27). Cînd, pe de altă parte, liturgia îşi întoarce privirea către Biserică atît primitivă cît şi contemporană, ea o regăseşte tot pe Maria: fie rugîndu-se împreună cu Apostolii (28), fie ca prezenţă activă cu care Biserica vrea să trăiască misterul lui Cristos: «... dă Bisericii tale ca, părtaşă fiind, alături de Maria, la pătimirea lui Cristos, să se învrednicească a se bucura, împreună cu ea, de înviere» (29); şi ca glas cîntînd lauda lui Dumnezeu: «... să te putem preamări împreună cu ea [Maria] în veci» (30). Şi pentru că liturgia este un cult care reclamă o conduită coerentă în viaţă, ea îşi înalţă implorarea pentru ca ? cultul Fecioarei să se traducă printr-o iubire concretă şi care suferă pentru Biserică, aşa cum propune în mod admirabil rugăciunea după împărtăşanie din 15 septembrie: «... meditînd suferinţele Fecioarei Maria, să împlinim în noi pentru Biserică cele ce lipsesc Pătimirii lui Cristos». 12. Lecţionarul liturghiei este una din cărţile ritului roman care a beneficiat pe larg de reforma postconciliară, atît prin numărul textelor adăugate cît şi prin valoarea lor intrinsecă: este vorba într-adevăr de texte care conţin Cuvîntul lui Dumnezeu, totdeauna viu şi eficient (cf. Evr 4, 12). Această mare abundenţă de lecturi biblice a îngăduit ca, în decursul unui ciclu stabilit pe trei ani, să fie expusă întreaga istorie a mîntuirii şi ca misterul lui Cristos să fie propus într-un mod mai complet. A rezultat de aici, şi este o consecinţă logică, faptul că lecţionarul conţine un număr mai important de lecturi din Vechiul şi din Noul Testament care o privesc pe Fecioară. Totuşi, această creştere numerică a fost însoţită de o critică senină, deoarece nu au fost reţinute decît lecturile care, datorită evidenţei conţinutului lor sau a indicaţiilor unei exegeze atente, confirmată de învăţăturile Magisteriului sau de o tradiţie trainică, pot fi considerate, chiar într-un mod diferit şi după diverse grade, ca avînd un caracter marian. Se cuvine să consemnăm între altele că aceste lecturi sînt prezentate nu numai cu ocazia sărbătorilor Fecioarei, dar că sînt proclamate în numeroase alte împrejurări: în anumite duminici ale anului liturgic (31), cu ocazia celebrării riturilor legate profund de viaţa sacramentală a creştinului şi de alegerile sale (32), sau de momentele fericite sau dureroase ale existenţei sale (33). 13. Cartea revizuită a Oficiului divin, Liturgia Orelor, conţine şi ea mărturii eminente ale pietăţii către Maica Domnului; de exemplu în imnuri, dintre care putem remarca cîteva capodopere ale literaturii universale, ca admirabila rugăciune a lui Dante către Fecioară (34); în antifonele care ritmează recitarea zilnică, implorări lirice cărora le-au fost adăugate celebrul tropar Sub tuum praesidium, venerabil prin vechimea sa şi minunat în conţinutul său; în rugăciunile de mijlocire ale Laudelor şi ale Vesperelor, în care nu arareori se întîlneşte recurgerea încrezătoare la Maica îndurării; în foarte bogata selecţie de pagini mariane datorate unor autori din primele secole ale creştinismului, din Evul Mediu şi din epoca modernă. 14. Dacă în liturghier, în lecţionar şi în liturgia Orelor, pe care se articulează rugăciunea liturgică romană, comemorarea Fecioarei revine într-un ritm des, expresiile de iubire şi de venerare imploratoare către «Theotokos» nu lipsesc nici din celelalte cărţi liturgice revizuite. Astfel Biserica o invocă pe Mama oricărui har înainte de cufundarea candidaţilor în apele mîntuitoare ale botezului (35); ea imploră mijlocirea Ei pentru mamele care, recunoscătoare pentru darul maternităţii, vin cu bucurie la biserică (36); o prezintă ca pildă mădularelor sale care se angajează să-l urmeze pe Cristos în viaţa călugărească (37) sau primesc consacrarea feciorelnică (38) şi pentru aceştia, cere ajutorul Ei matern (39); îi adresează o rugăciune insistentă pentru fiii săi ajunşi în ceasul morţii (40); cere intervenţia Ei pentru cei care închizîndu-şi ochii pentru viaţa aceasta, au apărut în faţa lui Cristos, Lumina veşnică (41), şi prin mijlocirea Ei, cere mîngîierea celor care cufundaţi în durere plîng cu credinţă dispariţia apropiaţilor lor (42). 15. Examinarea cărţilor liturgice revizuite duce aşadar la o constatare încurajatoare: reforma postconciliară, cum o dorea deja Mişcarea liturgică, a considerat-o într-o perspectivă foarte dreaptă pe Fecioară în misterul lui Cristos şi, în armonie cu tradiţia, i-a recunoscut locul special ce i se cuvine în cultul creştin ca Sfîntă /Mamă/ Născătoare de Dumnezeu şi cooperatoare binecuvîntată a Răscumpărătorului. Nu putea să fie altfel. Într-adevăr, parcurgînd istoria cultului creştin, observăm că, atît în Orient ca şi în Occident, expresiile cele mai înalte şi mai limpezi ale pietăţii faţă de Fecioară au înflorit în cadrul liturgiei sau i-au fost incorporate acesteia.

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

6

Vrem să subliniem că cultul pe care Biserica universală îl aduce astăzi Celei pe deplin Sfinte decurge, prelungindu-l şi /sporindu-l /îmbogăţindu-l neîncetat, din cultul pe care Biserica din toate timpurile i l-a dat cu un respect plin de grijă faţă de adevăr şi veghind totdeauna la nobleţea formelor. Din tradiţia nepieritoare, totdeauna vie datorită prezenţei neîncetate a Duhului şi ascultării continue a Cuvîntului, Biserica din timpurile noastre ia motive, raţiuni şi un stimulent pentru cultul pe care îl aduce ea însăşi Fecioarei. Şi din această tradiţie vie, liturgia, care primeşte sprijin şi putere de la Magisteriu, este o expresie foarte înaltă şi o confirmare edificatoare. Secţiunea 2 Fecioara, model al Bisericii în practicarea cultului 16. Am vrea acum, urmînd unele indicaţii ale doctrinei conciliare despre Maria şi Biserică, să aprofundăm un aspect particular al raporturilor existente între Maria şi liturgie, altfel spus: Maria model al atitudinii spirituale cu care Biserica celebrează şi trăieşte misterele dumnezeieşti. Exemplaritatea Fecioarei în acest domeniu vine de la faptul că Ea este recunoscută ca cel mai bun model al Bisericii în ordinea credinţei, a iubirii şi a perfectei uniri cu Cristos (43), adică a acelei dispoziţii interioare care inspiră Biserica, Mireasa preaiubită, strîns legată de Domnul ei, atunci cînd îl invocă şi, prin El, îi aduce Părintelui veşnic cultul ce i se cuvine (44). 17. Maria este Virgo audiens, Fecioara care ascultă, care primeşte Cuvîntul lui Dumnezeu cu credinţă, o credinţă care a fost pentru ea actul preliminar şi drumul care a condus-o la maternitatea divină, de vreme ce, după intuiţia Sfîntului Augustin, «pe Cel [Isus] pe care Maria l-a născut în credinţă, în credinţă l-a zămislit» (45). Într-adevăr, după ce a primit de la Înger răspunsul la scrupulul său (cf. Lc 1, 34-37), Ea spune cu o credinţă plenară, şi zămislindu-l pe Isus în sufletul său înainte de a-l zămisli în pîntecele său: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvîntul tău» (Lc 1, 38) (46). Această credinţă a fost pentru Ea cauză de fericire şi izvor de certitudine privitor la realizarea făgăduinţei: «şi Fericită eşti tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul» (Lc 1, 45). Şi cu aceeaşi credinţă, ca protagonistă capitală şi martoră privilegiată a Întrupării, Ea îşi amintea evenimentele copilăriei lui Cristos, păstrîndu-le în intimitatea cea mai adîncă a inimii sale (cf. Lc 2, 19. 51). Acelaşi lucru îl face Biserica, mai ales în liturgie: ea ascultă cu credinţă Cuvîntul lui Dumnezeu, îl primeşte, îl proclamă, îl venerează, îl împarte credincioşilor ca pîine a vieţii (47) şi, în lumina lui, scrutează semnele vremii, interpretează şi trăieşte evenimentele istoriei. 18. Pe de altă parte, Maria este Virgo orans, Fecioara care se roagă. Astfel apare Ea în vizita făcută Mamei ÎnainteMergătorului, în care îşi deschide inima dînd slavă lui Dumnezeu, exprimîndu-şi umilinţa, credinţa şi speranţa sa: aşa este Magnificat-ul (cf. Lc 1, 46-55), rugăciunea Mariei prin excelenţă, cîntarea timpurilor mesianice în care converg bucuria? vechiului şi a noului Israel. Într-adevăr după cum pare să sugereze Sfîntul Irineu în cîntarea Mariei a fost cuprinsă tresăltarea de bucurie a lui Abraham care îl presimţea pe Mesia (cf. In 8, 56) (48) şi a răsunat, într-o anticipare profetică, glasul Bisericii: «în tresăltarea ei, Maria striga, profetizînd în numele Bisericii: "Măreşte sufletul meu pe Domnul..."» (49). Într-adevăr, extinzîndu-se, cîntarea Fecioarei a devenit în toate timpurile rugăciunea întregii Biserici. Fecioara care se roagă, astfel apare Maria la Cana unde, arătîndu-i Fiului său o trebuinţă temporală, implorîndu-l cu delicateţe, Ea obţine şi un efect în ordinea harului: ?acela că? Isus, împlinind primul dintre «semnele» sale, îi întăreşte pe ucenicii săi în credinţa în El (cf. In 2, 1-12). Ultimul episod biografic al Mariei ne-o prezintă tot în rugăciune: apostolii, «stăruiau într-un cuget în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui» (Fapte 1, 14); este prezenţa rugătoare a Mariei în Biserica ce se naşte şi în Biserica dintotdeauna, căci, ridicată la cer, Ea nu şi-a părăsit misiunea ei de mijlocire şi de mîntuire (50). Biserica este şi ea Fecioară în rugăciune, ea care îi prezintă zilnic Tatălui trebuinţele fiilor ei, «îl laudă pe Domnul fără încetare şi mijloceşte pentru mîntuirea lumii întregi» (51). 19. Maria este şi Virgo pariens, Fecioara Mamă, adică cea care, «prin credinţă şi ascultare, a născut pe pămînt pe însuşi Fiul Tatălui, necunoscînd bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfînt» (52): maternitate minunată, rînduită de Dumnezeu ca tip şi model al rodniciei Fecioarei care este Biserica. Într-adevăr, aceasta «devine şi ea mamă: prin predicare şi botez naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfînt şi născuţi din Dumnezeu» (53). Pe bună dreptate, Părinţii din vechime învăţau că Biserica prelungeşte în sacramentul botezului maternitatea feciorelnică a Mariei. Dintre mărturiile

