Istoria Vietii Private - (vol. 04)

^ ta S^e-^D,*, istoria vieţii private U EUROPA FEUDAlă RENAŞTERE Volumul IV ^aducere de SLAVESCU î995

UDAiA

Carte finanţată de Guvernul României prin Ministerul Culturii Pe copertă: LUCAS VAN LEJDEN Logodnicii Strasbourg, Musee des Beaux-Arts Histoire de Ia vie privee De l'Europe feodale â la Kenaissance '© Editions du Seuil, Paris, 1985 ISBN 2.02.008992.0 ' ISBN 973-33-0275-6 ISBN 973-33-0142-6 Toate drepturile asupra prezentei ediţii in limba română sunt rezervate Editurii Meridiane Danielie Regnier-Bohîer EXPLORAREA UNEI LITERATURI Ivire a „privatului", luare în considerare a in¬dividului, noi delimitări ale unor domenii ce vor fi considerate de acum încolo tainice sau rezervate: fie că provin din literatura limbii „oii" sau din cea a limbii „d'oc", — sursele tre¬buie folosite cu prudenţă. Ce-i drept, se vor trezi uneori iluzii, speranţa de a vedea apărând „cotidianul privat": dar nostalgia acelor realia nu va uita că acest tip de surse prezintă locuri şi grupuri umane dirijate de coduri literare şi că intimitatea care pare a se revela cade în grija, metaforei. Totuşi, ficţiunile pot pretinde la o altă formă de verosimil, narativă de data aceasta, ale cărei legi sunt coerente. Literatura ştie să dea viaţă unor simple schiţări ale spa¬ţiului aievea ori visat, sau câtorva protagonişti privilegiaţi: de la un loc la altul, de la un con¬flict la o conciliere, literatura completează ceea ce ştersese în aparenţă. Ea sugerează, sub forma unor scenarii fantasmatice, o evaluare extrem de sensibilă a raporturilor individului cu co¬lectivitatea, este matricea frontierelor lor fluc¬tuante şi utopice: într-adevăr, individul poate fi exclus sau exilat din spaţiul colectiv; dar poate de asemenea să se excludă singur pen¬tru a se ancora voit într-un spaţiu rezervat; va putea — chiar în mijlocul spaţiilor şi al valo¬rilor comunitare —■ să pornească în căutarea adevărurilor „private". Dacă celula familială pare a se dizolva sub impactul puterilor male¬fice, sfârşitul povestirii duce adesea Ia o re¬staurare a unităţii iniţiale, ameliorate şi Îm¬bogăţite. în paginile ce urmează au fost privilegiate anumite aspecte ale problematicii şi n-au putut fi analizate mai amănunţit decât unele puncte nevralgice cărora imaginarul le-a dat viaţă, câteva itinerarii de excludere care-i îngăduie individului reintegrări progresive ale căror semne culturale sunt extrem de semnificative: obsesia Dublului şi conştiinţa rivalităţilor fami¬liale care capătă, în ficţiune, trăsăturile unei concilieri exemplare: costumul, podoaba, goli¬ciunea care privesc, în diferitele lor modali¬tăţi, codul colectiv ocultat, uitat, reînvăţat de către individ; în sfârşit, locurile care, în mod simbolic, sunt atribuite grupurilor ce îşi împart locuinţa unde domneşte, adesea prizonier, gi-neceul. Nu sunt numeroase detaliile de acest gen, care ar putea întocmi o istorie a cotidianu¬lui, o suită de tablouri de gen: în schimb este prezentă o evaluare constantă şi fragilă a sta¬tutului individului, a acestui pribeag al lite¬raturii curteneşti care se detaşează de grup ca un mugur şi se întoarce la el după un itine¬rar fecund, regăsind structura comunitară care, fie chiar ficţională, nu este niciodată amenin¬ţată de

1

dezintegrare. In ciuda transgresării tra¬gice din care s-a constituit unul din miturile Occidentului, în ciuda zguduirii profunde pe care o îndură lumea arthuriană când se cuibă¬reşte într-însa bănuiala, figura regelui, Marc sau Arthur, nu suferă nici o întinare. Totuşi, în secolul al XHI-lea, în Doamna de Vergi, pu¬terea se compromite, amestecându-se într-o dramă privată, iar dacă, în alte povestiri, do¬mină exaltarea vieţii de la Curte şi a bucuriei colective, intriga se transformă într-o anecdotă „privată". Mai târziu, universul fictiv poate revela un net decalaj al poziţiei individului faţă de colectivitate: minciuna şi masca le alterează raporturile. încercarea din lumea arthuriană

rare unea dragostea cu aventura, eare-l lega pe erou de comunitate, ii cedează locul tainei. întâietatea câştigată de Jean de Paris, înteme¬iată pe buna utilizare a gab *-ului, îi va permite să-şi cucerească mândra cu ajutorul unor mij¬loace de ordin vizual de care desăvârşirea per¬sonală rămâne străină. Paralel, şi vreme îndelungată, evoluţia li¬teraturii în ansamblul ei vădeşte apariţia ane¬voioasă a reprezentărilor individului. Poezia lasă locul expresiei unei conştiinţe însingurate, unui lirism mai „individualizat", care pare a se distanţa de acei topoi învestiţi în tihnă de către trubaduri şi truveri. Cât despre lite-ratura,-mărturie, memorii şi cronici, semnele de enunţare care pretind să oculteze neutrali¬tatea discursului trădează grija evidentă de a-l pune în scenă, pe autorul lor. Raporturile dintre individ şi colectivitate: sursele literare mai ştiu încă să le evoce de-a lungul unor timpuri în aparenţă biologice şi al unor gesturi într-adevăr „private". Astfel, funcţia somnului face parte dintr-o durată sim¬bolică a fiinţei, traumatizată şi amnezică, care, pentru a fi restituită ordinii omeneşti, trebuie să treacă obligatoriu prin acest înveliş, îngreu-narea conştiinţei, somnul foetal care-i permite să renască la viaţa colectivă. Dar, în lumina neîncrederii pe care Evul Mediu a manifestat-o deseori faţă de singurătate, poartă deschisă Sa¬tanei, vom fi atenţi la orice semn de valorizare a spaţiului intim, de retragere în sine, de des¬făşurare a ariei mintale, la acel fenomen ciu¬dat al visului drept cadru al ficţiunii literare, la bâjbâielile obsedante ale certitudinilor sau ale umbrelor conştiinţei. Departe de noi ispita de a vedea în aceste surse reflectări, texte-oglindă. Evitând orice grilă cronologică prea riguroasă, în măsura în care prevalează în ca¬zul imaginarului acel principiu de zămislire a • textelor pe care-l reprezintă asumarea orizon*' gab: glumă, şotie. (n. ir.) ■ tului aşteptării care condiţiona remanierile şi reluările, va trebui, dimpotrivă, să privim fic¬ţiunile ca pe nişte puneri în scenă ce răspund obsesiilor, pulsiunilor sau tensiunilor către solu¬ţii mulţumitoare pentru conştiinţe, ecouri a ceea ce iese la suprafaţă în textele normative care pretind să-i atribuie individului, şi mai ales femeii, locul său în colectivitate. Iar dacă fic¬ţiunile sunt invocate într-o arheologie literară a privatului, aceasta se va întâmpla în terme¬nii statutului imaginar atribuit celui care, trep¬tat, se desemnează ca individul ce are drept la cuvânt şi la tăcere, la identitate şi la mască. SPAŢIU Şl IMAGINAR DE LA ÎMCHîDEREA APÂSÂTOÂRE LA FERICIREA DE A FI ÎNCH!S Confruntat cu bipolaritatea reprezentărilor în¬chiderii, cititorul şovăie între ameninţare şi pro¬tecţie." Loc împrejmuit-înehisoare, precum locuinţa Zgârceniei descrisă de Rutebeuf, în¬carnare a anti-convivialităţii, dispozitiv de cap¬tură care-l supune pe vizitator capriciilor stă¬pânei acelor locuri, „mai mult moartă decât vie", închidere periculoasă încă a caselor prea temeinic ferecate pe care un Robert de Blois le opune porţilor larg deschise, iar dacă, în Visul despre infern, Raoul de Houdenc ne spune că în Franţa, vai! tot omul îşi închide uşa, pe când în infern se ştie a cina cu ,,porţile des¬chise", în Blancanâin şi Trufaşa din iubire este exprimat regretul după acele timpuri apuse când nimeni nu avea un paznic la uşa sa. în¬chiderea apare deci ca un baraj în faţa unui ideal de sociabilitate, a liberei circulaţii de bunuri şi de fiinţe, şi în special a libertăţii de a lua masa împreună. Or, „masa, s-o ştiţi bine, aşază temeiurile prieteniei", amintesc învăţă¬mintele lui Robert de Ho. în opoziţie cu această reprezentare negativă a închiderii, este semnificativ de notat, prin¬tre textele care vorbesc în favoarea femeilor, că o pledoarie din secolul al XlII-lea integrează un argument de ordin spaţial: femeilor le-a fost dată „fericita soartă de a se fi născut în¬chise'1. Domnul l-a aşezat pe bărbat în mijlocul raiului. L-a adormit, extrăgându-i apoi coasta din care s-a întrupat Eva, înzestrată astfel cu o dublă închidere: aceea a raiului şi aceea a trupului bărbatului. Închidere benefică în ochii autorului care opune spaţiul dinăuntru spaţiu¬lui din afară: „Judecaţi şi domniile voastre dacă nu i-a arătat mai multă dragoste decât băr¬batului, de vreme ce l-a creat pe acesta în ex¬terior". Spaţiul posedat de privire

