Latinitate Si Dacism

Studiu de caz

1. Teritoriul de formare

Limba română s-a format în cursul mileniului I al erei noastre, pe teritoriul Carpato - Dunărean, din latina vulgară (populară) şi limba vorbită de getodaci, strămoşii noştri. Definiţia genealogica: Limba romana este limba latina vorbita in mod neîntrerupt in partea orientala a imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioara si Inferioara),din momentul pătrunderii limbii latine in aceste provincii şi pana în zilele noastre. Teritoriu de formare: Limba romana s-a dezvoltat pe o baza teritoriala larg romanizata cuprinzând Dacia nord-dunăreana propriu-zisa si teritoriile care n-au intrat sub autoritatea romana, fiind locuite de către "dacii liberi". Cucerirea si romanizarea Daciei: Cucerirea Daciei a fost pregătita de o serie de masuri cu caracter militar si administrativ care a făcut posibila transformarea acesteia in provincie romana. Procesul de romanizare a avut loc in trei etape: prima fiind cea preliminară, din secolul 2 i. Hr. pana in 106, in care autohtonii geto-daci au avut contacte sporadice cu romanii, adică romanii atacau N Dunării, iar populaţia geto-daca ataca la S de Dunăre. A doua faza este romanizarea propriu-zisa din 106 care s-a făcut masiv. Romanizarea are loc nu numai in Dacia , ci si in Moesia care cuprindea si Dobrogea cucerita de romani in anul 28 î.Hr. .Dacii liberi intra si ei procesul de romanizare mai ales prin intermediul comertului. Acestia ocupau centrul si nordul Moldovei, nordul Transilvaniei. Iar cea de-a treia etapa este după 271, după retragerea aureliană. Pe teritoriul Daciei a rămas o populaţie puternic si ireversibil romanizata iar la sud de Dunăre s-au retras doar armata si administraţia.

Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii române” după părerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor îndelungate şi energice dispute ştiinţifice. În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice, arheologice şi lingvistice furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească şi să nuanţeze opiniile

istoricilor

şi

lingviştilor.

Teoriile

genezei

etnolingvistice

româneşti pot fi repartizate în trei grupe.

Teoria originii nord şi sud dunărene Procesul complex, unitar şi inseparabil de constituire a poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul

şi la sudul Dunării: Dacia şi

Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară. În această ordine de idei, important este şi faptul că pentru populaţia romanizată din spaţiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un hotar administrativ, „politic şi strategic”; fluviul nu a constituit deci o frontieră etnică, lingvistică, economică sau culturală ceea ce a permis mobilitatea populaţiei şi a favorizat menţinerea caracterului unitar de ansamblu al limbii române. Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Al. Rosetti), ipoteza apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud dunărean este confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice. Teoria originii nord-dunărene

Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstraţii ştiinţifice convingătoare; astăzi această teză are numai valoare istorică Teoriile originii sud-dunărene Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr. Sulzer, care îşi propunea să demonstreze că „actualii valahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”. În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă dupa 106. Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie de forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost găsite dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi iar nişte inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă. Din acea perioadă datează toponimele şi hidronimele care au fost transmise românilor şi au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut după anul 106, ba mai mult şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.

Limba română face parte din însăşi existenţa noastră naţională, căci prin ea îşi exprimă poporul întreaga viaţă sufletească, de la simplele manifestări ale cerinţelor zilnice, până la cele mai înalte culmi ale gândirii şi sentimentelor.