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

7

lor, ne place să o amintim pe aceea a ilustrului nostru Predecesor, Sfîntul Leon cel Mare, care afirmă într-o predică de Crăciun: «[Cristos] a primit în sînul Fecioarei începutul vieţii şi l-a aşezat în izvorul botezului; a dat apei ceea ce dăduse Mamei sale; "căci puterea Celui Preaînalt şi adumbrirea Duhului Sfînt" (cf. Lc 1, 35), care au făcut ca Maria să-l aducă pe lume pe Mîntuitorul fac ca şi apa să-l renască pe credincios» (54). Vrînd să ajungem la izvoarele liturgice, am putea cita frumoasa illatio din liturgia mozarabă: «Aceea [Maria] a purtat Viaţa în sînul ei, aceasta [Biserica] în cristelniţă. În mădularele Aceleia a fost plăsmuit Cristos, în apele acesteia s-a îmbrăcat Cristos» (55). 20. În sfîrşit, Maria este Virgo offerens, Fecioara care oferă. În episodul prezentării lui Isus la Templu (cf. Lc 2, 22-35), Biserica, călăuzită de Duhul Sfînt, a întrevăzut, dincolo de împlinirea legilor privind închinarea întîiului-născut (cf. Ex 13, 11-16) şi de purificarea Mamei (cf. Lev 12, 6-8), un mister de mîntuire relativ la istoria mîntuirii. Altfel spus, ea a subliniat continuitatea ofrandei fundamentale pe care Cuvîntul întrupat a făcut-o Tatălui venind în lume (cf. Evr 10, 57). Biserica a văzut proclamarea universalităţii mîntuirii, căci Simeon, salutînd în Copil lumina menită să lumineze popoarele şi slava lui Israel (cf. Lc 2, 32), l-a recunoscut în El pe Mesia, Mîntuitorul tuturor. Ea a înţeles referinţa profetică la pătimirea lui Cristos: cuvintele lui Simeon, unindu-i într-o aceeaşi profeţie pe Fiul «semn de împotrivire» (Lc 2, 34) şi pe Mama al cărui suflet va fi străpuns de o sabie (cf. Lc 2, 35), îşi vor afla împlinirea pe Calvar. Mister de mîntuire care, sub diferite aspecte, orientează episodul prezentării la Templu spre evenimentul mîntuitor al Crucii. Dar Biserica însăşi, mai ales începînd din Evul Mediu, a întrevăzut în inima Fecioarei, care-l duce pe Fiul său la Ierusalim pentru a-l prezenta Domnului (cf. Lc 2, 22), o voinţă de ofrandă (dăruire) care depăşeşte sensul obişnuit al ritului pe care îl împlinea. Avem o mărturie a acestei intuiţii în interpelarea plină de afecţiune a Sfîntului Bernard: «Oferă-l pe Fiul tău, Sfîntă Fecioară, şi prezintă Domnului rodul binecuvîntat al trupului tău. Oferă pentru împăcarea noastră comună jertfa sfîntă placută lui Dumnezeu» (56). Această unire a Mamei cu Fiul său în opera de răscumpărare (57) îşi atinge culmea pe Calvar, unde Cristos «s-a adus lui Dumnezeu pe sine însuşi jertfă neprihănită» (Evr 9, 14) şi unde Maria a stat la picioarele crucii (cf. In 19, 25), «a suferit adînc împreună cu Fiul ei unul-născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţînd cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea» (58), oferindu-l şi ea Tatălui veşnic (59). Pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii, dumnezeiescul Mîntuitor a instituit jertfa euharistică, memorial al morţii şi al învierii sale, şi a încredinţat-o Bisericii, Mireasa sa (60): aceasta, mai ales duminica, îi convoacă pe credincioşi pentru a celebra Paştele Domnului pînă la întoarcerea lui (61). Biserica o împlineşte în unire cu sfinţii din cer şi mai întîi cu Fericita Fecioară (62), a cărei iubire arzătoare şi credinţă neclintită le imită. 21. Model al întregii Biserici în exercitarea cultului divin, Maria este în mod evident şi învăţătoare a vieţii spirituale pentru fiecare creştin. Foarte curînd credincioşii au început prin a o privi pe Maria pentru a face, ca şi Ea, din propria lor viaţă un cult lui Dumnezeu şi din cultul lor o angajare a vieţii. În secolul al IV-lea deja, Sfîntul Ambrozie, adresînduse credincioşilor, dorea ca în fiecare din ei să fie prezent sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Dumnezeu: «În fiecare să locuiască sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul; în fiecare să locuiască spiritul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu» (63). Dar Maria este mai ales un model de cult care constă în a face din viaţa proprie o ofrandă lui Dumnezeu: această doctrină veche, mereu valabilă, poate fi reauzită de fiecare prin meditarea învăţăturii Bisericii, dar şi fiind atent la însuşi glasul Fecioarei în clipa în care, realizînd anticipat uimitoarea cerere a rugăciunii duminicale «facă-se voia ta» (Mt 6, 10) , Ea răspunde trimisului lui Dumnezeu: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvîntul tău» (Lc 1, 38). «Da»-ul Mariei este pentru toţi creştinii o lecţie şi un exemplu pentru a-şi oferi ascultarea voinţei Tatălui, drum şi mijloc de sfinţire proprie. 22. Pe de altă parte, e important să observăm cum traduce Biserica multiplele raporturi ce o unesc cu Maria în diversele atitudini efective ale cultului: veneraţie profundă, atunci cînd reflectează asupra demnităţii eminente a Fecioarei devenite, prin lucrarea Duhului Sfînt, Mama Cuvîntului întrupat; iubire arzătoare, atunci cînd consideră maternitatea spirituală a Mariei faţă de toţi membrii Trupului mistic; invocare încrezătoare, atunci cînd experimentează mijlocirea Ajutătoarei şi Mijlocitoarei sale (64); slujire iubitoare, atunci cînd întrevede în smerita slujitoare a Domnului pe Regina milostivirii şi pe Maica harului; imitare activă, atunci cînd contemplă sfinţenia şi virtuţile celei «pline de har» (Lc 1, 28); emoţie profundă, atunci cînd zăreşte în Ea, ca într-o icoană preacurată, ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime/ (toţi membrii săi- fr.) (65); contemplare atentă, atunci cînd recunoaşte în asociata?? Răscumpărătorului, care este de-acum părtaşă pe deplin la roadele misterului pascal, împlinirea profetică a propriului său viitor, pînă în ziua în

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

8

care, curăţată de orice zbîrcitură şi pată (cf. Ef 5, 27), va fi ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei, Isus Cristos (cf. Ap 21, 2). 23. Considerînd aşadar, fraţilor preaiubiţi, veneraţia pe care tradiţia liturgică a Bisericii universale şi Ritul roman revizuit o exprimă faţă de Sfînta Maică a lui Dumnezeu, amintind că liturgia, prin valoarea sa cultuală eminentă, constituie o regulă de aur pentru pietatea creştină, observînd în sfîrşit cum Biserica, atunci cînd celebrează sfintele mistere, asumă o atitudine de credinţă şi de iubire asemănătoare celei a Fecioarei, înţelegem cît de potrivit este îndemnul Conciliului Vatican II adresat tuturor fiilor Bisericii ca «să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, faţă de Sfînta Fecioară» (66): îndemn pe care am dori mai presus de toate să-l vedem ascultat şi pus în practică cu zel. PARTEA A II-A PENTRU REÎNNOIREA PIETĂŢII MARIANE 24. Însă acelaşi Conciliu Vatican II îndeamnă la promovarea, alături de cultul liturgic, a altor forme de pietate, mai ales cele recomandate de Magisteriu (67). Cu toate acestea se ştie că venerarea Maicii Domnului de către credincioşi a îmbrăcat multiple forme, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc, de sensibilitatea popoarelor şi de diferitele tradiţii culturale. Ca urmare, formele de expresie ale acestei pietăţi, supuse uzurii veacurilor, au mare nevoie să fie revizuite, pentru ca elementele lor depăşite să fie înlocuite, ca cele ce au trecut proba timpului să fie puse în valoare şi ca să li se incorporeze datele doctrinale dobîndite prin reflecţia teologică şi propuse de Magisteriul bisericesc. Aceasta arată că e necesar ca Conferinţele episcopale, Bisericile locale, familiile călugăreşti şi comunităţile de credincioşi să favorizeze o autentică activitate creatoare şi să procedeze în acelaşi timp la o revizuire sîrguincioasă a exerciţiilor de pietate către Fecioară; revizuire pe care am dori-o respectoasă faţă de tradiţia sănătoasă şi deschisă la primirea cererilor legitime ale oamenilor din vremurile noastre. Prin urmare, ni se pare oportun, venerabili Fraţi, să vă indicăm cîteva principii pentru a călăuzi munca voastră în acest domeniu. Secţiunea 1 Aspectul trinitar, cristologic şi eclezial al cultului Fecioarei 25. Înainte de toate, se cuvine în cel mai înalt grad ca exerciţiile de pietate către Fecioara Maria să exprime clar nota trinitară şi cristologică ce le este intrinsecă şi esenţială. Într-adevăr, cultul creştin este prin natura sa un cult adus Tatălui, Fiului şi Duhului Sfînt, sau mai bine, după expresia liturgiei, Tatălui prin Cristos, în Duhul. În această perspectivă, el se întinde în mod legitim, chiar dacă într-un mod substanţial diferit, mai întîi şi în mod deosebit către Maica Domnului, apoi către sfinţi, căci în ei, care au suferit cu Cristos şi cu El împreună au fost preamăriţi, Biserica proclamă misterul pascal (68). În Fecioară, totul se raportează la Cristos şi totul depinde de El: pentru El Dumnezeu Tatăl, din toată veşnicia, a ales-o ca Mamă sfîntă cu desăvîrşire şi a împodobit-o cu darurile Duhului neîngăduite nimănui altcuiva. Desigur că pietatea creştină autentică n-a încetat să pună în lumină legătura indisolubilă şi referinţa esenţială a Fecioarei la dumnezeiescul Mîntuitor (69). Totuşi, ni se pare deosebit de conform cu orientarea spirituală a epocii noastre, dominată şi absorbită de «problema lui Cristos» (70), ca în modalităţile de exprimare ale cultului Fecioarei să fie reliefat în mod special aspectul cristologic, pentru ca ele să reflecteze planul lui Dumnezeu, care a rînduit dinainte «prin una şi aceeaşi hotărîre originea din Maria şi întruparea Înţelepciunii dumnezeieşti» (71). Fără îndoială aceasta va contribui la a face mai temeinică pietatea către Mama lui Isus şi la a face din ea un instrument eficient pentru a ajunge la «???cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, a măsura vîrstei deplinătăţii în Cristos??» (Ef 4, 13); şi, pe de altă parte, aceasta va contribui la dezvoltarea cultului datorat lui Cristos însuşi, deoarece, în conformitate cu sentimentul permanent al Bisericii, reafirmat cu autoritate în zilele noastre (72), «ceea ce este adresat slujitoarei se raportează Învăţătorului; astfel se înalţă spre Fiul ceea ce este atribuit Mamei; [...] astfel se revarsă asupra Regelui cinstea adusă Reginei ca un smerit omagiu» (73). 26. După această aluzie la orientarea cristologică a cultului Fecioarei, ni se pare folositor să amintim că e potrivit să scoatem cum se cuvine în evidenţă în acest cult una din componentele esenţiale ale credinţei: Persoana şi lucrarea Duhului Sfînt. Reflecţia teologică şi liturgia au subliniat într-adevăr cum intervenţia sfinţitoare a Duhului în Fecioara din Nazaret a fost un moment culminant al acţiunii sale în istoria mîntuirii. Astfel, de pildă, unii Părinţi ai Bisericii şi scriitori