2

Când spaţiul apare drept obiectul unei pose¬siuni- globale săvârşite de privirea înzestrată cu omnivedere, este vorba de reprezentarea în general foarte liniştitoare a unei stratificări a închiderilor: un spaţiu elaborat şj locuit se iveşte din aceste vederi panoramice, un spaţiu „to¬tal", protejat şi construit, care duce uşor la perceperea unui spaţiu estetic: „Acest loc nu poate fi atacat din nici o parte: şi nici nu poate fi învins prin înfometare. A fost întărit de re¬gele Evrain, care l-a ţinut sub autoritatea sa, dar respectându-i privilegiile în toate zilele vie¬ţii sale, şi o va face cât va trăi. Iar dacă l-a împrejmuit cu ziduri, nu a făcut-o pentru că se temea de cineva, ci pentru că astfel îl făcea mai frumos" (Erec şi Enicle). O protecţie care este şi funcţională: trădă¬torul care, în CUges, îl înşeală pe Arthur întă¬reşte castelul cu o dublă incintă de ziduri, „uluci, şanţuri, poduri mobile, tranşee, garduri şi obstacole, porţi din fier culisante şi un mare plonjon din blocuri de piatră pătrate", astfel încât nici nu este nevoie să se recurgă la o 10 uşă închisă: închidere protectoare şi defensivă care, în anumite scenarii private, poate chiar să capete un sprijin vegetal. în Calul sur, de pildă, casa fortificată, înălţată pe o stâncă, este împrejmuită de un şanţ, de un gard de mără¬cini şi, pe deasupra, de „codrul des şi singu¬ratic". Imaginarului îi place să insiste asupra no¬ţiunii de loc închis înălţându-se într-un spaţiu amplu, cu elemente constitutive care ilustrează, nu numai puterea şi protecţia, dar şi interdic¬ţia, în Cânturile Măriei de Franţa, întemeiate pe scheme mitice, interdicţia de ordin institu¬ţional este de o precizie surprinzătoare, deşi legile narative ale acestor povestiri sunt înte-, meiate, de fapt, pe economie. Astfel, în Gui-gemar, cavalerul rănit nimereşte într-o lume prohibită în care soţul şi-a ferecat soţia: un loc împrejmuit cu un zid din marmură verde, cu o singură intrare, păzită zi şi noapte, şi, în incintă, cu o cameră săpată pentru soţie. în Yonec, o foarte frumoasă privelişte urbană oferă un spaţiu iniţiatic tinerei femei pornite în căutarea iubitului-pasăre, un oraş cu totul închis între ziduri şi metereze, cu clădiri su¬perbe, şi, de cealaltă parte, apărat de mlaştini şi de păduri; şi, în sfârşit, de un râu. Arhitec-turile imaginare — văzute ca în oglindă — sunt calchiate pe spaţiul feudal, aşa cum o ilustrează Cântul lui Guingamor, unde apare castelul zânei. Oraşul întărit al emirului ce posedă arta ,-fermecării" în Floire şi Blanchejlor este un oraş întins, cu ziduri înalte, temeinic cimentate, prevăzut cu o sută patruzeci de porţi şi şapte sute de turnuri; în mijloc, un turn înalt de două sute de stânjeni, hiperbolă a volumelor şi a materialelor care apare ca o constantă a spa¬ţiilor utopice. Alte texte adaugă semnelor puterii notaţii economice. în Frumosul necunoscut, castelul 11

este înconjurat de mori, de râuri, de pajişti, de vii şi în Cetatea devastată, eroii zăresc dintr-o privire cuprinzătoare şi totalitară, donjoanele împrejmuite cu ziduri înalte, numeroasele lo¬cuinţe ale oraşului, un spaţiu înconjurat de păduri, vii şi imaşuri. în raport cu povestirile lui Chretien de Troyes, se constată în secolul al XlII-lea o creştere a acestor reprezentări spa¬ţiale. Punctul de vedere hărăzit privirii nu este fortuit, în măsura în care accesul la ansamblul ' semnificativ al împrejmuirilor, adesea anevo¬ios sau puţin frecvent, îl priveşte pe individul ficţiunii. într-adevăr, împrejmuirile stabilesc adesea clivaje între cei care trăiesc afară şi cei care sunt autorizaţi să locuiască în interior, în¬tre cei care sunt admişi înăuntru şi cei cărora le este interzisă şederea. Vor intra în joc spa¬ţii de tranziţie străbătute de eroul povestirilor de origine celtică: spaţiu deschis; câmpie, pă¬dure mare şi întinsă tăiată de o apă şi unde apare căprioara care-l atrage pe Graelent spre câmpie. în Căutarea Sfântului Graal, împrej¬muirea poate fi de origine divină: sosind la palatul Graalului, solid construit, Lancelot reu¬şeşte să treacă de o poartă străjuită de doi lei. înaintând pe calea principală de acces la pa¬lat, ajunge la clonjon: nici o suflare nu-l în¬tâmpină. Intră atunci în marea sală a castelu¬lui, nimereşte în faţa uşii ferecate a unei încă¬peri, închidere simbolică ce-i interzice eroului accesul la Graal. Porţile sălii se închid „fără ca nimeni să se atingă de ele", ceea ce este so¬cotit drept o „extraordinară aventură". Totuşi, zonele de închidere se pot uneori deschide, iar dacă oraşul capătă înfăţişarea unui castel, dacă acesta este înfăţişat drept spaţiu ur¬ban, spaţiul ficţiunilor devine semnul unei pu¬teri supuse uneori unei interogaţii stăruitoare: într-adevăr, spaţiul care se deschide în faţa eroului ce părăseşte lumea feudală nu dă decât într-un alt spaţiu Închis, acela al iubirii şi al interdicţiilor ei, care îmbracă forma unui spaţiu social, căci zâna este adesea o „doamnă1'' 12 de pe „alt tărâm". Nu trebuie eliminate din pro¬blematica individ/colectivitate, care se află în chiar centrul romanelor de aventuri, prezenţa unei treceri liminale, şi nici fluiditatea fron¬tierelor, hărăzită câtorva aleşi. Departe

