Judecarea Cauzelor Penale In Prima Instanta

Avocat GEORGE PANĂ

JUDECAREA CAUZELOR PENALE PRIMA INSTANŢĂ

EDITURA

PREFAŢĂ Prin lucrarea de faţă, autorul încearcă să familiarizeze cititorul, mai mult sau mai puţin avizat în domeniul dreptului penal, cu partea sa practică, adică, cu dreptul procesual penal, având drept obiectiv, atins pe parcursul cărţii, prezentarea modului de desfăşurare a unui proces penal în faţa unei instanţe de judecată, mai exact, a unei şedinţe de judecată în prima ei fază, la instanţa de fond. Consider că este bine aleasă maniera de abordare a temei acestei lucrări, existând, într-adevăr, necesitatea unei succinte, dar, suficiente, în părerea mea, prezentări şi definiri a infracţiunii cu trăsăturile ei esenţiale, a procesului penal, în ansamblul acestuia şi, bineînţeles, a instanţelor, competenţelor şi modului de compunere a acestora. Este binevenită această primă parte a lucrării, ea fiind în măsură a lămuri unele aspecte de natură atât penală – prin prezentarea infracţiunii - cât şi procesual penală - prin arătarea instanţelor competente a judeca o anumită cauză. De asemenea, nu trebuie trecute cu vederea nici capitolele privitoare la principiile călăuzitoare şi dispoziţiile generale ale judecăţii, acestea având menirea de a face mai bine înţelese drepturile pe care orice persoană le are în faţa unei instanţe de judecată. Totodată, prezentarea hotărârilor judecătoreşti este binevenită, aceasta ajutând cititorul să înţeleagă modul de redactare a unei hotărâri şi, îndeosebi, ceea ce trebuie să cuprindă o astfel de hotărâre. Modul de a prezenta desfăşurarea propriu-zisă a şedinţei de judecată, consider că este judicios realizat şi chiar dacă, pe alocuri, limbajul este unul destul de „tehnic”, acesta nu împietează asupra înţelegerii fenomenului, fenomen care începe cu activităţi, unele de ordin administrativ şi care se încheie cu o sentinţă pronunţată în respectivul proces. Este de bun augur iniţiativa de a se prezenta mai pe larg această latură a unui proces penal şi apreciez că este o lucrare binevenită în sprijinul studenţilor facultăţilor de drept, al practicienilor aflaţi la început de drum în profesie şi, de ce nu, al tuturor celor interesaţi sau care, eventual, vor fi nevoiţi a se prezenta în faţa unei instanţe de judecată. Avocat Florin Ichim Baroul Prahova CUVÂNT ÎNAINTE Dreptul, domeniu esenţial al oricărei organizări sociale, a evoluat pe parcursul timpului, de la apariţia sa şi până în prezent. Concomitent cu schimbările sociale petrecute în viaţa unei societăţi, a unei organizări statale, evoluţia dreptului a fost şi ea în mişcare, adaptându-se permanent acestor schimbări produse, atât în realitatea socială, dar şi politică, a fiecărui stat. Sigur că aceste evoluţii nu au fost uniforme în structura şi conţinutul lor în privinţa tuturor statelor, particularităţile de ordin geografic, istoric şi cutumiar spunându-şi cuvântul. Dreptul procesual penal este una din ramurile de drept dintre cele mai dinamice atât prin incidenţa pe care o are faţă de publicul larg cât şi prin evoluţiile cunoscute în ultima perioadă. Este cunoscut faptul că drepturile şi obligaţiile

subiecţilor în cadrul unui raport juridic penal (proces penal cum este în public cunoscut) se realizează numai prin intermediul dreptului procesual penal care reglementează conduita, drepturile şi obligaţiile subiecţilor pe parcursul acestui proces. Codul de procedură penală actual a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1969, înlocuind codul anterior, din 1963. Ulterior, el a suferit numeroase şi consistente modificări, apărute imediat după anul 1990. Aceste modificări erau absolut obligatorii având în vedere noile realităţi sociale şi politice apărute după Revoluţia din 1989. Aceste modificări nu pot, însă, decât a suplini unele lipsuri ale legii existente, fiind mai mult decât necesară o lege procesual penală nouă. In lucrarea de faţă am încercat să introduc cititorul în „sala de judecată” prezentându-i acestuia etapele judecării unui proces penal în faţa primei instanţe competent sesizate, instanţa de fond. Pentru a putea, însă, ajunge în sala de judecată, acolo unde se soluţionează cauza dedusă judecăţii, a trebuit, ca un fel de preambul, dar, indisolubil legat de judecata în sine, să fac o scurtă prezentare a infracţiunii, a procesului penal în ansamblul său, a competenţelor şi compunerii instanţelor de judecată, urmînd ca, apoi, să ating principiile călăuzitoare şi dispoziţiile generale ale judecăţii şi hotărârilor judecătoreşti. In capitolul III al lucrării am tratat activităţile care premerg şedinţa de judecată, activităţi, în marea lor majoritate nevăzute, dar absolut necesare şi esenţiale demarării şi desfăşurării ulterioare a procesului penal. Capitolul IV al acestei lucrări, şi cel mai amplu, de altfel, se referă la şedinţa de judecată în primă instanţă şi începe prin a prezenta participanţii la aceasta, modul în care ei ajung în faţa instanţei, drepturile şi obligaţiile lor şi continuă cu prezentarea desfăşurării şedinţei, începând de la deschiderea sa, eventualele situaţii noi ce apar pe parcursul judecăţii şi terminând cu ultimul cuvânt al inculpatului. Lucrarea de faţă nu are pretenţiile unui tratat de drept, însă ea poate fi utilă celor ce se află pe băncile facultăţii sau la început de drum în acest frumos domeniu al dreptului şi, de ce nu, şi celor care, într-un fel sau altul, ajung în sala de judecată ca participanţi ai unui proces penal. Sper, de asemenea, că lucrarea de faţă poate avea menirea să contureze o imagine cât mai apropiată a acestui domeniu generos prin amploarea lui, aflat în continuă evoluţie, care prezintă un interes deosebit pentru toţi cei dornici de a-i descoperi tainele. AUTORUL

C A P I T O L U L

I

NOTIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND JUDECAREA CAUZELOR PENALE I.1. Procesul penal – mijloc de realizare a justiţiei penale I.2. Dreptul procesual penal în România I.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti în cazul judecării cauzelor penale în primă instanţă I.1. PROCESUL PENAL – MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIŢIEI

PENALE

Reacţia societăţii faţă de cei ce săvârşesc infracţiuni nu este şi nu trebuie să fie una arbitrară, ci dimpotrivă, chibzuită şi amplu reglementată prin dispoziţiile legii. Săvârşirea unei infracţiuni duce la crearea unui raport juridic de drept penal în baza căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere pe făptuitor şi, totodată, obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptelor sale. De aceea, între săvârşirea unei infracţiuni şi aplicarea unei sancţiuni penale celui ce a săvârşit-o, se situează procesul penal ca activitate organizată în vederea pronunţării unei soluţii corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauze penale. Infracţiunea este definită ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Aşadar, orice faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice ale infracţiunii, care o deosebesc de alte fapte (contravenţii, abateri) şi care pot fi combătute prin alte mijloace nepenale. Conceptul de infracţiune este folosit sub mai multe acceptiuni. Intr-o accepţiune, infracţiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge o normă imperativă, se aduce atingere (se vatămă ori se periclitează) unei anumite valori sociale şi pentru care cel ce a săvârşit o astfel de faptă urmează să suporte o pedeapsă. In această accepţiune, infracţiunea îmbracă forme concrete de: înşelăciune comisă de x, ucidere comisă de y, furt comis de z etc. Intr-o altă accepţiune, conceptul de infracţiune, desemnează fapta prevăzută de legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită acţiune sau inacţiune care prin valorile sociale atinse,prin modalitatea specifică a comiterii lor capătă trăsăturile specifice unei infracţiunu. Este accepţiunea ce o are în vedere legiuitorul care, observând faptele periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii, le interzice sub sancţiuni specifice pentru a preveni înfaptuirea lor în viitor. In sfârşit, conceptul de infracţiune este examinat ca instituţie fundamentală a dreptului penal care, alături de alte două instituţii, tot fundamentale răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal - formează structura, “pilonii” dreptului penal. Instituţia infracţiunii, în această accepţiune, a fost considerată, în doctrină penală, pe bună dreptate, ca “piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal. Intre accepţiunile conceptului de infracţiune nu se poate pune semnul egalităţii, ele fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare, a gradului mai restrâns ori mai întins de generalizare. In noţiunea de infracţiune se reţine ceea ce este esenţial pentru faptă: pericolul social, vinovăţia şi prevederea în lege. Trasături esenţiale ale infracţiunii i. Fapta care prezintă pericol social Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relatiilor sociale. Fapta reprezintă o activitate,o acţiune sau inacţiune a unui membru al societăţii în cadrul relaţiilor sociale, în cadrul relaţiilor cu semenii lui. Fapta care prezintă pericol social. Pericol social prezintă orice activitate contrară normelor în vigoare căci împiedică normala desfăşurare a relaţiilor sociale. Dintre faptele care prezintă pericol social se detaşează, prin gradul cel mai ridicat de pericol social, infracţiunea.

Fapta care prezintă pericolul social al unei infracţiuni este acea faptă a unui individ concretizată printr-o acţiune sau inacţiune prin care se periclitează ori se vatămă valorile arătate în art. 1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Cu alte cuvinte, trăsătura esenţială a infracţiunii, de a fi o faptă ce prezintă pericol social, se materializează, aşa cum se prevede în art. 18 C. pen., prin două aspecte: prin faptă se aduce atingere unor valori sociale importante, arătate generic în art. 1 C. pen., iar, pentru sancţionarea unei astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse. Pericolul social al infracţiunii este apreciat de legiuitor în funcţie de valoarea socială căreia i se aduce atingere, de împrejurarile în care se săvârşesc faptele, de persoana infractorului etc. Pericolul social nu este acelaşi pentru toate infracţiunile, el diferă în funcţie de valoarea socială primejduită prin fapta penală şi poate fi diferit pentru aceeaşi infracţiune, în funcţie de interesul ocrotirii într-un moment ori altul. In doctrina penală pericolul social, ca trăsătură a infracţiunii, este cunoscut sub două forme: generic sau abstract şi concret. Pericol social generic sau abstract este apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase in legea penală ca infracţiune. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective ca: însemnătatea valorii sociale care trebuie ocrotită, gravitatea vătămării ce i se poate aduce valorii sociale, frecvenţa faptelor ce se pot savârşi, persoana făptuitorului, împrejurarile în care se pot săvârşi astfel de fapte ş.a. Pericol social concret este pericolul ce-l prezintă o faptă concretă săvârşită de o persoană şi este apreciat de instanţa judecătorească cu prilejul judecării faptei, el urmând a se reflecta în sancţiunea penală aplicată. ii.Fapta săvârşită cu vinovăţie Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Ca atitudine psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările acesteia, vinovăţia este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţa şi voinţa. In adevăr, vinovăţia presupune o atitudine conştientă, în sensul că făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos, şi savârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni vizând realizarea rezultatelor urmărite. Formele vinovăţiei Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia îmbracă două forme principale: intenţia şi culpa. La acestea se mai adaugă şi o formă mixtă - praeterintenţia sau intenţia depaşită - specifică unor anumite infracţiuni. Intenţia. Este o formă principală de vinovăţie definită în art. 19, pct. 1, C. pen. şi reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale şi urmărirea acelui rezultat prin săvârşirea faptei ori numai acceptarea acelui rezultat. Intenţia este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: directă si indirectă Intenţia directă (prevazută în art. 19, pct. 1, lit. a, C. pen.) se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei şi urmărirea acelui rezultat prin săvârşirea faptei. Intenţia indirectă (art. 19, pct. 1, lit. b, C. pen.) se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit ci acceptată eventualitatea producerii lui. Culpa. Ca formă de vinovăţie, culpa este definită prin dispoziţiile art. 19, pct. 2, C. pen. şi constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă. Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: culpa cu prevedere şi culpa simplă. Culpa cu prevedere. Se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu-l acceptă şi consideră fără temei ca acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumită în doctrina penală culpa cu previziune sau uşurinţă ori temeritate. Culpa simplă sau culpa fără prevedere ori neglijenţa sau greşeala, cum mai este

denumita în doctrina penală, se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă mixtă de vinovăţie, ce cuprinde intenţia şi culpa reunite. Intenţia depăşită este forma de vinovăţie ce se realizează prin săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmarit ori acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub formă culpei, deoarece nu l-a prevazut, deşi trebuia si putea sa-l prevadă. iii.Prevederea în lege, ca trăsătură esenţiala a infracţiunii Pentru existenţa oricărei infracţiuni sunt necesare cele trei trăsături esenţiale: fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege, întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia dintre aceste trei trăsături esenţiale conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Mai mult, putem observa că, în considerarea unei fapte ca infracţiune, se cercetează, mai întâi, dacă fapta este prevazută de legea penală şi dacă răspunsul este pozitiv, adică, fapta este prevazută de legea penală, se vor cerceta şi celelalte trăsături esenţiale pentru a observa împlinirea lor cumulativă şi considerarea faptei ca infracţiune. Prin prevederea penală a faptei periculoase ce se săvârşeşte cu vinovăţie se realizează diferenţierea infracţiunii de celelalte forme de ilicit juridic. Orice infracţiune trebuie să fie prevazută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevazută de legea penală este şi infracţiune, căci prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia pe lângă celelalte, de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu vinovăţie. Procesul penal apare ca fiind o activitate ce are o sferă mult mai largă decât sensul dat înfăptuirii justiţiei. Acest lucru se explică prin complexa natură a activităţilor ce trebuie realizate în vederea rezolvării conflictului de drept născut prin săvârşirea unei infracţiuni. Actul de justiţie penală este precedat de o activitate prealabilă de urmărire penală, activitate auxiliară, dar necesară, ce are ca finalitate pregătirea condiţiilor pentru desfăşurarea optimă a judecăţii. In marea majoritate a cazurilor, rezolvarea unei cauze penale începe prin cercetarea efectuată în vederea identificării făptuitorului, uneori, chiar şi a victimei infracţiunii, apoi fiind necesare strângerea probelor, efectuarea unor constatări, iar, în caz că există suficiente temeiuri, să se poată dispună trimiterea în judecată. Este vorba de cercetarea „in rem” urmată de cea „in personam” Aşadar, activitatea instanţelor judecătoreşti este precedată de o foarte complexă şi importantă activitate care are rolul de a elucida aspecte esenţiale privind, în primul rând, infracţiunea săvârşită şi existenţa ei urmată, apoi, de găsirea şi a făptuitorului ei. Organele statului împuternicite să realizeze ansamblul acestor activitaţi poartă denumirea generică de organe judiciare. Aceste organe, cu un caracter evident judiciar, sunt instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public, dar şi organele de cercetare ale poliţiei judiciare ( în care funcţionează lucrători specializaţi ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative ) care se află la dispoziţia acestora, care nu pot fi, însă, confundate cu organele de poliţie în ansamblul lor. Trebuie subliniat faptul că organele care participă la rezolvarea cauzei penale cooperează în permanenţă cu persoanele interesate precum şi cu alte organe, instituţii şi persoane chemate să ajute la desfăşurarea procesului penal. Denumirea de proces derivă din latinescul „procedere”, „a merge înainte”. In cazul dreptului procesual penal, această noţiune indică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare pentru aplicarea dreptului penal pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecarea acelora care săvârşesc infracţiuni. In sensul celor prezentate se poate defini procesul penal ca fiind acea activitate reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală de către organele judiciare, cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea, la timp şi în mod complet, a infracţiunilor şi tragerea la răspunderea penală a celor care le-au săvârşit, astfel încât, prin aceasta, să se asigure ordinea de drept, precum şi apărarea drepturilor şi

intereselor legitime ale tuturor persoanelor. Scopul procesului penal este acela de constatare, la timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât, orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Fazele procesului penal sunt etape sau diviziuni ale acestuia în care se realizează sarcini specifice, după epuizarea acestora putând fi date soluţii privind cauza penală. Ele sunt componente ale procesului penal în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor ce se înscriu în funcţia lor procesuală. Structura tipică a procesului penal deosebeşte trei faze: faza de urmărire penală, faza judecăţii propriu-zise şi faza de punere în executare a hotărârii penale. Urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, este marcată, în momentul său de început, fie de o rezoluţie (în cazul sesizării externe făcută prin plângere sau denunţ), fie de un proces verbal (în cazul sesizării din oficiu), ambele întocmite de organul de urmărire penală. Dacă rezoluţia de începere a urmăririi penale este emisă de organul de cercetare penală, aceasta se va supune confirmării, în mod obligatoriu, procurorului care supraveghează urmărirea penală, în cel mult 48 de ore de la data începerii ei,organul de cercetare penală fiind obligat totodată şi a prezenta dosarul cauzei. Momentul final al urmăririi penale este marcat prin soluţia dată de procuror care, prin rechizitoriu, poate dispune trimiterea în judecată sau prin ordonanţă, poate dispune clasarea, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea procesului. Cea de a două fază a procesului penal constă în judecata propriu-zisă a cauzei penale dedusă în faţa instanţei, momentul de început al acesteia fiind acela de sesizare a instanţei prin rechizitoriul procurorului. Rechizitoriul procurorului este actul de sesizare a instanţei emis de către procurorul parchetului corespunzător instanţei competente să judece cauza. El trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi va cuprinde, pe lângă acestea: numele, prenumele si calitatea celui care îl întocmeşte; cauza la care se referă; obiectul acestuia; temeiurile legale; datele privitoare la persoana inculpatului; fapta reţinută în sarcina sa; încadrarea juridică; probele pe care se întemeiază învinuirea; măsura preventivă luată; durata acesteia precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. Epuizarea acestei a doua faze îşi are momentul în rezolvarea cauzei penale printr-o soluţie de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal. Judecata cuprinde toate activităţile procesuale ce se desfăşoară până în momentul în care hotărârea pronunţată de instanţă rămâne definitivă. Această fază este considerată ca fiind cea mai dinamică a întregului proces penal, în cadrul ei părţile aducând probe, efectuând diverse cereri şi punând concluzii, dar şi purtând discuţii în contradictoriu în faţa instanţei. A treia fază a procesului penal constă în punerea în executare a unei hotărâri penale rămasă definitivă. Existenţa ei este condiţionată de pronunţarea unei soluţii de condamnare la sfârşitul judecăţii. Din punct de vedere structural, procesul penal poate avea şi forme atipice. Astfel, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, poate întrerupe continuarea celorlalte faze. De asemenea, pronunţarea unei achitări în cursul judecăţii, poate înlătura faza de punere în executare. O altă formă atipică a procesului penal era, pâna de curând, cea în care procesul începea direct în faţa instanţei, fiind înlăturată, astfel, faza de urmărire penală (ex. plîngerea prealabilă). Aceasta formă atipică a fost, însă, eliminată prin modificarea, în anul 2006 (L.356/2006) a procedurii prevăzute pentru plângerea prealabila. I.2.

DREPTUL PROCESUAL PENAL IN ROMÂNIA.

Ca orice altă ramură a dreptului, dreptul procesual penal este constituit dintr-un ansamblu de norme juridice strict necesare pentru punerea lui în aplicare. Prin normele sale, dreptul procesual penal vizează un anumit domeniu al relaţiilor

sociale foarte important, el reglementând modul de restabilire a ordinii de drept atunci când este necesar, prin aplicarea sancţiunilor de drept penal celor ce au săvârşit infracţiuni, cu ajutorul forţei de coerciţiune a statului. Normele dreptului procesual penal, prin aplicarea lor, pun în practică normele de drept penal substanţial. Codul de procedură penală, legile de organizare a instanţelor judecătoreşti cuprind aceste norme de drept procesual penal, ele fiind norme de organizare, de competenţă şi de indicare a modului în care trebuie îndeplinite actele procesuale şi procedurale. Dreptul român constituie un sistem unitar de drept, între diferitele lui ramuri existând legaturi mai mult sau mai puţin strânse. Această armonizare a diverselor ramuri de drept face ca şi dreptul procesual penal să aibă legături cu celelalte ramuri de drept. Dreptul procesual penal este legat de dreptul constituţional deoarece acesta reprezintă fundamentul oricărei ramuri de drept, unele din dispoziţiile Constituţiei fiind consacrate în mod direct activităţii în justiţie. Intre dreptul procesual penal şi dreptul penal există, de asemenea, o strânsă legătură, dreptul penal nefiind de aplicaţiune imediată, el transpunându-se în practică prin intermediul dreptului procesual penal. Legătura strânsă dintre cele două ramuri ale dreptului rezidă şi din faptul că drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului penal se pot realiza doar prin intermediul raportului procesual penal. De asemenea, între dreptul procesual civil si dreptul procesual penal există o strânsă legătură deoarece fiecare din aceste două ramuri reglementează două forme ale activităţii de judecată şi duc la îndeplinirea aceloraşi sarcini ale dreptului : apărarea valorilor sociale şi a drepturilor personale ale cetăţenilor. Procesul penal, în ansamblul lui, este guvernat de o serie de principii călăuzitoare ale acestuia, pricipii de procedură penală. Aşa cum am arătat. aceste principii guvernează nu numai judecata în sine, ci toate actele şi procedurile ce se îndeplinesc, de la sesizarea organului de cercetare penală, până la judecarea şi condamnarea infractorului. Aceste reguli de bază sunt cuprinse de legiuitor în art.2-8 C.pr.pen. Ca urmare a aderării ţării noastre la Uniunea Europeana şi până la promovarea ( absolut necesară, de altfel ) a unui nou cod de procedură penală, specialiştii în drept penal, având în vedere reglementările în domeniu europene, precum şi multitudinea speţelor aflate pe rolul CEDO au completat principiile procedurii penale cu principiile europene în acest domeniu, rezultând astfel un număr de 13 asemenea principii şi anume : 1) stricta legalitate a procedurii penale; 2) prezumţia de nevionvăţie; 3) oficialitatea procedurii penale; 4) aflarea adevărului; 5) rolul activ; 6) nemijlocirea; 7) garantarea libertăţii persoanei; 8) respectarea demnitatii umane; 9) egalitatea de arme în procesul penal; 10) termenul rezonabil; 11) garantarea dreptului la apărare; 12) folosirea limbii oficiale; 13) respectarea inviolabilităţii domiciliului si corespondenţei.