2.Influenţa greacă,turcă şi maghiară Influenţa greacă O influenţă manifestată într-o perioadă îndelungată asupra limbii române este cea grecească, mai exact medio-greaca (bizantina), care începând cu secolul al VII-lea este în prelungirea limbii vechi greceşti, şi neogreaca, despre care se poate vorbi după secolul al XV-lea . Dacă în secolele VII-X influenţa bizantină asupra limbii române a fost indirectă, prin intermediul limbii slave meridionale (bulgara şi sârba), după secolul al XI-lea, când Bulgaria devine o provincie a Imperiului Bizantin, relaţiile – inclusiv lingvistice – ale românilor cu grecii se dezvoltă direct. Urmarea acestor relaţii este un număr nu prea mare de cuvinte pe care limba română le-a împrumutat din medio-greacă: a agonisi, folos, omidă, prisos, traistă etc. Influenţa neo-greacă a atins apogeul în vremea domniilor fanariote, când circulau la nivelele sociale elevate numeroase cuvinte de această provenienţă; majoritatea acestora, însă, au ieşit din uz după 1821 şi din cca. 1200 de cuvinte din această epocă doar 100-150 sunt mai frecvente în limba română actuală : a categorisi, a economisi, epitrop, fidea, nostim, pat ,democraţie,charismă,isegorie,etc... . Împrumuturile greceşti au contribuit la ameliorarea cantitativă a lexicului românesc.Limba română a preluat din greacă un număr considerabil de afixoide.Procesul de formare a cuvintelor cu ajutorul afixoidelor de origine greacă este bine conturat şi viabil, cel puţin în domeniul termenilor internaţionali, şi răspândit în multe limbi. Limba greacă a oferit limbii române termeni pentru a denumi realităţile practice ale tuturor domeniilor. Prezenţa unui mare număr de termeni ştiinţifici şi tehnici de origine greacă în lexicul limbii române este rezultatul capacităţii ei de acceptare a neologismelor şi de creare a cuvintelor noi, o vie dovadă a dezvoltării limbii române la nivelul cerinţelor ştiinţei şi tehnicii contemporane, precum şi o confirmare a strânsei legături dintre cultură şi limbă. Elementele greceşti din limba română joacă un rol destul de important şi din punct de vedere istorico-cultural, căci reprezintă trecutul limbii române.

Influenţa turcă

A inceput sa se manifeste asupra limbii prin secolul al XIV-lea, dupa ce Tara Romaneasca si Moldova au devenit vasale Imperiului Otoman care a impus o dominatie politica, administrativa si economica; in perioada fanariota, toate categoriile sociale au fost nevoite sa intre in contact cu administratia otomana; astfel limba s-a imbogatit in plan lexical si in domeniul formarii cuvintelor prin derivarea cu sufixe.Au fost impuse in cadrul cuvintelor cu caracter oficial cuvinte care au disparut din uz dupa inlaturarea dominatiei turcesti, precum: aga, pasa, caimacam, haraci- tribut anual De-a lungul istoriei sale, poporul român a avut diverse si îndelungate relatii cu limba turcă. Factorii sociali, politici, economici, culturali nu puteau rămâne fără urmare în plan lingvistic. Fructificând cercetările anterioare în domeniul relatiilor lingvistice româno-turce, prezentul studiu oferă o clasificare a cuvintelor de origine turcă pe clase morfologice (substantive, adjective, adverbe, interjectii), precum si distributia semantică a acestora; în ceea ce priveste formarea cuvintelor prin derivare, sunt mentionate sufixele -giu, -iu, -lâc, multă vreme productive în română, ele ataşându-se şi la termeni mosteniti din latină sau chiar la nelogisme savante. Cercetarea repartitiei dialectale a elementelor turceşti în limba română relevă uneori diferenţe între aria nordică si cea sudică, în sensul unei mai bune conservări a etimonului în Moldova fată de Muntenia, unde forma etimologică a fost mai bine adaptată la sistemul fonetic si morfologic al limbii române. Sunt doar câteva dintre aspectele deosebit de interesante ale influentei limbii turce asupra limbii române pe care articolul de fată îsi propune să le abordeze. Studiile au arătat că în limba română se pot distinge două straturi de împrumuturi turcesti. I. Primul cuprinde cuvinte care au fost atribuite vechilor populatii de origine turco-tătară stabilite în aceste zone (în special pecenegi si cumani). In cercetarea detaliată întreprinsă în legătură cu influenta orientală asupra limbii si literaturii române, Lazăr Săineanu arată că există mai multe grupuri de turci, care au avut contacte cu populatia românească în diferite etape ale istoriei, lăsând urme la nivelul lexicului românesc. Este vorba despre pecenegi, care, alături de nogai, afirma Săineanu, “au jucat un rol însemnat în istoria Europei orientale din sec. IX – XIII si în special în trecutul medieval al românilor.” Urme lingvistice ale trecerii pe aici ale pecenegilor sunt toponimele Pecenisca, Peceneagul, Pecenevra. Cumanii au cuprins Moldova si Tara Românească începând cu anul 1086, unde ar fi rămas aproape un secol si jumătate (1086-