3

de a fi o simplă pânză de fond, spaţiul colectiv al secolelor al XH-lea şi al XlII-lea este centrat pe spaţii împrejmuite din care eroul poate să scape, de unde poate fi alungat, pe care le poate cuceri. Referinţele spaţiale sunt grefate pe o reţea solidă de împrejmuiri şi chiar un loc atât de intim ca livada, rezervată în prin¬cipiu jocurilor iubirii, poate fi semnificantul unei puteri exercitate de Lumea de Dincolo, ca în încercarea finală din Erec si Enide. Angoasa unei lumi pustii Numărul mare de habitate care proslăvesc munca mâinilor şi imaginaţia unui arhitect pune în relief caracterul straniu al spaţiilor pustii, precum şi redundanţa absenţelor şi a lipsuri¬lor, în căutarea lor primejdioasă, Erec şi Enide nu au băut şi nici nu au mâncat, „căci nu se aflau în jur, chiar de ai fi mers o zi întreagă, nici castel, nici sat, nici turn, nici casă întă¬rită, nici abaţie, nici spital, nici han". în Ca¬valerul cu căruţa, fecioara plecată în căutarea lui Lancelot o porneşte în aventură: „înainte ca să-l găsească şi s'ă afle ceva despre el, cred că va fi explorat în toate sensurile nenumă¬rate ţinuturi. Dar la ce ar servi să-i povestim popasurile de noapte şi lungile zile! Degeaba a străbătut mii şi mii de drumuri, s-a scurs o lună întreagă, şi ea tot atâta ştia, nici mai mult şi nici mai puţin ca înainte: totul nu era de¬cât pur neant. într-o zi, pe când străbătea un câmp, înaintând posomorâtă şi gânditoare, ea zări în depărtare, pe un ţărm, la marginea unui braţ de mare, un turn singuratic: nu mai era altă locuinţă, fie colibă, fie castel, la o leghe împrejur (...)". 13 Omul singuratic în universul medieval, omul singuratic pare în primejdie. In Tristan de Beroul, auzind de pre¬zenţa cuplului adulter în pădurea Morrois, Marc îi adună pe cei apropiaţi pentru a-i anunţa că vrea să plece singur: „Să pleci de unul singur? îi răspund ei. S-a văzut oare vreodată un rege mai nechibzuit?" Iar Marc le răspunde: „Voi merge deci fără escortă şi fără cal. Nu mă va însoţi nici prieten, nici scutier. De data aceasta nu vă vreau în preajma mea". Situaţie excep¬ţională şi primejdioasă pe care o subliniază vorbele tatălui lui Erec, care-l roagă să ia cu sine cel puţin o parte din cavalerii săi: „Un fiu de rege nu trebuie să meargă singur!« Anu¬mite povestiri din secolul al XlIIlea dau une¬ori o prezentare foarte realistă a primejdii¬lor care pândesc la tot pasul. In Fiica conte¬lui de Pontieu, soţul dornic să întărească es¬corta soţiei sale ce străbătea o pădure, o por¬neşte pe un drum greşit: va asista la violarea, de cinci ori repetată, a soţiei sale. Dacă în Calul sur tânăra fată poate să-şi urmeze iubitul şi să se mărite cu el, aceasta se datorează „relei în¬drumări" a alaiului de nuntă. Altminteri, o femeie care călătoreşte singură poate fi, pen¬tru eroul unui cânt- anonim, o apariţie neliniş¬titoare: o va lua de soţie, spre nefericirea lui. Totuşi, există însingurări căutate şi prelun¬gite. Luând înfăţişarea unui sălaş format din-tr-o chilie cu dependinţe, cu elemente de des¬chidere spre lumea exterioară, însingurarea voită primeşte o ancorare spaţială precisă şi implică o funcţie a sihastrului în raport cu co¬lectivitatea pe care a părăsit-o. Pustnicul tră¬ieşte întotdeauna foarte departe de orice aşe¬zare omenească. în pădurea Morrois, unde sur¬ghiuniţii (forbannis) şi-au construit un adăpost precar, sihăstria lui Ogrin nu este descrisă: po¬vestirea insistă, dimpotrivă, asupra îndepărtă¬rii spaţiale şi a lungilor rătăciri prin crânguri înainte de a se ajunge la ea. Tot după lungi rătăciri găseşte Yvain o căsuţă joasă cu o fe-r restruică îngustă unde pustnicul aşază hrana hărăzită sălbaticului. In Căutarea Sfântului Graal, numeroasele întâlniri cu sihastri şi pust¬nice sunt întotdeauna precedate de o locali¬zare specifică, o cărare pierdută, o capelă, o sihăstrie în vârf de deal, în clipa retragerii, seara, vremea când îţi este îngăduit să schimbi o vorbă. Astfel, Perceval se rătăceşte: „Totuşi, luând-o în direcţia pe care a socotit-o cea mai bună, a sfârşit prin a ajunge la o capelă mică şi a bătut la fereastra pustnicei. Aceasta i-a deschis de îndată, căci nu dormea, şi, scoţând capul cât i-a fost cu putinţă, l-a întrebat cine este". Pustnica îl va lămuri că se retrăsese în acel loc sălbatic după moartea soţului ei, de frică să nu-şi piardă viaţa, şi că pusese să se clădească o casă pentru capelanul şi pentru servitorii ei, şi, pentru ea însăşi, o chilie. Gauvain şi Hector, sosind la poalele unui munte, o pornesc pe o cărare îngustă care duce în vârf, un drum atât de greu încât li se sle¬iesc toate puterile, şi abia atunci zăresc o că¬suţă amărâtă şi o capelă mititică cu o grădiniţă în , care pustnicul strângea urzici pentru cina lui. Astfel evocată prin spaţiul parcurs pen¬tru a ajunge la ea, singurătatea se arată a fi temeinic apărată. «5 I" Singurătatea ţi rostul ei Reperele acestor teritorii parcurse de cavalerii Mesei Rotunde în timpul nenumăratelor lor cău¬tări privesc, în mod fundamental, valoarea de supunere a „pământescului" faţă de „ceresc", şi, cum locurile de recluziune voluntară sunt purtătoare de sens, rru este întâmplător că sen¬sul lor se lasă căutat, ascunzându-se în spaţii tainice şi puţin accesibile. La sfârşitul secolu¬lui al XlV-lea, inaccesibilitatea locurilor va

4

15 creşte în. continuare. Raimondin, soţul Melu-sinei, după ce obţinuse de la papă iertare pen¬tru a-şi fi călcat jurământul făcut soţiei, se re¬trage la schiturile abaţiei Monserrat: este vorba de şapte schituri înşirate pe povârnişul unei stânci abrupte — Raimondin îl va ocupa pe al patrulea — atât de departe de orice locuinţă încât, văzute de sus, biserica şi abaţia par mi¬nuscule. întâlnirile cu singuraticii întru Dumnezeu nu sunt niciodată întâmplătoare în povestiri: acela care a ales să trăiască în singurătate a hotărât existenţa unor legături foarte speciale cu valorile colectivităţii părăsite în mod de¬liberat, în Yvain, pustnicul este veriga ele¬mentară care-l leagă pe sălbatic de viaţa colec¬tivă, iar în Tristan, Ogrin, care vorbeşte limba ~ Binelui şi a Răului, ştie să-i înapoieze Isoldei semnele exterioare ale reintegrării ei sociale: devine instrumentul reconcilierii, se duce la Muntele Saint-Michel din Cornouaille, cumpără blănuri şi veşminte de mătase, pe datorie sau târguindu-se, şi se înapoiază aducându-i Isol¬dei podoabele care se potrivesc unei regine! în Căutarea Sfântului Graal, rostul aventurilor îl ştiu doar sihastrii şi pustnicele: căci dacă orice aventură este percepută de erou ea posedând un sens, dar fără ca el să ştie să-i manipuleze semnele (E. Baumgartner), sihastrii sunt cei care le cunosc interpretările, de unde lungile discursuri şi nenumăratele confesiuni din po¬vestire. Este vorba în special de interpretarea viselor, arie a intimului. „Află, îi spuse pustni¬cul lui Lancelot, că această viziune este mult mai bogată în sensuri decât ar putea mulţi s-o creadă. Şi acum, ascultă-mă dacă vrei, şi-ţi voi spune care este obârşia neamului tău". In¬termediari obligatorii între Dumnezeu şi căută¬torii Graal-ului, sihastrii şi pustnicele închid în vorba lor însingurată însuşi sensul aventurilor. LOCURI SIMBOLICE în imaginarul ficţiunilor, câteva spaţii frecvent evocate sunt, mai mult decât altele, purtătoare de funcţii simbolice, cum ar fi turnul şi livada, iar dacă împărţirea şi distribuirea spaţiului in¬terior în săli şi odăi pare a avea o funcţiona¬litate reală, un obiect precum patul îşi vede atribuită o polivalenţă de semnificaţii foarte apropiate de simbol. Turnul Simbol al puterii, turnul înseamnă cucerire. Spre deosebire de Cântul lui Roland, care se petrece aproape în întregime într-un spaţiu deschis •— cu câteva zone închise, acele livezi în care împăratul Carol şi Marsile îşi adună vasalii respectivi —, Cucerirea cetăţii Orange prezintă o interesantă învestire a turnului în spaţiul intern în care pătrund Guillaume, de¬ghizat, şi tovarăşii lui. Ei intră întâi în sala de primire situată în turn, o străbat şi ajung la turnul Gloriette, ai cărui „pilaştri şi o parte din ziduri sunt din marmură", unde nu pătrunde nici o rază de soare, nici o adiere de (vânt. Ajuns în sânul însuşi al puterii Celuilalt, Guil¬laume se va apropia de domeniul privat al acestuia, de vreme ce într-o parte a încăperii a fost amenajată o livadă în trepte: acolo des¬coperă el obiectul dorinţei sale, femeia. Simbol al puterii râvnite de cuceritor, turnul este tot¬odată un spaţiu de apărare, un spaţiu de locuit şi un spaţiu al desfătării. Loc de captivitate, turnul simbolizează au-, toritatea exercitată pe nedrept, cum o ştiu prea bine eroinele cântecelor de ţesut. Totuşi, uneori turnul poate avea o funcţie de protecţie şi, în cadrul unei arhitecturi imaginare favorabile îndrăgostiţilor, joacă un rol întru totul bine¬făcător. Polivalenţă a împrejmuirilor din spa¬ţiul feudal: miză a bătăliilor, ele servesc de 17 asemenea situaţiilor de ordin privat, în exerci¬ tarea interdicţiilor exprimate de autoritate: in Cântul privighetorii, zidul devine simbolul in¬ terdicţiilor instituţionale şi sociale, la limita verosimilului. Tânăra femeie şi iubitul ei îşi tr㬠iesc dragostea într-un cadru prohibitiv... în apropiere unul de celălalt: „Vecine le erau ca¬ sele, ca şi marile săli ale donjoanelor lor. Nu era între ei alt obstacol şi altă despărţire decât un mare zid de piatră cenuşie". . ... Livada