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

9

bisericeşti au atribuit lucrării Duhului sfinţenia originară a Mariei «cea plăsmuită de Duhul Sfînt ca o făptură nouă» (74). Reflectînd asupra textelor evanghelice «Duhul Sfînt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Lc 1, 35) şi «Maria [...] s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfînt; [...] ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt» (Mt 1, 18. 20) ei au descoperit în intervenţia Duhului o acţiune care a consacrat şi a făcut rodnică fecioria Mariei (75) şi a transformat-o pe Fecioară în Locuinţa Regelui sau Locul odihnei Cuvîntului (76), Templu sau Chivotul Domnului (77), Chivotul Legii sau al sfinţeniei (78), titluri cu bogate rezonanţe biblice. Aprofundînd mai mult misterul Întrupării, ei au văzut în legătura de nepătruns dintre Duhul Sfînt şi Maria un aspect conjugal, descris în mod poetic de către Prudence: «Fecioara care nu era căsătorită s-a căsătorit cu Duhul» (79), şi au numit-o Sanctuarul Duhului Sfînt (80), expresie care subliniază caracterul sacru al Fecioarei, devenită sălaşul permanent a Duhului lui Dumnezeu. Pătrunzînd mai adînc în doctrina despre Paraclet, au înţeles că El este izvorul de unde ţîşneşte plinătatea harului (cf. Lc 1, 28) şi abundenţa darurilor care o împodobesc pe Maria: ei îi atribuie aşadar Duhului credinţa, speranţa şi iubirea care au însufleţit inima Fecioarei, tăria care i-a încurajat adeziunea la voinţa lui Dumnezeu, energia care a susţinut-o în compătimirea de la picioarele crucii (81). Ei au consemnat în cîntarea profetică a Mariei (cf. Lc 1, 46-55) o influenţă particulară a aceluiaşi Duh care grăise prin gura profeţilor (82). În sfîrşit, considerînd prezenţa Mamei lui Isus în Cenacol, unde Duhul a coborît asupra Bisericii care se năştea (cf. Fapte 1, 12-14; 2, 1-4), au îmbogăţit cu noi dezvoltări tema străveche Maria-Biserica (83); şi mai ales au recurs la mijlocirea Fecioarei pentru a dobîndi de la Duhul capacitatea de a-l zămisli pe Cristos în sufletele lor, aşa cum o mărturiseşte Sfîntul Ildefons într-o rugăciune surprinzătoare în ceea ce priveşte doctrina şi vigoarea ei: «Te rog, te rog, Sfîntă Fecioară: ca de la acest Duh care te-a făcut să-l naşti pe Isus să-l primesc eu însumi pe Isus. Ca sufletul meu să-l primească pe Isus prin acest Duh care a făcut ca trupul tău să-l zămislească pe acest Isus [...] Să-l iubesc pe Isus în acest Duh în care îl adori tu însuţi ca Domnul tău şi îl contempli ca Fiul tău» (84). 27. Se afirmă uneori că numeroase texte de pietate modernă nu reflectă suficient întreaga doctrină referitoare la Duhul Sfînt. Le revine specialiştilor să verifice această afirmaţie şi să-i evalueze bătaia/ urmările??; nouă ne revine să îndemnăm ansamblul Poporului lui Dumnezeu, în special pe păstori şi pe teologi, să-şi aprofundeze reflecţia asupra acţiunii Duhului în istoria mîntuirii şi să facă astfel încît textele de pietate creştină să pună în lumină cum trebuie acţiunea sa dătătoare de viaţă; dintr-o asemenea aprofundare va reieşi în special legătura tainică dintre Duhul lui Dumnezeu şi Fecioara din Nazaret, şi acţiunea lor în Biserică; şi din aceste adevăruri de credinţă meditate mai profund se va naşte o pietate trăită mai intens. 28. Pe de altă parte, e necesar ca exerciţiile de pietate prin care credincioşii îşi exprimă veneraţia faţă de Maica Domnului să manifeste clar locul pe care Ea îl deţine în Biserică: «locul cel mai de seamă după Cristos şi Ea este, în acelaşi timp, cea mai apropiată de noi» (85); este şi locul care este simbolizat în bisericile de rit bizantin prin însăşi dispunerea părţilor arhitecturale şi a elementelor iconografice: astfel pe intrarea principală a iconostasului este reprezentată Vestirea făcută Mariei şi pe absidă glorioasa «Theotokos». Aceasta scoate în evidenţă că omenirea îşi începe întoarcerea la Dumnezeu plecînd de la acel fiat al Slujitoarei Domnului şi că poate vedea în slava Celei Preasfinte capătul drumului său. Simbolismul prin care templul material exprimă locul Mariei în misterul Bisericii conţine o bogată învăţătură şi constituie o fericită prevestire pentru ca peste tot variatele forme de venerare faţă de Fecioară să se deschidă asupra unor perspective ecleziale. Într-adevăr, aducerea aminte a ideilor fundamentale expuse de către Conciliul Vatican II despre natura Bisericii, Familia lui Dumnezeu, Poporul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu, Trupul mistic al lui Cristos (86), va îngădui credincioşilor să recunoască mai repede misiunea Mariei în misterul Bisericii şi locul ei eminent în împărtăşirea sfinţilor. Această aducere aminte va îngădui şi înţelegerea mai intensă a legăturii frăţeşti care îi uneşte pe toţi credincioşii: ei sînt fii ai Fecioarei «la naşterea şi la creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă» (87) şi sînt totodată fii ai Bisericii «căci ne naştem din rodnicia ei, sîntem hrăniţi cu laptele ei, sîntem însufleţiţi de Duhul ei» (88); Fecioara şi Biserica cooperează pentru a da naştere Trupului mistic al lui Cristos: «şi una şi cealaltă este Mamă a lui Cristos, dar nici una dintre acestea două nu dau naştere fără cealaltă întregului Trup» (89). În sfîrşit, se va percepe mai clar că acţiunea Bisericii în lume este ca o prelungire a solicitudinii Mariei: într-adevăr, iubirea zeloasă a Fecioarei la Nazaret, în casa Elisabetei, la Cana, pe Golgota momente ale mîntuirii cu o imensă influenţă asupra Bisericii se continuă în grija maternă a Bisericii pentru ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului (cf. 1 Tim 2, 4), în grija ei faţă de cei umili, săraci şi slabi, în continua sa angajare în favoarea păcii şi a înţelegerii sociale, în zelul său pentru ca toţi oamenii să aibă parte de mîntuirea care le-a fost meritată prin moartea lui Cristos. În felul acesta iubirea pentru Biserică se va traduce în iubire faţă de Maria şi reciproc; căci una nu poate subzista fără cealaltă, aşa cum observă cu perspicacitate Sfîntul Chromaţiu din Aquileea: «Biserica se reuneşte