Scurte referiri la aceste principii. 1. Stricta legalitate a procedurii penale Este cerută de art. 51, art. 123 si art. 125 din Constituţia României, în care se prevede expres că respectarea legii şi a supremaţiei Constituţiei sunt obligatorii, că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, că judecătorii sunt independenţi şi se supun doar legii, că justiţia se înfăptuieşte de CSJ şi

celelalte instanţe judecătoreşti. Stricta legalitate recepţionează principiul consacrat de art. 3 si 4 din Legea de organizare judecătoreasca 92/1992, republicată datorită modificarilor sub formă legii 142/1997, conform căruia judecătorul este independent şi se supune doar legii. De asemenea, conform aceleiaşi prevederi, nimeni nu e mai presus de lege. Legalitatea rezultă şi din art. 2 (1) C.pr.pen., în care se reglementează expres că procesul penal se desfăşoară conform legii. Aceasta reglementare exprimă concepţia legiuitorului, după care, legalitatea procesului trebuie să privească cele două faze ale procesului penal (urmărirea penală si judecata). 2. Prezumţia de nevinovăţie Este o regulă tradiţională ce ţine de esenţa unui proces penal echitabil (art. 6 (1) CEDO). S-a stabilit că orice om se prezumă a fi nevinovat, până la proba contrară. Prezumţia de nevinovăţie e consacrată şi de Constituţia României. In Codul de procedură penală nu este prevazută expres, ca principiu fundamental, dar e menţionată implicit în materia probelor (art. 66 (1), (2) C.pr.pen.). In art. 66 (1) C.pr.pen. se prevede expres că învinuitul nu e obligat să probeze nevinovăţia sa. De aici rezultă că sarcina probei revine Ministerului Public. In art. 66 (2) C.pr.pen. se prevede că, dacă există probe de vinovăţie, învinuitul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. 3. Oficialitatea procesului penal Este consacrată de art. 2 (2) C.pr.pen. In acesta se prevede că toate actele necesare desfăşurării procesului penal se efectuează din oficiu de către organele judiciare penale. Oficialitatea priveşte toate actele de procedură care formează conţinutul procesului penal. Actele de procedură trebuie efectuate de către organele judiciare din oficiu, în toate cazurile, fără excepţie. 4. Aflarea adevărului Principiul e prevazut de art. 3 C.pr.pen. Acesta prevede expres că toate activităţile desfăşurate în cursul unui proces penal trebuie să asigure aflarea adevărului, atât cu privire la faptă, cât şi cu privire la persoana făptuitorului. In acest fel, principiul aflării adevărului priveşte: 4.1. Fapta, constând în existenţa acesteia: - întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni; - stabilirea împrejurărilor de timp, de loc, de mod de săvârşire, precum şi a urmărilor produse; - stabilirea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală. 4.2.Persoana: -vinovăţia acesteia; - stabilirea datelor referitoare la personalitatea acestuia. Principiul conţine numeroase garanţii ce au menirea de a apropia starea de fapt reţinută de judecător de adevărul obiectiv. Organele judiciare penale, atât în cursul urmăririi, cât şi în cursul judecăţii, au obligaţia de a lămuri cauza sub toate aspectele, atât cele nefavorabile, cât şi cele favorabile învinuitului sau inculpatului. 5. Rolul activ Rolul activ al organelor procesuale penale este prevăzut de art. 4 C.pr.pen. Acesta dispune că, atât organele de urmarire penală, cât şi instanţele judecătoreşti, pe toată perioada procesului penal, trebuie să efectueze actele de procedură prevăzute de lege, cu respectarea rolului activ. Rolul activ al autorităţilor, în materie penală, constă în obligaţia explicării drepturilor procesuale părţilor procesului penal, în punerea în discuţie a oricărei chestiuni de care depinde rezultatul cauzei, în implicarea, în mod direct, în aflarea adevărului, prin administrarea, din oficiu, a probelor, atât în defavoarea, cât şi în favoarea părţilor procesului penal. 6. Nemijlocirea In general, nu e recunoscută ca un principiu al procedurii penale, deoarece în Codul de procedură penală ea figurează în materia probelor. Cu toate acestea, acest principiu trebuie considerat ca principiu director al întregului proces penal, fiindcă el este prezent în toate procedurile ce apar pe parcursul

procesului penal. 7. Garantarea libertăţii si siguranţei persoanei Acest principiu este unul de valabilitate internaţională, europeană şi constituţională. 8. Respectarea demnităţii umane, principiu cuprins în art. 5 C.pr.pen. In acesta se prevede că: “In cursul urmăririi penale şi al judecăţii, orice persoană trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane”. Acest principiu a fost introdus, prin Legea 32/1990, în Codul de procedură penală. 9. Egalitatea de arme în procesul penal Acest principiu nu e prevazut expres de legea internă. El rezultă însă, din art. 6 (1) CEDO, fiind impus de necesitatea respectării echităţii în procesul penal. Aceasta egalitate de arme înseamnă, pentru faza de judecată a procesului, o poziţie procesuală a oricăreia dintre parţile procesului egală cu aceea a Ministerului Public, care este reprezentantul statului. 10. Termenul rezonabil E un principiu impus ca principiu director de prevederile art. 6 (1) CEDO care dă satisfacţie celerităţii procesului penal. 11. Garantarea dreptului la apărare Principiu legiferat de art. 6 C.pr.pen. Acesta prevede: “Dreptul la apărare e garantat învinuitului sau inculpatului în tot cursul procesului penal. Oricare dintre părţile procesului penal are dreptul să-şi angajeze un apărător pentru toate stadiile procedurii”. Acest text satisface şi cerinţele art. 6 (3) CEDO. 12 Folosirea limbii oficiale Acest principiu legiferează posibilitatea persoanelor ce nu cunosc limba română de a beneficia de serviciile unui translator autorizat în vederea aparării drepturilor şi intereselor lor. Este un principiu prevăzut atât de Constituţia României cât şi de normele europene. 13 Respectarea inviolabilităţii domiciliului si corespondenţei Este principiul ce face referire la dreptul asupra posesiei şi liniştitei folosinţe a domiciliului, precum şi la dreptul de a folosi corespondenţa, indiferent de forma ei, în mod individual. Aici se poate vorbi de reglementările privitoare la modalitatea şi intervalele orare în care se pot face percheziţii domiciliare precum şi la procedurile referitoare la interceptarea şi ascultarea mijloacelor de comunicare ale persoanelor suspectate de a fi comis o faptă penală. Este un principiu în deplină consonanţă cu Constituţia României, Codul de procedură penală şi reglementările europene în materie. I.3. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN CAZUL JUDECĂRII CAUZELOR PENALE ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ Dintre partcipanţii la procesul penal, un rol deosebit îl ocupă organele judiciare. În cadrul mecanismului procesual penal funcţionează mai multe categorii de organe judiciare, fiecare având de îndeplinit anumite sarcini legate de soluţionarea cazului. Pentru delimitarea atribuţiilor pe care le au organele judiciare este necesar un criteriu cu ajutorul căruia să se determine categoria de activităţi pe care urmează să le îndeplinească fiecare organ. Acest criteriu de delimitare este competenţa. Competenţa penală constă în capacitatea unui organ judiciar de a îndeplini acte procesuale care să fie valabile şi să producă toate efectele prevăzute de lege. Chiar dacă au existat mai multe definiţii ale competenţei, toate duc către acelaşi rezultat, şi anume, că ea determină partea de jurisdicţie ce revine, potrivit legii, diverselor organe judiciare. În privinţa formelor de competenţă, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii. In ultima perioadă însă, majoritatea autorilor consideră că formele fundamentale ale competenţei sunt: competenţa funcţională

(„ratione officii”), competenţa materială („ratione materiae”) şi competenţa teritorială ( „ratione loci”). Competenţa funcţională este acea competenţă care conturează categoriile de activităţi pe care le poate desfăşura un anumit organ judiciar în cadrul competenţei sale generale. Această competenţă se determină după atributiile acordate fiecărui organ judiciar, fapt pentru care se mai numeşte şi competenţă după atribuţiuni. Competenţa materială este determinată, după obiectul cauzei penale supusă judecăţii, de faptul juridic care a produs conflictul de drept şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea judiciară. Ea reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se stabileşte care din organele judiciare cu grade diferite pot instrumenta anumite categorii de cauze penale. Această competenţă este tipul de competenţă care funcţionează pe linie verticală, ea având un caracter absolut, orice act indeplinit de un organ necompetent material fiind lovit de nulitate, el neputând fi acoperit sub nici o formă, urmând a fi desfiinţat. Competenţa teritorială reprezintă criteriul în funcţie de care se determină care din organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o cauză, ea funcţionând pe linie orizontală. Practic, competenţa teritorială delimitează, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu egală competenţă materială. Potrivit legii de organizare judecătorească, instanţele judecătoreşti din ţara noastră au o anumită structură ierarhică si anume: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Inalta Curte de Casatie şi Justiţie. În cazul judecării cauzelor penale în primă instanţă, competenţele de a judeca sunt repartizate astfel: a) Competenţa judecătoriilor Din punct de vedere al competenţei funcţionale, judecătoriile nu judecă decât în primă instanţă, ele nefuncţionând ca instanţe de apel sau de recurs. Din punct de vedere al competenţei materiale, judecătoriile au o competenţă materială generală, ele judecând în primă instanţă toate infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. De asemenea, judecătoriile au competenţa de a judeca şi în alte cauze prevăzute de lege (legi care contin in cuprinsul lor şi competenţa de soluţionare a infracţiunilor la care fac trimitere respectivele acte normative). In aceste condiţii, un procent destul de ridicat al cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor, au ca primă soluţionare soluţia pronunţată de judecatorie ca primă instanţă. b) Competenţa tribunalului militar Sub aspectul competenţei funcţionale, tribunalul militar judecă doar în primă instanţă. Spre deosebire de judecătorii, tribunalele militare soluţionează cauze potrivit competenţelor lor materiale cât şi competenţelor lor personale, calitatea făptuitorului fiind dublu circumstanţiată (militar şi grad). Astfel tribunalele militare judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute in art. 331 – 352 din Codul Penal precum şi alte infracţiuni în legatură cu îndatoririle de serviciu comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe. c) Competenţa tribunalului Din punct de vedere al competenţei funcţionale, tribunalul judecă atât în primă instanţă cât şi ca instanţă de apel sau recurs. Totodată, tribunalul are şi competenţa de a soluţiona anumite conflicte de competenţă ivite între judecătoriile subordonate . În primă instanţă, tribunalul are competenţa de a judeca toate infracţiunile expres prevăzute de Codul de procedură penală în art. 27, pct.1, lit a-e. Astfel, Tribunalul judeca în primă instanţă: - infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, art. 179, art. 189, alin. 3-5, art. 197, alin. 3, art. 211, alin. 3, art. 212, alin. 3, art. 215, alin. 5, art. 254, art. 255, art. 257, art. 266-270, art. 2791, art. 312 si art. 317, precum şi infracţiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive; - infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;

-infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri; - infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar; - infracţiunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială; - alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. d) Competenţa tribunalului militar teritorial Codul de procedură penală, în art. 28, precizează faptul că tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ce pot apare între tribunalele militare din raza sa teritorială. În primă instanţă, tribunalul militar judecă infracţiunile menţionate în art. 27,pct.1, lit a –e, C.pr.pen. săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu de militari, până la gradul de colonel inclusiv, precum şi alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (art. 28, pct.1, lit c, C.pr.pen). Practic, ne aflăm în situaţia în care legiutorul a acordat tribunalului militar teritorial o competenţă a tribunalului teritorial însă, privind în primă instanţă şi competenţa dupa calitatea persoanei ( militari pâna la gradul de colonel ), dar şi tipul infracţiunii deduse judecăţii – numai acele infracţiuni savârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu. In aceste condiţii, o infracţiune savârşită de o persoană ce are calitatea cerută de lege (militar până la gradul de colonel), dar care nu are legătură cu îndatoririle de serviciu, va fi soluţionată de un tribunal civil. Bineînţeles, infracţiunea trebuie să fie una din cele la care face referire art.27, pct.1, C.pr.pen. ( ex.: omorul, omorul calificat, tâlhăria etc.) e) Competenţa Curţii de Apel Curtea de Apel are competenţa de a judeca în primă instanţă, în apel, în recurs şi de a soluţiona anumite conflicte de competenţă ivite între instanţele judecătoreşti aflate în raza sa teritorială. În primă instanţă, Curtea de Apel judecă: - infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155 - 173 şi infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale; - infracţiunile prevăzute de Codul penal în art.253, art.273 – 276 când s-a produs o catastrofă de cale ferată şi art 356 – 361; - infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi; - alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. De asemenea, Curţile de Apel soluţionează şi cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate. f) Competenţa Curţii Militare de Apel Conform art. 282 C.pr.pen, Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi anumite conflicte de competenţă. In primă instanţă judecă: - infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi 356-361 săvârşite militari; - infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de către procurorii de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe; - alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. g) Competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Potrivit art. 29 C.pr.pen, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă, în recurs, în recurs în interesul legii şi soluţionează unele situaţii speciale. In primă instanţă, judecă: - infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi; - infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului; - infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Curtii de Conturi, de preşedinţele Consiliului Legislativ si de Avocatul Poporului; - infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali si chestori;

- infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalentul acestuia; - infracţiunile săvârşite de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii; - infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Curtea Supremă de Justiţie, de judecătorii de la Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii Parchetului National Anticoruptie; - alte cauze date prin lege în competenţa sa. De menţionat că, în toate cazurile în care Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă, se are în vedere şi o competenţă personală. De asemenea, legiuitorul a prevazut, în art. 29, pct.5, C.pr.pen., şi alte competenţe ale acestei înalte instanţe (soluţionează conflicte de competenţă, cereri de strămutare, cazuri în care cursul justiţiei este întrerupt, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege). Menţionez faptul că, prin revizuirea Constituţiei, denumirea de Curte Supremă de Justiţie a fost înlocuită de cea de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. După scurta prezentare făcută, se poate remarca faptul că, practic, în toate instanţele se judecă în primă instanţă, indiferent de gradul lor, atribuţiile de a judeca fiind determinate de gravitatea infracţiunii si calitatea făptuitorilor. Însă, aşa cum am mai arătat, şi datorită deselor modificari ale legii în acest sens, la acest moment cel mai mare grad de încărcare al instanţelor se înregistrează la judecătorii. Acest fapt, alături şi de altele ce apar, invariabil, în procesul de soluţionare a unei cauze (proceduri de citare neîndeplinite, lipsa rapoartelor de expertiză acolo unde aceasta s-a dispus, neprezentarea martorilor etc.) duce, în multe rânduri, la prelungirea duratei unui proces în faţa instanţei.

C A P I T O L U L

I I

DISPOZIŢII GENERALE ALE JUDECĂŢII II.1. Consideraţii introductive cu privire la judecată ca fază a procesului penal

II.2. Principii călăuzitoare ale judecăţii II.3. Dispoziţii generale ale judecăţii prevăzute de Codul de procedură penală II.4. Dispoziţii generale privind hotărârile judecătoreşti II.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA JUDECATĂ CA FAZĂ A PROCESULUI PENAL După cum am precizat anterior, procesul penal cunoaşte, de regulă, trei mari faze: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor judecătoreşti. Dacă, în urma urmăririi penale, instanţa de judecată este sesizată, putem spune că cea de a doua fază a procesului penal este pornită, ea cunoscând, de obicei, mai multe momente: judecata de fond în faţa primei instanţe şi căile de atac. Pentru fiecare din aceste momente judecata parcurge aceleaşi etape: etapa actelor scrise, etapa dezbaterilor, etapa deliberării şi a pronunţării. Faza judecăţii este cea mai importantă fază a procesului penal, prin ea dezlegându-se cauza adusă în faţa instanţei spre rezolvare. Noţiunea de judecată semnifică, în sensul ei restrâns, operaţia de logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă jurisdicţională soluţionează un conflict de drept cu care a fost investit. Prin judecată, ca fază principală a procesului penal, se înţelege acea etapă procesuală ce se desfăşoară în faţa instanţelor penale, din momentul sesizării iniţiale şi până în momentul soluţionării definitive a cauzei penale. De multe ori, în limbajul cotidian se face confuzie între judecată şi proces(ca termeni) fapt care nu corespunde sensurilor tehnice ale celor două noţiuni, judecata fiind doar o fază, sigur, cea mai importantă, a procesului penal în ansamblul său. Având ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale, judecata este considerată faza centrală a procesului penal, acest caracter fiind dat şi de faptul că desfăşurarea ei se face într-un cadru specific, cu participarea tuturor părţilor implicate, cadru în interiorul căruia parţile îşi expun cererile şi criticile, propunând, totodată, şi probe în sprijinul acestora, judecătorii, în baza acestora, formându-şi convingerea şi soluţionând cauza. În această fază a procesului penal, conducerea activităţii procesuale revine în mod direct instanţei de judecată care este subiectul dominant al procesului penal, prezent în toate momentele desfăşurării acestei faze. Pentru judecarea cauzei penale, instanţa va fi constituită dintr-un complet având componenţa şi competenţele stabilite numai prin lege. In afara instanţei, dintre organele judiciare participante la judecată, va mai fi prezent şi procurorul, în calitate de reprezentant al Ministerului Public, dar care nu va mai avea poziţia procesuală de organ dominant, aşa cum o are în cazul urmăririi penale. Calitatea acestuia în instanţă se remarcă, îndeosebi, prin faptul că reprezintă organul acuzator, cel care, după ce a cercetat, a înţeles să trimită în faţa instanţei unul sau mai mulţi inculpaţi. Componenţa completului de judecată va rămâne aceeaşi pe tot parcursul judecăţii. Importanţa acordată fazei de judecată este justificată şi de faptul că, în activitatea ei, instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de ceilalţi participanţi la procesul penal, atât înaintea fazei de judecată, cât şi pe parcursul ei. Dacă, în cursul acestor verificări, instanţa constată că activitatea procesuală nu a fost desfăşurată în mod corespunzător de către organul de urmărire penală, ea poate dispune restituirea dosarului în vederea completarii sau refacerii urmăririi penale. Astfel, spre exemplu, dacă, înainte de terminarea cercetarii judecătoreşti, instanţa constată că cercetarea penală este efectuată în cauza dedusă judecătii de un alt organ decât cel competent, va restitui cauza procurorului, care va lua măsuri ca urmărirea să fie facută de către organul competent. Cauza nu se va restitui dacă această constatare are loc după începerea dezbaterilor judecătoreşti. Dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, precum şi cele legate de sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, instanţa se va desesiza şi va restitui cauza procurorului

pentru refacerea urmăririi penale. Obiectul judecăţii îl constituie soluţionarea cauzei penale în mod complet şi definitiv. Aceasta presupune ca instanţa investită să pronunţe, la încheierea judecării cauzei, o hotărâre legală şi temeinică, susceptibilă de a fi pusă în executare. O dată atins acest obiectiv, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, cea de a doua fază a procesului penal se încheie, punerea în executare a celor dispuse prin hotărârea adoptată făcând obiectul unei alte faze a procesului penal, cea de punere în executare. Judecarea cauzelor penale se face într-un sistem gradual, în trepte, acestea corespunzând unor instanţe de grade diferite. În România, sistemul procesual penal prevede ca judecata să se facă în două sau trei grade de jurisdicţie, orice cauză penală putând fi supusă, după judecata de fond, apelului sau recursului. Trebuie remarcat însă faptul că nu este obligatorie parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie. Astfel, dacă hotărârea pronunţată în primă instanţă este legală şi temeinică şi întruneşte consensul celor îndrituiţi a o critica şi supune controlului jurisdicţional prin declanşarea căii de atac, judecarea în apel, eventual în recurs nu va mai avea loc. I I.2. PRINCIPII CĂLĂUZITOARE ALE JUDECĂŢII În vederea realizării scopului său, procesul penal este calăuzit de o serie de principii fundamentale care au menirea de a fixa cadrul necesar în care va avea loc reacţia societăţii faţă de cei ce încalcă legile penale. Aceste principii constituie reguli de bază care guvernează organizarea sistemului judiciar, precum şi întreaga desfăşurare a activităţii procesual-penale. Ele se află cuprinse în legea fundamentală a ţării noastre, Constituţia, dar şi în Codul de procedură penală unde sunt situate chiar în primul său capitol intitulat „Scopul şi regulile de bază ale procesului penal”, acestea fiind : legalitatea, oficialitatea, aflarea adevărului, rolul activ, garantarea libertăţii, garantarea dreptului la apărare, folosirea limbii materne. Regulile care îşi fac aplicarea doar în una din fazele procesului penal sunt altele decât cele ce guvernează procesul penal în ansamblul lui, ele fiind proprii fiecarei faze în parte. Aceste reguli proprii le vom întâlni şi în cazul judecăţii. In scopul realizării judecăţii în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, legea procesual-penală a instituit anumite garanţii care au caracter de principii comune pentru întreaga fază de judecată. Aceste principii pot fi enumerate ca fiind: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea. a) Publicitatea fazei de judecată Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea şedinţei de judecată. Altfel spus, locul unde se desfăşoară sedinţa este accesibil publicului. Acest principiu este reflectat atât în Constituţie, în art. 26, cât şi în Codul de procedură penală, în art. 290, deoarece este considerat ca fiind o importantă garanţie privind obiectivitatea şi imparţialitatea judecăţii. Cerinţa publicităţii este îndeplinită din moment ce accesul la şedinţa este liber, chiar dacă în timpul judecăţii nu s-au aflat în sală persoane străine de cele chemate în cauză. . Dată fiind importanţa acestei cerinţe a legii, tot legea este cea care prevede sancţiunea încălcării ei aceasta fiind nulitatea absolută. Trebuie precizat însă faptul că art. 290 C.pr.pen. interzice prezenţa în sală a minorilor sub 16 ani. Pentru a exista posibilitatea verificării respectării dispoziţiilor legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, Codul de procedură penală prevede că hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă, între alte menţiuni, şi pe aceea dacă sedinţa de judecată a fost sau nu publică. Practica judiciară a arătat că, în cazul în care hotărîrea nu cuprinde nici o menţiune cu privire la publicitatea sedinţei de judecată, hotărârea este nulă Acest principiu se referă doar la şedinţa de judecată , dar nu şi la celelalte activităţi ale instanţei din afara şedinţei care pot fi secrete. Astfel, dacă deliberarea va fi întotdeauna

secretă, pronunţarea va fi totdeauna publică, chiar dacă, în cauza respectivă, şedinţa s-a desfăşurat în secret, în totalitatea ei. Art. 290 C.pr.pen prevede şi posibilitatea existenţei unor derogări de la acest caracter public al şedinţei atunci când desfăşurarea şedinţei în public ar putea aduce atingeri unor interese legitime. Părţile, procurorul sau instanţa, din oficiu, pot cere ca şedinţa să se desfăşoare, în tot sau în parte, în secret. Declararea şedinţei ca fiind secretă se va face, însă, în sedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului, dacă este cazul. În timpul dezbaterilor, în şedinţa secretă nu pot fi prezente decât părţile, reprezentanţii lor, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă, atunci când aceasta consideră că este necesară prezenţa lor pentru rezolvarea cauzei. b) Principiul nemijlocirii Principiul nemijlocirii face referire la obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale şi procedurale ce dau conţinut şedinţei de judecată. De asemenea, literatura de specialitate subliniază faptul că, prin intermediul nemijlocirii, instanţa intră în contact direct cu toate probele. Nemijlocirea îmbracă un dublu aspect: i) Acela constând în cerinţa ca organele judiciare penale să folosească probe care să fie cât mai aproape de sursa primară. In acest sens, se va da prioritate probelor directe faţă de cele indirecte, martorului ocular, prezent la locul comiterii infracţiunii, decât unuia care a cunoscut faptele de la o alta persoană etc. ii) Cerinţa impusă organelor judiciare penale de a avea contact direct cu mijloacele de probă administrate. De aceea, judecătorului nu îi este permis să îşi fundamenteze hotărârile judecătoreşti de condamnare pe o probă administrată în cursul procedurii preliminare fără să o readministreze, în mod nemijlocit, într-o şedinţa de judecată publică, orală şi contradictorie. Pentru a se respecta acest principiu, instanţa, în măsura posibilităţilor, va readministra probele deja administrate în faza de urmărire penală. Astfel, un martor ce a fost audiat în cursul urmăririi penale va fi reaudiat în faţa instanţei, dacă acest lucru este posibil şi nu este împiedicat de motive obiective.Acest principiu garantează totodată şi certitudinea unui proces echitabil.Astfel Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statutat faptul că „În cursul judecăţii, instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse în faza de urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate, nerespectarea acestei obligaţii constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 paragraf 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.” I.C.C.J, secţia penală, decizia nr. 6827 din 22 noiembrie 2006 De asemenea, valoarea probatoriilor administrate în faza urmăririi penale va fi evaluată de instanţă şi, la cererea procurorului sau a persoanei judecate, se pot administra probe noi. Pentru a se asigura posibilitatea realizării nemijlocirii, legiuitorul a prevăzut în dispoziţiile art. 292, al. 2, C.pr.pen. necesitatea unicităţii completului de judecată în tot cursul judecării cauzei. Dacă această cerinţă nu se poate îndeplini, completul se poate schimba doar până la începutul dezbaterilor. De aceea, împrejurarea că judecătorii care au efectuat cercetarea judecătorească la alte termene au fost schimbaţi la momentul în care au avut loc dezbaterile, nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 292, al. 2, C.pr.pen. In cazul în care, în cadrul completului de judecată, se va produce o schimbare după începerea dezbaterilor, aceste dezbateri vor fi reluate de la începutul lor. c)Principiul contradictorialităţii Contradictorialitatea este un alt mijloc de asigurare că se va afla adevărul în procesul penal. Contradictorialitatea îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecăţii, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare din ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra

iniţiativelor instanţei, în scopul stabilirii adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Contradictorialitatea acordă drepturi egale, din punct de vedere a discutării probelor, tuturor subiecţilor ce au interese contrare în rezolvarea cauzei penale. În folosirea acestui principiu, se presupune că părţile trebuie să cunoască probele ce se vor administra în defavoarea lor, pentru a avea posibilitatea combaterii acestora şi de a lua act de toate activităţile îndreptate de adversar împotriva propriilor interese. Astfel, probele sunt administrate în prezenţa, sub controlul părţilor şi ca urmare a contribuţiei lor directe. Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi cât şi în acelea dintre părţi şi instanţă. Prin efectul acestui principiu, martorilor le pot pune întrebări toate părţile şi nu doar cele ce i-au propus., probele invocate în acuzare pot fi contrazise prin probele administrate în apărare etc Sistemul procesual român este contradictoriu deoarece în desfăşurarea lui se conturează două acţiuni paralele dar care se derulează în sensuri opuse. Procesul penal evoluează prin intermediul contradictorialităţii, prin intermediul unor contradicţii ce se derulează în mod succesiv până la hotărârea finală a instanţei de judecată care va înlătura contradicţia. d) Oralitatea şedinţei de judecată. Oralitatea judecăţii este consacrată de art. 289 C.pr.pen, ea aflându-se în opoziţie cu activitatea de urmărire penală, care se desfăşoară în formă scrisă. Deşi sunt analizate separat, oralitatea, ca principiu, se află în strânsă legătură cu alte două principii ale judecaţii: publicitatea şi contradictorialitatea. Publicitatea şi contradictorialitatea nu pot fi concepute fără oralitate. Ea asigură publicitatea reală, contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor şi exercitarea în condiţii optime a dreptului la apărare. Acest principiu statutează ca toată desfăşurarea şedinţei de judecată să se realizeze sub formă orală. In temeiul lui, preşedintele completului de judecată are obligaţia, sub sancţiunea nulităţii hotărârilor ce le va da, de a da părţilor cuvantul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe, a formula concluzii. Oralitatea nu exclude însă forma scrisă în timpul judecăţii pentru efectuarea unor consemnări necesare instanţei. Nerespectarea oralităţii poate determina nulitatea hotărârii. Recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat nu îndreptăţeşte instanţa să nu audieze oral martorii ascultaţi în cursul urmăririi, pe considerentul că procurorul şi părţile declară că nu au de solicitat probe. II.3. DISPOZIŢII GENERALE ALE JUDECĂŢII PREVĂZUTE DE

CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Indiferent dacă judecata se desfăşoară în faţa primei instanţe sau în cadrul unei căi de atac, aceasta trebuie să respecte unele norme de maximă generalitate care se regăsesc în cuprinsul Codului de procedură penală, în art. 287-312. Deoarece o parte din aceste dispoziţii au mai fost amintite pe parcursul lucrării, iar altele nu fac neapărat obiectul acestei teme, în continuare, mă voi opri asupra aspectelor privitoare la : rolul activ al instanţei, locul de desfăşurare a judecăţii, citarea părţilor la judecată, compunerea instanţei, asigurarea apărării, asigrarea ordinii şi solemnităţii şedinţei, constatarea infracţiunilor de audienţă şi suspendarea judecăţii. a) Rolul activ al instanţei de judecată Articolul 287 C.pr.pen face referire la rolul activ al instanţei, arătând faptul că instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii. În cursul soluţionării cauzelor penale, instanţa de judecată trebuie să manifeste un rol activ cu privire la stabilirea vinovăţiei inculpatului, cu privire la mărimea prejudiciului cauzat şi cu privire la cei chemaţi să fie traşi la răspundere civilă în cazul unui proces penal si, de asemenea, cu privire la celelalte aspecte de care depinde buna

soluţionare a cauzei penale. Modalităţile concrete prin care se poate manifesta rolul activ al judecătorului pot fi: - în conducerea dezbaterilor, putând lua orice măsuri pentru buna desfăşurare a procesului; - invocarea din oficiu a încălcării normelor imperative de ordine publică ; - posibilitatea de a pune întrebări părţilor precum şi de a pune în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept care pot duce la soluţionarea cauzei; - facultatea de a ordona probe noi, chiar peste voinţa părţilor; - obligaţia de a da părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor prin îndrumarea de a înlătura unele deficienţe în cererile lor. Art. 287 C.pr.pen precizează în final că instanţa îşi va formă convingerea pe baza probelor administrate. b) Locul unde se desfăşoară judecata Dispoziţiile art. 288 C pr.pen consacră regula că judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Această cerinţă a legii are scopul de a asigura, pe de o parte, legătura permanentă între activitatea instanţei de judecată şi interesul manifestat de către opinia publică faţă de cauzele penale, iar, pe de altă parte, faptul că existenţa unui sediu special amenajat asigură un caracter de solemnitate necesar desfăşurării şedinţelor de judecată. Tot din dispoziţiile acestui articol, se poate reţine ideea că şedinţa de judecată se poate desfăşura şi în alt loc decât sediul instanţei, aceasta pentru motive temeinice. Aceste motive fac referire la sporirea rolului educativ al procesului penal, în acest sens, şedinţa de judecată putându-se desfăşura şi la locul săvârşirii faptei sau cât mai aproape de acesta. De asemenea, înlăturarea dificultăţilor în administrarea probelor sau deplasarea unui număr mare de martori la sediul instanţei, pot constitui motive temeinice de judecare în alt loc decât cel al instanţei. Consider, însă, că această prevedere este, poate, puţin depăşită de vremurile actuale. Desfăşurarea unei şedinţe de judecată în alt loc decât cea a sălilor de judecată din cadrul instituţiilor consacrate (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ) este, dacă nu imposibilă, cel puţin foarte greu de realizat. Poate, doar în situaţii absolut speciale, acest lucru să se şi întâmple. c) Citarea părţilor la judecată Orice judecată poate avea loc numai dacă părţile au fost legal citate şi dacă procedura este îndeplinită corespunzător. Aceasta este reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 291 C.pr.pen. Legea penală obligă instanţa de a cita părţile pentru judecată, dar, neprezentarea acestora, în condiţiile în care citarea s-a indeplinit potrivit legii, nu va împiedica desfăşurarea judecării cauzei. Când adresa la care se face citarea nu este conformă cu adresa persoanei citate, ne aflam în faţa unei lipse de procedură. In acest sens s-a pronunţat şi Tribunalul Bucureşti care …”verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, în raport de critica formulată, constată că partea vătămată locuieşte în Municipiul Bucureşti, arătând adresa completă, dar la data solutionării cauzei, pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu aceasta nu a fost indicată adresa completă, în sensul că nu s-a menţionat scara şi etajul (citaţie care a fost afişată),iar partea vătămată a lipsit la termenul de judecată când s-a soluţionat cauza. Procedând astfel, prima instanţă a încălcat prevederile art. 176, alin. 1, lit. c, Cod procedură penală şi a pronunţat o sentinţă nelegală, considerente faţă de care, tribunalul, în baza art. 385^l5, pct.2, lit. c, Cod procedură penală, va admite recursul, va casa sentinţa instanţei de fond şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe”( Trib.Buc. sectia Penală,dec.31/28.01.1997) In situaţia în care instanţa consideră că prezenţa uneia din părţi este absolut necesară, ea poate amâna desfăşurarea sedinţei luând măsuri pentru a asigura prezenţa părţii în faţa instanţei. Partea prezentă la unul din termene, nu va mai fi citată la termenele următoare, chiar dacă ar lipsi la unul din acestea, deoarece, se consideră că participând la şedinţă a luat cunoştinţă şi data

termenului următor. Este aşa numitul „termen în cunoştinţă”, de care partea ia la cunoştinţă în timpul şedinţei de judecată. O nouă citare a acestei părţi, întradevăr, apare inoportună, fiind responsabilitatea părţii în ceea ce priveşte prezenţa la termenul următor. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul în care partea este reprezentată prin una din formele prevăzute de lege. Dispoziţiile prezentate se aplică şi în cazul când partea, prezentându-se la instanţă după strigarea părţilor, a luat în cunoştinţă termenul următor de judecată. În caz de amânare a judecăţii, obligaţia de citare nu există nici pentru martori, experţi, interpreţi, deoarece aceştia vor lua în cunoştinţă noul termen de judecată. Totuşi, aceştia pot cere instanţei să le înmâneze pe loc citaţii, dacă acestea sunt necesare pentru justificarea absenţei de la locul de muncă. Din dispoziţiile art. 291, al.7 şi 8, C.pr.pen rezultă, totuşi, că există şi anumite categorii de persoane care vor fi citate la fiecare din termene, datorită situaţiei în care se află în acel moment - militarii şi deţinuţii. e) Compunerea instanţei Din punct de vedere al compunerii instanţei, art. 289 C.pr.pen. prevede că judecarea cauzelor penale se desfăşoară în faţa instanţei constituite conform legii, cu respectarea oralităţii, nemijlocirii şi a contradictorialităţii. In România, instituţia judecătorului unic funcţionează în toate cauzele în care se judecă în prima instanţă, indiferent dacă este vorba de judecătorie, tribunal sau curte de apel. În celelalte situaţii, compunerea instanţelor judecătoreşti este alcătuită din doi, respectiv, trei judecători, cu excepţia completului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu judecă niciodată în complet mai mic de trei judecători. Trebuie remarcat faptul că nerespectarea dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei este sancţionată cu nulitate absolută ce nu poate fi înlăturată în nici un mod, ea putând fi invocată în orice stadiu al judecăţii. f) Asigurarea apărării O altă dispoziţie legală privitoare la judecată este cea care face referire la obligativitatea asigurării apărării. Astfel, în tot cursul desfăşurării şedinţei, preşedintele instanţei ia măsurile necesare şi veghează ca toate dispoziţiile care garantează dreptul la apărare să fie îndeplinite. Menţionarea distinctă a dreptului la apărare se impune deoarece este vorba de un principiu constituţional. Astfel, Constituţia Romaniei consfinţeşte că dreptul la apărare este garantat şi prevede că, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. De asemenea, art. 13 din Legea 304/2004 consfiinţeşte faptul că dreptul la apărare este garantat, iar părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii. Codul de procedură penală, în art. 294, alin. 1, face referire la cazurile în care este necesară desemnarea unui apărător din oficiu, situaţie în care preşedintele instanţei are obligaţia ca, o dată cu fixarea termenului de judecată, să ia măsuri în vederea desemnării apărătorului. Acest lucru se concretizează, în fapt, prin solicitarea făcută către Baroul de Avocaţi, în vederea desemnării unui avocat din oficiu, care urmează a asigura asistenţa pe tot parcursul procesului penal. Acesta poate fi înlocuit, în orice fază a judecăţii, de către apărătorul ales al părţii. Practica judiciară a decis că greşit a procedat instanţa care, având cunoştinţă de faptul că inculpaţii aveau apărători aleşi, nu îi înştiinţează pe aceştia în vederea participării, care era obligatorie, la soluţionarea cererii procurorului pentru prelungirea arestării preventive, ci desemnează un apărător din oficiu, această măsură fiind pur formală, cerinţa legii nefiind îndeplinită. Asistenţa juridică acordată implică exercitarea tuturor drepturilor procesuale ale părţii asistate, mai puţin acelea care sunt strict personale. Pentru realizarea unei apărări eficiente, părţile şi apărătorii pot lua cunoştinţă de actele depuse la dosarul cauzei în tot cursul judecăţii. Părţile pot să ridice excepţii, să formuleze cereri, să pună concluzii. În cazul în care inculpatul se află în stare de detenţie, legea a statutat obligaţia preşedintelui completului de judecată de a lua toate măsurile pentru ca acesta să-şi exercite dreptul său la apărare şi să

poată lua contact cu apărătorul său. În cursul judecăţii, apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar, dacă inculpatul este arestat, să poată intra în contact cu el. De asemenea, inculpatul aflat în arest poate solicita instanţei acordarea unui „termen de grefa”, instanţa urmând a fixa o zi şi o oră în care inculpatul să poată fi adus la arhiva instanţei pentru a-şi consulta propriul dosar. Însă, în cazul în care inculpatul nu se află în stare de detenţie ci în stare de libertate, această obligaţie nu mai incumbă preşedintelui completului de judecată, deoarece, atât inculpatul, cât şi apărătorul său, pot consulta actele dosarului la arhiva instanţei judecătoreşti. Dacă la judecarea cauzei penale apărătorul lipseşte motivat şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână. Potrivit art. 197, alin. 2 si 3, C.pr.pen, încălcarea dispozitiilor referitoare la asistarea inculpatului de catre apărător, când este obligatorie potrivit legii, atrage nulitatea absolută a actului, nulitatea putând fi invocată în orice stare a procesului, chiar si din oficiu. Astfel, într-o speţă, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că” …din actele dosarului rezultă că în şedinţa publică din 5 decembrie 2000 apelantul inculpat, fiind prezent, a solicitat instanţei amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui aparator. Deşi cauza se afla la primul termen, cu motivarea că inculpatul a avut suficient timp pentru angajarea unui apărător, instanţa a procedat la judecarea apelului desemnând un apărător din oficiu, ceea ce constituie o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate.Cum această încalcăre nu poate fi înlăturată în nici un mod, decizia pronunţată de instanta de apel fiind lovită de nulitate absolută, recursul declarat de inculpat a fost admis şi s-a casat hotărîrea atacată cu trimiterea cauzei curţii de apel pentru rejudecarea apelului”.(Curtea Supremă de Justiţie,secţia penală,dec.1122/28.02.2002) Apărătorul, ales sau desemnat din oficiu, este obligat să asigure asistenţa juridică a inculpatului sau învinuitului pe tot parcursul procesului penal. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, instanţa de judecată poate sesiza conducerea Baroului de avocaţi spre a lua măsuri. Aceasta este singura situaţie în care instanţa poate interveni pentru schimbarea apărătorului. g) Solemnitatea şedinţei de judecată Judecarea cauzelor penale poate avea un efect activ numai dacă în sălile de judecată este ordine, iar participanţii la şedinţa au un comportament solemn. În acest sens, art. 298 C.pr.pen. face referire la asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată. Preşedintele completului de judecată are îndatorirea de a veghea asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, putând lua măsurile necesare în acest sens. Altfel spus, preşedintele completului de judecată poate limita accesul publicului în sala de judecată, în cazul în care acesta depăşeşte numărul locurilor disponibile. În cazul unor tulburări în bunul mers al desfăşuririi judecăţii provocate de o persoană, preşedintele completului o poate îndepărta din sala de şedinţe. Aceasta mai este denumită şi ca poliţia şedinţei de judecată. Dacă, însă, în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă penală, preşedintele completului o constată şi identifică persoana care a săvârşit-o, întocmind, în acest sens, un proces verbal ce va fi înaintat procurorului. Aceasta este infracţiunea de audienţă. Dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege, instanţa poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, preşedintele completului de judecată emiţând un mandat de arestare ce va fi trimis procurorului împreună cu procesul verbal de constatare. II.4. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI a) Noţiunea de hotărâre judecătorească Instanţa, în activitatea ei de rezolvare a cauzei penale, trebuie să cerceteze şi să se decidă asupra a numeroase aspecte ce se ivesc, atât pe parcursul judecăţii, cât şi în finalul ei. În sens larg, hotărârea judecătorească înseamnă actul prin care instanţa se pronunţă asupra problemelor ce îi sunt deduse spre soluţionare.

În sens restrâns, hotărârea judecătorească este actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu privire la litigiul dedus în faţa ei spre rezolvare, ea reprezentînd cel mai important act procesual, prin el atingându-se scopul urmărit prin declanşarea procesului penal – tragerea la răspundere a infractorului. Prin hotărâre, se înţelege şi instrumentul scriptic în care se constată soluţia adoptată care apare ca evidentă în necesitatea sa. Prin editarea în scris a hotărârii, se crează şi posibilitatea exercitării unui control ulterior al ei în realizarea unei căi de atac. Potrivit unor opinii existente în literatura de specialitate, încheierile nu sunt considerate ca fiind hotărâri, deoarece prin ele nu se pune capăt judecăţii şi, astfel, ele apar ca fiind simple dispoziţii ale instanţei. Acest punct de vedere este combătut chiar de Codul de procedură penală, care, în art. 311, precizează că toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri. Hotărârile judecătoreşti prin conţinutul lor reprezintă, în acelaşi timp, şi actul de dispoziţie al instanţei. Hotărârile penale sunt caracterizate prin obligativitatea punerii lor în executare, nefiind necesară investirea lor cu formulă executorie, ca în cazul hotărârilor prin care se soluţionează un proces civil. b) Hotărârile judecătoreşti de prima instanţă În legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă, se vorbeşte de mai multe tipuri de hotărâri. Un criteriu după care se face această clasificare îl constituie instanţa care o pronunţă, momentul în care intervine şi dacă rezolvă sau nu fondul cauzei. În acest sens, art. 311, alin. 1, C.pr.pen. precizează că hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Aşa cum am precizat anterior, având în vedere organizarea judecătorească din România, precum şi competenţa instanţelor, toate instanţele pot pronunţa o sentinţă ca final al judecăţii, deoarece toate instanţele au competenţa de a judeca în primă instanţă, dar şi pentru faptul că oricare din ele se poate dezinvesti din cauză, în condiţiile prevăzute de lege. În mod obişnuit, sentinţele rezolvă fondul cauzelor penale, în această situaţie, ele putînd fi atacate printr-o cale de atac ordinară. Toate celelalte hotărâri pronunţate de instanţa de fond în cursul judecăţii poartă numele de încheieri. Pe parcursul rezolvării cauzei penale, apare necesitatea ca instanţa de judecată să rezolve diverse probleme cum ar fi: admiterea sau respingerea unor probe, amânarea cauzei pentru lipsă de apărare sau de procedură. Toate aceste probleme, instanţa le rezolvă printr-o hotărâre care poartă denumirea de încheiere.Incheierile vor fi întocmite de către grefierul de şedinţă, în termen de 24 de ore de la terminarea şedinţei, ea urmând a fi semnată de preşedintele completului de judecată şi de grefier. Incheierea de şedinţă, în mod obligatoriu, va cuprinde cerinţele art. 305 C. pr.pen. c) Redactarea şi semnarea hotărârilor Hotărârea instanţei se va aduce la cunoştinţa publicului prin pronunţare în şedinţa publică. Potrivit art. 312, alin. 1, C.pr. pen., sentinţa sau decizia se redactează de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de grefier şi de către toţi ceilalţi judecători. Cum, la instanţa de fond, avem de a face cu un singur judecător, acesta va semna, alaturi de grefier, sentinţa pronunţată. În cazul în care unul din membrii completului este împiedicat să semneze, în locul lui va semna preşedintele completului de judecată, iar, dacă şi acesta este împiedicat a semna, de către preşedinţele instanţei. In ceea ce-l priveşte pe grefier, în locul acestuia va semna grefierul şef al instanţei. In toate cazurile, motivul împiedicării de a semna va fi consemnat în hotărârea pronunţată. Hotărârea, astfel pronunţată, nu este obligatoriu să se aducă la cunoştinţa publicului în întregimea ei, de regulă, la momentul pronunţării aceasta nefiind redactată. În şedinţa publică, preşedintele completului va pronunţa doar dispozitivul hotărârii, soluţia cauzei. Pronunţarea în şedinţă publică este

obligatorie ( art. 310 C.pen ). Intr-o speţă, Curtea de Apel Braşov a admis apelul declarat ca urmare a faptului că „...Verificând dispozitivul hotărârii, precum şi minuta, se constată că pronunţarea acesteia nu a fost facută în şedinţă publică, potrivit art. 310 si art. 358 Cod procedură penală şi nici nu există menţiunea corespunzătoare potrivit art. 357 alin. ultim Cod procedura penală, care prevede ca dispozitivul trebuie să cuprindă şi menţiunea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, ceea ca atrage nulitatea absolută, potrivit art. 197 alin. 2 Cod procedura penală, fiind prevazută expres între cazurile de nulitate absolută, soluţia care se impune fiind aceea a desfiinţării hotărârii cu trimitere spre rejudecare”.(Curtea de Apel Braşov-Secţia Penală, dec. nr. 277/Ap /20 noiembrie 2002) Legea nu prevede obligativitatea citării pentru momentul pronunţării. Rezultatul deliberării se consemnează într-un înscris numit minută, care va avea conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii şi care va fi semnată de toţi membrii completului de judecată. În situaţia în care nu există identitate între conţinutul minutei şi cel al dispozitivului hotărârii sau între semnatarii minutei şi cei ai hotărârii, aceasta va fi lovită de nulitate. De remarcat este faptul că legea nu sancţionează cu nulitatea nesemnarea minutei de către grefierul de şedinţă. Hotărârea trebuie redactată pe larg într-un termen care nu trebuie să depăşească 20 de zile de la pronunţarea făcută de preşedintele completului de judecată sau de judecătorul desemnat de acesta. Redactarea hotărârii este o sarcină ce revine judecătorului în ceea ce priveşte motivarea şi dispozitivul şi reprezintă o misiune dificilă, care presupune, în primul rând, cunoaşterea perfectă a dosarului cauzei, a dispoziţiilor legale aplicabile, a doctrinei şi jurisprudenţei, iar, apoi, o logică ce trebuie să stabilească o legătură de cauzalitate între fapte, inculpat şi sancţiunea dispusă, urmată şi de o exprimare clară şi fermă. Astfel, motivarea presupune, în primul rând, stabilirea corectă şi în formă concisă şi clară a stării de fapt, într-o ordine logică sau, dacă este cazul, cronologică. Pentru oricare din faptele reţinute, se vor prezenta probe în baza cărora au fost stabilite. Motivarea în fapt are ca scop dovedirea faptului că situaţiile particulare stabilite în concret în proces se încadrează în prevederile legii. Trecerea de la motivarea în fapt la cea în drept se va face prin aplicarea textelor de lege conforme cu stările de fapt stabilite. Omisiunea instanţei de a descrie, în partea expozitivă, în considerentele sentinţei, faptele reţinute în sarcina inculpatului, cu arătarea în ce constau acele fapte, astfel cum rezultă ele din probele administrate în faţa instanţei, constituie o nerezolvare a fondului cauzei care impune casarea sentinţei, cu trimitere la prima instanţă spre o nouă judecată. În speţă, practica judiciară a stabilit că, în condiţiile în care instanţa de judecată nu a făcut o analiză a probelor administrate în cauză şi nu a reţinut o stare de fapt proprie, mărginindu-se să conchidă că vinovăţia inculpatului, în legătură cu faptele pentru care a fost trimis în judecată de procuror, este dovedită, trecând, apoi, direct la încadrarea ei în drept şi la stabilirea pedepselor ce vor fi aplicate, a pronunţat o sentinţă penală nelegală care va fi casată şi trimisă spre rejudecare la prima instanţă. Dispozitivul reprezintă dezvoltarea motivării. Soluţia din dispozitiv trebuie săşi găsească temeiul în motivare, considerentele hotărârii. El trebuie să aibă un cuprins cât mai complet, să arate în mod concret în ce constă şi care sunt limitele condamnării pentru a putea fi pus în executare. Copii de pe dispozitivul hotărârii se vor comunica părţilor care au lipsit atât la judecată cât şi la pronunţare. Deşi calea de atac nu o poate acorda judecătorul care a soluţionat o cauză penală, legea prevede ca hotărârea să cuprindă şi calea de atac ce ar putea fi exercitată şi, de asemenea, menţiunea dacă hotărârea este definitivă sau irevocabilă. Spre deosebire de sentinţe şi de decizii, încheierile de şedinţă care consemnează desfăşurarea judecăţii, se întocmesc de grefier în termen de 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului şi de grefier. Lipsa încheierii în care s-a amânat pronunţarea va duce la nulitatea acesteia.