5

Loc al privatului, loc al sociabilităţii, livada este de asemenea o mărturie a obsesiei delimi¬tărilor şi a ambivalenţei frontierelor. împrejmuirea livezii face dintr-însa în pri¬mul rând locul ideal de refugiu al iubiţilor, un loc al seducţiei şi al tainei: spaţiu circumscris, teatru în care se expun farmecele femeii ca în Cântul lui Aristotel, loc închis în care răsună tânguirile anumitor cântece de ţesut, loc de, Spionat, loc care trebuie, pentru a se sustrage j'udecăţii ce condamnă iubirile interzise, să se învăluie într-o tăcere magică, precum în Cântul lui Tydorel, în care fae-ul, fiinţa venită dintro lume feerică, vine s-o întâlnească pe regina sterilă. Când — interzisă trecerii, interzisă ie¬şirii, spaţiu de cucerit — livada devine pentru Erec locul unei încercări iniţiatice ultime, ea poate purta pecetea ambivalenţei, căci 'este totodată un loc al desfătărilor. Totuşi, livada iubiţilor este mai ales un loc ocrotitor: ea este cea care ascunde multă vreme iubirea doamnei de Vergi. Mai poate fi şi un loc al sociabilităţii, rezervat unui grup restrâns şi privind, în acest caz, mai ales femeile, ca în acel Cânt al lui Ignaure în care, jucând jocul spovedaniei, doam¬nele află că sunt toate ibovnicele aceluiaşi se¬ducător, sau în Cântul lui Tydorel, de vreme ce regina şi domnişoarele ei obişnuiesc după masă 18 să-şi petreacă acolo timpul, mâncând fructe sau odihnindu-se. Loc intim prin excelenţă de îndată ce în¬drăgostiţii rămân singuri acolo, livada este un loc fragil, punct focal al privirii curioase şi duşmănoase; dar în Cântul umbrei, locul inti¬mităţii amoroase poate, în secolul al XlII-lea, să se cristalizeze la infinit în apa acelui puţ în care iubita evazivă îşi întâlneşte Dublul, acea umbră care nu refuză inelul pe care i-l dăruieşte iubitul ei. Paradisul simţurilor Independent de funcţia lor simbolică de loc tainic al iubirilor curteneşti, departe de ase¬menea de acele livezi care se oferă transgre¬siunii, exprimând totodată seducţia şi pericolul, anumite livezi se arată a fi locuri fermecate în care născocirile minţii omeneşti se adaugă naturii, îmbogăţind-o. Teatru al simţurilor, pu¬nere în scenă a unei desfătări şi a unei sărbători nesfârşite, grădina artificială, născută din tra¬diţia aşa-numitului locus amoenus (în ficţiunile secolelor al XII-lea şi al XlII-lea, precum Floire şi Blancheflor, Cântul păsăruicii, Frumosul ne¬cunoscut sau chiar în Huon din Bordeaux, în care, în livadă, curge un izvor de viaţă şi tinereţe) permite explorarea unui spaţiu ideal şi închis, o punere în scenă bogată în virtualităţi senzo¬riale. Aceste livezi, rai de seducţii mincinoase, spaţii bogate în ademeniri desfătătoare pentru simţuri, desemnează bucuria pură a unei pauze senzoriale în care toate obiectele se conjugă pentru a solicita virtualităţile perceptive ale omului: aşezare a grădinii, floră, emanaţie de mirosuri şi sunete. Vestitoare a acelor apoteoze ale percepţiei ce vor fi grădinile manieriste, livada medievală oferă imaginea unei fericiri neameninţate de întrerupere, şi priveşte, evi¬dent, problema permanenţei nelimitate în durata ei din cauza nesecatului aflux de senzaţii; unir 19 versul floral al grădinii este o natură împinsă la paroxismul ei: lume tăcută cu virtuţi salva¬toare, bogată nu numai în esenţe felurite, dar şi darnică în „ierburi bune", îngrijite de un mis¬terios grădinar care încurajează o natură sus¬ceptibilă de a nega boala şi trecerea timpului. Mâna omului sau cea a unui vrăjitor a nivelat solul. Livada din Cântul păsăruidi apare ca fructul unei vrăjitoare (nigromance). Acolo, lu¬mina nu este agresivă, pasărea îşi dăruieşte cântecul de uitare, cântecul de dorinţă, cântecul de tinereţe, ca şi iluzia perenităţii. Lume hiper-estezicâ, ce acordă vremelnicului o întâietate de temut, de vreme ce raiul, în definitiv, este o veşnicie foarte fragilă: când pasărea piere, li¬vada se usucă şi izvorul seacă. Abolire a timpului sau timp "al veşnicei în¬toarceri: fabula socială este explicită în Păsă-ruica, ce condamnă turbulenţa timpului şi schimbarea proprietarilor livezii, când cavalerii şi doamnele sunt înlocuiţi de mojici. Această funcţie a suspendării şi a opririi timpului este bine evocată de locurile dimprejurul cenotafu-lui din Floire şi Blancheflor: acolo moartea este depăşită de răpirea simţurilor, de reiterarea — graţie capriciului şi ritmului vânturilor — a gesturilor dorinţei. într-adevăr, există oare un fel mai frumos de a nega scurgerea timpului decât acela de a exalta virtualităţile tuturor desfătărilor posibile? Departe de a fi un simplu motiv ornamental, departe de a se reduce la un teatru al lumii senzoriale, liv,ada obligă în¬săşi percepţia timpului să treacă prin apoteoza plăcerii.

6

Din această utopie a simţurilor, culoarea este practic absentă; în mod paradoxal, funcţia de a face să dureze fericirea este atribuită volatilu¬lui, esenţei copacilor şi a ierburilor, vremelni¬ciei sunetelor. Fragilă ca un trup, livada trans¬gresată piere încetul cu încetul.