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

10

în încăperea de sus [a Cenacolului] cu Maria, care a fost Mama lui Isus, şi fraţii săi. Aşadar, nu putem vorbi de Biserică dacă Maria, Maica Domnului, nu este prezentă cu fraţii săi» (90). În concluzie, insistăm asupra necesităţii ca cultul adus Fecioarei să manifeste limpede conţinutul său ecleziologic intrinsec: aceasta înseamnă că va fi necesar să se dea dovadă de o tărie capabilă să reînnoiască în mod salutar formele şi textele acestui cult. Secţiunea 2 Patru orientări pentru cultul Fecioarei: biblică, liturgică, ecumenică, antropologică 29. Precedentelor însemnări care se degajă din considerarea raporturilor Fecioarei Maria cu Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfînt şi cu Biserica, vrem să le adăugăm, urmînd tot linia învăţăturii conciliului (91), cîteva orientări biblică, liturgică, ecumenică, antropologică pe care se cuvine să le avem prezente în spirit la revizuirea şi crearea exerciţiilor şi practicilor de pietate, spre a face mai vie şi mai inteligibilă legătura care ne uneşte cu Mama lui Cristos şi Mama noastră în împărtăşirea sfinţilor. Orientarea biblică* 30. Necesitatea unei amprente biblice în orice formă de cult este înţeleasă astăzi ca un postulat general al pietăţii creştine. Dezvoltarea studiilor biblice, răspîndirea crescîndă a Sfintelor Scripturi şi mai ales exemplul Tradiţiei şi acţiunea intimă a Duhului îi determină /îndeamnă pe creştinii din vremurile noastre să se folosească mereu mai mult de Biblie ca de cartea fundamentală de rugăciune şi să culeagă din ea o adevărată inspiraţie şi modele incomparabile. Cultul adus Fecioarei nu poate fi sustras de la acest curent general al pietăţii creştine (92), ba mai mult, trebuie să se inspire în mod cu totul deosebit din el?, pentru a dobîndi o nouă vigoare şi un profit sigur. Propunînd în mod admirabil planul lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor, Biblia este impregnată în întregime de misterul Mîntuitorului şi conţine de asemenea, de la Geneză la Apocalips, referinţe neechivoce la Cea care este Mama şi asociata? Mîntuitorului. Cu toate acestea, n-am vrea ca această amprentă biblică să se mărginească la o folosire atentă a textelor şi a simbolurilor extrase judicios din Sfintele Scripturi; această amprentă cuprinde şi mai mult: într-adevăr, ea reclamă necesitatea de a lua din Biblie vocabularul şi inspiraţia formulelor de rugăciune şi de cînt; ea cere mai presus de toate ca cultul marian să fie marcat de marile teme ale mesajului creştin: astfel credincioşii, venerînd-o pe cea care este Scaunul Înţelepciunii, vor fi ei înşişi luminaţi de lumina Cuvîntului dumnezeiesc şi îndemnaţi să acţioneze după preceptele Înţelepciunii întrupate. Orientarea liturgică* 31. Am vorbit deja despre veneraţia pe care Biserica o aduce Mamei lui Dumnezeu în celebrarea liturgiei. Dar acum, expunînd celelalte forme ale cultului marian şi criteriile ce trebuie să-l inspire, nu putem uita principiul enunţat în Constituţia Sacrosanctum Concilium, care recomandă cu ardoare exerciţiile de pietate obişnuite poporului creştin şi adaugă: «Totuşi, astfel de exerciţii trebuie orînduite ţinînd seama de timpul liturgic, în aşa fel încît să se potrivească cu liturgia sacră, să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin, pentru că prin natura sa e cu mult superioară oricăror exerciţii» (93). Normă înţeleaptă şi limpede; totuşi aplicarea ei nu este uşoară, mai ales în domeniul cultului adus Fecioarei, atît de variat în formele sale de expresie; într-adevăr, ea cere din partea responsabililor comunităţilor locale efort, tact pastoral şi perseverenţă, şi din partea credincioşilor promptitudine în primirea orientărilor şi a propunerilor care, emanînd din adevărata natură a cultului creştin, cer uneori schimbarea obişnuinţelor foarte vechi în care natura liturgiei se întunecase puţin. În legătură cu aceasta, am vrea să facem aluzie la două atitudini care, în practica pastorală, ar putea să zădărnicească norma stabilită de Conciliul Vatican II: mai întîi atitudinea anumitor persoane care au în grijă sufletele şi care, depreciind a priori exerciţiile de pietate, recomandate totuşi de Magisteriu în formele lor legitime, le abandonează şi creează un vid pe care nu se gîndesc să-l umple; acestea uită că Conciliul a spus ca exerciţiile de pietate să fie armonizate cu liturgia, şi nu să fie suprimate. În al doilea rînd, atitudinea altora care, dispreţuind un just criteriu liturgic şi pastoral, unesc exerciţiile de pietate şi actele liturgice în celebrări hibride. Se întîmplă uneori ca, în însăşi celebrarea jertfei euharistice să fie inserate elemente proprii novenelor sau altor practici pioase, cu pericolul de a vedea ca memorialul Domnului să nu mai constituie momentul culminant al întîlnirii comunităţii creştine, ci numai prilejul vreunui exerciţiu de devoţiune. Celor care acţionează în acest fel am vrea să le amintim că regula Conciliului prescrie să se armonizeze exerciţiile de

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

11

pietate cu liturgia şi nu să fie confundate cu ea. O acţiune pastorală luminată trebuie pe de-o parte să distingă şi să sublinieze natura proprie a acţiunilor liturgice, şi pe de altă parte să valorizeze exerciţiile de pietate, adaptîndu-le nevoilor fiecărei comunităţi ecleziale şi făcînd din aceste exerciţii auxiliarele de preţ ale liturgiei. Orientarea ecumenică* 32. Dat fiind caracterul eclezial al cultului adus Fecioarei, acest cult reflectă preocupările Bisericii însăşi: una din ele, dominantă astăzi, este restabilirea unităţii creştinilor. Astfel devoţiunea către Mama lui Dumnezeu devine receptivă la grijile şi la năzuinţele mişcării ecumenice, adică dobîndeşte o amprentă ecumenică. Şi aceasta din diferite motive. Mai întîi, catolicii îi întîlnesc pe fraţii lor din Bisericile ortodoxe, în care devoţiunea către Fecioară îmbracă înalte forme lirice şi profund doctrinale în venerarea preaiubitoare a slăvitei «Theotokos» şi în aclamaţiile către Cea care este «nădejdea creştinilor» (94). Ei îi întîlnesc şi pe anglicani, ai căror teologi clasici au pus cîndva în lumină temeinica bază scripturală a cultului adus Mamei Domnului nostru, şi ai căror teologi actuali subliniază mai mult importanţa locului pe care Maria îl ocupă în viaţa creştină. Ei îi întîlnesc de asemenea pe fraţii lor din Bisericile reformate, în care înfloreşte cu vigoare dragostea pentru Sfintele Scripturi, cînd proclamă laudele lui Dumnezeu cu însăşi cuvintele Fecioarei (cf. Lc 1, 46-55). Pe de altă parte, pietatea faţă de Mama lui Cristos şi a creştinilor este pentru catolici o ocazie firească şi deasă de a o implora să mijlocească la Fiul ei ca să se realizeze unirea tuturor celor botezaţi într-un singur Popor al lui Dumnezeu (95). Mai trebuie adăugat şi că voinţa Bisericii catolice, fără a atenua caracterul propriu cultului marian (96), este să se ţină cu grijă departe de orice exagerare /falsă exaltare/ ce i-ar putea induce în eroare pe ceilalţi fraţi creştini în privinţa autenticii doctrine a Bisericii catolice (97), precum şi de respinge orice manifestare cultuală contrară practicii catolice legitime. În sfîrşit, în conformitate cu un cult marian autentic care «prin cinstirea Mamei [...] vrea ca Fiul să fie cunoscut, iubit şi preamărit precum se cuvine» (98),o astfel de pietate devine un drum care conduce la Cristos, izvorul şi centrul comuniunii bisericeşti, în care toţi cei care mărturisesc public că El este Dumnezeu şi Domn, Mîntuitor şi unic Mijlocitor (cf. 1 Tim 2, 5) sînt chemaţi să fie «unul» între ei, cu El şi cu Tatăl în unitatea Duhului Sfînt (99). 33. Ştim bine că există discordanţe serioase între gîndirea a numeroşi fraţi aparţinînd celorlalte Biserici şi comunităţi bisericeşti şi doctrina catolică «despre rolul Mariei în opera mîntuirii» (100) şi deci privind cultul ce trebuie să i se aducă. Cu toate acestea, pentru că aceeaşi putere a Celui Preaînalt, care a adumbrit-o pe Fecioara din Nazaret (cf. Lc 1, 35), acţionează în actuala mişcare ecumenică şi o face rodnică, ţinem să ne exprimăm speranţa încrezătoare că devoţiunea către smerita slujitoare a Domnului, în care Cel Puternic a făcut mari lucruri (cf. Lc 1, 49), va deveni, chiar cu încetul, nu un obstacol, ci un intermediar şi un punct de întîlnire pentru unitatea tuturor celor ce cred în Cristos. Într-adevăr, ne bucurăm să constatăm că o mai bună înţelegere a locului Mariei în misterul lui Cristos şi al Bisericii, chiar din partea fraţilor despărţiţi, face mai rapid drumul întîlnirii. La fel cum Fecioara, la Cana, a obţinut de la Isus împlinirea primei lui minuni (cf. In 2, 1-12) datorită intervenţiei sale materne, tot la fel în vremurile noastre Ea va putea datorită mijlocirii sale să grăbească ceasul în care ucenicii lui Cristos îşi vor regăsi perfecta comuniune în credinţă. Această speranţă a noastră este încurajată de un gînd al Predecesorului nostru Leon al XIII-lea: cauza unirii creştinilor «se raportează în mod deosebit la maternitatea spirituală a Mariei. Într-adevăr, pe cei care îi aparţin lui Cristos, Maria nu i-a născut şi nu putea să-i nască decît într-o aceeaşi credinţă şi în aceeaşi iubire: "Oare Cristos este împărţit?" (1 Col 1, 13); trebuie să trăim toţi aceeaşi viaţă a lui Cristos şi "să aducem roade pentru Dumnezeu" (Rom 7, 4) în unul şi acelaşi trup» (101). Orientarea antropologică* 34. În cultul adus Fecioarei trebuie să ţinem cu grijă cont şi de datele sigure şi verificate ale ştiinţelor umane. Aceasta va contribui la dispariţia uneia din cauzele stînjenelii care se face simţită în domeniul cultului adus Maicii Domnului, şi anume diferenţa dintre anumite elemente ale acestui cult şi, pe de altă parte, concepţiile actuale ale antropologiei şi realitatea psiho-sociologică profund schimbată în care trăiesc şi acţionează oamenii timpului nostru. Remarcăm efectiv că e greu să situăm chipul Fecioarei, aşa cum reiese dintr-o anumită literatură pioasă, în condiţiile de viaţă, în special ale femeii, din societatea contemporană. În cadrul vieţii familiale legile şi evoluţia obiceiurilor tind pe bună dreptate să recunoască egalitatea femeii şi coresponsabilitatea ei alături de bărbat în ceea ce priveşte căminul. În domeniul politic,