1220). Din limba acestora ar fi rămas, în opinia lui Săineanu, peste 33 de nume topice si onomastice formate din Coman (Comana, Comanita, Comanca), precum si numele oraselor Teleorman (din Teli orman “pădure nebună”, adică “pădure deasă”), Caracal (de la cumanul Kara kala “castrum nigrum”), Iasi (din yassi “arcas”) .Sunt considerate a fi de origine cumană cuvintele: beci (“subterană, pivnită boltită”), dusman, intrat în fondul principal lexical al limbii române, olat (“tinut”, frecvent în vechea istoriografie românească – Miron Costin, Neculce, Cantemir; astăzi iesit din uz), toi (cu sensul initial de “ospăt”, pierdut ulterior; se păstrează acela de “zgomot, larmă”, de unde verbul a toi, în Moldova “a striga”; sensul actual al lui toi este acela de “temei, punct culminant”: toiul petrecerii, toiul veseliei). Astăzi, doar în expresia a fi în toi .Au mai fost atribuite acestei influente cuvintele: ,,aslam “,,camătă”, înregistrat în textele românesti vechi, baltag, capcană, cazan ...Densusianu considera că ar fi de origine cumană următoarele cuvinte: bardacă, catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram, maidan, maimută, murdar, taman. La acestea, H. Wendt adăuga: buzdugan, dulamă, maramă, suman, tărâm etc. In ceea ce priveste antroponimia, sunt considerate a fi de origine cumană unele nume românesti atestate în documentele din secolele al XIV-lea – al XVI-lea: Aslan, Balaban, Bărăgan, Buciuc, Cara, Carabă, Caraiman, Ciortan, Itu, Talabă, Ulan, Ulmes etc . II Influenta turcă (osmanlie) începe în Peninsula Balcanică în secolul al XIV-lea si durează până în prima jumătate a secolului al XIXlea. Elementele turcesti au pătruns în limba română în această perioadă în două faze istorice: Prima faza.În secolele al XV-lea – al XVII-lea au pătruns o serie de cuvinte care au, în general, caracter popular, multe făcând parte din fondul principal lexical al limbii române; despre acestea, spre deosebire de cea de-a doua categorie , Săineanu afirma: “ele au pătruns în viata poporului, se bucură de o mare răspândire si au prins o formă definitivă în limbă” . A doua faza.Cuvinte turceşti intrate în epoca fanariotă (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea), dintre care majoritatea au iesit din uz sau au căpătat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ. In legătură cu această categorie de turcisme, Şăineanu afirmă că “mai toate turcismele din ultima perioadă, de ordine politică si socială, au intrat definitiv în domeniul istoriei o dată cu disparitiunea domnilor fanarioti si deci si a influentei imediate a turcilor; o parte dintr-însele au rămas, dar neavând timp să prindă rădăcini în limbă, au dobândit în gura românului o usoară nuantă de ironie si au căzut în sfera comicului, devenind o mină bogată de exploatare pentru literatura umoristică; această soartă curioasă a împărtăsit-o de altminterea elementul turc