Spaţiu/ interior: sala şi odaia Când pune în scenă straturi diferite ale socie¬tăţii, literatura prezintă vădit o distribuire şi o diversificare diferite de împărţirile din spaţiul locuit. A fost subliniată împărţirea aproape inexistentă a spaţiului în locuinţele plebee evo¬cate în aşa-numitele făbliaux: un spaţiu re¬strâns, adesea redus la o singură încăpere; la mo¬rarul dintr-un fabliau, de exemplu, aflăm de-a valma putini, cufere şi patul. Dacă fata mo¬rarului trebuie pusă la adăpost, este încuiată într-o ladă mare a cărei cheie o are numai tatăl. Dimpotrivă, în povestirile care înfăţişează o societate aristocratică, distribuirea spaţiilor interioare este diferenţiată. Sală şi odaie: ai fi ispitit să acorzi uneia funcţia desfăşurării vieţii colective sau, cel puţin, a unei intimităţi gre¬gare, iar celeilalte funcţia unei utilizări mai tainice şi mai intime. Totuşi, intersectările sunt tulburătoare. Sala este, desigur, locul rezervat vieţii colective; despărţită de stradă, ea este locul obişnuit al adunărilor, locul prin exce¬lenţă al sociabilităţii. Daca cercetăm spaţiul hă¬răzit unui personaj mitic precum Arthur, ve¬dem că sala mare are o utilizare aproape esen-ţialmente socială. Este, în primul rând, spaţiul marilor traversări spectaculare; în timpuriul Cânt al lui Roland, de pildă, întorcându-se la Aix (Aachen), Carol cel Mare intră în palat şi urcă* în sala mare ca să-i aducă Audei vestea nenorocirii care a lovit-o: moartea eroului. în sală se adună vasalii pentru a trata chestiunile importante: aşa se întâmplă în Convoiul de la Nim.es, în care Guillaume, întorcându-se de la vânătoare, află de la nepotul lui cu câtă ne¬recunoştinţa l-a tratat regele Ludovic. Repe-zindu-se până la palat, „străbate sala cu atâta impetuozitate încât i se rup carâmburile încăl¬ţărilor din piele. Toţi baronii sunt înspăimântaţi. Văzându-l, regele se scoală ca să-l întâmpine". Dar sala este de asemenea un loc de petrecere, în timpul sărbătorilor rituale în care lumea se adună punând la încercare coeziunea grupului. De sărbătoarea înălţării, regele Arthur îşi vede curtea umplându-se cu baroni; prezenţa reginei şi a suitei sale sporeşte strălucirea adunării. Acestei adunări, în totalitatea ei, i se adresează sfidarea cavalerului care o răpeşte pe Gue-nievre în Cavalerul cu căruţa. Tot în sală se petrece sfârşitul oricărei povestiri în care este glorificat un erou. Banchetul de încoronare al lui Erec se desfăşoară în cinci săli atât de „pline încât anevoie te puteai strecura între mese. Iar fiecare masă era prezidată de un rege, un duce ori un conte". Loc privilegiat pentru a vesti în¬ceperea aventurii, nu este de mirare că, în cânturile parodice, sala permite orice hiperbolă: în Cântul cornului de vânătoare, treizeci de mii de cavaleri se aşază la masa banchetului în tovărăşia a treizeci de mii de fecioare! în cazul unor găzduiri mai modeste, sala devine de asemenea locul unde se serveşte masa : cavalerul cu căruţa şi Gauvain îl urmează pe un pitic care-i duce la un donjon unde capătă găzduire, apoi Lancelot o va urma pe o dom¬nişoară care îl găzduieşte în locuinţa ei, „un loc întărit împrejmuit de ziduri înalte". „în locuinţa ei pusese să se pregătească multe odăi frumos împodobite, împreună cu o sală de mari proporţii", sală în care este servită o cină bo¬gată: „Din acea sală fusese alungat întunericul, deşi stelele străluceau pe cer. Dar o mulţime de făclii în torsadă, masive, arzânde. răspân¬deau aici o orgie de lumină". Deci marile mo¬mente ale primirii se petrec în sală. La sosirea lui Emde, regele o călăuzeşte în marea sală de piatră, iar regina o duce în odaia principală, unde pune să fie gătită regeşte. Apoi, doam¬nele se duc să-l regăsească pe rege în sala în care numeroşi cavaleri le întâmpină sculându-se în picioare. în acea zi de bucurie, de sărbătoare a nunţii, orice închidere este suprimată, nu se închid nici uşă, nici ghişeu, intrările şi 'ieşirile sunt lăsate libere ziua întreagă, astfel încât nimic nu-i mai desparte pe săraci de bogaţi, efect al coeziunii grupului care antrenează, pro¬vizoriu, oprirea oricărei apărări. Cât despre odaie, ea este mai curând locul singurătăţii. Dar ce înseamnă singurătate? în Erec şi Enide, lui Arthur i se ia sânge, iar luarea de sânge apare ca un moment strict privat: or, „el nu avea cu el, în iatacurile sale, în privat, decât vreo cinci sute de baroni ai casei sale: niciodată regele nu fusese aşa singur şi era plictisit că nu se aflau mai multe per¬soane la curtea sa". Imaginea regală nu poate oare exista singură? Să nu fie, de fapt, altceva decât privirea pe care o aţintesc alţii asupra regelui? Arthur apare în orice caz şi întotdea¬una drept centrul unui proces agitat de întru¬nire a fiinţelor omeneşti. Şi totuşi, iatacul este, prin excelenţă, locul unde te poţi sustrage privirilor celorlalţi, locul unde durerea se poate exprima. Chinuite de durerea lor, personajele se retrag în iatacul lor. De obicei, acesta este un loc de izolare şi de protecţie al femeii. în Guillaume de Dole, eroina trăieşte în iatacul ei: „Nici un bărbat nu o poate vedea, de vreme ce fratele ei nu este aici". Deşi „[...] nu sunt liberă, se tân-guie tânăra femeie pe care o iubeşte Milon, eroul

7

cântului omonim al Măriei de Franţa, ara o mulţime de paznici care-mi urmăresc fie¬care pas, bătrâni şi tineri, slujitorii mei". Iatacul se deschide de asemenea pentru omul rănit şi vlăguit. Notaţiile privind salubritatea, liniştea şi izolarea sunt atunci numeroase: iatacul în care este primit Erec este „plăcut, departe de orice zgomot şi la aer", iar în Cavalerul cu căruţa, după greaua încercare a captivităţii sale, Lancelot găseşte „aer şi loc de odihnă asigurate" la domnişoara care-l găzduieşte. Astfel, iatacul poate să se preteze unor forme de sociabilitate şi de petrecere mai rafinate. Muzică intimă, povestiri, jocuri: tatăl lui Guil-liadon, în Eliduc, se duce în iatacul fiicei sale, începe acolo o partidă de şah cu un cavaler de dincolo de mare şi o învaţă să joace pe fiica sa, 01 aşezată de cealaltă parte a eşichierului. Un lu¬cru e clar: graniţele între locurile colective şi locurile rezervate individului sunt poroase, iar bărbaţilor le este îngăduit accesul într-un spaţiu mai specific rezervat femeilor. în Zisul despre prun, din secolul al XlV-lea, după masă toţi se spală pe mâini şi doamna porunceşte să fie adus vinul aromat. Se vor întreţine în iatacul ei: „Doamna, care cunoştea multe tertipuri pen¬tru a trezi dragostea unui tânăr, adună toată lumea în jurul ei pentru a juca de-a «regele care nu minte» [...]. în acest joc ea fu re¬gina, aşa că a vrut să ştie tot ce gândea fie¬care, şi ei au fost nevoiţi să vină unul după altul să-i povestească tainele lor de dragoste". Cât despre contele din Romanul gaiei, „avea un obicei, care era pentru el izvor de mare des¬fătare: aproape în fiecare seară, când nu mai rămâneau în jurul său decât cei apropiaţi, punea să se aprindă un foc mare şi frumos în iatacul fecioarelor. Se ducea acolo ca să-şi mănânce desertul şi să se destindă. Tânăra şi frumoasa Aelis ştia bine ce să facă pentru a-i fi pe plac. Se aşezau paturi în jurul focului pentru stat. Aşa poruncise contele în seara în care s-a pe¬trecut întâmplarea. După cina, contele s-a dus în acel iatac pentru a se desfăta şi, pe când i se pregăteau fructele, s-a ctezbrăcat pentru a fi scărpinat, rămânând doar în nădragi". Patul Se dormea oare în sală sau^ în odaie? De unul singur sau mai mulţi laolaltă? Se împărţea patul cu soţul (sau soţia) sau cu o persoană de acelaşi admicîT' Promiscuitatea pare a fi un lucru biS n-U??UÎ noptji- Câ"d Guenievre îi sta¬bileşte o întâlnire lui Lancelot, îi spune clar că nu doarme singură: „Nici să nu ne gândim că ne putem apropia unul de altul: în faţa mea, in odaie,_ doarme seneşalul Keu, care este rănit ŞJ se vaită întruna". Dar; adânc adormit cum 24 f | era, rănitul nu-i stinghereşte prea mult pe ibov¬nici, Joufroi de Poitiers şi regina îşi dan întâl¬nire: cum regina spune că nu-l poate pofti pe conte în iatacul ei, ea pune să se aducă în sala cea mare două paturi, unul pentru contele pe care urmează să-l regăsească acolo, şi altul pentru tovarăşul său. Când un musafir se bucură de un pat in¬dividual, aceasta înseamnă că i se asigură o odihnă mai bună. Astfel, regele Arthur porun¬ceşte să i se pregătească lui Erec un pat numai pentru el: „Regele îl iubea mult pe Erec: l-a pus să doarmă singur într-un pat, nevrând să se culce nimeni cu el, în contact cu rănile sale". în odaia alăturată, Enide şi regina dorm J împreună, întinse una lângă alta. Odată însă-! nătoşit, Erec îşi va regăsi soţia „în acelaşi pat". Dimpotrivă, cuplul din Cântul Equitan pare să dispună de două paturi, de vreme ce îndrăgos¬tiţii se vor regăsi „în patul soţului". Un pat pentru unul singur mai însemna dorinţa de a onora pe cineva: în Căutarea Sfântului Graal, Arthur, vrând sâ-şi „arate preţuirea pentru înalta obârşie" a lui Galaad, îl duce în iatacul său şi-i dă propriul său pat; iar el se duce să doarmă împreună cu Lancelot şi cu ceilalţi ba¬roni. Se spune apoi — semn că povestirea îi înapoiază lui Arthur în mod tacit un dram de singurătate — că a doua zi. Arthur s-a dus în camera în care dormiseră Lancelot şi Gauvain. Peninsulă a privatului, patul măreşte desfă¬tarea singurătăţii. Astfel, în Căutarea Sfântului Graal, Guenievre, „nevrând să arate tuturor cât de mare îi este suferinţa", la plecarea cava¬lerilor, se întoarce în iatacul său şi se aruncă pe pat, copleşită de durere. Dar patul mai poate fi încărcat şi d^ o simbolistică vinovată: în¬tr-adevăr, el poate fi locul umbrelor, al crimei, locul care marchează pe veci neputinţa de a face lumină asupra a ceea ce s-a petrecut acolo cu adevărat. Patul este obiectul propice ma¬nevrelor şi substituirilor, în special pentru acele femei acuzate că aduc pe lume un copil mon25 strnos, născut din tată necunoscut. Patul devine astfel locul subterfugiilor şi al manipulărilor realităţii: substituită Isoldei, Brangien îi va servi lui Marc drept soţie fecioară şi, în poves¬tirile cu Dubluri, patul este tocmai locul în¬tunecat în care soţia înşelată nu va putea dis¬tinge fraţii unul de celălalt. Poate fi şi un loc al crimei, spaţiul privilegiat al greşelii, unde adevărul nu poate fi dovedit. Dimpotrivă, adul¬terul se poate lăfăi acolo, în măsura în care patul vădeşte semnele acestuia. Intre culcuşul lui Tristan şi cel al regelui e o distanţă de „o lungime de lance".