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

12

femeia şi-a cucerit în numeroase ţări o putere de intervenţie egală cu bărbatul în problemele publice. În domeniul social ea îşi desfăşoară activitatea în sectoarele cele mai variate, părăsind cu fiecare zi mai mult cadrul strîmt al căminului. În domeniul cultural sînt oferite de asemenea femeii noi posibilităţi de cercetare ştiinţifică şi de succes intelectual. De aici decurge la unii o îndepărtare de cultul către Fecioară şi o anumită dificultate în a o lua pe Maria din Nazaret ca model, pentru că se consideră că orizonturile vieţii ei se vădesc înguste în comparaţie cu vastele zone de activitate în care omul modern este chemat să-şi desfăşoare activitatea. În legătură cu aceasta, îndemnîndu-i pe teologi, pe responsabilii comunităţilor creştine şi pe credincioşii înşişi să consacre acestor probleme atenţia necesară, ni se pare util să propunem, la rîndul nostru, o contribuţie la soluţionarea lor prezentînd cîteva reflecţii. 35. Mai întîi, Fecioara Maria a fost totdeauna propusă de către Biserică spre imitare credincioşilor, nu ? pentru felul de viaţă pe care a experimentat-o, cu atît mai puţin cu cît mediul socio-cultural în care s-a desfăşurat este astăzi depăşit aproape pretutindeni, ci pentru că, în condiţiile concrete ale vieţii sale, Ea a aderat pe deplin şi în mod liber la voinţa lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 38), a primit cuvîntul şi l-a pus în practică, a acţionat călăuzită de iubire şi de spiritul de slujire: pe scurt, Ea a fost cel dintîi şi cel mai perfect ucenic al lui Cristos. Toate acestea au o valoare exemplară universală şi permanentă. 36. În al doilea rînd, am vrea să remarcăm că greutăţile menţionate mai sus se află în realaţie strînsă cu unele clişee ale imaginilor populare şi literare despre Maria, dar nu cu adevăratul său chip evanghelic, nici cu datele doctrinale precizate de munca lentă şi serioasă de aprofundare a Cuvîntului revelat. Dimpotrivă, trebuie să considerăm firesc că generaţiile creştine care s-au succedat în contexte socio-culturale diferite, contemplînd figura şi misiunea Mariei Femeia nouă şi creştina perfectă ce recapitulează în Ea, ca Fecioară, Mireasă şi Mamă, situaţiile cele mai caracteristice ale vieţii feminine , au considerat-o pe Mama lui Isus ca pe tipul eminent al condiţiei feminine şi ca pe modelul absolut remarcabil de viaţă evanghelică, şi că şi-au exprimat sentimentele după conceptele şi reprezentările epocii lor. Atunci cînd consideră lunga istorie a pietăţii, Biserica se bucură să constate continuitatea cultului; însă nu se leagă de schemele diferitelor epoci culturale, nici de concepţiile antropologice particulare care le susţin, şi admite că unele expresii ale cultului, perfect legitime în ele însele, sînt mai puţin adaptate unor oameni din epoci şi civilizaţii diferite. 37. În sfîrşit, am vrea să subliniem că epoca noastră, ca şi cele precedente, este chemată să verifice prin intermediul Cuvîntului lui Dumnezeu propria sa cunoaştere a realităţii şi, pentru a ne limita la subiectul nostru, să-şi confrunte concepţiile antropologice şi problemele ce decurg din ele cu figura Fecioarei, aşa cum este propusă în Evanghelie. Citirea dumnezeieştilor Scripturi, făcută sub influenţa Duhului Sfînt şi fără a uita descoperirile ştiinţelor umane şi situaţiile variate ale lumii contemporane, va duce la descoperirea că Maria poate fi considerată oglinda ce reflectă speranţele oamenilor din vremurile noastre. Astfel, pentru a da cîteva exemple, femeia de astăzi, doritoare să ia parte la puterea de decizie şi la alegerile comunităţii, o va contempla cu o bucurie intimă pe Maria care, în dialogul ei cu Dumnezeu, îşi dă consimţămîntul activ şi liber (102) nu la soluţionarea unei probleme contingente, ci la «evenimentul secolelor», aşa cum a fost numită Întruparea Cuvîntului (103). Se va înţelege că alegerea de către Maria a stării feciorelnice, care în planul lui Dumnezeu o pregătea la misterul Întrupării, n-a constituit în nici un fel o închidere faţă de valorile stării conjugale, ci o alegere curajoasă, împlinită pentru a se consacra pe deplin iubirii lui Dumnezeu. Se va constata cu o surpriză plină de bucurie că Maria din Nazaret, deşi pe deplin abandonată voinţei lui Dumnezeu, n-a fost deloc o femeie supusă pasiv sau avînd o religiozitate alienantă, ci femeia care nu se temea să proclame că Dumnezeu este Cel care îi înalţă pe cei smeriţi şi pe cei asupriţi şi îi dă jos de pe tron pe cei puternici ai lumii (cf. Lc 1, 51-53). Se va recunoaşte în Maria care «se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului» (104), o femeie puternică care a cunoscut sărăcia şi suferinţa, fuga şi exilul (cf. Mt 2, 13-23): situaţii ce nu pot scăpa atenţiei celui care vrea să secondeze, prin spirit evanghelic, forţele de eliberare conţinute în om şi în societate. Astfel, Maria nu va apărea ca o Mamă retrasă /aplecată/ cu gelozie în /asupra/ Fiul său dumnezeiesc, ci ca femeia care, prin acţiunea sa, a favorizat credinţa în Cristos a comunităţii apostolice (cf. In 2, 1-12) şi al cărui rol matern s-a extins căpătînd pe Calvar dimensiuni universale (105). Acestea nu sînt decît nişte exemple. Cu toate acestea ele arată în mod clar că figura Fecioarei nu decepţionează nici una din aşteptările profunde ale oamenilor din vremurile noastre, şi le oferă un model desăvîrşit al ucenicului Domnului: artizan al cetăţii pămînteşti şi temporale, dar pelerin care se grăbeşte spre cetatea cerească şi veşnică; promotor al dreptăţii care îl eliberează pe cel asuprit şi al iubirii care vine în ajutor celor nevoiaşi, dar mai presus de toate martor activ al iubirii care îl edifică? pe Cristos în inimi.

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

13

Cîteva aspecte eronate ale cultului marian* 38. După ce am propus aceste orientări destinate să favorizeze dezvoltarea armonioasă a cultului adus Mamei Domnului, credem că este util să atragem atenţia asupra cîtorva aspecte eronate ale acestui cult. Conciliul Vatican II a denunţat deja cu autoritate atît exagerarea în conţinuturi sau în forme care duc la falsificarea/alterarea/ doctrinei, cît şi îngustimea de spirit care întunecă figura şi misiunea Mariei. El a denunţat de asemenea anumite devieri ale cultului cum ar fi credulitatea superficială ce substituie angajamentului serios o încredere facilă în unele practici pur exterioare şi de asemenea sentimentalismul steril şi efemer, atît de străin stilului Evangheliei care cere dimpotrivă o muncă perseverentă şi concretă (106). În ceea ce ne priveşte, reînnoim această punere în gardă: astfel de forme de devoţiuni nu sînt în armonie cu credinţa catolică şi în consecinţă nu trebuie să existe în cult. O apărare vigilentă împotriva acestor erori şi devieri va face cultul către Fecioară mai viguros şi mai autentic, adică solid în fundamentul său: studiul izvoarelor revelate şi atenţia la documentele Magisteriului vor prevala faţă de căutarea excesivă a nouătăţii şi a faptelor de senzaţie; obiectiv în contextul său istoric: va trebui deci eliminat tot ceea ce se vădeşte fals sau legendar; adaptat conţinutului doctrinal: de unde necesitatea de a evita prezentări unilaterale ale chipului Mariei care, insistînd exagerat asupra unui element, compromit ansamblul chipului său evanghelic; transparent în motivaţiile sale: se va avea mare grijă să fie îndepărtat din sanctuare orice profit meschin. 39. În sfîrşit, dacă aceasta ar fi necesar, am vrea să amintim că scopul ultim al cultului dat Fecioarei este acela de a-l preamări pe Dumnezeu şi de a-i angaja pe creştini într-o viaţă total conformă cu voinţa lui. Într-adevăr, atunci cînd fiii Bisericii, unindu-şi glasul cu cel al femeii anonime din Evanghelie, o preamăresc pe Mama lui Isus exclamînd către Isus însuşi: «Fericit trupul care te-a purtat şi sînul care te-a alăptat» (Lc 11, 27), ei vor fi conduşi să ţină cont de răspunsul grav al dumnezeiescului Învăţător: «Fericiţi mai degrabă cei care ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu şi îl pun în practică» (Lc 11, 28). Şi acest răspuns, care se dovedeşte a fi un mare compliment adus Fecioarei, după exegeza anumitor Părinţi ai Bisericii (107) confirmată de Conciliul Vatican II (108), răsună pentru noi ca o invitaţie presantă de a trăi după poruncile lui Dumnezeu şi ca un ecou la ceea ce aminteşte însuşi Domnul: «Nu cel care îmi spune: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care face voinţa Tatălui meu care este în ceruri» (Mt 7, 21) şi (de asemenea): «Voi sînteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc» (In 15, 14). PARTEA A III-A INDICAŢII PRIVIND DOUĂ EXERCIŢII DE PIETATE: RUGĂCIUNEA ANGELUS ŞI ROZARIUL 40. Am indicat cîteva principii capabile să dea o nouă vigoare cultului Maicii Domnului; le revine acum Conferinţelor episcopale, responsabililor de comunităţi locale şi diferitelor familii călugăreşti să reînnoiască cu înţelepciune unele practici şi exerciţii de venerare către Fecioară, şi să susţină impulsul creator al tuturor celor care, dintr-o autentică inspiraţie religioasă sau din sensibilitate pastorală, doresc să dea naştere unor noi forme. Cu toate acestea, din diferite motive, ni se pare oportun să tratăm despre două exerciţii de pietate foarte răspîndite în Occident şi de care Scaunul apostolic s-a ocupat cu mai multe prilejuri: rugăciunea Îngerul Domnului şi Rozariul Fecioarei Maria. Rugăciunea Îngerul Domnului 41. Cuvintele noastre despre rugăciunea Îngerul Domnului vor să fie doar un simplu, dar viu îndemn la păstrarea obiceiului de a o recita, atunci şi acolo unde este cu putinţă. Această rugăciune nu are nevoie să fie revizuită: structura simplă, caracterul biblic, originea istorică care o leagă de cererea de ? în pace, ritmul cvasi-liturgic care sfinţeşte diverse momente ale zilei, deschiderea către misterul pascal care, comemorînd Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ne face să cerem să fim conduşi «prin patima şi crucea lui la slava învierii» (109), fac ca după secole ea să-şi pătreze nealterată valoarea şi intactă prospeţimea. E adevărat că unele practici legate tradiţional de recitarea Îngerului Domnului au dispărut sau pot cu greu să subziste în viaţa modernă; dar este vorba de elemente marginale: valoarea contemplaţiei misterului Întrupării Cuvîntului, a salutării Fecioarei şi a recurgerii la mijlocirea ei îndurătoare rămîne neschimbată; şi, în ciuda noilor condiţii ale vremurilor, aceste momente caracteristice ale zilei dimineaţa, prînz, seara care delimitează perioadele de activitate şi care constituie o invitaţie la repaus pentru rugăciune, rămîn neschimbate pentru cea mai mare parte a oamenilor.