C A P I T O L U L

III

ACTIVITĂŢI CARE PREMERG ŞEDINŢA DE JUDECATĂ Aceste activităţi premergătoare ale şedinţei de judecată se situează între momentul în care instanţa este sesizată prin rechizitoriul procurorului şi începutul desfăşurării şedinţei de judecată. Această etapă procesuală este o etapă în care se efectuează acte premergătoare sau aşa zisa procedură preliminară. Rolul principal al acestei etape preliminare este acela de a pune dosarul în stare de judecată la termenul primei înfăţişări. Spre deosebire de desfăşurarea propriu-zisă a judecăţii, acolo unde instanţa va judeca în complet de judecată, această activitate a actelor premergătoare nu este realizată de către un complet de judecată ci, de regulă, prin dispoziţiile date de către preşedintele instanţei de judecată şi efectuarea lor de către grefierul instanţei. În această etapă preliminară, conform legii, există unele atribuţii obligatorii ale instanţelor privind: fixarea termenului de judecată, fixarea completului de judecată şi asigurarea apărării. Prima măsură ce trebuie luată din momentul intrării dosarului la instanţa de judecată, este aceea de a se fixa termenul de judecată. In vederea repartizării dosarelor pe complete, acestea sunt transmise persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor. Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu sunt preluate de preşedintele sau de unul din judecătorii completului care ia masurile necesare în scopul pregătirii şedinţei de judecată. Legea nu face precizări în privinţa fixării acestui termen, urmând ca, în funcţie de ordinea intrării dosarelor pe rolul instanţei, preşedintele să fixeze data la care va începe judecarea cauzei. În cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este, de asemenea, datoare să verifice din oficiu, după înregistrarea dosarului, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Prezenţa inculpatului este obligatorie, ca şi asistarea acestuia de către un apărător, participarea procurorului fiind obligatorie. Instanţa se va pronunţa asupra măsurii arestării preventive prin încheiere. Incheierea poate fi atacată cu recurs de procuror şi de inculpat. În anumite situaţii, însă, instanţa este obligată, conform legii, să dea prioritate anumitor cauze penale, fixându-se, în acest caz, un termen cât mai rapid şi trecând peste ordinea intrării dosarelor la instanţă. Astfel, potrivit art. 293 C.pr.pen., în cauzele penale în care inculpaţii sunt arestaţi preventiv, judecata se va face de urgenţă şi cu precădere. Judecarea cauzei penale se va face cu precădere şi în situaţia în care unii dintre inculpaţi sunt deţinuţi într-o altă cauză penală, şi în acest caz, fixându-se un termen apropiat. Pentru accelerarea procesului, când instanţa găseşte că este necesar şi acest lucru este

posibil, se vor aplica în cauză şi dispoziţiile care reglementează disjungerea . De asemenea, legea prevede şi situaţia în care termenul de judecată se va fixa în interiorul unui anumit interval. Legea, prin articolul 472 C.pr.pen., impune preşedintelui instanţei ca termenul de judecată pentru infracţiunile flagrante să nu depăşească 5 zile de la data primirii dosarului. Tot în această etapă premergătoare, aşa cum am mai arătat, se va stabili, prin procedură aleatorie, completul de judecată. Trebuie precizat faptul că există situaţii în care nu va fi desemnat un complet de judecată care, spre exemplu, în situaţia în care o sentinţă s-a desfiinţat de instanţa superioară şi a fost trimisă spre rejudecare, s-a pronunţat anterior în aceeasta cauză. Se evită, astfel, o incompatibilitate, aşa cum este aceasta prevazută în art. 47 C.pr.pen. După stabilirea termenului de judecată şi desemnarea completului, pentru ca la termenul de judecată să nu fie necesare amânări ale cauzei, în această etapă premergătoare şedinţei de judecată, se vor lua măsuri privind citarea părţilor şi persoanelor care urmează a participa la şedinţa de judecată. Pe baza dispoziţiei preşedintelui instanţei, grefierul acesteia va emite şi trimite citaţiile. De asemenea, vor fi luate măsuri pentru asigurarea apărării. În cauzele penale, în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, va lua măsuri pentru desemnarea apărătorului. În situaţia în care, ulterior, inculpatul şi-a ales apărător, delegaţia celui desemnat din oficiu va înceta. Pentru buna valorificare a dreptului la apărare, inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii, au dreptul să consulte dosarul cauzei pe tot parcursul fazei judecăţii. De asemenea, în cazul în care inculpatul se află în stare de detenţie, preşedintele instanţei trebuie să ia măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul la apărare şi să poată intra în legătură cu apărătorul său. Totodată, art. 313 C.pr.pen. prevede că citarea inculpatului trebuie făcută astfel încât citaţia să-i fie înmânată acestuia cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru şedinţa de judecată. Această cerinţă a legii este necesară pentru ca persoana inculpată să poată lua la cunoştinţă, în timp util, de lucrările dosarului. În situaţia inculpatului aflat în stare de detenţie, pentru ca acesta să-şi poată realiza apărarea, i se va comunica, în acelaşi timp cu citaţia, şi copia actului de sesizare a instanţei. Trebuie reţinut, însă, că, în practică, consultarea dosarului în zilele premergătoare termenului de judecată (3-4 zile ) este relativ greoaie, deoarece acesta este luat din arhiva de către judecătorul care soluţionează cauza spre studiu. De asemenea, în ceea ce priveşte apărarea calificată a inculpatilor, în mare parte inculpaţii cărora li se desemnează un apărător din oficiu la primul termen de judecată preferă să solicite un nou termen, solicitare legală, de altfel, pentru a-şi angaja un apărător ales. Pentru unii din inculpaţi aceasta „stratagemă” nu este decât o modalitate de a prelungi soluţionarea dosarului, având în vedere că nici pentru termenul desemnat în acest scop aceştia nu îşi aleg un apărător, ci preferă opţiunea apărătorului desemnat din oficiu. În această etapă preliminară a şedinţei de judecată, există unele obligaţii care revin şi preşedintelui completului de judecată. Acesta poate fi unul din judecătorii completului de judecată sau chiar preşedintele instanţei. Art. 295, alin. 1, C.pr.pen. statutează faptul că preşedintele completului de judecată are datoria să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca, la termenul fixat, judecarea cauzei să nu sufere amânare. Preşedintele completului care va conduce şedinţa de judecată se va îngriji ca lista cauzelor fixate pe rol să fie întocmită din timp şi afişată la instanţă, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. Lista trebuie să rămână afişată la uşa sălii de judecată până la terminarea şedinţei respective. La ordinea cauzelor de pe listă se va ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că judecată se va face de urgenţă.

C A P I T O L U L

IV

ŞEDINŢA DE JUDECATĂ ÎN PRIMA INSTANŢĂ IV.1. Participanţii la şedinţa de judecată în prima instanţă IV.2. Desfăşurarea şedinţei de judecată în primă instanţă 2.1. Începutul şedinţei de judecată 2.2. Cercetarea judecătorească 2.3. Dezbaterile 2.4. Ultimul cuvânt al inculpatului IV.1. PARTCIPANŢII LA ŞEDINŢA DE JUDECATĂ ÎN PRIMA INSTANŢĂ Partcipanţii în procesul penal sunt acei subiecţi ai procesului penal care dobândesc, în cadrul procesului, drepturi şi obligaţii procesuale ce îşi au izvorul în cele două acţiuni care se declanşează şi se exercită în cadrul unui proces penal. Astfel vorbim de: a) Acţiunea penală. Este acea acţiune care aparţine numai statului, care este exercitată prin organele sale ( Ministerul Public ) şi care are ca obiect pedepsirea persoanei vinovate de comiterea unor infracţiuni. Ea reprezintă principala acţiune, pentru că vizează represiunea penală, având caracter obligatoriu. De asemenea, este autonomă, de ea depinzând însuşi mersul procesului penal, pentru că această acţiune are menirea de a înfăptui nemijlocit însuşi scopul procesului penal, având caracter indispensabil. b) Acţiunea civilă. Este o acţiune, de regulă, facultativă, pentru că se dă posibilitatea persoanei care a fost prejudiciată prin infracţiune să opteze pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, în faţa instanţei penale sau, dimpotrivă, pe calea unei acţiuni civile separate, în faţa instanţei civile. Codul de procedură penală prevede sistemul mixt de exercitare a ambelor acţiuni (şi penală şi civilă) în cadrul procesului penal, cu precizarea că rezolvarea acţiunii civile depinde de modul în care se soluţionează acţiunea penală. Codul de procedură penală, în art 23 si 24, defineşte părţile participante la procesul penal. Astfel, potrivit acestuia, vor fi părţi ale procesului penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Cum, în cadrul procesului penal, instanţa se poate pronunţa şi asupra despăgubirilor pe latura civilă, părţile vor avea calităţi distincte. Astfel, pe latura penală a procesului, vorbim de inculpat şi parte vătămată, iar pe latura civilă a acestuia, vorbim de inculpat, parte civilă, iar, în unele situaţii şi partea civilmente responsabilă, chemată să răspundă civil alături de inculpat. Desigur că, alături de aceste persoane, în procesul penal va apărea şi

reprezentantul Ministerului Public, procurorul, cel care reprezintă statul, ca unic titular al dreptului de a declanşa acţiunea penală în cadrul procesului. Reglementarea privind participarea procurorului în procesul penal precum şi rolul acestuia este regasită pe parcursul art. 315 şi 316 C.pen. Inculpatul este figura centrală a procesului penal. Despre acest participant la procesul penal, drepturile şi obligaţiile lui voi vorbi mai târziu. Partea vătămată este, în largul înţeles al denumirii, victima infracţiunii, adică persoana care a avut de suferit de pe urma faptei inculpatului. Nu are importanţă natura suferinţei acestei persoane ( fizică, morală sau materială), condiţia principală pentru a căpăta această calitate este cea de a participa la procesul penal. Partea vătămată, cât timp nu revendică şi despăgubiri de ordin material, este parte a procesului penal doar pe latura penală a acestuia. Se face distincţie între persoana vătămată sau victima infracţiunii, care este o persoană ce a suferit orice vătămare prin infracţiune şi partea vătămată, care este acea persoană ce s-a constituit, în formele prevăzute de lege, ca parte în proces. Constituirea unei persoane ca parte vătămată se face la cererea acesteia, care poate fi făcută oricând în cursul urmăririi penale, iar, în cursul judecăţii, doar, cel mai târziu, până la citirea actului de sesizare al instanţei, care poate consta în citirea rechizitoriului sau a plângerii prealabile a persoanei vătămate. Desi legea nu face distincţie, în practică, se face doar un rezumat al actului de sesizare al instanţei. Citirea actului de sesizare marchează intrarea în fondul cauzei. Orice constituire ulterioară de parte vătămată este tardivă, cu excepţia cazului în care inculpatul acceptă. In virtutea rolului activ, instanţei penale îi revine sarcina de a explica persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune care îi sunt drepturile şi obligatiile procesuale, inclusiv posibilitatea de a se constitui ca parte vătămată şi termenul legal în care poate avea loc constituirea. Aceasta reprezintă o chestiune preliminară în proces care va avea loc, obligatoriu, în termenul legal. De la această regulă există o singură derogare: în cazul persoanelor pentru care introducerea în proces se face din oficiu. Este vorba de o unitate de interes public sau de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Persoana vătămată prin infracţiune poate opta între două calităţi: parte vătămată sau martor în proces, acestea fiind calităţi procesuale incompatibile. In privinţa drepturilor şi obligaţiilor părţii vătămate, acestea sunt aceleaşi cu cele ale inculpatului, având dreptul, ca şi inculpatul, să participe la toate actele de procedură efectuate în privinţa sa, să formuleze cereri, să depună memorii, să facă declaraţii, să participe la efectuarea unor procedee probatorii, să pună concluzii şi să uzeze de căile de atac prevăzute de lege. Partea civilă este acea persoană vătămată (partea vătămată) care, în cadrul procesului penal, exercită şi acţiunea civilă. Dacă acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale, partea vătămată se constituie în parte civilă. Aşadar, persoana vătămată va avea dublă calitate. Trebuie precizat că acţiunea civilă ce are ca scop evident repararea unui prejudiciu ce i-a fost adus părţii vătămate se poate declanşa şi pe o cale separată de procesul penal. In practică, însă, acest lucru se întâlneşte mai rar, unul din principalele motive fiind acela al lipsei taxelor de timbru în cadrul unui proces penal, lucru care, în procesul civil, constituie o condiţie de bază a sesizării instanţei şi desfăşurarii ulterioare a procesului. De asemenea, un alt avantaj al constituirii de parte civilă în cursul procesului penal, este cel al soluţionării concomitente a ambelor laturi ale cauzei, eventualele despăgubiri putând fi obţinute mult mai repede. Se poate constitui parte civilă numai partea vătămată direct prin infracţiunea produsă. Însă, chiar dacă nu au fost nemijlocit prejudiciate, se pot constitui parte civilă şi moştenitorii părţii vătămate, precum şi cei care se pot subroga prin lege în drepturile persoanei vătămate. Constituirea ca parte civilă se poate face atât împotriva inculpatului cât şi împotriva părţii responsabile civilmente, atunci când aceasta există. In faţa instanţei de judecată, constituirea ca parte civilă se poate face numai până la momentul citirii actului de sesizare, aşadar, numai în

faţa primei instanţe. Partea civilmente responsabilă. Sunt situaţii în care, alături de inculpat, legea dispune ca răspunderea pe latura civilă să revină şi unei alte persoane decât cea a inculpatului. Legea procesual penală defineşte acest participant la procesul penal ca fiind persoana chemată în procesul penal să raspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului ( art.24, pct.3 C.pr.pen.). Este vorba de persoana care răspunde civil, potrivit legii, pentru prejudiciul cauzat de inculpat prin infracţiune. In acest caz, ne aflăm în situaţiile de răspundere civilă indirectă, prevăzute în Codul civil, precum şi în legi speciale, având ca fundament juridic obligaţia de garanţie. Dese situaţii de acest gen se întâlnesc, spre exemplu, atunci când inculpatul, în timpul serviciului, provoacă o faptă penală care are ca rezultat şi pagube materiale. In acest caz, alături de acesta, va fi chemat în judecată şi angajatorul care va căpăta calitatea de parte responsabilă civilmente. Partea civilmente responsabilă va intra în procesul penal pe latura civilă a acestuia în calitate de subiect pasiv şi are toate drepturile pe care le are şi inculpatul. Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente poate avea loc la cerere ( de obicei, la cererea părţii civile ) sau din oficiu, iar în faţa instanţei de judecată, pâna la citirea actului de sesizare a acesteia. Exista, însă, posibilitatea ca aceasta să poată interveni din proprie iniţiativă în cursul procesului penal, intervenţie posibilă numai până la terminarea cercetării judecătoreşti în prima instanţă, situaţie în care va lua procedura din stadiul în care se afla la momentul intervenţiei. Sunt şi situaţii speciale în care, din diferite cauze, locul părţilor în procesul penal poate fi luat de alte persoane sau locul acestora poate fi substituit, din punct de vedere al procedurilor de efectuat, de alte persoane. Astfel, putem vorbi de subiecţii care pot lua locul părţilor în procesul penal, respectiv : Succesorii. Sunt acele persoane care succed în drepturi persoanele fizice decedate sau persoanelor juridice reorganizate, desfiinţate sau dizolvate, care au calitatea de părţi în procesul penal. Aceşti înlocuitori nu pot interveni decât în latura civilă a procesului penal. Ei pot fi introduşi în procesul penal la cererea părţilor interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată. In cazul persoanelor fizice, succesorii pot fi atât moştenitorii legali sau testamentari, potrivit dispoziţiilor legale civile în materia succesiunilor. In cazul persoanelor juridice, succesorii sunt cei prevăzuţi de legea specială în domeniu, Lg.31/1990 republicată, precum şi Lg. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Este important de precizat că succesorii în drepturi sunt părţi în procesul penal. Reprezentantii. Sunt persoane care îndeplinesc în procesul penal acte procesuale în numele şi pe seama părţilor care nu se pot prezenta sau nu doresc să se prezinte la proces. Reprezentarea, în procesul penal, poate fi legală sau convenţională. Cazurile de reprezentare legală sunt mult mai restrânse. Este posibilă reprezentarea legală a inculpatului în măsura în care prezenţa învinuitului sau inculpatului nu este obligatorie. In orice situaţie în care legea permite reprezentarea, instanţa, dacă va cosidera necesar, poate dispune aducerea celui reprezentat în faţa instanţei. Substituenţii procesuali. Sunt acele persoane care pot încheia din proprie iniţiativă acte procesuale, pe numele şi în seama părţilor procesului penal. Procedura penală cunoaşte substituenţi procesuali în materia plângerii penale (art. 222 C.pen.) sau în materia liberării provizorii ori în materia căilor de atac. Astfel, în materia plângerii penale, substituiţii procesuali sunt: copilul major pentru părinţi; unul din soţi pentru celălalt soţ; reprezentantul legal pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu. In cazul liberării provizorii, sub control judiciar sau pe cauţiune, substituiţii procesuali pot fi soţul sau o rudă apropiată pentru învinuitul sau inculpatul arestat. In materia apelului sau a recursului, pentru inculpat, cererea poate fi făcută de soţul acestuia, pentru celelalte părţi ( parte vătămată, parte civilă etc.) şi de către reprezentantul legal. Acestora li se adaugă şi avocatul părţii ( persoanei) interesate.

Prin deosebirile pe care judecata le are faţă de urmărirea penală, judecarea cauzelor penale se face cu respectarea principiilor referitoare la publicitate, oralitate şi contradictorialitate, fapt care necesită prezenţa atât a organelor judiciare (instanţa de judecată şi procuror) cât şi a părţilor şi persoanelor care sunt implicate şi pot ajuta la rezolvarea cauzei penale. În această fază a procesului penal, instanţa de judecată are rolul dominant faţă de ceilalţi participanţi, prezenţa ei fiind absolut necesară pentru realizarea judecăţii. Condiţiile de participare la judecată a părţilor sunt stabilite prin lege, dar există şi situaţii în care instanţa se poate pronunţa asupra necesităţii prezenţei unora din ele. Dacă una din părţi nu s-a putut prezenta la şedinţa de judecată din motive obiective şi neimputabile ei sau dacă a cerut amânarea judecăţii, instanţa se va pronunţa asupra eventualei amânări a judecăţii. De asemenea, instanţa este obligată să examineze şi să soluţioneze cererea inculpatului lipsă la judecată prin care acesta, explicând motivul absenţei, solicită, totodată, probe în apărare şi termen pentru angajarea unui apărător. Absenţa părţilor legal citate nu va constitui, în mod obligatoriu, o împiedicare a judecăţii, instanţa putând judeca dacă părţile legal citate nu se prezintă la şedinţa sau cauza neprezentării nu reprezintă o împrejurare fortuită. În vederea asigurării participării inculpatului la judecată şi pentru ca acesta să aibă timpul necesar de a-şi pregăti apărarea, legea prevede obligativitatea înmânării citaţiei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. În situaţia în care citaţia nu se face cu respectarea termenului stabilit de lege, judecata se poate amâna la cerea celui din urmă. În situaţia în care instanţa apreciază că este necesară prezenţa uneia din părţi, art. 183 C.pr.pen. prevede posibilitatea aducerii oricărei persoane la judecată prin mandat de aducere, dacă, anterior, fiind legal citată, aceasta nu s-a prezentat. Excepţia de la această cerinţă a legii constă în faptul că inculpatul poate fi adus silit la şedinţa de judecată, fără o citare prealabilă. În cazul în care instanţa de judecată consideră, încă de la început, că prezenţa inculpatului este absolut necesară, aceasta poate emite, chiar şi pentru primul termen de judecată, mandat de aducere, cu obligaţia, însă, de a motiva această măsură deosebită. În cazul în care, deja inculpatul este în stare de deţinere, şedinţa de judecată nu se poate desfăşura decât în prezenţa acestuia, fără a avea importanţă faptul că inculpatul se află în stare de detenţie în cauza respectivă sau în altă cauză. Mandatul de aducere se execută de organul de poliţie sau de comandantul unităţii militare sau comandantul garnizoanei, în cazul în care inculpatul este militar. Ca şi în cazul inculpatului, şi ceilalţi participanţi la proces se vor cita. În acest sens, instanţa va respecta cerinţele legii privitoare la citare, cerinţe cuprinse în art. 175-181 C.pr.pen. Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente vor participa la judecată dar, în acelaşi timp, ele pot fi şi reprezentate, atât la judecată în primă instanţă, cât şi la eventuala judecată într-una din căile de atac. De asemenea, inculpatul poate fi reprezentat în primă instanţă, cu excepţia cazului în care prezenţa lui este obligatorie. În toate cazurile în care legea admite reprezentarea inculpatului, instanţa de judecată are dreptul, atunci când găseşte necesar, să dispună aducerea acestuia. Alături de inculpat şi celelalte părţi, la judecarea cauzelor penale în primă instanţă, pot participa şi alte persoane (experţi, martori, interpreţi). Şi pentru aceste persoane, instanţa de judecată va proceda la citare conform legii. Dacă instanţa apreciază că prezenţa uneia dintre aceste persoane este obligatorie, se poate dispune aducerea cu mandat a acesteia. Lipsa nejustificată a uneia din aceste părţi, în condiţiile în care a fost legal citată, se va pedepsi conform art. 198 C.pr.pen. Rolul procurorului este deosebit de important în desfăşurarea judecării cauzelor penale. Prezenţa lui, la desfăşurarea şedinţei de judecată, garantează respectarea legii. Tocmai de aceea, legea, prin dispoziţiile art. 315 C.pr.pen., prevede obligativitatea participării procurorului la judecarea cauzelor penale care au loc la orice instanţă de judecată, cu excepţia judecătoriei, unde poate lipsi, în

anumite cazuri. Participarea obligatorie a procurorului la şedinţa de judecată poate fi determinată de gradul sau de felul instanţei, de gravitatea infracţiunii judecate, de starea în care se află inculpatul şi de situaţia persoanlă a acestuia. In desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate, cererile şi concluziile procurorului trebuind a fi motivate. Obligativitatea participării procurorului la şedinţele de judecată ale judecătoriilor este reglementată de dispoziţiile art. 315, alin.1, C.pr.pen., care prevede patru situaţii în care prezenţa acestuia este obligatorie: a) în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu; b) în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare; c) în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau este minor sau se află în una din situaţiile prevăzute în art.171, alin.2, C.pr.pen.; d) în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. Absenţa procurorului la şedinţele de judecată în care participarea este obligatorie, conform art. 315 C.pr.pen., se sancţionează cu nulitatea absolută, împrejurarea putând fi invocată de către oricine şi în orice stadiu al procesului. Această dispoziţie este obligatorie pentru toate termenele de judecată, aplicânduse şi în cazul deplasării completului de judecată la faţa locului, în vederea unor constatări directe sau a administrării de probe. Lipsa procurorului în situaţiile în care prezenţa lui este obligatorie este sancţionată cu nulitatea absolută. Astfel „...Curtea de Apel Timisoara a admis recursul, a casat decizia si a trimis spre rejudecare în apel. Din cuprinsul hotarârii nu a rezultat care sunt susţinerile si concluziile procurorului şi nici dacă acestea au fost formulate. In această împrejurare nu se poate stabili dacă procurorul, a cărui prezenţă la judecată era obligatorie, a pus concluzii la judecarea apelului. Absenţa acestor concluzii echivalează cu neparticiparea procurorului la dezbateri şi atrage nulitatea absolută, potrivit art. 197, alin. 2, din Codul de procedura penala”.(Curtea de Apel Timişoara,dec.18/20.01.2003) În cazurile în care prezenţa procurorului nu este obligatorie, lipsa acestuia de la desfăşurarea şedinţei de judecată nu va împiedica judecarea cauzei. De precizat că aceste situaţii nu pot apare decât în cazul desfăşurării şedinţelor de judecată la judecătorii. Trebuie remarcat, însă, că nu există nici o reglementare legală care să precizeze că procurorul poate fi exclus de la participare. De altfel, şi legea procesual penală precizeaza că participarea procurorului la şedinţele de judecată, atunci când aceasta nu este obligatorie, este la latitudinea acestuia, urmând a participa atunci când consideră necesar. IV. 2. DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ ÎN PRIMA INSTANŢĂ Chiar dacă legea nu prevede expres, literatura de specialitate a consacrat o anumită structură a şedinţei de judecată. Astfel, şedinţa de judecată poate fi structurată în patru părţi: începutul şedinţei de judecată; cercetarea judecătorească; dezbaterile; ultimul cuvînt al inculpatului. Trebuie precizat faptul că, potrivit reglementărilor actuale ale Codului de Procedură Penală, desfăşurarea şedinţei de judecată ( bineînţeles, nu doar cea din prima instanţă ) va fi integral înregistrată cu mijloace tehnice audio. Această reglementare a fost introdusă în anul 2003 prin modificarea art. 304 C.pr.pen. şi şi-a dovedit utilitatea în unele situaţii în care s-au contestat anumite afirmaţii făcute pe parcursul procesului. De asemenea, grefierul de şedinţă ia note pe parcursul desfăşurării şedinţei. La cererea procurorului sau a celorlalte părţi interesate, aceste note pot fi citite, verificate, raportat la desfăşurarea şedinţei şi vizate de către preşedintele instanţei. Notele grefierului pot fi

contestate de către participanţii la proces, situaţie în care acestea vor fi verificate şi, eventual, completate sau rectificate în baza înregistrărilor efectuate în şedinţa de judecată. Legea precizează că notele grefierului nu pot fi contestate decât până la următorul termen. De asemenea, participanţii la proces în măsura în care au interes pot primi, la cerere, după terminarea şedinţei, o copie de pe notele grefierului. IV. 2.1. Începutul şedinţei de judecată Şedinţa de judecată reprezintă momentul esenţial al întregii judecăţi, acesta fiind momentul în care toate părţile implicate în cauza dedusă judecăţii intră în contact. Judecata în prima instanţă (reglementata de art. 313 - art. 360 C.pr.pen.) este activitatea iniţială şi obligatorie a judecăţii, cuprinzând întreaga activitate care se desfăşoară în faţa instanţei, de la sesizarea ei prin rechizitoriu şi până la pronunţarea hotărârii penale. Înainte ca instanţa să treacă la efectuarea cercetării judecătoreşti, sunt necesare efectuarea unor activităţi de ordin organizatoric, care dau conţinut acestei prime etape a judecăţii. La termenul de judecată stabilit, judecata în prima instanţă se desfăşoară potrivit legii, în mod public, oral, nemijlocit şi contradictoriu. Şedinţa de judecată cuprinde o multitudine de activităţi pe care legea le reglementează amplu şi în care pot fi identificate mai multe etape: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvant al inculpatului. La termenul de judecată stabilit, preşedintele completului declara şedinţa deschisă. Acest moment organizatoric, neamintit în lege, este necesar pentru a atrage atenţia că judecata a început şi toţi participanţii, inclusiv publicul din sală, trebuie să se integreze în atmosfera de solemnitate a şedinţei şi să respecte disciplina acesteia. Trecându-se la celelalte cauze, momentul nu se mai repetă, cu excepţia situaţiei în care şedinţa de judecată se întrerupe. În cazul încălcării disciplinei care trebuie să domnească în sala de judecată în timpul şedinţei, preşedintele completului de judecată are posibilitatea de a invita publicul la linişte sau chiar de a îndepărta din sală persoanele care îngreunează desfăşurarea şedinţei, a celor ce nu mai au loc în sală, a minorilor. În cazul în care, printre cei îndepărtaţi din sală, se află şi vreuna din părţi care nu poate fi îndepărtată decât dacă a comis acte de indisciplină, înainte de începerea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală, preşedinele completului fiind obligat să-i aducă la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi să-i citească declaraţiile celor audiaţi. Judecarea începe cu strigarea cauzei aflate pe rol. Dat fiind faptul că pe lista şedinţei de judecată se vor afla mai multe cauze în acea zi, preşedintele completului anunţă, conform ordinii de pe listă, cauza a cărei judecare urmează. Inainte de a fi strigate cauzele, în ordinea listei de şedinţă, preşedinţele completului va solicita celor prezenţi şi implicaţi în aceste cauze să anunţe cauzele (dosarele) care se află în stare de amânare. Starea de amânare poate presupune existenţa mai multor cauze. Astfel, anumite vicii de procedură (ex.: procedura de citare este neîndeplinită legal, neexistând dovada că persoana citată are cunoştinţă de aceasta cauză ori lipsa unui raport de expertiză, expertiza dispusă într-un termen anterior) pot constitui motive de amânare a judecăţii. De asemenea, amânarea se poate cere şi atunci când inculpatul ori partea vătămată, la primul termen de judecată, solicită un nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător. După ce cauzele care urmează a fi amânate au fost strigate şi preşedintele completului a dispus acordarea noului termen şi luarea măsurilor necesare pentru a se evita o nouă situaţie care să necesite amânarea din aceleaşi motive ( ex.: se va dispune citarea din nou în cazul în care procedura de citare nu este legal îndeplinită sau se va reveni cu o nouă adresă către expertul desemnat în cauză să întocmească o anume expertiză) de regulă, se va acorda prioritate cauzelor în care există inculpaţi deţinuţi, urmând ca, după acestea, să