8

Când Tristan, vrând să vor¬bească cu regina de îndată ce unchiul său a adormit, se duce s-o regăsească în patul ei, rana i se deschide, sângele ţâşneşte şi pătează cear¬şafurile. Tot aşa, sângele lui Lancelot pătează patul lui Guenievre, ceea ce permite ca aceasta să fie acuzată că l-a primit în patul ei pe sene-şalul rănit. Ambiguitate a dovezilor, dovezi ce nu sunt dovezi: patul devine astfel lesne un spaţiu al pericolului. în sfârşit, evocând pragul dintre zi şi noapte, patul va vorbi de asemenea despre sociabili¬tatea nocturnă ca despre un semn neliniştitor. Lipsa de somn şi, ca urmare, lipsa de visuri sfârşesc prin a-l face pe Tydorel — eroul cân¬tului ce-i poartă numele, copilul fai, năzdră¬van, ai cărui ochi nu şe închid niciodată pentru a dormi — inapt pentru viaţa socială şi pentru exercitarea puterii. Se va duce să-l regăsească pe tatăl lui fae într-o lume din care timpul a dispărut: parabolă a alternanţei obligatorii a ritmurilor diurne şi nocturne, a sociabilităţii şi a întreruperii necesare a sociabilităţii. în multe povestiri, personajele se culcă târziu în mijlocul veseliei şi a convivialităţii, dar numai rar se spune că nu s-a dormit. Veghea poate fi, de altfel, un izvor al răului, aşa cum o dove¬desc destăinuirile smulse noaptea soţului de către soţia Cavalerului cu lebăda. împinsă de diavol, ea îi pune întrebarea fatidică şi tot în pat, ducesa îi va smulge soţului ei taina care

o -o Je va grăbi moartea doamnei de Vergi şi iubi-, tului ei. Astfel, patul apare ca locul însăşi al vulnerabilităţii, locul în care identitatea este uşor ocultată, locul gravelor transgresiuni, pre¬tinse sau reale, chiar şi cea a cuvântului, ca şi cum, rostit noaptea, el n-ar putea fi decât izvor de nenorociri. SOCIABILITATEA în operele literare, spaţiul este aproape în¬totdeauna pus în scenă ca un spaţiu ocupat de un grup domestic: cupluri, copii, generaţii coe¬xistente, subalterni, câmp familial supus unor fluctuaţii frecvente, curte regească de tip ar-thurian, pe scurt, o societate domestică înteme¬iată pe o ierarhie în jurul căreia se ţes intrigi şi raporturi de putere. Moartea mamelor la naştere, dispariţia taţilor, copiii pierduţi, regă¬siri, uneori omoruri: chiar atunci când reiau tra¬diţia basmelor, scenariile familiale permit prin chiar redundanţele lor exprimarea unor fan¬tasme adesea cu statut de univers coerent. Coe¬ziunii neamului, în cântecele de gestă, le urmea¬ză, în roman, un univers mai familial unde se întâmplă ca o formă de corupţie să macine ra¬porturile dintre fiinţe, în care anumite roluri din celula nucleară sunt încremenite într-o pos¬tură negativă (soacră, uneori o concubină sau un seneşal), sau într-un statut de victime, în general copilul sau tânăra soţie. Astfel sunt arătate puterile în desfăşurarea lor şi, în uni¬versul domestic, gineceul apare în mod special ca un loc în care se exercită o autoritate ma¬ritală şi parentală asupra lumii feminine, care, de-a lungul povestirilor, va găsi soluţii posibile de supravieţuire şi de desfăşurare. Şi nu va fi de mirare ca o dezbatere —- destul de se¬cretă —■ asupra drepturilor întâiului născut sau ale mezinului să poată fi pusă în scenă în povestirile despre gemeni, reali sau fictivi, în 27

care semnificantul gemelităţii întemeiază un tip de asociere afectivă, o formă de comunicare frăţească. Astfel, ficţiunile oferă, dacă nu un tablou al privatului real al epocii, cel puţin punctele cele mai nevralgice care pot privi viaţa comunitară şi statutul individului. în special, locurile şi ritualurile sociabilităţii, mai ales ale convivialităţii, pun jaloanele unei integrări ne¬cesare şi dificile a individului în grup. PRIVATUL: TU Şl CEILALŢI Despre graniţe Dacă, în interiorul societăţii domestice, diver¬sificarea spaţiului marchează adesea dificultatea pentru individ de a se sustrage privirii celor¬lalţi, totuşi, în jurul lui încep să se ridice, încetul cu încetul, pereţii care-i vor permite, departe de ceilalţi, să se bucure de propria-i libertate. Povestirile lui Chretien de Troyes adoptau cu precădere structura unui parcurs iniţiatic care permitea individului să părăsească spaţiul colectiv, scufundându-se în rătăcirea singuratică de unde trebuia să se întoarcă, slăvit de toţi ceilalţi. Pe de altă parte, în secolul al XHI-lea, trupul apare din ce în ce mai mult ca o posesiune privată şi un punct de referinţă la care se raportează discursurile normative, căci este perceput ca fiind susceptibil de abuzuri în atenţia acordată Eului şi, în consecinţă, ca un generator de perturbaţii în viaţa grupului, statut conflictual în care textele spera să pună ceva ordine. Apare atunci noţiunea unui „privat al ce¬luilalt", spaţiu în care se fac alte gesturi decât cele care sunt înfăţişate privirii exterioare. Ast¬fel, discreţia în sânul comunităţii va fi explicit şi insistent cerută în Pedepsirea doamnelor de Robert de Blois: să nu pătrunzi cu privirea în spaţiul altuia, în această privacy care nu este cea a tuturor, şi este semnificativ faptul că