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

14

Rozariul 42. Preaiubiţi Fraţi, am vrea acum să ne oprim puţin asupra revizuirii acestui pios exerciţiu care a fost numit «rezumatul întregii Evanghelii» (110): Rozariul Fecioarei Maria. Predecesorii noştri i-au acordat o atenţie vigilentă şi o grijă plină de zel: ei au recomandat în mai multe rînduri deasa sa recitare, i-au favorizat răspîndirea, i-au explicat natura, i-au recunoscut capacitatea de a dezvolta o rugăciune contemplativă atît de laudă cît şi de implorare, i-au amintit eficienţa intrinsecă în a face să progreseze viaţa creştină şi angajamentul apostolic. Şi noi, încă din prima audienţă generală a pontificatului noastru, la 13 iulie 1963, am arătat marea noastră stimă pentru pioasa practică a Rozariului (111) şi, în continuare, i-am subliniat valoarea în numeroase împrejurări obişnuite pentru unii, grave pentru alţii, ca atunci cînd, întrun ceas de angoasă şi de insecuritate, am publicat enciclica Christi Matri (15 septembrie 1966), pentru ca să-i fie adresate Fecioarei Rozariului rugăciuni fervente spre a-l implora pe Dumnezeu să acorde binele superior al păcii (112); chemare reînnoită în Îndemnul nostru apostolic Recurrens mensis october (7 octombrie 1969), în care comemoram al patrulea centenar al Scrisorii apostolice Consueverunt Romani Pontifices a Predecesorului nostru Sfîntul Pius al V-lea care, în acest document, explica şi, într-un fel, determina forma tradiţională a Rozariului (113). 43. Interesul constant şi afecţiunea pe care o purtăm Rozariului Fecioarei Maria ne-a determinat să urmărim cu multă atenţie numeroasele congrese consacrate în ultimii ani pastoralei Rozariului în lumea contemporană, congrese organizate de Asociaţii şi de oameni care au profund la inimă devoţiunea Rozariului, şi la care au participat episcopi, preoţi, călugări şi laici cu o mare experienţă şi cunoscuţi pentru sensul lor privind Biserica. Dintre aceştia, e drept să-i numim pe fiii Sfîntului Dominic, însărcinaţi prin tradiţie să păstreze şi să propage o devoţiune atît de salutară ca aceasta. La lucrările congreselor s-au adăugat cercetările istoricilor efectuate nu spre a defini în scopuri cvasi arheologice forma primitivă a Rozariului, ci pentru a-i percepe intuiţia originară, energia primară, structura esenţială. Din aceste congrese şi aceste cercetări au reieşit mai limpede caracteristicile fundamentale ale Rozariului, elementele sale esenţiale şi raportul lor reciproc. 44. Astfel, de exemplu, a fost pusă mai bine în lumină natura evanghelică a Rozariului: enunţarea misterelor sale şi principalele sale formule îşi au obîrşia în Evanghelie; se inspiră din Evanghelie pentru a sugera, începînd de la fericita salutare a Îngerului şi de la acceptarea religioasă a Fecioarei, atitudinea în care credinciosul trebuie să-l recite; propune, în succesiunea armonioasă a rugăciunii Bucură-te, Marie, un mister fundamental al Evangheliei Întruparea Cuvîntului întrezărit în momentul decisiv al Vestirii făcute Mariei. Rozariul este aşadar o rugăciune evanghelică, aşa cum păstorilor şi celor erudiţi le place să-l definească astăzi, mai mult poate decît în trecut. 45. La fel, s-a înţeles mai uşor cum derularea ordonată şi progresivă a Rozariului reflectă însuşi modul în care Cuvîntul lui Dumnezeu, inserîndu-se printr-un plan de milostivire în istoria umană, a realizat Răscumpărarea. Într-adevăr, Rozariul consideră succesiv şi în ordinea lor principalele evenimente mîntuitoare ale Răscumpărării care s-au împlinit în Cristos: de la zămislirea feciorelnică şi misterele copilăriei pînă la ceasurile culminante ale Paştelui fericita Pătimire şi glorioasa Înviere şi pînă la efectele sale asupra Bisericii care se naşte în ziua de Rusalii şi asupra Fecioarei, în ziua în care, ajunsă la capătul exilului său pămîntesc, a fost ridicată cu trupul şi sufletul spre patria cerească. S-a mai observat că împărţirea în trei părţi a misterelor Rozariului, nu numai că corespunde strîns ordinii cronologice a faptelor, dar mai ales reflectă schema predicării primitive a credinţei şi propune din nou misterul lui Cristos exact în modul în care îl vedea Sfîntul Paul în celebrul «imn» din Scrisoarea către filipeni: înjosire, moarte, preamărire (2, 6-11). 46. Rugăciune evanghelică centrată pe misterul Întrupării răscumpărătoare, Rozariul are deci o orientare net cristologică. Într-adevăr, elementul său cel mai caracteristic repetiţia litanică a rugăciunii Bucură-te, Marie devine şi el o laudă neîncetată a lui Cristos, subiectul ultim al vestirii Îngerului şi al salutării mamei Botezătorului: «Binecuvîntat este rodul trupului tău» (Lc 1, 42). Am spune chiar mai mult: repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie constituie urzeala pe care se dezvoltă contemplarea misterelor: Isus din fiecare Bucură-te, Maria este chiar cel pe care succesiunea misterelor ne-o propune rînd pe rînd Fiu al lui Dumnezeu şi al Fecioarei, născut într-o peşteră la Betleem; prezentat la Templu de către Mama sa; adolescent plin de rîvnă pentru cele ale Tatălui său; Răscumpărător ce agonizează în Grădina Măslinilor; biciuit şi încununat cu spini; împovărat cu crucea şi murind pe Calvar; înviat din morţi şi suit alături de Tatăl său, în slavă, pentru a realiza revărsarea darului Duhului. Ştim că tocmai pentru a favoriza contemplaţia şi pentru ca intenţia să corespundă cuvintelor, odinioară exista obiceiul şi acest obicei există încă în diferite regiuni ca la fiecare Bucură-te, Marie să se adauge după numele lui Isus menţionarea misterului enunţat.

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

15

47. De asemenea, s-a resimţit mai impetuos nevoia de a se reafirma, în afară de valoarea elementului de laudă şi de implorare, importanţa unui alt element esenţial al Rozariului: contemplaţia. Fără ea, Rozariul este un trup fără suflet, şi recitarea sa comportă riscul să devină o repetare mecanică de formule şi să se acţioneze împotriva avertismentului lui Isus: «Iar cînd vă rugaţi nu îndrugaţi multe ca păgînii, căci lor li se pare că întru vorbăria lor vor fi ascultaţi» (Mt 6, 7). Prin natură, recitarea Rozariului cere ca ritmul să fie calm şi să i se acorde timp, pentru ca persoana care îl spune să poată să mediteze mai bine misterele vieţii Domnului, văzute prin inima Celei care a fost cea mai apropiată de Domnul, şi ca astfel să se degaje nemăsuratele sale bogăţii. 48. În sfîrşit, studiile actuale permit înţelegerea cu o precizie mai mare a raporturilor existente între liturgie şi Rozariu. Pe de-o parte, s-a subliniat că Rozariul a rodit, pentru a spune aşa, pe trunchiul secular al liturgiei creştine, într-o adevărată «Psaltire a Fecioarei» datorită căreia cei umili erau asociaţi cîntării de laudă şi mijlocirii universale a Bisericii; pe de altă parte, s-a observat că aceasta s-a întîmplat într-o epocă decăderea Evului Mediu în care spiritul liturgic era în decadenţă şi în care la credincioşi se manifesta o anumită îndepărtare de liturgie în favoarea unei devoţiuni sensibile faţă de umanitatea lui Cristos şi a Fecioarei Maria. Dacă, în ultimii ani, în spiritul unora s-a putut naşte dorinţa de a vedea Rozariul numărîndu-se printre expresiile liturgice, şi la alţii, preocupaţi să evite erorile pastorale ale trecutului, s-a manifestat o dezafectare nejustificată faţă de Rozariu, problema este astăzi uşor solubilă în lumina principiilor Constituţiei Sacrosanctum Concilium: celebrările liturgice şi exerciţiul pios al Rozariului nu trebuie nici să se opună, nici să fie asimilate (114). Orice expresie a rugăciunii ajunge la o rodnicie cu atît mai mare cu cît îşi păstrează mai mult adevărata sa natură şi fizionomia proprie. Valoarea preeminentă a acţiunilor liturgice fiind deci reafirmată, nu va fi greu de recunoscut în Rozariu un exerciţiu pios care se armonizează lesne cu liturgia. Într-adevăr, ca şi liturgia, el este de natură comunitară, se hrăneşte din Sfînta Scriptură şi se desfăşoară în jurul misterului lui Cristos. Deşi situate pe planuri esenţialmente diferite, anamneza liturgiei şi comemorarea contemplativă a Rozariului au ca obiect aceleaşi evenimente din istoria mîntuirii împlinite de Cristos. Cea dintîi face prezente sub vălul semnelor, şi acţionînd în mod tainic, cele mai mari mistere ale Răscumpărării noastre; cea de-a doua, datorită iubirii născute prin contemplaţie, îl ajută pe cel care se roagă să-şi amintească de aceste mistere şi îi stimulează voinţa ca să-şi extragă din ele reguli de viaţă. O dată definită această diferenţă substanţială, nu e greu de înţeles că Rozariul este un exerciţiu pios care şi-a luat raţiunea de a fi din liturgie şi care, dacă este practicat conform intuiţiei originare, călăuzeşte firesc spre ea, chiar fără să-i treacă pragul. Întradevăr, meditarea misterelor Rozariului, făcînd misterele lui Cristos familiare spiritului şi inimii credincioşilor, poate constitui o foarte bună pregătire la celebrarea lor în acţiunea liturgică şi să devină apoi un ecou prelungit al acesteia. Cu toate acestea este o eroare, care din păcate mai dăinuie încă în anumite locuri, ca în timpul acţiunii liturgice să se recite Rozariul. 49. Rozariul Fecioarei Maria, după tradiţia pe care Predecesorul nostru Sfîntul Pius al V-lea a cules-o şi a propus-o apoi oficial, conţine mai multe elemente dispuse în mod organic: a) Contemplarea, în unire cu Maria, a unei serii de mistere ale mîntuirii, repartizate cu înţelepciune în trei cicluri, care exprimă bucuria vremurilor mesianice, pătimirea/ durerea mîntuitoare a lui Cristos şi slava Celui Înviat ce se răspîndeşte asupra Bisericii; contemplare care, prin natură, duce la o reflecţie practică şi antrenează reguli stimulatoare de viaţă; b) Rugăciunea Domnului, sau Tatăl nostru, care, prin imensa sa valoare, stă la baza rugăciunii creştine şi îi înnobilează diversele sale expresii; c) Repetarea ca o litanie a rugăciunii Bucură-te, Maria, compusă din salutarea Îngerului către Fecioară (cf. Lc 1, 28) şi din cuvintele de binecuvîntare ale Elisabetei (cf. Lc 1, 42), cărora le urmează invocaţia eclezială Sfîntă Marie... Seria continuă a rugăciunii Bucură-te, Marie este o caracteristică proprie Rozariului şi numărul ei, în forma tipică şi completă de o sută cincizeci, prezintă o anumită analogie cu Psaltirea şi datează chiar de la începuturile piosului exerciţiu. Dar, în virtutea unui obicei verificat, acest număr, subîmpărţit în decade ce se referă la fiecare din mistere, este distribuit după cele trei cicluri menţionate mai sus, constituind astfel rozariul bine cunoscut de cincizeci de Bucură-te, Marie. Acesta din urmă a intrat în practică ca fiind cadrul firesc al acestui exerciţiu şi, ca atare, a fost adoptat de pietatea populară şi confirmat de autoritatea pontificală care i-a adăugat totodată numeroase indulgenţe; d) Doxologia Slavă Tatălui, care, conform cu o orientare a întregii pietăţi creştine, încheie rugăciunea cu preamărirea lui Dumnezeu, unul şi întreit, de la care, prin care şi pentru care sînt toate (cf. Rom 11, 36).