se strige celelalte cauze aflate pe rolul respectivei instanţe în acea zi. In practică se mai întâlnesc situaţii particulare şi mai rare, când, cu permisiunea instanţei şi a celorlalţi avocaţi prezenţi în sala de judecată, din motive justificate instanţa, la cererea parţii interesate, reprezentată de avocat, urmează să dispună strigarea, cu prioritate, a unui anumit dosar. După strigarea cauzei de către grefierul de şedinţă, se va face apelul părţilor şi al celorlalte persoane citate şi se va constata care din ele sunt prezente. Cu ocazia apelului, în situaţia în care una dintre persoanele citate nu este prezentă, preşedintele completului va verifica dacă citarea acesteia a fost făcută în mod legal. În cazul în care se vor constata nereguli în procedura de citare, cauza se amână. Apelul celor citaţi cuprinde şi constatarea prezenţei martorilor, experţilor şi interpreţilor chemaţi la judecată. Părţile se pot prezenta şi participa la şedinţa de judecată chiar dacă acestea nu au fost citate sau nu au primit citaţia. Preşedintele completului de judecată are, în continuare, obligaţia de a verifica identitatea inculpatului. Dacă acesta se află în stare de deţinere, preşedintele va verifica dacă i s-a înmânat copia actului de sesizare a instanţei. Dacă acest lucru nu a fost efectuat, la cererea inculpatului, judecată se amână. Tot în acest moment al şedinţei, inculpatul poate cere amânarea cauzei dacă demonstrează că nu i-a fost comunicată cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată copia actului de sesizare. După efectuarea actelor procedurale prezentate mai sus (deschiderea şedinţei, strigarea cauzei şi apelul părţilor), preşedintele completului de judecată va verifica legalitatea sesizării instanţei. Art. 300, alin. 1, C.pr.pen. prevede că instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. Dacă eventuala neregularitate nu poate fi remediată pe loc şi nici în eventualitatea acordarii unui nou termen, dosarul va fi restituit organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia. Când asistenţa juridică este obligatorie, instanţa trebuie să vegheze ca apărătorul să fie prezent în tot cursul judecăţii, iar, în caz de amânare, la fiecare din următoarele termene. Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu este sancţionată cu nulitatea absoluta a hotărârii, potrivit dispoziţiilor art. 197, alin. 2, C.pr.pen. Dacă apărătorul ales nu se prezintă la termenele de judecată când prezenţa sa este obligatorie şi acesta nu-şi poate justifica lipsa, instanţa poate aplica apărătorului o amenda de la 500 lei la 5.000 lei. La începutul judecăţii, completul trebuie să ia unele măsuri şi cu privire la martori, experţi, interpreţi. Astfel, după apelul acestora, preşedintele va cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţe şi le va pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. Această dispoziţie a legii are ca scop înlăturarea posibilităţilor ca martorii ascultaţi mai târziu să fie influenţaţi de declaraţiile martorilor ascultaţi anterior. În privinţa experţilor, legea prevede că aceştia vor rămâne în sala de şedinţe, afară de cazul în care instanţa de judecată va dispune altfel. Această dispoziţie a legii îşi găseşte justificarea prin faptul că, spre deosebire de martori, experţii şi-au exprimat deja punctele de vedere în rapoartele de expertiză depuse la dosar. In practică, prezenţa experţilor la instanţa de judecată este destul de rar întâlnită, aceştia întocmind în scris un raport de expertiză pe care îl depun la dosarul cauzei. În finalul acestei prime etape a judecării, preşedintele completului de judecată va da lămuriri părţilor, acestea din urmă putând ridica excepţii sau formula diverse cereri şi propune probe. Atât din dispoziţiile părţii generale a Codului de procedură penală (art. 76), cât şi din cele referitoare la judecata în primă instanţă (art. 320), reiese obligaţia instanţei de a manifesta un rol activ în ceea ce priveşte lămurirea persoanelor implicate în cauză. În acest sens, preşedintele completului de judecată va explica persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă, dacă a suferit o pagubă materială sau că poate participa ca parte vătămată în proces. În vederea manifestării rolului activ al instanţei, preşedintele completului de

judecată are şi obligaţia de a întreba pe procuror şi părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau propun efectuarea de probe noi. Cererile şi excepţiile ridicate de procuror sau părţi, precum şi excepţiile ridicate din oficiu, capătă caracter de chestiuni incidentale (contencioase). Instanţa, conform art. 302 C.pr.pen., este obligată să pună în discuţie aceste chestiuni incidentale şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată. În acest moment al judecăţii, se pot invoca orice excepţii. Acestea trebuie să facă parte din categoria acelor excepţii ce nu pot fi ridicate şi soluţionate decât la primul termen şi, de regulă, la începutul judecăţii – spre exemplu, excepţia privind necompetenţa teritorială a instanţei sesizate - sau dintre acelea a căror invocare este posibilă pe tot parcursul şedinţei de judecată – ex.: excepţia de necompetenţă materială. Excepţiile privitoare la necompetenţa teritorială se pot invoca numai până la citirea actului de sesizare în faţă instanţei de judecată. Cele privitoare la necompetenţa materială sau după calitatea persoanei, însă, se pot invoca pe tot parcursul procesului penal, până la momentul pronunţării unei hotărâri definitive. Oricare din exceptiile de necompetenţă se pot ridica atât de procuror cât şi de părţi. De asemenea, aşa cum am mai arătat, instanţa, în virtutea rolului ei activ, poate ridica, din oficiu, aceste excepţii, ce vor fi puse în discuţia părţilor. O eventuală admitere a excepţiilor procesuale care nu au legătură cu fondul cauzei, nu afectează acţiunea în sine în esenţa ei, hotărârea pronunţată neavând puterea de lucru judecat asupra fondului cauzei. Soluţionarea acestor excepţii, în cazul admiterii lor, poate avea mai multe finalităţi. Astfel, în situaţia în care competenţa instanţei este determinată după calitatea inculpatului, instanţa sesizată va ramâne competentă să soluţioneze cauza, chiar dacă inculpatul nu mai are aceeaşi calitate după savârşirea infracţiunii, dar numai dacă sunt întrunite două condiţii – fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului sau există o hotarâre de primă instanţă. De asemenea, dobândirea unei anume calităţi cerute de lege inculpatului (subiect calificat) după savârşirea infracţiunii, nu va determina schimbarea competenţei, decât dacă inculpatul intră în sfera persoanelor prevăzute de art. 29, pct.1, C.pr.pen. (deputaţi, senatori, membrii ai guvernului etc). O situaţie similară, de prorogare de competenţă, o vom avea şi în cazul în care, după terminarea cercetării judecătoreşti (aşadar, după administrarea tuturor probatoriilor), se constată că infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa este de competenţa unei instanţe inferioare (deci, o competenţă materială) şi în acest caz, instanţa sesizată păstrând spre soluţionare cauza. In situaţiile în care instanţa sesizată constată că, în urma ridicării vreunei excepţii, din cele mai sus prezentate, nu este competentă să judece cauza cu care a fost iniţial investită, aceasta îşi va declina competenţa şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente. In acest sens, va pronunţa o hotarâre ce nu este supusă niciunei căi de atac. Tot la începutul judecăţii, se pot formula şi cererile a căror rezolvare trebuie să se facă înainte de a se intra în fondul cauzei. De exemplu, se pot formula cereri de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, se poate cere recuzarea judecătorilor, a procurorului sau grefierului de şedinţă, se poate cere introducerea în cauză a părţii civilmente responsabilă. In privinţa apărării, aşa cum am mai arătat, inculpatul are dreptul de a-şi angaja un apărător ales, un avocat. In situaţiile în care legea cere asistenţa juridică obligatorie, dacă inculpatul nu a facut acest lucru până la primul termen de judecată, asistenţa juridică va fi asigurată din oficiu, prin desemnarea de către Baroul de Avocaţi a unui apărător. Delegaţia acestuia va înceta, însă, în momentul în care inculpatul îşi angajează un apărător ales şi se dovedeşte acest lucru prin împuternicirea avocaţiala depusă la dosarul cauzei. Cererile de recuzare se pot face tot în acest moment al judecăţii şi trebuie sa aibă ca temei motivele prevăzute de art. 46–49 C.pr.pen. Această cerere poate fi făcută numai în condiţiile în care persoana vizată (judecător, procuror, grefier, magistrat asistent) nu a facut anterior declaraţie de abţinere în ceea ce priveşte

soluţionarea dosarului. Cererea de recuzare se poate formula atât în scris cât şi oral şi se va arăta, pentru fiecare persoană recuzată, cauza pentru care se face această cerere (cazul de incompatibilitate în care aceasta se află) precum şi toate temeiurile de fapt cunoscute la acel moment. De precizat este că procedura de recuzare a aceleiaşi persoane pentru aceleaşi motive şi temeiuri de fapt, cunoscute la data formulării cererii antrerioare, este inadmisibilă. De asemenea, trebuie precizat că, asupra măsurilor preventive dispuse în cauză, este competent a se pronunţa completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecătorului recuzat. Soluţionarea cererii de recuzare se face de către un alt complet de judecată, în şedinţă secretă şi fără participarea persoanei recuzate. Instanţa care soluţionează aceasta cerere va pronunţa o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Cererile de administrare de probe noi, care nu au fost avute în vedere în cursul urmăririi penale sau au apărut ulterior, pot fi făcute până la începutul dezbaterilor. În cazul când se propun probe noi, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar, în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Instanţa, în măsura în care le consideră utile, pertinente şi concludente, va admite aceste probe, sens în care, va pronunţa o încheiere. La cererea părţilor sau atunci când nu există o altă posibilitate, instanţa poate abilita partea care propune o anumită probă să facă demersurile necesare pe lângă o anumită instituţie care ar putea furniza aceste probe sau poate solicita în mod direct acest lucru. De precizat este, însă, că, în cazul în care ar rezulta necesitatea administrării şi a altor probe, acestea pot fi cerute de procuror şi părţi pe parcursul cercetării judecătoreşti. Mai trebuie arătat şi faptul că, în ceea ce priveşte martorii propuşi a fi audiaţi, în situaţia în care nu este cunoscută adresa lor necesară în vederea citării la următorul termen, numele acestora şi adresa poate fi indicată în termen de 5 zile prin intermediul judecătorului de serviciu. Neindicarea în acest termen, va duce la decăderea din dreptul de a mai administra această probă. De asemenea, în anumite situaţii în care, spre exemplu, declaraţiile unui martor nu vizează fapta comisă ci au ca ţintă susţinerea şi evidenţierea unor calităţi ale infractorului, de natură a-i aduce, eventual, o pedeapsă mai uşoară, martorul poate fi prezentat şi personal de către partea interesată la termenul acordat în acest sens. Aceşti din urmă martori se mai numesc şi „martori în circumstanţiere”. După rezolvarea acestor ultime cerinţe ale legii privitoare la acest moment al judecăţii şi după pronunţarea, prin încheiere motivată, asupra acestora, instanţa va declara stare de judecată, situaţie în care va începe cea de a două etapă a judecării cauzei penale, respectiv, cercetarea judecătorească. IV. 2.2. Cercetarea judecătorească După ce au fost îndeplinite toate măsurile premergatoare şi instanţa constată că nu există vreun impediment pentru buna desfăşurare a procesului, va constata cauza în stare de judecată (art. 321 C.pr.pen.). Altfel spus, instanţa va începe efectuarea cercetării judecătoreşti numai atunci când cauza se află în stare de judecată. Cercetarea judecătorească este considerată ca fiind una din cele mai importante etape ale şedinţei de judecată, ea având ca obiect administrarea probelor necesare rezolvării cauzei penale. Aşadar, cercetarea judecătorească este partea judecăţii în care se administrează şi se verifică toate probele din cauza penală. În cadrul cercetării judecătoreşti, vor fi readministrate probele din faza de urmărire penală şi pot fi administrate probele nou-cerute, aşa cum am precizat mai sus. În această etapă a judecării cauzei penale, instanţa, în urma cercetării judecătoreşti efectuate, îşi va forma propria convingere cu privire la situaţia de fapt. Această parte a judecăţii este, practic, o investigaţie făcută de instanţă, separat de cea făcută de organul de urmărire penală şi care a stat la baza sesizării instanţei, dar, bazându-se pe aceleaşi probe sau pe unele apărute

ulterior urmăririi penale. În vederea efectuării cercetării judecătoreşti, legea prevede o anumită succesiune de administrare a probelor. Astfel, art. 321 C.pr.pen., prevede că ordinea de efectuare a cercetării judecătoreşti este cea prevăzută de articolele 322-327, şi anume: începerea cercetării judecătoreşti, ascultarea inculpatului, ascultarea coinculpaţilor, ascultarea celorlalte părţi, ascultarea martorilor, experţilor şi interpreţilor. Instanţa poate dispune schimbarea ordinii acestor momente cu condiţia ca, în cazul în care inculpatul este prezent, schimbarea ordinii să se facă după ascultarea acestuia. a) Începutul cercetării judecătoreşti Pentru a se realiza publicitatea şedinţei de judecată în mod complet, este necesar ca celor prezenţi în sala de judecată să li se aducă la cunoştinţă obiectul procesului. Astfel, cercetarea judecătorească începe prin citirea de către grefier a actului de sesizare a instanţei. În situaţia în care actul de sesizare este confuz, se recomandă rezumarea acestuia de către preşedintele completului de judecată. După citirea actului de sesizare, preşedintele completului explica inculpatului în ce constă infracţiunea reţinută în sarcina acestuia şi are obligaţia de a lămuri inculpatul cu privire la dreptul pe care-l are de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii când socoteşte că este necesar. b) Ascultarea inculpatului Se poate spune, fără teama de a greşi, că, în cadrul procesului penal, inculpatul este „personajul central”, figura centrală a acestuia. Toată activitatea procesuală ce se desfăşoară pe parcursul unui proces penal are legătură indisolubilă cu inculpatul şi se desfăşoară, inevitabil, în jurul faptei acestuia şi are drept scop tragerea la răspundere, dacă sunt îndeplinite cerinţele legii. In cadrul procesului penal, inculpatul este subiectul pasiv, mai precis, este subiectul pasiv al acţiunii penale şi, eventual, şi al celei civile. Termenul de subiect pasiv nu trebuie înţeles în sensul în care acesta ar urma să aibe numai obligaţii după primirea acestei calităţi, dimpotrivă, acesta având aceleaşi drepturi, ba, uneori, chiar mai multe, ca şi ceilalţi participanţi la şedinţa de judecată (dreptul de a i se aduce la cunoştinţă materialul de urmarire penală, dreptul de a primi lămuriri în legătură cu fapta pentru care eate incriminat, dreptul de a propune probe, formula cereri, ridica excepţii etc.). Calitatea de inculpat o dobândeşte acea persoană împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Calitatea de inculpat reprezintă, în fond, rezultatul trecerii, în mod succesiv, a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni, în anumite stadii, corespunzatoare calităţii succesive pe care o dobândeşte pe parcursul derularii procedurilor. Astfel, putem vorbi de făptuitor, ca fiind persoana faţă de care nu s-a început urmărirea penală, fiind doar o persoană cu privire la care exista doar bănuiala comiterii unei infracţiuni, atâta timp cât nu s-a efectuat nici un act de procedură. Calitatea de făptuitor intervine doar în aşa-numita etapă a actelor premergatoare, când se efectuează investigaţii pentru descoperirea infracţiunilor, precum şi pentru descoperirea, prinderea şi identificarea persoanelor suspecte. De asemenea, putem vorbi de învinuit, ca fiind persoana faţă de care s-a început urmărirea penală, fiind subiect de drepturi şi obligaţii procesuale. Nu este parte în procesul penal, de aceea, în comparaţie cu o persoană care are calitatea de parte în proces, el are drepturi şi obligaţii limitate. Calitatea procesuală de învinuit marchează declanşarea procesului penal, adică, marchează naşterea cadrului legal de exercitare a unor drepturi şi obligaţii procesuale, inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor de punere în mişcare a acţiunii penale. Din acest moment, pot fi administrate probe şi pot fi luate măsuri procesuale. Inculpatul este, spre deosebire de învinuit, parte în proces, cu absolut toate consecinţele legate de aceasta calitate, având drepturi şi obligaţii procesuale depline. Calitatea de inculpat marchează începutul procesului penal. Această calitate se dobândeşte prin punerea în mişcare a acţiunii penale, care înseamnă formularea învinuirii sau acuzării împotriva unei persoane, cu privire la

comiterea unei infracţiuni. Ea se materializează în întocmirea actului de inculpare prevăzut de lege. Este important de reţinut faptul că numai inculpatul poate fi parte în procesul penal, nu şi învinuitul. Cercetarea judecătorească va începe prin citirea actului de sesizare a instanţei. Acesta este momentul în care se stabilesc limitele cercetărilor judecătoreşti, adică faptele şi persoanele la care se referă actul de sesizare. In orice caz, citirea actului de sesizare nu poate avea loc decât dacă este îndeplinită procedura de citare cu toate părţile din proces, adică, dacă procesul penal se află în stare de judecată. In acest sens, preşedintele dispune ca grefierul de şedinţă să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă invinuirea ce i se aduce. Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebari coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii, în cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Se trece, apoi, la ascultarea inculpatului dupa ce se verifică identitatea acestuia. Acesta va fi primul mijloc de probă ce se va administra în mod obligatoriu. Această necesitate este datorată faptului că inculpatul este subiectul central al procesului penal şi, de aceea, el trebuie să aibă posibilitatea de a relata faptele petrecute, de a administra noi probe şi de a-şi exercita dreptul său la apărare. S-a subliniat că neascultarea inculpatului la începerea cercetării judecătoreşti duce la desfiinţarea hotărârii pronunţate. Această cerinţă a legii nu poate fi înlocuită prin citirea declaraţiilor lui anterioare sau prin întrebările adresate inculpatului dacă îşi menţine declaraţiile date anterior. După identificarea acestuia de către preşedinţele completului de judecată, inculpatul este întrebat dacă îşi menţine declaraţiile date pe parcursul urmăririi penale, iar, apoi, este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată. Ascultarea inculpatului este foarte importantă, deoarece se pot releva situaţii noi sau se pot completa unele informaţii ce au lipsit din declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală. După ce acesta va termina prezentarea faptelor, i se pot pune întrebări de către preşedinte şi ceilalţi membri a completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Intrebarile se pun prin intermediul preşedinţelui completului de judecată. Instanţa, prin rolul principal pe care-l are, poate respinge acele întrebări pe care le consideră ca nefiind necesare în cauză. Apărătorul nu are dreptul să răspundă la întrebările puse inculpatului, acesta fiind un drept exclusiv personal. Inculpatul poate recunoaşte sau respinge prin declaraţia sa faptele ce i se impută. Mărturisirea sa poate fi însă retrasă şi este divizibilă. Dacă între declaraţiile date de inculpat în faţa instanţei şi cele date în timpul urmăririi penale apar neconcordanţe, instanţa va cere explicaţii acestuia cu privire la aceste neconcordanţe, iar, dacă va considera necesar, va dispune citirea declaraţiilor anterioare. Acest lucru se poate face şi în situaţia în care inculpatul nu-şi mai aminteşte fapte sau împrejurări ori când acesta refuză să dea declaraţii. Dacă între declaraţiile inculpatului există deosebiri, instanţa nu va acorda preferinţă uneia dintre acestea, ci va aprecia fiecare declaraţie în baza probelor administrate, reţinând, motivat, ca respectând adevărul, numai unele din aspectele arătate. Incălcarea dispoziţiilor privind ascultarea inculpatului pot atrage nulitatea hotărârii, dacă se va dovedi ca inculpatul a suferit o vătămare în susţinerea apărărilor acestuia. Declaraţiile orale ale inculpatului se vor consemna de către grefier în scris, la persoana I, la dictarea preşedintelui şi se vor semna, după lecturare, de cel în cauză.

c) Ascultarea coinculpaţilor Articolul 324, alin. 1, C.pr.pen. prevede că, în situaţia în care în cauză există mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia dintre ei se va face în prezenţa celorlalţi. În situaţia în care instanţa consideră că declaraţiile unuia dintre ei pot influenţa în mod negativ declaraţiile unui alt inculpat, aceasta poate dispune ca ascultarea să se facă în mod separat. Declaraţiile luate separat vor fi citite, în mod obligatoriu, celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. În situaţia în care un inculpat a fost ascultat separat, el poate fi ascultat din nou în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau numai a unora dintre ei. d) Ascultarea celorlalte părţi După ascultarea inculpaţilor sau a coinculpaţilor, instanţa va trece la audierea celorlalte părţi ( parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ) cu respectarea dispoziţiilor care reglementează ascultarea inculpatului. Spre deosebire, însă, de aceştia, dacă una din părţi refuză să dea declaraţii în faţa instanţei, citirea declaraţiilor date de aceasta anterior nu se va mai face. e) Ascultarea martorilor, experţilor, interpreţilor O activitate de o deosebită importanţă o reprezintă ascultarea martorilor. Martorul este persoana care are cunoştinţă de fapta ce este pusă în sarcina inculpatului sau de vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în cauza dedusă judecăţii . În vederea audierii lor, martorii sunt introduşi pe rând în sala de şedinţe, unde, după identificarea lor şi prestarea jurământului, se va trece la ascultarea lor, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 323 şi 325 C.pr.pen. referitoare la ascultarea inculpaţilor. Martorul va declara, la cererea instanţei, dacă este soţ sau se află într-o eventuală legătură de rudenie cu înculpatul sau dacă este în vrăşmăşie cu acesta. După depoziţia martorului, instanţa, procurorul şi părţile îi pot adresa întrebări. Aceste întrebări vor viza faptele şi împrejurările ce trebuie constatate în cauză, precum şi clarificări privind identitatea inculpatului şi a împrejurărilor în care a luat cunoştinţă de faptele relatate. Referitor la ordinea în care părţile îi vor pune întrebări martorilor, art. 327, alin. 1, C.pr.pen., fixează o ordine de preferinţă, arătând că primul care are dreptul să întrebe martorul este cel care l-a propus. În situaţia în care ascultarea unuia din martori nu mai este posibilă, instanţa va dispune citirea depoziţiei acestuia, dată în cursul urmăririi penale. În declaraţiile lui, martorul se poate folosi de unele înscrisuri, referitoare la aspecte mai greu de reţinut. Dacă martorul posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută, el îl poate citi în faţa instanţei. Procurorul şi părţile au dreptul de a examina înscrisul, iar instanţa, dacă va considera necesar, poate dispune reţinerea înscrisului la dosar în original sau copie. Inculpatul are şi el dreptul de a pune întrebări martorului. Declaraţiile martorului pot fi contradictorii cu cele date de acesta în faza cercetării (urmăririi penale) efectuate de organele de cercetare penală (atunci când acesta a facut declaraţii şi în faţa acestor organe). Intr-o asemenea situaţie, instanţa trebuie să dea dovadă de o deosebită diligenţă şi abilitate în reţinerea acelor declaraţii conforme realităţii, declaraţii pe care instanţa le va aprecia în contextul dosarului aflat spre soluţionare. În funcţie de necesităţile fiecărei cauze în parte, dacă unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune, motivat, fie continuarea judecăţii, fie amânarea acesteia. Martorul a cărui lipsă nu este justificată, poate fi amendat sau adus silit. După ascultare, martorii rămân în sala de şedinţe, la dispoziţia instanţei, până la terminarea cercetării judecătoreşti în cauza respectivă. Aceasta presupune faptul că ei nu pot părăsi sala de şedinţe fără aprobarea preşedintelui completului de judecată. Dacă instanţa consideră necesar poate dispune retragerea lor sau doar a unuia dintre ei din sala de şedinţe, în vederea reaudierii ori a unor confruntări. În situaţia în care instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, consideră că prezenţa martorilor nu mai este necesară, poate încuviinţa plecarea lor din sală. Există situaţii în care legea prevede posibilitatea de a se renunţa la martorii