9

aceste reguli de respectare a privatului privesc mai ales persoana feminină, ca şî cum ea ar constitui punctul nevralgic al tuturor greşeli¬lor posibile şi punctul focal al tuturor virtuţilor dorite: ,,De câte ori treci prin faţa casei celor¬lalţi, vezi sâ nu le arunci vreo privire şi să nu te opreşti. Să stai cu gura căscată în faţa ca^ei altora şi să-i dai târcoale nu este un compor¬tament cuminte şi curtenesc. Căci sunt acte pe care le săvârşeşti adesea în intimitate, în locuinţa ta, şi pe care nu vrei să le făptuieşti sub privirile cuiva, dacă ar fi să vină cineva. Iar daca vrei să intri într-o casă, tuşeşte uşor când intri ca să-ţi anunţi sosirea prin această tuse sau printr-un cuvânt. Pe scurt, nimeni nu trebuie să intre fără să anunţe". A te izola Cum era posibilă izolarea în privatul gregar? Componentele spaţiului arată clar o distribuire a anumitor locuri „mai publice" şi a altora „mai private" decât altele. Or, aparteul priveşte tocmai maniera în care doi indivizi se izolează voit pentru a-şi comunica ceea ce nu este des¬tinat unui grup mai mare, o situaţie a' mărtu¬risirilor în care se şuşotesc tainele. Modurile de comportament din privatul gre¬gar al ficţiunilor dovedesc cât este de greu să dispui de un loc şi de un moment convenabile pentru a te întreţine cu interlocutorul tău de¬parte de urechi indiscrete. Nu este de mirare că textele propun constante realiste în aparenţă, pentru a situa pe de o parte îndepărtarea pro¬priei persoane, pe de alta, timpul tăcerii. Astfel, Cliges, eroul romanului omonim, îl cheamă pe şerbul său Jean în privat ca să-i ceară adăpost pentru întâlnirile sale amoroase. Secolul al XIIT-lea va fi deosebit de bogat în situaţii de aparteu. In raport cu frumoasa alcătuire a lumii arthuriene la Chretien de Troyes, Moartea re¬gelui Arthur, la începutul secolului al XIIT-lea 29 — în care aventura devine din ce în ce mai rară şi unde universul Mesei Rotunde se fărâ¬miţează în chip tragic — este teatrul unor in¬trigi şi denunţuri; şi în Calul sur, nepotul care vrea să-l convingă pe unchiul său care ar putea fi, gândeşte el, un bun avocat pe lângă tatăl tinerei fete, caută pentru această întâlnire un loc adecvat, o „lojă'', pe scurt, un loc ferit, în Guillaume de t)ole% poveste a sociabili¬tăţii exaltate drept virtute a bunului suveran, aparteul capătă o adevărată funcţionalitate şi este manifestarea şlefuită a raporturilor cu cei¬lalţi. Menestrelul prieten cu împăratul este obiectul său privilegiat. Vrând să audă chiar din gura lui o frumoasă povestire, suveranul apucă de frâu calul lui Jouglet şi amândoi se îndepărtează de cărarea bătută. „Spune-mi deci, prietene scump, o poveste care să mă poată trezi!" în plină natură, ca şi într-un spaţiu construit, aparteul cere un loc ferit, un alcov binevoitor al spaţiului. în alt aparteu, „pe un balcon", împăratul îi comunică seneşalului pro¬iectul său de căsătorie, şi, mai târziu, împă¬ratul, despre care se spune că este „cu puţină lume în jur", îl invită pe eroul Guillaume să se distreze în livadă, locul unei ultime discuţii. Aparteu cu sine: aflând cărei calomnii i-a că¬zut victimă tânărul Lienor, împăratul se de¬părtează şi pleacă singur peste câmp, cu inima strânsă de tristeţe. Cât despre seneşal, el va fi înşelat graţie unui ultim aparteu: pe când toţi se aflau reyniţi laolaltă, mesagerul lui Lienor îl duce cu sine „afară din palat, lângă zidul înalt" ca să fie acolo ferit şi departe de priviri, un spaţiu-capcană în care trădătorul va cădea în sfârşit. Astfel, intrigile de palat, la adăpostul cotloanelor menite tainelor, au înlocuit fru¬moasa transparenţă a lumii arthuriene. Am-brazurile ferestrelor, în Cântul Cavalerului alb, în secolul al XlV-lea, sau în Jehan de Saintre, mai târziu, devin prin excelenţă adăposturile tainelor, locurile unde pot fi surprinse negocieri uneori puţin onorabile. 30 Limbajul tainic o! semnelor Spaţiul colectiv vede nascându-se spre sfârşitul secolului al Xll-lea o reţea strânsă şi secretă de moduri de comunicare: daruri care pecetlu-iesc legaturile dintre doi îndrăgostiţi, gajuri sau dovezi de dragoste pe care etnologii le mai recunosc şi azi, rolul crescând al cuvântului scris drept legătură, proliferarea mesajelor transmise, pierdute, deturnate, manipulate. Obiectele ce închid, simple tăinuitoare de giu-vaeruri, de haine sau de arme, capătă, valori¬zate, statutul unor preţioase relicvare, metafore ale secretelor iubirii curteneşti, uneori elemente* ale intrigii şi pretexte pentru o gestică a des¬chiderii şi a dezvăluirii. Dintre semnele legăturii amoroase, unele sunt mai ostentative şi altele cu precădere tainice: semne ale intimităţii pe care alţii le percep ca semnificanţi trimişi înapoi la contin¬genţa lor dintâi. în secolul al XlII-lea, lumea curtenească este invadată de semne tainice: că¬ţeluşul, în aparenţă un personaj fortuit al spa¬ţiului domestic, anunţă iubitului doamnei de Vergi clipa întâlnirii. Schimburi de semne care pecetluiesc deja sub pana Măriei de Franţa întâlnirile din Cântul caprifoiului: Tristan în¬făşoară caprifoiul în jurul crenguţei de alun pe care o cojeşte şi pe care îşi ciopleşte numele, semn tainic al legăturii care spune: ,,Iubi ta mea, aşa şi cu noi: nici îu fără mine, nici eu fără tine!" Semn, de asemenea, acel nod pe care prietena lui Guigemar îl face în tunica,acestuia şi pe care nimeni altul n-ar şti

10

sâ-l desfacă, pe când la rândul lui iubitul încinge cu un brâu subţire trupul gol al iubitei, legându-l cu un nod pe care nimeni nu-l va şti tăia ori desface, limbaj secret al semnelor care determină o in¬tensitate şi un spaţiu afectiv interzise altuia. Mai târziu, în universul măştilor din Jehan de Saintre, educarea tânărului în spiritul curtenesc cuprinde o iniţiere într-un limbaj secret, un cod ascuns, care dublează utilizarea spaţiilor de fe-tragera in care secretele se pot transmite. Dimpotrivă, susceptibil de a fi interceptat şi înţeles de privirea celuilalt, gajul de dragoste este un dar, podoabă sau inel. Element al re¬prezentării Eului, inelul este în acelaşi, timp semnul cel mai marcat de sexualitate, miză im¬portantă în povestirile care tratează despre in¬terdicţii: legătura cu zâna se desface de îndată ce eroul i-a destăinuit pustnicului taina seduc¬ţiei. Şi inelul dispare de 'îndată! Dimpotrivă, mătăniile oferite iubitului de către iubită sunt mai bine integrate în semnele sociabilităţii, iar gestul se perpetuează încă la Guillaume de Machaut. Domnişoara „înjghebă la repezeală un foarte frumos şirag de mătănii, care mi se para fermecător, căci era făcut din nucşoare, tran¬dafiri şi violete. Când îl isprăvi, mi-l aşeză pe creştet", liant vegetal care prelungeşte brâul pe care tânăra fată îl va face din braţele sale. Cuvântui interzis Legea tainei este un element bine cunoscut al iubirii curteneşti, ea fiind cea care — trans¬gresată — inaugurează tragedia doamnei de Vergi: „Se întâmplă astfel ca cel care a dez¬văluit taina să piardă bucuria pe care aceasta i-o pricinuise, căci cu cât iubirea e mai in¬tensă, cu atât iubiţii desăvârşiţi sunt mai abă¬tuţi atunci când unul dintre ei îl bănuieşte pe celălalt de a fi dezvăluit ceea ce trebuia să ţină secret. Şi adesea se naşte din aceasta o nefericire atât de mare, încât iubirea ajunge să se curme în durere şi ruşine". în întâlnirile dintre muritori şi zâne, nume¬roasele interdicţii, dacă acestea se pot referi la actul de a bea şi de a mânca atunci când inter¬dicţia desemnează orice fel de participare la lumea de dincolo de râu, sunt mai adesea le¬gate de taină: a nu dezvălui existenţa zânei, a nu formula întrebarea despre origini, în Cân32 tul lui Tydorel sau în'Cântul cavalerului cn lebăda. Povestirile feerice împing la extrem interdicţia de a face cunoscută colectivităţii existenţa unei vieţi private, fie ea din altă lume. Melusine va folosi aceste interdicţii, aseunzându-şi identitatea de femeie-şerpoaică, îmbinând tabuul privirii cu interdicţia cunoaş¬terii, şi menţinerea opacităţii, cea pe care o întreţine uşa asupra căreia Raimondin îşi va pironi privirile de-a pururi vinovate. Comunicării filtrate sau interzise i se adaugă importanţa scrierii în ficţiuni. Or, acest tip de mediere se dezvoltă în secolul al XlII-lea, şi, în Flamenca, iubiţii se vor căuta multă vreme prin frânturile timpului, mesajele orale sau scrise, jocul semnelor. Scrisoarea făcea deja obiectul unei circulaţii în Tristan de Beroul, în care misiva Isoldei este citită regelui Marc de către capelan: scrisoarea devine obiectul unei comunicări publice. Capelanul rupe sigiliul, ci¬teşte textul, apoi enunţă conţinutul, rând cu rând. Marc îşi convoacă apoi baronii, punând să li se citească şi lor textul. în Moartea regelui Arthur, Arthur însuşi este acela care citeşte mesajul domnişoarei al cărei cadavru a pornit-o pe firul apei, dus de o barcă misterioasă. în ambele cazuri, rolul înscrisului este de a transmite ceea ce este bine să fie făcut public din sfera privatului, real sau simulat (cum o spune Ogrin: „Pentru a mai atenua ruşinea şi a evita scandalul, este util să minţi puţin"). De altfel, imaginea acestei inti¬mităţi poate căpăta privilegiul unei triste reve¬laţii. La răsăritul soarelui, Arthur, primit în misteriosul castel al surorii sale Margue, vede picturile făcute de Lancelot în timpul captivi¬tăţii sale. Şi în ele îşi descifrează propria-i ne¬fericire, în Philomele, atribuită lui Chretien de Troyes, biata mută, găsind într-o ladă sculuri şi fuioare, istoriseşte într-o cusătură colorată povestea ei, violul pe care l-a suferit, mutilarea îndurată, întemniţarea ei, şi sora ei îi va înţe¬lege mesajul Imaginea va spune ceea ce nimeni 33 nu îndrăznise să spună, inexprimabilul trans¬gresiunii. în Romanul seniorului de Coucy se poate constata proliferarea înscrisului în comunicarea devenită extrem de mediatizată,' ceea ce ex¬plică în special funcţia inserţiilor lirice şi pro¬blematica fundamentală a romanului, numeroşii intermediari ai schimburilor de scrisori dintre iubit şi doamna lui, pe scurt „anevoiosul drum al cuvântului şi al informaţiei" (Ch. Marchello-Nizia). Înscrisul proliferează de asemenea în scenariile fetelor ameninţate de incest, în care peceţile sunt rupte, scrisorile schimbate nu nu¬mai în cazul anunţării veştii proaste a naşterii unui monstru (în locul unui prunc frumos), ci şi în cel al măsurilor de clemenţă luate de soţul îndurerat, măsuri cărora li se substituie porunca de a arde pe rug soţia şi monstruoasa creatură pe care ar fi purtat-o în sânul ei. în cazul omului sălbăticit care şi-a pierdut raţiunea şi memoria, înscrisul va avea rolul să destăinuiască trecătorilor originea groaznicei lui nenorociri. Eroul din Zisul ogarului fuge în pădure, luând cu sine cerneală şi pergament, îşi