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

16

50. Acestea sînt elementele Rozariului. Fiecare din ele îşi are caracterul său propriu care, înţeles corect şi apreciat, trebuie să se oglindească în recitare, pentru ca Rozariul să-şi exprime întreaga sa bogăţie şi varietate. Acest caracter va deveni prin urmare grav în Rugăciunea domnească; liric şi laudativ în liniştita desfăşurare a înşiruirii de Bucură-te, Marie; contemplativ în meditarea atentă a misterelor; implorător în rugăciunea de cerere; plin de adoraţie în doxologie. Şi aceasta în fiecare modalitate obişnuită de recitare a Rozariului: fie în singurătate, cel care se roagă reculegîndu-se în intimitate cu Domnul său; fie comunitară, în familie sau cu credincioşi reuniţi pentru a crea condiţiile unei prezenţe speciale a Domnului (cf. Mt 18, 20); fie publică, în adunări în care este convocată comunitatea bisericească. 51. În ultima vreme au fost create cîteva exerciţii pioase care se inspiră din Rozariu. Dintre ele vrem să le indicăm şi să le recomandăm pe cele care inserează în schema obişnuită a celebrărilor Cuvîntului lui Dumnezeu unele elemente ale rozariului Fecioarei Maria, cum ar fi meditarea misterelor şi repetarea litanică a salutării îngereşti. Aceste elemente capătă astfel o mai mare evidenţiere atunci cînd sînt incluse în lectura textelor biblice, ilustrate de predică, însoţite de un timp de tăcere, subliniate prin cînt. Ne bucurăm să ştim că aceste exerciţii au contribuit la înţelegerea într-un mod mai complet a bogăţiilor spirituale ale Rozariului însuşi şi la repunerea la loc de cinste a practicării sale în asociaţiile şi mişcările de tineri. 52. În continuitate cu intenţiile Predecesorilor noştri, am vrea să recomandăm acum cu ardoare recitarea Rozariului în familie. Conciliul Vatican II a pus în lumină modul în care familia, celula primară şi vitală a societăţii, «prin iubirea şi respectul? membrilor ei unii faţă de alţii şi prin rugăciunea înălţată către Dumnezeu în comun, va apărea ca sanctuarul casnic al Bisericii» (115). Familia creştină apare aşadar ca o «Biserică familială» (116) dacă membrii ei, în propriul lor mediu şi după respectivele lor îndatoriri, lucrează împreună pentru a promova dreptatea, practică opere de milostivire, se consacră în slujirea fraţilor lor, iau parte, într-un cadru mai vast, la apostolatul comunităţii locale şi se inserează în cultul ei liturgic (117); şi de asemenea dacă înalţă în comun rugăciuni fervente către Dumnezeu: dacă acest element ar lipsi, ar lipsi/ fi lezat/ însăşi caracterul de familie creştină. De aceea, redescoperirea noţiunii teologice de familie ca Biserică familială trebuie să fie urmată în mod normal de un efort concret pentru instaurarea în viaţa de familie a rugăciunii în comun. 53. În acord cu directivele conciliare, Prezentarea generală a liturgiei Orelor aşează pe bună dreptate celula familială în numărul adunărilor pe care se sprijină celebrarea în comun a Oficiului divin: «Se cuvine [...] ca familia, ca sanctuar casnic al Bisericii, să nu se mulţumească să practice rugăciunea în comun, dar să se şi unească mai strîns cu Biserica folosind, după posibilităţile sale, una sau alta din părţile liturgiei Orelor» (118). Nu trebuie neglijat nimic pentru ca această indicaţie limpede şi practică să-şi afle o aplicare mereu mai mare şi plină de bucurie în familiile creştine. 54. Dar, după celebrarea liturgiei Orelor culme pe care rugăciunea familială o poate atinge , nu există îndoială că rozariul Fecioarei Maria trebuie să fie considerat ca una din cele mai minunate şi mai eficiente «rugăciuni în comun» pe care familia creştină este invitată să o recite. Într-adevăr, ne place să ne gîndim şi avem speranţa vie că dacă întîlnirea familială devine un timp de rugăciune, Rozariul îi este o expresie frecventă şi apreciată. Ştim bine că noile condiţii de viaţă ale oamenilor nu uşurează în vremurile noastre momentele în care familia se poate întruni şi că, chiar şi atunci cînd se întîmplă aşa, numeroase împrejurări îngreuiază găsirea în întîlnire a unui prilej de rugăciune. Fără nici o îndoială, este greu. Dar în acelaşi timp este caracteristic acţiunii creştine să nu cedeze în faţa condiţionărilor înconjurătoare şi, dimpotrivă, să le depăşească; nu să fie doborîtă ele, ci să le facă faţă. De aceea, familiile care vor să trăiască din plin vocaţia şi spiritualitatea proprie familiei creştine trebuie să-şi folosească toată energia pentru a îndigui forţele ce împiedică întîlnirea familială şi rugăciunea în comun. 55. Încheind aceste observaţii, mărturie a grijii şi a stimei Scaunului apostolic faţă de rozariul Fecioarei Maria, am vrea totuşi să recomandăm ca răspîndind o devoţiune atît de salutară să nu i se altereze proporţiile şi nici să nu fie prezentată cu un exclusivism inoportun: Rozariul este o rugăciune minunată, faţă de care credinciosul trebuie cu toate acestea să se simtă în toată seninătatea liber, îndemnat de frumuseţea sa intrinsecăsă o recite în toată tihna.