propuşi spre ascultare în cauză. Procurorul şi părţile pot renunţa la martor, cu obligaţia ca renunţarea să fie pusă în discuţia instanţei şi aceasta să-şi dea acordul în vederea renunţării. În situaţia în care, în cauza supusă judecăţii, există alte mijloace materiale de probă, instanţa, din oficiu sau la cerere, va dispune dacă este necesar aducerea şi prezentarea acestora. De asemenea, dacă instanţa consideră ca fiind necesar, în cursul judecăţii, cu ocazia cercetării locale, se poate proceda şi la percheziţie domiciliară. După epuizarea tuturor mijloacelor de probă, cu toate implicaţiile pe care le pot determina (schimbarea încadrării juridice, restituirea cauzei la procuror, extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal) se consideră că cercetarea judecătorească s-a încheiat. În acest sens, preşedintele completului de judecată, conform art. 339 C.pr.pen., trebuie să constate şi să declare închisă şedinţa de judecată. În vederea realizării acestei cerinţe, preşedintele va întreba procurorul şi părţile dacă mai au de dat explicaţii noi sau de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. Trebuie precizat, însă, că poate apărea şi un alt moment, cel în care, din cercetarea judecătorească, rezultă necesitatea administrării de noi probe pentru buna soluţionare a cauzei. In aceste condiţii, dacă noile probe se pot administra imediat, judecata va continua, dar, dacă acest lucru este imposibil, instanţa va acorda un nou termen pentru procurarea acestora în vederea administrarii lor. f) Situaţii noi ivite în cursul cecetării judecătoreşti Potrivit art. 317 C.pr.pen., judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătate în actul de sesizare, cu excepţia cazurilor în care se extinde obiectul judecăţii, situaţie în care se vor cuprinde şi fapta şi persoana ce fac obiectul extinderii procesului. Chemată să soluţioneze conflictul de drept penal, instanţa de judecată este, în acelaşi timp, obligată şi limitată în prestaţia ei judiciara de aceste limite ale sesizării. In cursul cercetării judecătoreşti, după momentul citirii rechizitoriului şi după administrarea unor probe sau chiar înainte de acestea (pe calea unor excepţii), este posibil, însă, să intervină anumite incidente care au ca efect întreruperea firească a cursului judecăţii, astfel încât, se impune soluţionarea acestora. Aceste incidente pot privi urmatoarele trei mari aspecte: restituirea cauzei la procuror; schimbarea încadrării juridice; extinderea obiectului judecăţii, a procesului penal. Aceste situaţii deosebite în desfăşurarea procesului penal sunt prevăzute de art. 332-337 C.pr.pen. Restituirea cauzei la procuror (art.332 C.pr.pen.) Instanţa poate să restituie cauza pentru refacerea urmăririi penale sau pentru completarea ei. Pentru refacerea urmăririi penale, instanţa poate, într-un singur caz, să restituie cauza la procuror, şi anume, atunci când constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că cercetarea penală în cauza respectivă s-a efectuat de un alt organ decât cel competent. Cerinţa refacerii urmăririi penale este determinată de faptul ca normele de competenţa materiala şi personală sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute. Cauza nu se restituie la procuror în două situaţii: i) când constatarea necompetenţei organului de cercetare penală care a facut cercetarea în cauză s-a facut după începerea dezbaterii, şi aceasta, pentru că terminarea cercetarii judecătoreşti a acoperit neregularitatea cercetării penale; ii) când constatarea necompetenţei organului de cercetare penală este urmare a schimbării încadrarii juridice a faptei într-o altă infracţiune care ar fi atras competenţa de cercetare penală a unui alt organ de cercetare. Desi în art. 332 s-a prevăzut un singur caz de restituire pentru refacerea urmăririi penale, în practica instanţelor, o astfel de restituire s-a dispus şi atunci când au fost încalcate alte dispoziţii legale aflate sub sancţiunea nulitatii absolute, în cazul în care materialul de urmarire penală a fost prezentat unui inculpat minor sau deţinut, fără a i se fi asigurat asistenţa juridică obligatorie ori în cauzele cu inculpaţi minori nu se efectuase ancheta

socială în cursul urmăririi penale . Prin Legea nr. 326/2006 a fost completat art. 332, în sensul că instanţa se desesizează şi restituie cauza la procuror pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de apărător. Noua reglementare face astfel precizări provenite din jurisprudenţă, în sensul că, pentru lipsa de competenţă teritorială a organului de urmarire penală, nu este cazul să se restituie cauza la procuror; încălcarea dispoziţiilor privind sesizarea instanţei are în vedere regularitatea desfăşurării urmăririi penale, prin trecerea cauzei prin stadiile procesuale obligatorii (punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală, întocmirea rechizitoriului în condiţii legale de către procurorul competent). In cazurile în care dispune restituirea, instanţa se pronunţă şi asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor asiguratorii. Prin Legea 356/2006 au fost abrogate dispoziţiile art. 333, care prevedea restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, în concordanţă cu principiile directoare ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care pune accentul pe activitatea de probaţiune efectuată de un tribunal independent şi imparţial, chemat să verifice învinuirea prin probele care se administrează în faţa sa, în condiţii de oralitate, contradictorialitate şi publicitate. Restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale poate fi dispusă la cererea procurorului, a parţilor din proces sau, din oficiu, de către instanţa de judecată. Restituirea cauzei la procuror este o dezinvestire a primei instanţe şi se dispune prin sentinţa de dezinvestire care va cuprinde motivele restituirii şi actele ce trebuie refăcute de către care organul de urmarire penală. Indicaţiile pe care le dă instanţa prin sentinţă sunt obligatorii pentru procuror, iar, dacă procurorul nu este de acord cu punctul de vedere al instanţei, în termen de 3 zile de la pronunţare poate face recurs, drept pe care îl au, atât inculpatul, cât şi orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre. Termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru persoanele prezente, respectiv, de la comunicare, pentru cei lipsă. Efectele restituirii i) urmărirea penală se reia; ii) actul iniţial de sesizare a primei instanţe încetează să mai producă efecte, iar, după refacerea urmăririi penale, procurorul va întocmi un nou rechizitoriu prin care va sesiza instanţa cu faptele şi persoanele la care se referă, chiar dacă diferă de rechizitoriul iniţial. Procurorul, după refacerea urmăririi penale, poate dispune scoaterea de sub urmarire penală sau încetarea urmăririi penale, atunci când constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen. Schimbarea încadrării juridice (art.334 C.pr.pen.) Articolul 334 C.pr.pen. face referire la o altă situaţie ce poate apare în cursul cercetării judecătoreşti, situaţie care poate duce la restituirea cauzei către procuror. Este vorba de schimbarea încadrării juridice. Încadrarea juridică a faptei presupune existenţa unei concordanţe între conţinutul concret al infracţiunii şi conţinutul legal al ei. Prin încadrarea juridică a faptei se stabileşte textul din legea penală care prevede şi sancţionează fapta săvârşită. Astfel, în funcţie de încadrarea juridică a faptei, se poate stabili sancţiunea aplicabilă acesteia, competenţa organului judiciar. Dat fiind faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti, se vor readministra probele deja administrate în urmărirea penală, dar şi probe noi, apare posibilitatea să se constate existenţa unor date care conduc la concluzia că încadrarea juridică dată faptei, prin actul de sesizare a instanţei, trebuie schimbată. În condiţiile în care apare această necesitate, instanţa este obligată de a pune în discuţia părţilor noua încadrare. Această obligaţie se păstrează în toate cazurile şi nu doar în situaţia în care

schimbarea se va face printr-o încadrare mai gravă. De asemenea, potrivit legii, instanţa trebuie să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventuala amânare a judecăţii, pentru a-şi putea pregăti apărarea. Practica judiciară a decis că lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea nu mai sunt necesare când inculpatul sau apărătorul său declară, cu ocazia punerii în discuţie a schimbării juridice, că nu au de obiectat împotriva ei şi nici nu au de formulat vreo cerere nouă în apărare. Schimbarea încadrării juridice, potrivit acestui articol, implică menţinerea aceleiaşi fapte materiale cu a cărei judecată instanţa a fost investită. Când, însă, este vorba de fapte diferite, nu se pune problema schimbării încadrării juridice, ci apare necesară extinderea procesului penal. Schimbarea încadrarii juridice are loc prin încheiere. Dacă inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus schimbarea încadrarii juridice, instanţa este obligată să amâne judecata şi să-l citeze pe inculpat, cu menţiunea noii încadrări juridice a faptei, pentru ca acesta să-şi poată pregăti apărarea. Schimbarea încadrării juridice poate fi cerută de procuror, de părţi sau invocată din oficiu de către instanţa de judecată. In funcţie de noua încadrare juridică dată faptei, se va determina competenţa instanţei de judecată . Extinderea obiectului judecăţii în prima instanţă Conform dispoziţiilor art. 317 C.pr.pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar, în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi la persoana la care se referă extinderea. Extinderea acţiunii penale în cursul judecăţii. Judecarea cauzei penale se face, în principiu, asupra faptelor şi a persoanelor indicate în actul de sesizare a instanţei. Această limitare ar duce la imposibilitatea ca instanţa să se pronunţe şi asupra faptelor şi persoanelor care ar putea face obiectul cauzei penale, descoperite cu ocazia cercetării judecătoreşti. Acest lucru ar constiui o piedică în calea realizării justiţiei. Pentru a se remedia această situaţie, legea procesual-penală a reglementat instituţia acţiunii penale sau a procesului penal. Extinderea este o instituţie procesuală prin intermediul căreia se lărgeşte obiectul judecăţii şi se ajunge la o sesizare a instanţei cu privire la aspecte noi. Ca atare, dacă în urma readministrării probelor sau a administrării de probe noi, instanţa constată şi alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi pe care procurorul nu le-a avut în vedere la întocmirea rechizitoriului sau se constată că au participat şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii, se va impune judecarea noilor acte materiale, cât şi a persoanelor care le-au comis. Din aceste considerente, Codul de procedură penală prevede trei cazuri de extindere a obiectului judecăţii, şi anume: i) extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale (art. 335); ii) extinderea procesului penal pentru alte fapte (art. 336); iii) extinderea procesului penal cu privire la alte persoane (art. 337). Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale. Această instituţie procesuală este reglementată de dispoziţia art. 335 C.pr.pen., care precizează condiţiile şi modul în care se va proceda. Astfel, dacă, în cursul judecăţii, se decoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa, prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire la aceste acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei. Dacă, cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-a pronunţat, anterior, o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre, în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârile anterioare. Din prevederile acestui text rezultă că extinderea nu poate fi dispusă decât de prima instanţă de judecată. Constituie acte materiale care intră în conţinutul aceleaşi infracţiuni, actele materiale nou-descoperite ca facând parte dintr-o infracţiune continuată.

Actele materiale nou-descoperite în cursul judecăţii aparţin laturii obiective comise, ele neavând autonomie infracţională şi, din această cauză, integrându-se, în mod obiectiv, elementului material al infracţiunii pentru care inculpatul este trimis în judecată. Prin extinderea acţiunii penale asupra actelor materiale noi, se realizează, în mod practic, o simplificare şi impulsionare a activităţilor procesuale, deoarece. prin această extindere, instanţa se va autosesiza cu privire la actele materiale care nu au fost prevăzute în actul de sesizare. Datorită faptului că, în fond, această procedură este o procedură de autosesizare a instanţei, întotdeauna instanţa va fi obligată să dea o încheiere de extindere a acţiunii penale. În acest sens, practica judiciară a subliniat faptul că procedura instanţei care se limitează numai la punerea în discuţia părţilor a problemei extinderii acţiunii penale şi la reţinerea cauzei spre judecată, fără, însă, a da o încheiere de extindere, este nelegală. După extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, instanţa va proceda la judecarea acţiunii în întregul ei. Extinderea procesului penal pentru alte fapte sau persoane. Obiectul judecăţii este limitat la faptele şi persoanele indicate în actul de sesizare a instanţei. Însă, în timpul judecăţii, este posibil să se descopere că inculpatul a săvârşit, pe lângă infracţiunea prevăzută în actul de sesizare, dar, în legătură cu aceasta, şi o altă faptă prevăzută de legea penală, pentru care nu a fost trimis în judecată. De asemenea, tot în timpul judecăţii, se poate descoperi că, la săvârşirea infracţiunii prevăzute în actul de sesizare, au participat şi alte persoane care, însă, nu au fost trimise în judecată. Articolul 336 C.pr.pen. este cel care reglementează extinderea procesului penal în cazul descoperirii altor fapte decât cele cuprinse în actul de sesizare a instanţei. În această situaţie, procurorul are dreptul să ceară extinderea procesului penal şi în ceea ce priveşte fapta nouă. Însă, pentru această intervenţie a procurorului, este necesar ca noua faptă descoperită să aibă legătură cu infracţiunea aflată în curs de judecată. Dacă această nouă faptă nu este în legătură cu cea pentru care s-a demarat procesul penal, procurorul nu va putea cere extinderea procesului penal, dar, pe calea unei alte sesizări separate, o va putea incrimina, trimiţându-l, ulterior, pe inculpat, în judecată. Această subliniere trebuie făcută deoarece, spre deosebire de situaţia în care se cere extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, care nu au autonomie proprie, faptele descoperite au autonomie infracţională, ele nefiind elemente ale laturii obiective a infracţiunii care face obiectul judecăţii. În vederea extinderii procesului penal, pentru alte fapte noi, legea prevede modul în care se va proceda. Cele două moduri de a se proceda reglementează desfăşurearea în continuare a judecăţii, în funcţie de factorul dacă procurorul este prezent sau nu la judecată. Dacă procurorul este prezent la judecată, el poate cere extinderea procesului penal şi în ceea ce priveşte această faptă, iar când instanţa găseşte cererea întemeiată o admite şi: i) dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, iar instanţa găseşte cererea acestuia întemeiată, procedează la extinderea procesului penal şi la judecarea cauzei şi cu privire la această infracţiune; ii) dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, instanţa, prin încheiere, sesizează organul de urmărire competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită. În situaţia în care procurorul nu participă la judecată (atunci când prezenţa acestuia nu este obligatorie) şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolul 336, alin. 1, C.pr.pen., instanţa va extinde din oficiu procesul penal şi, ori va judeca cauza în întregul ei, ori va pronunţa o încheiere prin care o va trimite organului de urmărire penală competent. Practica judiciară a stabilit faptul că greşit a procedat instanţa când nu s-a pronunţat dacă admite sau respinge cererea procurorului de extindere a procesului penal, dar, în schimb, a respins cererea inculpatului, care luând cunoştinţă de extinderea procesului penal a solicitat anularea judecăţii în vederea pregătirii apărării.

Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată de articolul 337 C.pr.pen. Este posibil ca, în cursul judecăţii, să se descopere date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului. În această situaţie, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoană. Dacă, însă, persoana nou-descoperită a comis o faptă care nu are legătură cu cauza supusă judecăţii, procesul penal nu se va extinde, dar procurorul, sesizându-se, va dispune desfăşurarea unei urmăriri penale separate, iar, ulterior, va sesiza instanţa într-o altă cauză. Procedura de extindere a procesului penal cu privire la alte persoane este similară cu cea prevăzută pentru extinderea procesului penal pentru alte fapte. Şi în acest caz, rezultă că iniţiativa de extindere a procesului penal cu privire la alte persoane revine procurorului, în caz contrar, instanţa este obligată să soluţioneze cauza în limitele în care a fost investită prin rechizitoriu şi nu are posibilitatea să restitue cauza organului de urmarire penală. Cercetarea judecătorească se va considera terminată dacă: i) nu se vor formula cereri noi; ii) cererile formulate au fost respinse de către instanţă ca fiind neîntemeiate; iii) cererile formulate au fost admise, iar cercetarea judecătorească a fost completată. După terminarea cercetării judecătoreşti, în cauză fiind administrate toate probele, urmează faza dezbaterilor, unde acestea se vor discuta în condiţii de oralitate, publicitate şi contradictorialitate. IV 2.3. DEZBATERILE Etapa dezbaterilor este etapa care reprezintă punctul culminant al procesului penal. Ea se desfăşoară cu participarea deplină a tuturor funcţiilor procesuale (acuzare, apărare, judecată). Judecătorul nu poate soluţiona cauza pe baza afirmaţiilor făcute independent de părţi. Adevărul va fi desprins din dezbaterile contradictorii făcute în faţa sa, din probele deja administrate, din concluziile argumentate pe care părţile le pun la sfârşitul dezbaterilor. Dezbaterile au ca obiect fondul cauzei, din ele rezultând existenţa sau inexistenţa faptei, vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, stabilirea circumstanţelor, rezolvarea laturii civile. În cadrul dezbaterilor, se va da cuvântul procurorului şi părţilor, pentru a-şi exprima punctul lor de vedere în legătură cu situaţia de fapt şi de drept rezultată din cercetarea judecătorească efectuată, dar şi în legătură cu orice altă problemă ridicată în cauză. Punctele de vedere exprimate se vor motiva, fiecare luare de cuvânt fiind argumentată. Tot în această etapă, se vor prezenta concluziile în care se rezumă cererile adresate instanţei şi părerile referitoare la modul de soluţionare a procesului penal. În vederea rezolvării optime a aspectelor ce fac obiectul procesului penal, legea prevede ordinea în care se va da cuvântul participanţilor la proces. Astfel, art. 340 C.pr.pen. fixează următoarea ordine în care instanţa va acorda cuvântul în cadrul dezbaterilor: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, inculpat. Procurorul pune concluzii atât în ce priveste latura penală cât şi în ce priveşte latura civilă a cauzei. El trebuie să demonstreze instanţei de judecată legalitatea, temeinicia învinuirii, pericolul social al faptei săvârşite, împrejurarile care se referă la persoana inculpatului, cerând pedeapsa corespunzătoare. In cuvântul său, procurorul este obligat să facă o analiza a probelor administrate, să indice încadrarea juridică corespunzatoare, să facă propuneri concrete privind soluţia ce urmează a fi pronunţată, iar, în caz de condamnare, să facă propuneri asupra pedepsei ce trebuie sa fie aplicată (cuantum, mod de executare). Partea vătămată se limitează în cuvântul său la latura penală a cauzei şi are obligaţia să examineze aceleaşi condiţii de fond şi formă ca ale procurorului.

Partea civilă are cuvântul numai la latura civilă şi la cheltuielile judiciare pe care le-a facut. Partea responsabilă civilmente are cuvântul numai cu privire la răspunderea sa civilă, dar poate demonstra şi inexistenţa răspunderii civile a inculpatului sau o răspundere diminuată a acestuia. Astfel, aceasta poate avea două categorii de pledoarii: una proprie, prin care solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la introducerea în proces a persoanei responsabile civilmente şi una comună cu cea a inculpatului, prin care solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Inculpatul, având ultimul cuvânt, face o expunere a împrejurărilor care stabilesc nevinovăţia sa sau a acelor împrejurări care atenuează răspunderea sa penală sau civilă. Dacă părţile sunt asistate de apărători, pledoariile se ţin de către apărătorii părţilor pentru a se da eficienţă apărării calificate. Aceasta nu înseamnă că părţile nu pot pleda pentru propria cauză după epuizarea pledoariei făcute de avocat. După epuizarea pledoariei făcute de avocat se poate da cuvântul şi părţilor. Apărătorul inculpatului poate pleda pentru nevinovăţie, când probele nu susţin vinovăţia. Dacă există probe de vinovăţie, apărătorul poate demonstra că fapta nu constituie infracţiune, ci abatere, sau poate să primească o încadrare juridică mai uşoară. Acceptând că învinuirea este întemeiată, apărătorul poate să pună concluzii prin care să demonstreze existenţa circumstanţelor atenuante care atrag o pedeapsă mai blândă sau o altă modalitate de executare a pedepsei (suspendarea executării pedepsei, suspendarea sub supraveghere, amenda penală). Pledoaria trebuie să se bazeze numai pe probele administrate din dosar, trebuie să fie motivată şi bazată pe dispoziţiile legale. Această ordine de luare a cuvântului este obligatorie. Părţile pot lua cuvântul atât personal cât şi prin apărător. Pentru realizarea principiului contradictorialităţii, preşedintele completului de judecată poate da cuvântul, în replică, cu respectarea aceleiaşi ordini. De asemenea, în cadrul dezbaterilor, preşedintele completului de judecată poate întrerupe pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă. Pentru ca membrii completului de judecată să-şi poată forma un punct de vedere clar asupra cauzei, întreruperea dezbaterilor se va evita, pe cât posibil. Totuşi, pentru existenţa unor motive temeinice (spre exemplu: o durată foarte mare a lor), ele pot fi întrerupte, cu condiţia ca această întrerupere să nu dureze mai mult de 5 zile. Chiar dacă un element esenţial al dezbaterilor îl reprezintă oralitatea acestora, în situaţia în care instanţa consideră necesar, poate cere părţilor ca, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise. Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă acestea nu au fost cerute de instanţă. IV 2.4. ULTIMUL CUVÂNT AL INCULPATULUI Acest moment al dezbaterilor este cel prin care, totdeauna, se va încheia şedinţa de judecată. Preşedintele completului de judecată are obligaţia ca, în finalul dezbaterilor, să acorde cuvântul inculpatului. Având în vedere semnificaţia deosebită a acestui moment al şedinţei de judecată, în literatura de specialitate s-a subliniat faptul că ultimul cuvânt al inculpatului marchează o importantă subdiviziune a judecăţii, cu o autonomie bine determinată în raport cu celelalte etape ale şedinţei de judecată. Aşa cum am arătat, spre deosebire de cuvântul pe care îl are în cursul dezbaterilor, ultimul cuvânt al inculpatului este un moment procesual deosebit. Acest lucru rezultă şi din faptul că, spre deosebire de etapa propriu-zisă a dezbaterilor, în care preşedintele dă cuvântul părţilor pentru asigurarea contradictorialităţii sau poate întrerupe cuvântul oricăreia dintre ele, în

această etapă, inculpatului nu i se vor putea adresa întrebări. Firească apare şi soluţia unor autori care consideră că, de asemenea, acesta nu poate fi întrerupt, el urmând să-şi expună părerea în legătură cu tot ce crede în legătură cu fapta săvârşită şi cu procesul în care a fost implicat. În acest fel, prin ultimul cuvânt pe care-l are inculpatul, el poate influenţa decizia judecătorilor, deoarece, după aceasta, nici una din părţi nu-şi va mai putea expune punctul de vedere. Ultimul cuvânt i se va acorda inculpatului chiar dacă, respectându-se dispoziţiile art. 340 C.pr.pen., el, expunându-şi punctul de vedere ultimul în cadrul dezbaterilor, după acesta, nu va mai lua cuvântul nici o parte pentru a discuta în contradictoriu. Spre deosebire de momentul dezbaterilor propriu-zise, atunci când, în locul inculpatului poate lua cuvântul apărătorul său, în această ultimă fază a dezbaterilor, inculpatul trebuie să-şi exercite acest drept personal, deoarece, din ceea ce va prezenta, pot apare fapte şi împrejurări cunoscute exclusiv de către el sau pot apare rezultatele unor procese de conştiinţă, referitoare la fapta săvârşită. Ultimul cuvânt al inculpatului îi dă acestuia posibilitatea de a lua poziţie faţă de faptele puse în sarcina sa şi de procesul ce s-a desfăşurat, precum şi faţă de modul în care instanţa înţelege să soluţioneze cauza. Instanţa, prin acordarea ultimului cuvânt inculpatului, poate ca, în funcţie de atitudinea pe care acesta o are, să facă o bună individualizare a pedepsei, deoarece, din cele ce acesta va prezenta, se poate evidenţia gradul lui de înrăire, efectul pe care procesul l-a avut asupra sa, din punct de vedere educativ, dar şi atitudinea de căinţă şi înţelegere corectă a responsabilităţii ce îi revine. Dacă, în ultimul său cuvânt, inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune realizarea cercetării judecătoreşti. Omisiunea instanţei de a acorda ultimul cuvânt inculpatului este de natură să determine casarea hotărârii, dacă astfel s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel. De asemenea intr-o speţă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie sa pronunţat „Înainte de încheierea dezbaterilor, preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvânt inculpatului personal, în toate gradele ordinare de jurisdicţie, precum şi în căile extraordinare de atac.Neacordarea ultimului cuvânt personal inculpatului este sancţionată, în principiu, cu nulitatea relativă, cu excepţia cazurilor când această încălcare a dispoziţiilor legale ar putea afecta aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei când, potrivit art. 197 alin. (4) partea finală C. proc. pen., se ia în considerare din oficiu, în orice stare a procesului.” I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1801 din 15 martie 2005

C A P I T O L U L

V

DELIBERAREA ŞI REZOLVAREA CAUZEI PENALE. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ V.1. Deliberarea instanţei V.2. Rezolvarea laturii penale, laturii civile şi a altor chestiuni. V.3. Pronunţarea hotărârii judecătoreşti. V.1. DELIBERAREA INSTANŢEI După terminarea şedinţei de judecată, instanţa va trece la deliberare, ocazie cu care va rezolva cauza penală, urmând ca, la sfârşitul ei, să pronunţe hotărârea judecătorească, în şedinţă publică. Deliberarea poate fi definită ca fiind o consfătuire a membrilor completului de judecată asupra problemelor ce au format obiectul judecăţii.