recent cu cel contemporan neo-grec, a cărui ultimă fază contrastează în seriozitate si persistentă cu grecismele anterioare epocii fanariote” . Cuvintele de origine turcească sunt relativ usor de recunoscut pentru că, asa cum arăta Lazăr Şăineanu, “turcismele române au în cea mai mare parte accentul pe ultima silabă” .Lingvistul român enumeră totusi o serie de exceptii de la această regulă : acaret, amanet, atlas, babalâc, borangic, buzdugan, derbedeu, habar, hambar, huzur, taifas,taraf; tavan etc; unele sunt foarte usor de recunoscut, datorită vocalei finale accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a accentuat): acadea, baclava, balama, basma,catifea, cazma, cherestea, chiftea,dambla, dandana, dusumea, haimana, halva, lichea, lulea, macara, manea, musaca, musama, sarma, sofa, sandrama, tarla, telemea, trufanda, zeflemea etc. În ceea ce priveste distributia pe clase morfologice a cuvintelor împrumutate din turcă, precizăm că cele mai numeroase cuvinte de această origine sunt substantive: acadea, acaret; amanet; arpagic; arsic; atlas... O clasă morfologică destul de bine reprezentată este aceea a adjectivelor: bondoc; caraghioz; chel; chior ; hain; mahmur; mofluz; mucalit; murdar; nurliu; palavragiu; sadea; sasiu; siret .... Amintim câteva adverbe de origine turcească: abitir; barim/barem; basca; tiptil; precum si o serie de interjectii: aferim, aman, avan, bre, halal, sictir etc. În ceea ce priveste clasa morfologică a verbului, este de retinut că nici un verb turcesc nu a fost preluat de română; explicatia este, probabil, faptul că finala infinitivelor turcesti (-mak si -mek) nu este susceptibilă de a fi adaptată la limba română.În schimb, există în română multe verbe derivate de la substantive turcesti, si care se conjugă, cu exceptia lui amaneta, ca verbe de conjugarea a IV-a: a călăuzi, a căni, a cântări, a căsăpi, a cătrăni, a chefui, a chiorăi, a ciomăgi, a (se) fâstâci, a se fuduli, a huzuri, a mazili, a murdări, a schingiui, a sulemeni, a surghiuni, a tăbăci, a zăpăci, a zori ...

Lexicul O trecere în revistă a tuturor elementelor împrumutate din turcă arată că majoritatea denumesc realităti ale vietii materiale si, pe lângă politică si artă militară, se referă la nume de plante, animale si