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

17

CONCLUZIE VALOAREA TEOLOGICĂ ŞI PASTORALĂ A CULTULUI FECIOAREI 56. Venerabili Fraţi, la capătul îndemnului nostru apostolic, dorim să subliniem sub formă de sinteză valoarea teologică a cultului Fecioarei şi să amintim pe scurt eficienţa sa pastorală pentru reînnoirea vieţii creştine. Pietatea Bisericii faţă de Fecioară este un element intrinsec cultului creştin. Veneraţia dedicată de Biserică Maicii Domnului în toate timpurile şi în toate locurile de la salutarea prin care Elisabeta o proclama fericită (cf. Lc 1, 42-45) pînă la expresiile de laudă şi de implorare ale vremurilor noastre constituie o puternică mărturie despre lex orandi şi o invitaţie la reînsufleţirea în conştiinţe a lex credendi. Şi invers: lex credendi a Bisericii cere ca pretutindeni să se dezvolte înfloritor lex orandi faţă de Mama lui Cristos. Cultul faţă de Fecioară are profunde rădăcini în Cuvîntul revelat şi temeinice fundamente dogmatice: eminenta demnitate a Mariei, «Născătoarea Fiului lui Dumnezeu şi de aceea fiica predilectă a Tatălui şi templul Duhului Sfînt, întrecînd cu mult pe toate celelalte făpturi din cer şi de pe pămînt, prin acest har cu totul deosebit» (119); cooperarea ei la momentele decisive ale lucrării de mîntuire împlinită de Fiul ei; sfinţenia ei, totală deja la Zămislirea ei neprihănită şi care cu toate acestea creştea pe măsură ce adera la voinţa Tatălui şi parcurgea drumul suferinţei (cf. Lc 2, 34-35; 2, 41-52; In 19, 25-27), progresînd neîncetat în credinţă, speranţă şi iubire; misiunea şi condiţia ei unică în sînul Poporului lui Dumnezeu, căruia îi este în acelaşi timp membru supraeminent, model admirabil şi Mamă preaiubitoare; mijlocirea ei neîncetată şi eficientă care o face, chiar după ridicarea ei la cer, foarte apropiată de credincioşii care o roagă şi de asemenea şi de cei ce ignoră că este Mama lor; slava ei, care înnobilează întregul neam omenesc, aşa cum minunat a exprimat poetul Dante: «Tu eşti aceea ce umana ginte/ ai înălţato astfel, că Ziditorul/ nu se sfii în lut să se-nveşminte» (120): Maria este cu adevărat din neamul nostru, este o veritabilă fiică a Evei, deşi nu i-a cunoscut păcatul şi Ea este şi adevărata noastră soră care, ca femeie smerită şi săracă, a împărţit pe deplin condiţia noastră. Să adăugăm că cultul Fecioarei îşi are raţiunea sa ultimă în voinţa de nepătruns şi liberă a lui Dumnezeu care, Iubire veşnică şi dumnezeiască (cf. 1 In 4, 7-8. 16), împlineşte toate după un plan de iubire: El a iubit-o şi i-a făcut mari lucruri (cf. Lc 1, 49); El a iubit-o pentru sine şi a iubit-o pentru noi; El şi-a dăruit-o sieşi şi ne-a dăruit-o. 57. Cristos este singurul drum către Tatăl (cf. In 14, 4-11). Cristos este modelul suprem cu care ucenicul trebuie să-şi conformeze propria sa conduită (cf. In 13, 15), pînă la a încerca aceleaşi sentimente ca şi El (cf. Fil 2, 5), să trăiască din viaţa sa şi să aibă Duhul său (cf. Gal 2, 20; Rom 8, 10-11): Biserica a învăţat acest lucru din toate timpurile şi nimic în acţiunea pastorală nu trebuie să întunece această doctrină. Dar Biserica, învăţată de Duhul şi îmbogăţită de o experienţă seculară, recunoaşte că pietatea faţă de Fecioară, subordonată pietăţii faţă de dumnezeiescul Mîntuitor şi în legătură cu aceasta, are de asemenea o mare eficienţă pastorală şi constituie o forţă pentru revizuirea vieţii creştine. Motivul unei astfel de eficienţe este uşor perceptibil. Într-adevăr, misiunea multiplă a Mariei faţă de Poporul lui Dumnezeu este o realitate supranaturală operantă şi rodnică în organismul eclezial. Este îmbucurător să considerăm aspectele particulare ale unei astfel de misiuni şi de a vedea cum se orientează ele, fiecare cu eficienţa sa proprie, către acelaşi scop: să reproducă în fiii săi trăsăturile spiritutale ale Fiului său întîi-născut. Prin aceasta vrem să spunem că mijlocirea maternă a Fecioarei, sfinţenia sa exemplară, harul divin care se află în Ea devin motiv de speranţă pentru neamul omenesc. Misiunea maternă a Fecioarei determină Poporul lui Dumnezeu să recurgă cu încredere filială spre Cea care este totdeauna gata să-l asculte cu afecţiune maternă şi cu ajutor eficient de mijlocitoare (121); Poporul lui Dumnezeu a luat deci obiceiul să o invoce ca pe Mîngîietoarea mîhniţilor, Tămăduitoarea bolnavilor, Scăparea păcătoşilor, pentru a obţine mîngîiere în necazuri, uşurare în boală, putere eliberatoare în greşeală; deoarece Ea, liberă de păcat, îi ?/îndrumă pe fiii ei să învingă păcatul cu energică hotărîre (122). Şi trebuie să reafirmăm că această eliberare de păcat şi de rău (cf. Mt 6, 13) este prima etapă necesară oricărei reînnoiri a vieţii creştine. Sfinţenia exemplară a Fecioarei îi determină pe credincioşi să-şi înalţe «ochii spre Maria, care străluceşte ca model de virtuţi în faţa întregii comunităţi a celor aleşi» (123). Virtuţi temeinice, evanghelice: credinţa şi primirea supusă a Cuvîntului lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 26-38; 1, 45; 11, 27-28; In 2, 5); ascultarea generoasă (cf. Lc 1, 38); smerenia sinceră (cf. Lc 1, 48); iubirea zeloasă (cf. Lc 1, 39-56); înţelepciunea chibzuită (cf. Lc 1, 29, 34; 2, 19. 33. 51); pietatea faţă de Dumnezeu, care a făcut-o zeloasă în împlinirea datoriilor religioase (cf. Lc 2, 21. 22-40. 41), recunoscătoare pentru darurile primite

Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea

18

(cf. Lc 1, 46-49), ?să ofere în Templu (cf. Lc 2, 22-24), să se roage în comunitatea apostolică (cf. Fapte 1, 12-14); tăria sufletească în exil (cf. Mt 2, 13-23), în durere (cf. Lc 2, 34-35. 49; In 19, 25); sărăcia plină de demnitate şi de încredere în Dumnezeu (cf. Lc 1, 48; 2, 24); grija atentă faţă de Fiul ei, de la umilinţa ieslei la infamia crucii (cf. Lc 2, 1-7; In 19, 2527); delicateţea prevenitoare (cf. In 2, 1-11); curăţia feciorelnică (cf. Mt 1, 18-25; Lc 1, 26-38); iubirea conjugală puternică şi castă. Cu aceste virtuţi ale Mamei se vor împodobi fiii care, cu tenacitate, privesc exemplele ei pentru a le reproduce în viaţa lor. Şi un astfel de progres în virtute va apare ca consecinţă şi ca rod ajuns deja la maturitate al acestei puteri pastorale ce se degajă din cultul adus Fecioarei. Pietatea faţă de Mama Domnului devine pentru credincios un prilej de creştere în harul dumnezeiesc: acesta este scopul final al oricărei acţiuni pastorale. Într-adevăr, e imposibil să o cinstim pe Cea «plină de har» (Lc 1, 28), fără a cinsti în noi înşine starea de har şi deci prietenia cu Dumnezeu, împărtăşirea cu El, prezenţa interioară a Duhului. Acest har dumnezeiesc îl investeşte pe orice om şi îl face conform cu chipul Fiului lui Dumnezeu (cf. Rom 8, 29; Col 1, 18). Bazîndu-se pe o experienţă seculară, Biserica catolică recunoaşte în devoţiunea către Fecioară un ajutor puternic pentru omul în drum spre cucerirea plinătăţii sale. Ea, Femeia nouă, se află alături de Cristos, Omul nou, /al cărui singur.../ singurul mister care luminează cu adevărat misterul omului (124); Ea este zălogul (mărturia) şi garanţia că într-o simplă creatură în Ea s-a împlinit deja planul lui Dumnezeu, în Cristos, pentru mîntuirea fiecărui om. Omului de astăzi adesea hărţuit între angoasă şi speranţă, abătut de sentimentul limitelor sale şi asaltat de aspiraţii fără margini, tulburat în sufletul său şi sfîşiat în inima sa, cu spiritul obsedat de enigma morţii, chinuit de singurătate cînd de fapt tinde spre comuniune, pradă dezgustului şi plictiselii, Fecioara Maria, contemplată în viaţa sa pămîntească şi în realitatea pe care o posedă deja în cetatea lui Dumnezeu, oferă o viziune senină şi un cuvînt liniştitor: biruinţa speranţei asupra angoasei, a comuniunii asupra singurătăţii, a păcii asupra tulburării, a bucuriei şi frumuseţii asupra dezgustului şi silei, a perspectivelor veşnice asupra celor temporale, a vieţii asupra morţii. Pecetea finală a îndemnului nostru şi raţiunea ultimă de a fi care justifică valoarea pastorală a devoţiunii faţă de Fecioară pentru a-i conduce pe oameni la Cristos le luăm din însăşi cuvintele pe care Ea le-a adresat servitorilor la nunata din Cana: "Faceţi tot ce vă va spune" (In 2, 5). Aceste cuvinte par a se mărgini la dorinţa de aduce o soluţie la un impas material al ospăţului, dar, în perspectiva celei de-a patra Evanghelii, ele par mai degrabă să amintească formula folosită de Poporul lui Israel pentru a ratifica Legămîntul de pe Sinai (cf. Ex 19, 8; 24, 3. 7; Dt 5, 27) sau pentru a reînnoi angajamentele (cf. Ios 24, 24; Esd 10, 12; Neh 5, 12) şi coincid în mod minunat cu cele ale Tatălui în teofania de pe Tabor: «Să-l ascultaţi» (Mt 17, 5). 58. Venerabili Fraţi, am expus amănunţit un punct care face parte integrantă din cultul creştin: veneraţia faţă de Maica Domnului. La aceasta ne-a dus natura acestei probleme, în ultimii ani obiect de studiu, de reexaminare şi uneori al vreunei nedumeriri. Ne mîngîie gîndul că munca împlinită în conformitate cu normele Conciliului de către Scaunul apostolic şi de către voi înşivă şi în deosebi reforma liturgică este o garanţie autentică pentru un cult mereu mai viu şi mai iubitor adus lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul, şi pentru creşterea vieţii creştine a credincioşilor; aflăm un motiv de încredere în constatarea că liturgia romană revizuită constituie de asemenea în ansamblul ei o mărturie strălucită despre pietatea Bisericii faţă de Fecioară; sîntem susţinuţi de speranţa că directivele date pentru a face această pietate mereu mai limpede şi mai viguroasă vor fi aplicate cu sinceritate; în sfîrşit, prilejul pe care ni l-a dat Domnul de a propune cîteva teme de reflecţie destinate să reînnoiască şi să confirme stima pentru practica Rozariului ne umple de bucurie. Mîngîiere, încredere, speranţă, bucurie: acestea sînt sentimentele pe care, unindu-ne glasul cu glasul Fecioarei cum spune liturgia romană (125) , am vrea să le traducem în laudă ferventă şi în mulţumire către Domnul. Dorind aşadar ca, datorită eforturilor voastre generoase, preaiubiţilor Fraţi, va exista la clerul şi la poporul încredinţat îngrijilor voastre o creştere salutară a devoţiunii mariane, spre cel mai mare bine al Bisericii şi al societăţii umane, vă acordăm din toată inima, vouă şi tuturor credincioşilor către care se exercită zelul vostru pastoral, o Binecuvîntare apostolică cu totul specială. Dat la Roma, lîngă Sfîntul Petru, în sărbătoarea Prezentării Domnului, 2 februarie 1974, în anul al unsprezecelea al pontificatului nostru.

Papa Paul al VI-lea