Deliberarea reprezintă activitatea procesuală prin intermediul căreia se verifică şi evaluează materialul probator şi procesual al cauzei, pentru o bună soluţionare a acesteia. În cursul acestei activităţi, fiecare membru participant îşi exprimă punctul de vedere cu privire la toate aspectele dezbătute în timpul şedinţei, precum şi la soluţia ce urmează a se adopta. Prin importanţa şi finalitatea sa, ea constituie o etapă distinctă a desfăşurării procesului penal. La deliberare nu pot lua parte decât membrii completului de judecată în faţa cărora au avut loc dezbaterile. Ea are un caracter secret şi, de obicei, se desfăşoară în camera de consiliu. Preşedintele completului de judecată, pentru a nu influenţa hotărârea celorlalţi judecători, îşi va spune hotărârea ultimul. Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date, chestiunilor supuse deliberării. Legea prevede că, în cazul în care nu există unanimitate de păreri, hotărârea se va lua cu majoritatea părerilor judecătorilor. Dacă, din deliberare, rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celor mai apropiate soluţii de părerea sa. Motivarea opiniei separate este obligatorie. În situaţia în care completul de jduecată este format din doi judecători, iar unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se va relua în complet de divergenţe. Rezultatul deliberării se va consemna într-o minută ce se semnează de către toţi membrii completului. Ca obiect al deliberării, art. 343 C.pr.pen. precizează faptul că se va delibera, mai întâi, asupra chestiunilor de fapt şi, apoi, asupra chestiunilor de drept. Această ordine este explicabilă de nevoia instanţei de a se lămuri dacă faptele există şi dacă au fost săvârşite cu vinovăţie. Numai după ce instanţa se va edifica asupra acestor aspecte, ea se va putea pronunţa asupra pedepsei aplicabile, măsurii educative ori măsurii de siguranţă, precum şi asupra computării, reţinerii şi arestării preventive. De asemenea, completul de judecată va delibera şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asiguratorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecăreia din aceste chestiuni. În timpul deliberării, pot apare probleme ce nu au fost suficient lămurite în cursul judecăţii. În această situaţie, şedinţa de judecată poate fi reluată, fie din etapa cercetării judecătoreşti (pentru administrare de noi probe), fie din etapa dezbaterilor, dacă neclarităţile trebuie puse în discuţie în faţa procurorului şi a părţilor. Dacă apare necesitatea reluării cercetării judecătoreşti, odată cu repunerea cauzei pe rol, instanţa are obligaţia de a dispune citarea părţilor pentru termenul fixat în acest scop. Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor se dispune prin încheiere, care este supusă căii de atac ordinare numai odată cu fondul cauzei. V.2. REZOLVAREA LATURII PENALE, CIVILE ŞI A ALTOR CHESTIUNI. a) Rezolvarea laturii penale a procesului Soluţionând acest aspect al cauzei penale, prima instanţă va hotărî, prin sentinţă, asupra vinovăţiei inculpatului, putând, după caz, să pronunţe una dintre următoarele trei soluţii: condamnare, achitare, încetarea procesului penal. Pentru a pronunţa condamnarea, instanţa trebuie să constate că s-au realizat, în mod cumulativ, următoarele condiţii: fapta există; fapta constituie infracţiune, fiind prevăzută de legea penală; fapta a fost săvârşită de către inculpat. Dacă aceste condiţii sunt întrunite, instanţa se va pronunţa şi asupra pedepsei aplicabile, conform Condului penal. In cursul deliberării, instanţa va ţine seama, de asemenea, de două mari categorii de împrejurări, care sunt esenţiale pentru individualizarea juridică a pedepsei: împrejurările cu privire la fapte (reale), respectiv, împrejurări referitoare la persoana inculpatului (personale) Achitarea se va pronunţa de către instanţă când aceasta constată existenţa uneia din cauzele prevăzute de art. 11, pct. 2, C.pr.pen. Astfel, dacă instanţa a

constatat că există cazurile prevăzute în art. 10, lit. a-e, C.pr.pen, aceasta va pronunţa achitarea inculpatului. Practica judiciară a decis că, atunci când instanţa de judecată a achitat pe autorul prezumat pentru inexistenţa faptei, aceeaşi soluţie se impune a fi adoptată şi în ceea ce-l priveşte pe complicele la aşa-zisa infracţiune, chiar dacă acesta a decedat în cursul judecăţii. Când instanţa, considerând că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi pronunţă achitarea inculpatului, în mod obligatoriu, aceasta va face aplicarea art. 91 C.pen., aplicând o sancţiune cu caracter administrativ (mustrare, mustrare cu avertisment, amendă de la 10 la 1.000 lei). Cu ocazia rezolvării cauzei penale, instanţa are dreptul de a constata şi vinovăţia unor persoane netrimise în judecată, dar nu poate pronunţa o condamnare a lor, deoarece acestea, neparticipând la judecată, nu şi-au putut exercita dreptul la apărare. Menţionarea faptului că, la producerea infracţiunii au participat şi persoane, netrimise în judecată, se va face, însă, în motivarea hotărârii şi nu în dispozitivul acesteia. b) Rezolvarea laturii civile a procesului penal Există posibilitatea ca în procesul penal, alături de acţiunea penală, să se exercite şi o acţiune civilă, având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului sau a părţii civilmente responsabilă. Instanţa se va pronunţa, prin aceeaşi sentinţă, asupra acţiunii civile, în cazul în care se va dispune condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Prin hotărârea judecătorească, instanţa va rezolva şi acţiunea civilă. Latura penală şi cea civilă, în procesul penal, sunt indivizibile, instanţa fiind obligată să le rezolve pe amândouă. Soluţiile de condamnare nu influenţează rezolvarea laturii civile a procesului penal, inculpatul fiind obligat la reparaţii civile, în măsura în care răspunde din punct de vedere civil. Rezolvarea acestei laturi are în vedere: i) constatarea existentei unui prejudiciu; ii) cuantumul prejudiciului ; iii) existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta inculpatului; iv) modalităţile de reparare a prejudiciului, inclusiv posibilităţile de reparare Când achitarea se pronunţă pentru că fapta nu prezintă grad de pericol social, pentru că se constată existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al unei fapte sau pentru că lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei, potrivit legii civile. Astfel, practica judiciară a decis că, în caz de achitare a inculpatului minor, în vârstă de 13 ani, făptuitorul nerăspunzând penal, instanţa nu poate lăsa nesoluţionată acţiunea civilă, ci trebuie să o rezolve, obligând la repararea pagubei, potrivit legii civile. Această soluţie se va da doar dacă se va reţine existenţa unei culpe a făptuitorului, în caz contrar, acesta fiind exonerat de răspunderea civilă. În situaţia în care achitarea se pronunţă în acord cu art. 10 C.pr.pen., lit. a sau c ( fapta nu există sau nu a fost săvârşită de inculpat ), despăgubirile civile nu pot fi acordate. Legea prevede şi situaţiile în care instanţa penală nu va soluţiona acţiunea civilă. Aceste cazuri sunt cele în care se pronunţă achitarea, conform art. 10, lit. b1 (fapta nu este prevăzută de legea penală) sau pentru motivele arătate de art. 10, lit. f şi j. Refuzul soluţionării acţiunii civile va fi în mod expres menţionat în dispozitivul hotărârii penale. În această situaţie, partea civilă are deschisă calea unei acţiuni la instanţa civilă, în vederea obţinerii despăgubirilor. De asemenea, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale. Articolul 348 C.pr.pen. prevede situaţiile în care instanţa penală, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se va pronunţa asupra reparării pagubei materiale şi a daunelor morale. Astfel, soluţionarea din oficiu a laturii civile

se va face în două situaţii: i) Dacă acţiunea civilă s-a exercitat în procesul penal din oficiu, conform art. 17 C.pr.pen., vătămată fiind o unitate din cele prevăzute în art. 145 C.pen. (autorităţi publice, instituţii publice etc.) sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu o capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa se pronunţă asupra reparării pagubei din oficiu, chiar dacă în cauză nu există parte civilă constituită. ii) În celelalte cazuri, în lipsa părţii civile constituite, instanţa se pronunţă, din oficiu, numai referitor la restituirea lucrurilor, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

c) Rezolvarea altor chestiuni ale procesului penal. Articolul 349 C.pr.pen. prevede că instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 189-193 C.pr.pen., fixând cuantumul acestora precum şi persoanele ce le vor suporta. În această privinţă, instanţa va ţine seama şi de cheltuielile avansate de organul judiciar în cursul urmăririi penale. Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanţa trebuie să ia măsuri şi cu privire la starea de libertate a persoanei. Astfel, potrivit art. 350 C.pr.pen., instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe cu privire la revocarea, menţinerea sau luarea măsurilor de arestare a inculpatului. În cazul achitării sau încetării procesului penal, instanţa va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: i) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; ii) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu o executare la locul de muncă; iii) amendă. iiii) o măsură educativă Aceleaşi situaţii vor fi întâlnite şi în situaţia inculpatului care nu este arestat preventiv dar care este supus unei alte măsuri preventive respectiv obligaţia de a nu părăsi localitatea sau cea de a nu părăsi ţara. Hotărârea pronunţată, în aceste situaţii, este executorie. Dacă inculpatul urmează a fi pus în libertate, instanţa are obligaţia de a comunica aceasta administraţiei locului de detenţie. Inculpatul, condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere, este eliberat de îndată ce reţinerea şi arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunţate, chiar dacă hotărârea nu este definitivă.În acest caz liberarea se va dispune de către administraţia locului de deţinere. Când, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, învinuitul sau inculpatul a fost eliberat provizoriu pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune în cazurile prevăzute de lege. Conform art. 62 C.pen., executarea pedepsei închisorii mai mică de doi ani de către militarii în termen se face cu închisoare militară. În acest sens, instanţa militară, prin hotărârea de condamnare, se pronunţă şi asupra executării pedepsei într-o închisoare militară. În cazul în care instanţa va admite acţiunea civilă, va examina necesitatea luării măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, dacă aceste măsuri nu au fost luate anterior. Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asiguratorii sunt executorii. Când instanţa nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile, potrivit art. 346 C.pr.pen., măsurile asiguratorii se menţin.Aceste măsuri vor înceta însă de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei penale.

V.3. PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI După deliberarea efectuată de completul de judecată, este necesar ca hotărârea la care s-a oprit instanţa să fie adusă la cunoştinţa, atât a părţilor, cât şi a publicului. Această activitate se face prin pronunţarea hotărârii. Hotărârea se pronunţă în şedinţa publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier. La pronunţarea hotărârii, părţile nu se citează, redactarea ei făcându-se în cel mult 20 de zile de la pronunţare. Practic, se va face doar pronunţarea dispozitivului hotărârii, deoarece, de regulă, ea nici nu este redactată în întregime în momentul pronunţării ei. Deci, ceea ce se pronunţă este minuta încheiată, al cărei cuprins se va regăsi în dispozitivul hotărârii ce urmează a fi redactată. După pronunţare, preşedintele completului de judecată va explica părţilor prezente că pot declara apel sau, după caz, recurs împotriva ei. De altfel, această menţiune va fi inserată şi în dispozitivul hotărârii. În caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendare condiţionată a executării pedepsei sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori la executarea pedepsei la locul de muncă, în momentul pronunţării, preşedintele atrage atenţia celui condamnat asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executării pedepsei la locul de muncă. Dacă inculpatul nu este prezent şi instanţa apreciază că nu este necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă în care i se atrage atenţia asupra obligaţiilor pe care le are. Când părţile au lipsit, atât la judecată, cât şi la pronunţare, instanţa este obligată să comunice celor absenţi copii de pe dispozitivul hotărârii. Nu se vor face comunicări părţilor care au lipsit numai la pronunţare. Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, care au lipsit la pronunţarea hotărârii, li se vor comunica, totuşi, copii de pe dispozitivul hotărârii. Această derogare a legii este dată datorită imposibilităţii de mişcare a inculpaţilor prevăzuţi, astfel încât, datorită acesteia, ei nu pot avea posibilitatea de a afla hotărârea instanţei. Conţinutul hotărârii judecătoreşti trebuie să slujească realizării următoarelor obiective: i) să permită verificarea dacă judecata s-a desfăşurat cu respectarea legalităţii şi, în special, a dispoziţiilor care garantează drepturile părţilor şi asigură stabilirea adevărului; ii) să constituie o garanţie că nimic din ceea ce formează obiectul judecăţii nu este lăsat de către instanţă în afara examinării şi că soluţia pronunţată este rezultatul firesc al acestei examinări; iii) să asigure exacta executare a celor hotărâte de instanţă. Hotărârea judecătorească este structurată în trei părţi. Acestea sunt precizate de art. 354 C.pr.pen: a) partea introductivă, care se numeşte şi practicaua hotărârii. Ea trebuie să permită verificarea faptului că judecata s-a desfăşurat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale. Această parte va reflecta modul de desfăşurare a activităţii şi va cuprinde menţiunile prevăzute de art. 305 C.pr.pen. Astfel, în ea se vor reflecta: ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică; numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi a celorlalte părţi care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit; enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta; înscrisurile care s-au citit în şedinţă; cererile, de orice natură, formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces; concluziile procurorului şi ale părţilor; măsurile luate în cursul şedinţei. În cazul în care s-a redactat o încheiere de şedinţă, partea introductivă se va

limita numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei; data pronunţării hotărârii; locul unde a fost judecată cauza; numele şi prenumele membrilor completului, ale procurorului şi ale grefierului, cu menţiunea că celelalte date au fost precizate în încheierea de şedinţă. În hotărârile instanţelor militare se vor indica şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului, precum şi gradul inculpatului, dacă acesta este militar. b) Expunerea (considerentele hotărârii) va cuprinde motivarea pe baza căreia se bazează dispozitivul hotărârii. Ea este, de regulă, parea cea mai amplă a hotărârii. Conform art. 356 C.pr.pen., expunerea trebuie să cuprindă: 1) datele privind identitatea părţilor; 2)descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică, dată acesteia prin actul de sesizare; 3)analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta, în hotărâre, pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea. 4) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţia dată în cauză. c) Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă rezultatul deliberării ce se află consemnat în minută. Dispozitivul reprezintă concluzia logică şi firească a aspectelor reţinute şi analizate în expunere, exprimând soluţia instanţei în rezolvarea cauzei, sub toate aspectele. Dispozitivul trebuie să fie concis, explicit, categoric, autoritar, ca o comandă, fără cuvinte echivoce şi să întrebuinţeze formulele consacrate de lege sau uz. Potrivit art. 357 C.pr.pen., dispozitivul trebuie să cuprindă date privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar, în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază, precum şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei. Când instanţa va considera că executarea pedepsei se poate face la locul de muncă, dispozitivul va menţiona dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea undeşi desfăşoară activitatea sau la altă unitate. Când instanţa va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispozitivul va menţiona măsurile de supraveghere la care trebuie să se supună condamnatul, precum şi obligaţia ca, în cazul schimbării locului de muncă al condamnatului, acesta să fie comunicat şi justificat. După caz, dispozitivul trebuie să mai cuprindă cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeasă executată în acest mod; măsurile preventive; măsurile asiguratorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. În situaţia în care instanţa va pronunţa pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în hotărâre se face menţiunea că persoană condamnată este lipsită de drepturile arătate de art. 71 C.pen. ( care face referire la art. 64 C.pen., respectiv la interzicerea unor drepturi civile, cum ar fi acelea de a alege sau a fi ales,de a ocupa anumite funcţii, drepturi părinteşti sau de tutore ori curator), pe durata prevăzută de acestea. Dispozitivul trebuie să cuprindă, totdeauna, menţiunea că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat, menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-

a făcut în şedinţa publică.

POSTFAŢĂ Apariţia acestei lucrări – la începutul anului 2008 - are loc într-o perioada de intense căutări ale specialiştilor în vederea modificării Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală. De fapt, la acest moment, există mai multe formule ale acestor două coduri,una din ele chiar trecută prin filtrul parlamentarilor români, dar amânată de mai multe ori în privinţa intrării în vigoare ( spre exemplu, L.301/2004 – noul Cod Penal, urma să intre în vigoare în anul 2005, de atunci fiind amânată de mai multe ori ). De asemenea, şi în privinţa Codului de Procedură Penală au existat mai multe proiecte de modificare a acestuia – unele din ele substanţiale – însă, până în prezent, nu s-a reuşit decât modificarea anumitor articole, fără a fi realizat un veritabil act normativ nou. Cred însă că, la apariţia acestei lucrări, este, totuşi, imprevizibil momentul şi forma finală în care modificările preconizate vor dobândi caracterele unei legi pe deplin operante şi stabilă, din punct de vedere al normelor cuprinse în ea şi a aplicabilităţii lor pe o perioadă îndelungată, fără a se interveni, în timp relativ scurt, cu anumite modificări. Necesitatea unor modificari – şi mă voi referi numai la Codul de Procedură Penală – este mai mult decât necesară, cu atât mai mult cu cât consider că aceste modificări trebuie să privească în ansamblu această reglementare. Noile reglementări ar trebui, în principal, să reducă tergiversările nejustificate ale proceselor. Spre exemplu, poate că ar trebui revăzute dispoziţiile actuale ale procedurilor citării părţilor în proces. Instituirea unor posibilităţi mai largi în ceea ce priveşte citarea părţilor la proces, inclusiv prin acordarea dreptului părţii interesate de a face dovada că a comunicat citaţia celui ce urmează a se prezenta în faţa instanţei, ar fi o soluţie binevenită. Au fost numeroase situaţii în care una din părţi şi-a schimbat domiciliul sau sediul social ( în cazul persoanelor juridice ), iar procedurile de identificare a noilor adrese şi citarea la aceste noi adrese au condus la prelungirea nejustificată, şi pe întindere destul de mare a timpului, a procesului penal. Această situaţie are ca efect şi o altă actuală problemă a instanţelor judecătoreşti, respectiv, supraîncărcarea cu dosare supuse spre soluţionare. De asemenea, cred că este necesară şi o modificare în privinţa situaţiei în care

se dispune restituirea dosarului către procuror în vederea refacerii urmăririi penale, deoarece consider că o instanţă deja investită cu soluţionarea unei anume cauze penale ar trebui să aibă posibilitatea de a soluţiona respectivul dosar până la capăt. Ar fi o modalitate de reducere a timpului de soluţionare a dosarului. In privinţa procedurilor, cred că ar fi necesară introducerea unor proceduri simplificate în cazul unor infracţiuni uşoare, reduse ca pericol social şi recunoscute de infractor, care să nu mai necesite audieri ale autorului infracţiunii, martorilor etc. Astfel, în cazul infracţiunilor minore din punct de vedere al circumstanţelor, când starea de fapt este bine stabilită şi este sigur că cel vizat este autorul infracţiunii, se poate apela la o procedură simplificată, cum ar fi, de exemplu, numai o procedură scrisă desfăşurată de către organul judiciar, trecându-se peste faza audierilor, instanţa urmând numai a constata legalitatea acestei proceduri şi dispunând în cauză, în funcţie de constatările făcute de organul judiciar. De asemenea, poate că ar fi utilă şi introducerea posibilităţii încheierii unor „tranzacţii” între organul de cercetare penală şi inculpat, încheiate pe parcursul judfecăţii, instanţa urmând a lua act de cele asupra cărora s-a căzut de acord. Sigur, şi în această situaţie se pot avea în vedere doar acele infracţiuni minore, care nu prezintă un real pericol social. In final voi prezenta două Recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei ce au în vedere simplificarea justiţiei penale.

RECOMANDAREA NR. (87) 18 A COMITETULUI MINIŞTRILOR CĂTRE STATELE MEMBRE PRIVIND SIMPLIFICAREA JUSTIŢIEI PENALE (adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 sept. 1987, la a 410-a reuniune a delegaţilor miniştrilor) Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15. b din Statutul Consiliului Europei, Reamintind că scopul Consiliului Europei este de realizare unei unităţi mai strânse între statele sale membre; Considerând că o acţiune comună vizând accelerarea şi simplificarea justiţiei penale trebuie să ţină cont de condiţiile prevăzute în art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; Având în vedere sporirea cazurilor supuse justiţiei penale, în special cele al căror autor este pasibil de o pedeapsă uşoară şi problemelor cauzate de durata procedurilor penale; Considerând că întârzierea în soluţionarea cauzelor penale atrage discreditarea asupra dreptului penal şi afectează buna administrare a justiţiei; Considerând că lentoarea justiţiei penale ar putea fi remediată nu numai prin

mijloacele care îi sunt acesteia destinate şi prin modul în care aceste mijloace sunt întrebuinţate, ci mai ales printr-o mai bună definire a priorităţilor în cadrul politicii penale, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi fondul prin: - recurgerea la principiul oportunităţii urmăririi penale; - recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor minore şi a celor comune, la: o aşa-numitele proceduri sumare, o tranzacţii între autorităţile competente în materia penală şi alte autorităţi interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală, o aşa-numitele proceduri simplificate; - simplificarea procedurii jurisdicţionale ordinare; Ţinând cont de concluziile de la reuniunea miniştrilor de justiţie europeni ţinută la Montreux în 10 septembrie 1981; Recomandă guvernelor statelor membre să ia, respectând în totalitate principiile lor constituţionale şi cutumele, toate măsurile necesare pentru aplicarea următoarelor principii: 1. a.

Oportunitatea urmării penale Principiul oportunităţii urmăririi penale

1. Principiul oportunităţii urmăririi penale trebuie să fie adoptat sau aplicarea sa să se regăsească ori de câte ori contextul istoric sau Constituţia statelor membre o permit; dacă aceasta nu este posibil, trebuie gândite măsuri pentru a se ajunge la aceeaşi finalitate. 2. Puterea de a renunţa la începerea urmăririi penale sau de a-i pune acesteia capăt, pentru motive de oportunitate, trebuie să fie prevăzută expres de lege. 3. În virtutea acestui principiu, decizia de a renunţa la urmărirea penală este posibilă doar dacă organul de urmărire penală dispune de indicii suficiente de culpabilitate. 4. Acest principiu trebuie să se bazeze pe motive generale, precum interesul public. 5. Exercitând această putere, organul special, conform dreptului naţional, din în faţa legii şi cel al individualizării - din gravitatea, natura, circumstanţele - din personalitatea suspectului; - din pedeapsa care poate fi aplicată; - din efectele acestei condamnări asupra - din situaţia victimei.

competent trebuie să se inspire, în principiul general al egalităţii tuturor justiţiei penale şi, mai ales: şi consecinţele infracţiunii; suspectului; şi

6. Clasarea procedurii pe motiv de oportunitate poate să fie necondiţionată, comparată cu avertismentul, cu mustrarea, cu admonestarea sau poate fi condiţionată de impunerea anumitor reguli de conduită, de plata unei amenzi, de despăgubirea victimei sau de punerea sub probaţiune. 7. Trebuie să existe consimţământul suspectului în toate cazurile în care e posibilă clasarea condiţionată. În cazul în care consimţământul lipseşte, organul de urmărire penală are obligaţia de a exercita acţiunea penală contra suspectului, numai dacă nu renunţă la acuzaţie pentru un alt motiv. Necontestarea măsurii luate sau executarea unei condiţii impuse în sensul paragrafului 6 poate să fie

asimilată cu consimţământul. Trebuie reglementate reguli pentru a garanta că, consimţământul este dat în cunoştinţă de cauză, liber şi fără să fie obţinut prin constrângere. 8. În general, oprirea procedurii poate să fie temporară, până la împlinirea termenului de prescripţie, sau definitivă. 9. În ceea ce priveşte clasarea condiţionată, aceasta trebuie să fie definitivă când persoana şi-a îndeplinit obligaţiile. Decizia nu poate să fie asimilată cu una judecătorească, care să urmeze regulile acesteia, cum ar fi inter alia înscrierea în cazierul judiciar, decât dacă suspectul şi-a recunoscut vina. 10. În măsura în care este posibil, decizia de clasare trebuie să fie adusă la cunoştinţa reclamantului. 11. Victima trebuie să aibă posibilitatea de a-şi putea repara ulterior prejudiciul cauzat prin infracţiune în faţa unei instanţe civile sau penale. 12. Citarea suspectului nu este necesară dacă clasarea îmbracă forma unei renunţări necondiţionate la începerea urmării penale. b.