minerale, la casă, îmbrăcăminte si alimente, meserii, comert si industrie; sunt inexistenti termenii abstracti, precum si cei referitori la viata religioasă si intelectuală. Termenii, unii deja iesiti din uz sau cu circulatie regională, au fost preluati din lucrarea lui Săineanu . a. politică: bas-; bei; beizadea; caimacam; divan; han (“domnul tătarilor”); pasă; pasalâc; b. termeni militari:alai; arnăut ; buluc; călăuz; cazac ; duium; ghiulea; iama; iatagan; ienicer c. plante: abanos ; arpagic, bamă; bostan; bumbac; chimion (si în varianta chimen); curmal; dovleac; dud; fistic; harbuz; iasmin; lalea; liliac; nufăr; pătlăgea; salcâm; susan; tarhon; tutun; zambilă; d. animale:bursuc; calcan; catâr; ciortan; gugustiuc; herghelie; liliac; maimută; e. minerale: chihlibar (si în varianta chihlimbar); fildes; mărgean; sidef; f. casă, constructii: acaret; anteriu; beci; cercevea ;ciardac (si cerdac); geam;odaie; paiantă; tavan g. îmbrăcăminte:basma ;ciorap;fes; fotă; giubea; halat; ilic; iminei; maramă; papuc;salvari; tichie h. alimente: acadea, baclava; cafea;cascaval; chebap; chiftea; ciorbă; ciulama; cuscus; farfurie; felegean; ghiveci; halva;; iaurt;pastramă; peltea; pilaf; rachiu; rahat; sarma; serbet; telemea; zarzavat i. meserii: bacal (Muntenia: băcan); badana (Muntenia: bidinea); boiangiu; cafegiu; calfă; cazangiu; cazma; cismegiu;dughengiu;gherghef; hamal;herghelegiu; iaurgiu; macara; moloz; tutungiu; zarzavagiu j. comert si industrie: amanet; atlas, beslic; boia; borangic; calp; calpuzan; calpuzanlâc; cântar; catifea; cazan; cherestea; chibrit; chilipir; chilipirgiu; chirie; dugheană; ghiotură; hac; magaza (si magazie); mofluz; musteriu; oca; para; samsar; samsarlâc; tarabă; Formarea cuvintelor. Sufixe Sufixele păstrate din turcă sunt destul de bine reprezentate din punctul de vedere al productivitătii, ele atasându-se si la cuvinte de alte origini: a. -giu, -ciu < tc. ği, či: formează substantive sau adjective, indicând meseria, îndeletnicirea, deprinderea, ocupatia (abagiu, boiangiu, cafegiu, cherestegiu, ciubucciu, conacciu, dughengiu, etc.) sau o trăsătură negativă a personalitătii, un nărav (haramgiu, mascaragiu, tertipgiu, zorbagiu etc).Derivatele cu sufixul -ciu/-giu alternează cu sinonimele românesti în -ar sau -as: capugiu – portar; caicciu – luntras; papugiu – cizmar etc..

b. sufixul -íu < tc. -i formează adjective, indicând nuante: conabiu, fistichiu, havaiu, limoniu, naramgiu; de la acestea, s-au format si altele precum: caisiu, chihlibariu, năutiu. c. sufixul -lâc, -lic < tc. –lyk, productiv, formează mai ales nume abstracte exprimând: o stare generală (hagialâc, surghiunlâc), o calitate (hainlâc, mucalitlâc, siretlic), o ocupatie si folosul / rezultatul acesteia (hamalâc, samsarlâc), un anumit teritoriu (pasalâc), o colectivitate (calabalâc, mezelic) .Sufixul alternează cu sinonimul său -ie: hainie – hainlâc, murdărie – murdarlâc, surghiunie – surghiunlâc. Semantica O serie de cuvinte turcesti si-au schimbat, în limba română, sensul, dobândind un sens figurat, metaforic sau unul ironic. Astfel: bucluc a primit sensul de “belea”; catran, la origine termen de marină, a devenit verb: a se cătrăni; lichea, cu sensul initial de “pată”, a ajuns să însemne “om pătat, secătură”; mucalit, la origine “actor”; pehlivan, la origine, “voinic, atlet”; caraghioz era numele arlechinului într-o farsă foarte răspândită; marafet, “stiintă, talent”, astăzi, cu sensul de “viclenie, afacere necurată, încurcătură”; tertip, “proiect, plan”, astăzi “intrigă, smecherie”.

Influenţa maghiară Începuturile influentelor maghiare sunt pe la sfarsitul secolului al Xlea., in urma constituirii statului feudal ungar si extinderii stapanirii acestuia asupra Transilvaniei.Factori care au contribuit la acest fenomen: - dependenta romanilor fata de maghiari - colonizarile din Transilvania, in vederea consolidarii stapanirii - relatiile de ordin politic, economic, cultural cu provinciile romanesti Elementele lexicale de origine maghiara se impart in doua categorii: o parte intalnita exclusiv in graiurile din Transilvania (bai- necaz, bolandnebun, samădau- contabil) si o alta parte care sunt folosite pe tot teritoriul lingvistic daco-roman (alean- dor, catana- soldat, imaspasune) Substantive : belsug, chin, ravas, toba, vama Adjective : chipes, urias, viclean Verbe : tamadui, sudui, ingadui, banui, bizui.

Legat de influenţa maghiară asupra limbii române, este de observat că, la nivel lexical, aceasta s-a exercitat, direct sau indirect, asupra întregului teritoriu dacoromân. Textele munteneşti ale secolului al XVIlea încă, între care textele coresiene ocupă un loc important, prezintă destul de multe maghiarisme, unele reţinute ulterior de aspectul literar, altele neselectate. Ponderea acestor elemente în limba română, precum şi poziţia unora dintre acestea rămîn mult mai însemnate decît tind diferite studii să o arate. Contactul celor două civilizaţii, masiv pe teritoriul transilvan, s-a propagat ulterior şi prin intermediul scrierilor româneşti care aveau Transilvania ca punct de iradiere.. Pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut-o maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii române, trebuie să menţionăm opinia lui D. Macrea, legată de “părerea, pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”, părere combătută de Haşdeu. După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt, întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit împreună câteva secole. Aceste împrumuturi nu se pot face într-un singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, influenţa maghiară s-a exercitat mai ales prin administraţie. Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic, arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte influenţa maghiară asupra graiurilor dacoromâne şi chiar asupra limbii literare. Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară( katrinca >catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX.

Limba românească

De George Sion

1. Mult e dulce şi frumoasă Limba ce-o vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim. 2. Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm, Şi pe buzeaduce miere Când o cuvântăm. 3. Românaşul o iubeşte Ca sufletul său, Vorbiţi, scrieţi româneşte, Pentru Dumnezeu. 4. Fraţi ce-n dulcea Românie Naşteţi şi muriţi Şi-n lumina ei cea vie Dulce vietuiţi! 5. De ce limba românească Să n-o cultivăm? Au voiţi ca să roşească Ţărna ce călcăm? 6. Limba, ţara, vorbe sfinte La strămoşi erau; Vorbiţi, scrieţi româneşte,

Pentru Dumnezeu!

Să vorbim româneşte De B.P Hasdeu 1.Cugetarea românească Are portul românesc: Nu lăsaţi dar s-o ciontească Cei ce limba ni-o pocesc. 2. Când românul sendârjeşte Din ţărână când mi-l scoţi, El îţi toarnă româneşte Un blestem de şapte coţi, 3.Când de dragoste s-aprinde El vorbeşte lin şi blând, Încât dorul te cuprinde Dulcea-i vorbă ascultând. 4. Niciodată altă limbă, De pre buze româneşti, Nu se-ndoaie, nu se schimbă După gândul ce gândeşti. 5.La mânie, la iubire, La suspin şi chiuit, După chiar a noastră fire Graiul nostru e croit. 6. La iubire, la mânie, La chiot şi la suspin, România-i România Cu fagur şi cu pelin.

7.Sucind limba românească, Stricând graiul strămoşesc, După moda franţuzească, Sau cu modul latinesc, 8. Ne-am strâns minţile cu fracul Şi simţul ne-am îmbrăcat Cu haina, de unde dracul Copiii şi-a înţărcat. 9.Românimea cât trăieşte Graiul nu şi-l va lăsa; Să vorbim dar româneşte. Orice neam în limba sa.

Într-o lucrare de referinţă,echipa lui Marius Sala construieşte vocabularul reprezentativ al limbii române, cuprinzând 2581 de cuvinte. Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel: •

Elemente romanice 71,66%, din care o 30,33% latineşti moştenite o 22,12% franceze o 15,26% latineşti savante o 3,95% italiene

Vocabularul reprezentativ după Marius Sala •

Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)

•

• • • • • • • •

Slave total 14,17%, din care o 9,18% slava veche o 2,6% bulgăreşti o 1,12% ruseşti o 0,85% sârbo-croate o 0,23% ucrainene o 0,19% poloneze Germane 2,47% Neogreceşti 1,7% Traco-dace de substrat 0,96% Maghiare 1,43% Turceşti 0,73% Englezeşti 0,07% (în creştere) Onomatopee 0,19% Origine incertă 2,71%