Măsuri având acelaşi scop cu principiul oportunităţii urmăririi penale

Statele care aplică principiul legalităţii urmăririi penale trebuie să introducă sau să dezvolte recurgerea la metode care, deşi sunt diferite de cele ale oportunităţii urmăririi penale, urmăresc acelaşi scop cu acestea, şi mai ales: i. trebuie să fie sporit numărul de cazuri în care declanşarea urmăririi penale este supusă unei condiţii; în particular, când interesul public nu este primordial, întrebarea şi consimţământul victimei poate fi o condiţie prealabilă pentru începerea urmăririi penale; ii. legea trebuie să permită judecătorului să suspende sub condiţie urmărirea penală sau să înceteze urmărirea în baza unor proceduri similare celor cunoscute de organele de urmărire penală din sistemul oportunităţii.

II. a.

Proceduri sumare, tranzacţii şi proceduri simplificate Dezincriminarea, procedurile sumare şi infracţiunile minore prin natura lor

1. Sistemele juridice care fac distincţie între infracţiunile administrative şi infracţiunile penale trebuie să procedeze la dezincriminarea infracţiunilor, mai ales a infracţiunilor comune din domeniul dreptului rutier, fiscal şi vamal dacă acestea sunt delicte minore prin natura lor. 2. Pentru instrumentarea acestor infracţiuni, pentru care elementul material primează celui moral ( intenţia de a comite o infracţiune ), toate statele trebuie să recurgă la procedurile sumare sau proceduri scrise, care nu presupun intervenţia judecătorului în mod special. 3. Nu poate fi luată nici o măsură de constrângere fizică, mai ales detenţia provizorie. 4. Sancţiunile aplicate trebuie să fie în principal de natură pecuniară, iar cuantumul lor, determinat de lege, trebuie să fie în sume fixe sau forfetare. O sancţiune restrictivă sau privativă de drepturi, excluzând însă lipsirea totală de libertate, poate să fie aplicată doar în cazurile prevăzute de lege.

5. Aceste sancţiuni pecuniare pot să fie aplicate pe loc de agentul constatator sau să fie notificate suspectului ulterior de autoritatea competentă, administrativă sau judecătorească, care poate recurge, în acest caz, la mijloace electronice de încasare, ţinându-se cont de numărul de cazuri pe care le are de rezolvat. 6. Acest mod de a proceda, care trebuie să fie considerat ca o propunere făcută suspectului, trebuie să fie acceptat expres sau tacit, plata unei amenzi sau executarea sancţiunii echivalând cu acceptarea. În cazul acceptării tacite, procedura de notificare trebuie să respecte fără niciun dubiu toate drepturile destinatarului. 7. Acceptarea acestei propuneri, în caz de executare, exclude orice urmărire penală având la bază aceleaşi motive (ne bis in idem). 8. Această procedură trebuie să rezerve suspectului dreptul de a prezenta cazul său în faţa unei instanţe judecătoreşti. b.

Tranzacţii necontencioase

1. Respectând prevederile Constituţiilor lor, statele membre trebuie să revadă legislaţia cu privire la atribuţiile autorităţilor competente în materie penală şi ale altor autorităţi ce pot interveni în procedura tranzacţiei, mai ales pentru infracţiunile minore, având la bază principiile următoare: 2. Legea va reglementa condiţiile de tranzacţionare propuse suspectului de către autoritate, mai ales: i. plata unei sume de bani către stat sau către o instituţie de utilitate publică sau de binefacere; ii. restituirea bunurilor şi a avantajelor obţinute prin comiterea infracţiunii; iii. despăgubirea victimei fie înaintea tranzacţiei, fie ca element al acesteia. 3. Competenţa autorităţilor care pot propune tranzacţia şi categoriile de infracţiuni vizate trebuie să fie determinate de lege. Autoritatea ar trebui să poată să-şi revizuiască propunerea sa, în favoarea suspectului, ţinând cont de eventualele obiecţii ale acestuia. 4. Autoritatea ar trebui să precizeze condiţiile în care se poate recurge la tranzacţie şi ar trebui să adopte principii directoare şi un barem al sumelor de plată, pentru a fi respectat pe cât se poate de mult principiul egalităţii în faţa legii. În acest sens, este necesar să se publice aceste condiţii, principiile directoare şi baremul. 5. Suspectul care nu doreşte să cadă la învoială ar trebui întotdeauna să aibă posibilitatea de a nu răspunde la propunere sau să respingă oferta. 6. Acceptarea tranzacţiei va înlătura definitiv exercitarea acţiunii penale, dacă suspectul va îndeplini condiţiile care i-au fost propuse. 7. Autoritatea va publica, apărând anonimatul suspecţilor, un raport anual privind modul în care ea şi-a exercitat atribuţiile în legătură cu tranzacţia. c. Procedura simplificată în infracţiunile minore din punct de vedere al circumstanţelor 1. În cazul infracţiunilor minore din punct de vedere al circumstanţelor, când starea de fapt este bine stabilită şi pare sigur că cel vizat este autorul

infracţiunii, se poate apela la procedurile simplificate, adică la procedurile scrise desfăşurate de către autoritatea judiciară, trecându-se peste faza audierilor şi putându-se da direct decizii asimilate celor date de judecători, cum ar fi o ordonanţa penală. 2. O asemenea ordonanţă penală trebuie să conţină elementele necesare unei bune informări a inculpatului în ceea ce priveşte consecinţele acceptării sale. Trebuie să i se aducă la cunoştinţă într-o manieră clară şi sigură că poate beneficia de o amânare pe o durată rezonabilă în scopul unei eventuale consultări cu un avocat. 3. Sancţiunile aplicate prin actul de ordonanţă penală trebuie să fie limitate la sancţiuni pecuniare şi la decăderea din drepturi, fiind exclusă privarea de libertate. 4. Consimţământul suspectului la ordonanţa penală poate să fie expres sau tacit şi să atragă prin sine asimilarea ordonanţei cu o hotărâre pronunţată de judecător în forma ordinară cu toate consecinţele sale de drept 5. Împotrivirea suspectului la ordonanţa penală, împotrivire care nu trebuie să fie motivată, atrage ipso facto anularea ordonanţei penale şi declanşarea procedurii ordinare, fără ca interdicţia reformatio in peius să fie pusă în aplicare. 6. Independent de ordonanţa penală, trebuie să fie posibilă, în egală măsură, renunţarea la dezbateri în faţa instanţei când presupusul infractor cere, cu aprobarea organului de urmărire penală, să se pronunţe împotriva sa o pedeapsă alternativă, dacă Ministerul Public nu obiectează împotriva acestei proceduri şi dacă judecătorul consideră oportun să dea rezolvare unei asemenea cereri. III.

Simplificarea procedurii judecătoreşti ordinare

a. Ancheta înainte şi în timpul dezbaterii în faţa instanţei 1. În condiţiile în care se efectuează o anchetă prealabilă sesizării instanţei de judecată aceasta trebuie să fie condusă de autoritate judiciară ca o garanţie pentru justiţiabil, dar nu trebuie să îmbrace un caracter universal sau obligatoriu. 2. Ancheta prealabilă poate să fie limitată la cazurile în care pare că ea este utilă la finalizarea cazurilor şi la stabilirea nevinovăţiei sau vinovăţiei suspecţilor. 3. Utilitatea anchetei prealabile trebuie să fie apreciată de către o autoritate judiciară, ţinându-se cont de rezultatele anchetei poliţieneşti, de gravitatea şi complexitatea infracţiunii, de recunoaşterea sau de nerecunoaşterea faptelor de către suspect. 4. Dacă există o anchetă prealabilă, aceasta trebuie să fie efectuată după o procedură care să elimine toate formalităţile inutile şi care să evite mai ales necesitatea unei audieri formale a martorilor atunci când faptele nu sunt contestate de suspect. 5. Dacă autoritatea judiciară competentă nu consideră că este utilă o anchetă prealabilă, instanţa judecătorească trebuie să fie sesizată în mod direct. 6. În sistemele care cunosc ancheta prealabilă, posibilitatea de a se renunţa la această procedură trebuie să fie completată de o triplă garanţie: - în stadiul anchetei poliţieneşti, atât prin direcţionarea şi controlul care

trebuie exercitat de autoritatea judiciară asupra acţiunii poliţiei, cât şi printr-o mai bună luare în calcul a drepturilor suspectului în acest stadiu; - arestarea preventivă a suspecţilor după finalizarea anchetei poliţieneşti până la înfăţişarea lor în faţa unei instanţe trebuie să fie controlată judiciar în toate cazurile de unul sau de mai mulţi judecători independenţi; - în stadiul dezbaterilor, instanţa ar trebui să fie în măsură să facă investigaţii definitive, în scopul convingerii sale asupra validităţii acuzaţiei cu care a fost sesizată şi, dacă este necesar, să solicite unei autorităţi judiciare independente să facă investigaţii suplimentare. 7. De fiecare dată când cutumele constituţionale şi jurisprudenţa o permit, ar trebui să se instituie fie procedura "guilty pleas” (recunoaştere a vinovăţiei) prin care inculpatul este chemat să se înfăţişeze în faţa unei instanţe într-un stadiu incipient al procedurii pentru a declara în mod public dacă recunoaşte sau neagă acuzaţiile reţinute împotriva lui, fie o procedură similară. Într-un asemenea caz, judecătorul ar trebui să poată să renunţe în tot sau în parte la faza anchetei şi să treacă imediat la analiza personalităţii inculpatului, la pronunţarea pedepsei şi, dacă este cazul, la decizia asupra reparării prejudiciului. 8. i. Procedura "guilty plea” trebuie să fie aplicată de o instanţă judecătorească, în public. ii. Trebuie să existe un răspuns pozitiv al inculpatului faţă de acuzaţia contra sa. iii. Înainte de a se pronunţă o sancţiune în procedura "guilty plea” judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a asculta cele două părţi din cauză. 9. Dacă la audierea sa, inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia, ancheta ar trebui să fie redusă la acele acte absolut necesare pentru stabilirea faptelor, ţinânduse cont de procedura anterioară fazei judecătoreşti. Ar trebui să se evite, mai ales în măsura în care este posibil, procedura audierii martorilor deja ascultaţi de către o autoritate judiciară. b. Procedura dezbaterilor în faţa instanţei 1. Legea fiecărui stat membru ar trebui să favorizeze reunirea procedurilor penale având în cauză acelaşi acuzat oricare ar fi locul unde infracţiunile au fost comise, pentru a evita hotărâri succesive luate de către tribunale diferite. 2. În timpul dezbaterilor ar trebui să se renunţe la toate formalităţile inutile. Mai ales, nu ar trebui să se poată declara o procedură nulă şi fără efect pentru anumite vicii decât în cazuri strict delimitate, fiind ştiut că neobservarea exigenţelor ar putea produce un prejudiciu real intereselor acuzării sau ale apărării. 3. Statele membre ar trebui să permită jurisdicţiilor, cel puţin pentru infracţiunile minore şi ţinând seama de natura pedepsei prevăzute, să decidă în absenţa inculpatului, dacă acestuia i-au fost aduse la cunoştinţă cu respectarea formelor legale data audierii şi dreptul său de a fi reprezentat de un avocat sau într-o altă manieră. c. Motivarea şi pronunţarea simplificată a hotărârilor judecătoreşti 1. Soluţia trebuie pronunţată într-un termen limită, dacă inculpatul este în stare de detenţie provizorie pentru infracţiunea în cauză. 2. Dacă dezbaterile sunt înregistrate pe bandă magnetică sau dacă acestea nu aduc elemente noi faţă de cele aflate deja la dosar, consemnarea în scris a derulării procesului trebuie să fie redusă la minimum şi să fie limitată la

consemnări într-un proces verbal sumar. 3. Dacă Constituţia o permite, atunci când decizia judecătorului priveşte infracţiuni care nu sunt grave sau dacă părţile sunt de acord, judecătorul trebuie să poată să renunţe la luarea unei hotărâri scrise şi să se limiteze la o menţiune în dosar. 4. Atunci când, în alte cazuri, o hotărâre scrisă este necesară, aceasta ar trebui să se limiteze numai la menţiuni utile informării părţilor şi controlului autorităţii judecătoreşti de apel sau informării autorităţilor judiciare străine care ar putea să fie împuternicite cu executarea deciziei în privinţa motivării asupra vinovăţiei şi, unde este cazul, asupra pedepsei şi asupra despăgubirilor victimelor. În ceea ce priveşte procedura anchetei, ca şi prezentarea faptelor şi părţilor, judecătorul ar trebui într-un mod simplu să facă referiri la dosar, la concluziile scrise de către părţi, la consemnările scrise ale dezbaterilor sau la înregistrările acestora. 5. Regulile relative la lecturarea integrală a hotărârii de către judecători în public, atunci când acestea există, ar trebui să fie reduse, de exemplu permiţând completului - şi dacă acesta este colegial, unuia dintre membri săi, chiar în absenţa celorlalţi membri - a se limita la o lectură a deciziei asupra culpabilităţii, pedepsei şi despăgubirii victimei. 6. Comunicarea hotărârii scrise, ca şi citarea în justiţie, ar trebui să îmbrace forme simple şi rapide, precum cea poştală, la nevoie supunând inculpatul la obligaţia de a declara, în primul stadiu al procedurii, o adresă legală unde să-i poată fi trimise toate comunicările şi notificările care îi sunt destinate până la terminarea procesului. d.

Compunerea şi specializarea completelor de judecată

1. Ca principiu general, compunerea completelor de judecată ar trebui, în măsura în care Constituţia şi cutumele statelor membre o permit, să fie determinată ţinându-se cont, cu respectarea formelor legale, de gravitatea, de natura, de tehnicitatea şi de complexitatea infracţiunii. 2. Atunci când infracţiunile sunt judecate de un complet de magistraţi profesionişti, numărul judecătorilor participanţi ar trebui să fie limitat la minimum. De fiecare dată când nivelul gravităţii infracţiunii o permite, infracţiunea ar trebui să fie judecată de un singur judecător. 3. Intervenţia unui juriu ar trebui să fie o procedură de judecată rezervată unei categorii de infracţiuni grave bine determinate. Organizarea procesului ar trebui să tindă la facilitarea sarcinilor juriului; în special, judecătorul ar trebui să expună juraţilor pe cât se poate de clar, la începutul deliberării, problemele pe care la au de soluţionat şi normele aplicabile în speţă. 4. Atunci când problema culpabilităţii este soluţionată de un juriu, sau de un complet de judecători profesionişti, sau de magistraţi profesionişti împreună cu asesori neprofesionişti, decizia trebuie să fie luată cu majoritate simplă sau calificată, nefiind necesară unanimitatea. 5. Soluţionarea cazurilor în care administrarea probelor apare foarte complexă din punct de vedere tehnic, cum ar fi cele de criminalitate economică, ar trebui să fie încredinţată unor funcţionari şi unor magistraţi înzestraţi cu pregătirea, cunoştinţele şi cu experienţa necesare. 6. Atunci când este cazul şi Constituţia o permite, aceste infracţiuni ar trebui să fie rezolvate de organele de urmărire penală, de instrucţie şi eventual de judecată, fie instituite, fie constituite special pentru a face faţă

dificultăţilor pe care natura şi complexitatea acestor infracţiuni le aduc justiţiei penale.

RECOMANDAREA NR. (99) 19 A COMITETULUI MINIŞTRILOR CĂTRE STATELE MEMBRE PRIVIND MEDIEREA ÎN MATERIE PENALĂ (adoptată de Comitetului Miniştrilor în 15 sept.1999, la a 679-a reuniune a delegaţilor miniştrilor) Comitetul Miniştrilor, în virtutea art.15.b. din Statutul Consiliului Europei, Observând că statele membre tind din ce în ce mai mult să recurgă la mediere în materie penală, ca opţiune flexibilă şi cuprinzătoare, axată pe rezolvarea problemei şi pe implicarea părţilor, în completarea sau ca alternativă a procedurii penale tradiţionale; Considerând că e necesar a permite o participare personală activă a victimei, a infractorului şi a tuturor celor care sunt priviţi ca părţi, dar şi implicarea comunităţii în procedura penală; Recunoscând interesul legitim al victimelor de a li se face auzită vocea în ceea ce priveşte consecinţele victimizării lor, de a comunica cu infractorii şi de a obţine scuze şi reparaţii; Considerând că este important a întări inculpaţilor sentimentul responsabilităţii şi de a oferi acestora ocazii concrete de a se îndrepta, ceea ce ar facilita reinserţia şi reabilitarea, Recunoscând că medierea poate să contribuie la conştientizarea rolului important pe care individul şi comunitatea îl au în generarea şi instrumentarea infracţiunilor şi în rezolvarea conflictelor legate de acestea, precum şi la ceea ce justiţia penală aspiră, adică la rezultate mai constructive şi mai puţin represive; Recunoscând că medierea presupune abilităţi particulare şi cere coduri de practică şi pregătire acreditată; Considerând importanţa contribuţiei potenţialelor organisme non-

guvernamentale şi a comunităţilor locale în medierea în materie penală şi necesitatea de a se conjuga eforturile iniţiativelor publice şi private, Luând în considerare exigenţele Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; În spiritul Convenţiei europene privind exerciţiului drepturilor copiilor ca şi Recomandările nr. (85) 11 asupra poziţiei victimei în dreptul penal şi procedura penală, nr. (87) 18 privind simplificarea justiţiei penale, nr. (87) 21 asupra asistenţei victimelor şi a prevenirii victimizării, nr. (87) 20 privind reacţiile sociale faţă de delicvenţă juvenilă, nr. (88) 6 privind reacţiile sociale faţă de comportamentul infracţional al tinerilor proveniţi din familiile emigrante, nr. (92) 16 privind reglementările europene asupra sancţiunilor şi măsurilor aplicate în comunitate, nr. (95) 12 privind administrarea justiţiei penale şi nr. (98) 1 privind medierea familială; Recomandă guvernelor statelor membre să ia în considerare principiile enunţate în anexa prezentei Recomandări, atunci când statele vor dezvolta medierea în materie penală şi să dea acestui text cea mai largă aplicare posibilă.

Anexă la Recomandarea nr. (99) 19 I. Definiţie Prezentele principii directoare se aplică în toate situaţiile, permiţând victimei şi infractorului să participe activ, dacă aceştia îşi dau consimţământul, la soluţionarea dificultăţilor rezultate din infracţiune cu ajutorul unui terţ independent (mediator). II.

Principii generale

1. Medierea în materie penală nu ar trebui să intervină decât dacă părţile îşi dau acordul în mod liber. Părţile ar trebui, în plus, să aibă posibilitatea de a reveni asupra consimţământului în orice moment pe parcursul medierii. 2. Discuţiile privitoare la mediere sunt confidenţiale şi nu pot să fie utilizate ulterior, fără acordul părţilor. 3. Medierea în materie penală ar trebui să fie un serviciu disponibil în mod general. 4. Medierea în materie penală ar trebuie să fie posibilă în toate fazele procedurii pe care le parcurge justiţia penale. 5. Serviciile medierii ar trebui să aibă o autonomie suficientă în cadrul sistemului de justiţie penală. III.

Fundamentul juridic

6.

Legislaţia ar trebui să faciliteze medierea în materie penală.

7. Ar trebui să fie stabilite nişte principii directoare privind recurgerea la mediere în materie penală. Principiile ar trebui să se refere la condiţiile de trimitere a cauzelor la serviciile de mediere şi la instrumentarea cauzelor

ulterior medierii. 8. Procedura medierii ar trebui să fie conformă garanţiilor fundamentale; în particular, părţile ar trebui să aibă dreptul la asistenţă judiciară şi, când e cazul, să aibă dreptul la traducător/interpret. Minorii ar trebui, în plus, să aibă dreptul la asistenţă parentală. IV.

Funcţionarea justiţiei penale în relaţie cu medierea

9. Decizia de a trimite un caz penal spre mediere, ca şi evaluarea rezultatului procedurii de mediere ar trebui să fie de competenţa exclusivă a autorităţilor judiciare. 10. Înainte de acceptarea medierii, părţile ar trebui să fie pe deplin informate în legătură cu drepturile lor, cu natura procedurii de mediere şi în legătură cu posibilele consecinţe ale deciziei lor. 11. Nici victima, nici infractorul nu ar trebui să fie determinaţi prin mijloace incorecte să accepte medierea. 12. Pentru minorii care participă la procedura de mediere în materie penală ar trebui să existe o reglementare specială şi garanţii legale. 13. Medierea nu ar trebui să fie urmată dacă una dintre părţile principale nu este capabilă să înţeleagă scopul procedurii. 14. Punctul de plecare în mediere ar trebui să fie, în principiu, recunoaşterea de către cele două părţi a faptelor principale ale cauzei. Participarea la mediere nu ar trebui să fie utilizată ca o probă în dovedirea vinovăţiei în procedurile judiciare ulterioare. 15. Aspecte privind anumiţi factori precum vârsta, maturitatea sau capacitatea intelectuală a părţilor, ar trebui să fie luate în considerare înainte de a se decide să se recurgă la mediere. 16. Decizia de a supune medierii o cauză penală, ar trebui să fie însoţită de un termen limită rezonabil, în cadrul căruia autorităţile judiciare competente ar trebui să fie informate de stadiul procedurii de mediere. 17. Soluţiile date în funcţie de rezultatele medierii ar trebui să aibă acelaşi statut precum deciziile sau hotărârile judecătoreşti şi ar trebui să interzică urmărirea penală pentru aceleaşi fapte . 18. Atunci când cazul este retrimis autorităţilor judiciare fără să se ajungă la un acord între părţi sau după ce părţile nu au reuşit să pună în aplicare acordul, decizia asupra modului în care urmează a se proceda trebuie luată fără amânare. V.

Funcţionarea medierii

V1.

Norme

19.

Serviciile de mediere ar trebui să fie guvernate de norme recunoscute.

20. Serviciile de mediere ar trebui să beneficieze de o autonomie suficientă pentru a-şi îndeplini funcţiile ce le revin. Trebuie dezvoltate norme de competenţă şi reguli de etică, ca şi o procedură de selectare, de formare şi de apreciere a mediatorilor. 21.

Serviciile de mediere ar trebui să fie plasate sub supravegherea unui organ

competent.

V2.

Calificarea şi formarea mediatorilor

22. Mediatorii ar trebui să fie recrutaţi din toate sectoarele societăţii şi să posede în general o bună înţelegere a culturilor şi comunităţilor locale. 23. Mediatorii ar trebui să fie capabili să facă dovada unei judecaţi sănătoase şi a unor calităţi interpersonale necesare exerciţiului funcţiei lor. 24. Mediatorii ar trebui să primească o formare iniţială înainte de a fi numiţi în funcţie, precum şi o formare continuă pe parcursul activităţii lor. Formarea lor ar trebui să privească asigurarea unui nivel de competenţă ridicat, ţinând cont de aptitudinile de a soluţiona conflictele, de exigenţele specifice pe care le implică munca cu victimele şi infractorii, de cunoştinţele de bază ale sistemului judiciar penal. V3.

Instrumentarea cazurilor individuale

25. Înainte de a începe să se ocupe de un caz, mediatorul ar trebui să fie informat de toate faptele pertinente şi ar trebui să primească toate documentele necesare de la autorităţile judiciare competente. 26. Medierea ar trebui să se desfăşoare de o manieră imparţială, bazată pe faptele cauzei şi pe nevoile şi dorinţele părţilor. Mediatorul ar trebui să respecte întotdeauna demnitatea părţilor şi să vegheze ca părţile să se trateze cu respect reciproc. 27. Mediatorul are sarcina de a asigura un mediu sigur şi confortabil pentru mediere. Mediatorul ar trebui să fie sensibil la vulnerabilitatea părţilor. 28. Medierea ar trebui să fie condusă eficient, dar într-un ritm acceptabil pentru părţi. 29.

Medierea ar trebui să se facă cu uşile închise (in camera).

30. Respectând principiul confidenţialităţii, mediatorul ar trebui să sesizeze autorităţile competente sau persoanele vizate cu toate informaţiile privind iminenţa unei infracţiuni grave, despre care el ar putea lua cunoştinţă în timpul medierii. V4.

Rezultatul medierii

31. Înţelegerea părţilor ar trebui să fie finalizată în mod voluntar de către părţi. Acordurile nu ar trebui să conţină decât nişte obligaţii rezonabile şi proporţionale. 32. Mediatorul ar trebui să raporteze autorităţilor judiciare măsurile luate şi rezultatul medierii. Raportul mediatorului nu ar trebui să destăinuiască conţinutul şedinţei de mediere, nici să exprime aprecieri cu privire la comportamentul părţilor în timpul medierii. VI.

Evoluţia medierii

33. Ar trebui să aibă loc consultări regulate între autorităţile judiciare penale şi serviciile de mediere în vederea dezvoltării colaborării lor.

34. Guvernele statelor membre ar trebui să promoveze cercetarea şi evaluarea medierii în materie penală.

CUPRINS Prefaţă 3 Cuvânt înainte 4 Capitolul I Notiuni introductive privind judecarea cauzelor penale

6

Capitolul II Dispoziţii generale ale judecăţii 26 Capitolul III Activităţi care premerg şedinţa de judecată Capitolul III Şedinţa de judecată în prima instanţă Capitolul III Deliberarea şi rezolvarea cauzei penale. Hotărârea judecătorească 86 Postfaţă 97 Recomandarea nr. (87) 18 99 Recomandarea nr. (99) 19 112

45 49