11

aşterne în scris nenorocirea, lungii ani de aşteptare, dispreţul doamnei. Devenit martorul unic al unei posibile memorii, înscrisul este prins de un copac, astfel încât toţi să poată afla întâmplarea. Obiectele ce închid Obiectele ce închid folosesc jubilarea elemen¬tului ascuns şi adus încetul cu încetul la lu¬mină. Se deschid ' lădiţe şi cufere pentru a se da în vileag" podoabe: din ele apar acestea din urmă care trebuie dăruite vârcolacului ce şi-a recăpătat înfăţişarea omenească în Guiilaume dîh Palermo; un cufăr de călătorie ascunde o haină făcută dintr-o stofă verde, cu care zâna îl găteşte pe sălbatic, adevărat rit de reintegrare în Zisul ogarului. Obiectul ce închide poate de34 veni un adevărat personaj al povestirii: panga furată în Romanul gaiei este pianctul de ple¬care al dramei, dar şi al regăsirii. In Moartea regelui Arthur, înscrisul destăinuia secretul fru¬moasei fete moarte, dar mesajul făcea obiectul explorării unui spaţiu cunoscut: barcă, draperii, pungă. în jocul sociabilităţii, darurile sunt ade¬sea obiecte ce închid, ceea ce favorizează proli¬ferarea gesticii de deschidere. Mai simbolic, obiectul poate deveni relicvar, ca acea lădiţă în care este depus cadavrul pri¬vighetorii (laostic), la Măria de Franţa, meta¬foră a perenităţii secretului,- relicvar păzitor al unei chintesenţe şi al unei memorii: soţul a uciâ privighetoarea şi, pentru a-l înştiinţa pe iubit despre cele petrecute, doamna înfăşoară pasărea într-o ţesătură de brocart pe care po¬vestea lor fusese brodată cu fire de aur. Ca¬valer curtenesc, iubitul pune să se făurească „o cutie de aur curat împodobită cu pietre preţioase" şi pune să fie pecetluită racla. ,Alte relicvare vor marca sensul simbolic al conţi¬nutului, ca acea „cutie" care păstrează proaspăt în chip miraculos braţul frumoasei Helaine, şi mai ales straniul relicvar care, ani de-a rândul, a păstrat mâna tăiată a Manekinei, acel stomac de sturion care răspândea miresme atât de suave încât fiecare îşi simţea inima înduioşată. "* § Z I i X SOCIETATEA DOMESTICA: FLUCTUAT.U Şl RESTAURĂRI 35 Legate între ele printr-o structură familială solidă, povestirile feudale reflectă chiar la o privire superficială problemele interne ale fa¬miliilor, sugerând — ceea ce ar fi putut tul¬bura conştiinţa epocii feudale — obsesia rivali¬tăţii dintre moştenitori cu ţeluri comparabile. Or, naraţiunile sfărâmă adesea circuitul închis al familiei, care va fi în cele din urmă resta¬bilit în urma unui itinerar exogamic de natură variată. Chiar dacă referinţele familiale sunt foarte complexe, se pot degaja aici câteva axe şi în primul rând frecvenţa scenariilor sexua-lizate: seduceri de tip incestuos (tată/fiică, mamă vitregă/fiu vitreg, cumnat/cumnată), riva¬lităţi în jurul aceleiaşi femei, calomnii de na¬tură sexuală care duc la exilarea tinerelor mame, pe scurt, un ansamblu de certuri do¬mestice pe care alte povestiri le ocultează pru¬dent, graţie unei exemplarităţi uneori cam rigide. Spaţiul familial Faptul că în cadrul cuplului se produc dese disonanţe şi dezbinări ne-a fost revelat cu pri¬sosinţă 'de aşanumitele făbliaux. Dimpotrivă, Chretien de Troyes pune în mod deliberat ac¬centul pe desăvârşirea cuplului în căsătorie, demonstrând pas cu pas că iubirea curtenească este trăită într-un cadru instituţional. In ro¬manul său despre anti-Tristan, adulterul lasă loc legitimităţii în urma unei alegeri liber con¬simţite, dar în societatea domestică a fic¬ţiunilor sunt mai frecvente tensiunile şi neînţe¬legerile cuplului. Dimpotrivă, în afara angre¬najului adulterului, izvor de gelozie, alte cupluri pot depune mărturia unei perfecte armonii, temporar ameninţate, dar regăsite; astfel, în scurta povestire Fiica contelui de Pontieu, soţul traumatizat de violarea soţiei sale la care fusese constrâns să asiste, rupe orice relaţie sexuală cu ea, în timp ce pedeapsa (o pedeapsă obscură în. ceea ce-i priveşte cauza) este asigurată de tată; sau, în poveştile despre incest precum Manekine, soţii care se regăsesc îşi înfrâng tem¬porar dorinţele, în timpul săptămânii patimilor, şi pornesc apoi spre o viaţă nouă. Multe texte ilustrează dragostea faţă de co¬pil, de la Manekine până la Tristan de Nanteuil în care doar un miracol sloboade laptele aproape secat al acelei mame care preferă să se sinucidă decât să-l vadă suferind pe copilul ei. întrun cadru mai specific ierarhizat, Ide, contesă de 36

12

Boulogne, nu lasă pe nimeni să-i alăpteze co¬piii: îşi dă însă seama că unul din copiii eî, înfometat, fusese hrănit în lipsa ei de doică. Cuprinsă de o sfântă mânie, îşi înşfacă pruncul, îl scutură, îl face să verse hrana subalternă, şi apoi îl hrăneşte cu propriul ei lapte. înte¬meiată pe legăturile ţesute în jurul copilului între mamă şi slujitorimea feminină, această secvenţă din Cavalerul cu lebăda leagă lumea privată a gineceului de măreţia neamului. Gineceul devine locul simbolic unde se desfăşoară rolul major al mamei, în sânul.celulei familiale, într-un timp al trăirii în care transmiterea bio¬logică a laptelui matern devine un act sacru: mama este singura persoană demnă săşi hră¬nească glorioasa progenitură. Căutarea încrâncenata a tatălui Povestirile medievale sunt bântuite de problema ascendenţei, de cea a funcţiei jucate de copil şi de importanţa aproape obsesivă a raporturilor dintre părinţi şi copii. Legăturile cu tatăl, cum lesne se poate ghici, fac obiectul unei preocu¬pări febrile în povestirile în care soţia calom¬niată este acuzată de a fi adus pe lume un monstru care nu poate fi în nici un caz copilul legitim al soţului; dar aceste legături sunt şi mai vădite în cadrul acelor pericole de moarte (şi simbolice) pe care le reprezintă luptele din¬tre fii şi taţi, adversari tragici care tiu se cu¬nosc sau nu se recunosc. Astfel, în Gormont şi lsembart, în care fiul renegat îl loveşte pe ta¬tăl său în toiul încăierării, în Doon de la Roche, Baudouin de Sebourc, Florent şi Octavien etc. Mai târziu romanul Valentin şi Orson ilusr trează paricidul: Valentin, care poartă un scut sarazin, este atacat de tatăl său; amândoi se înfruntă atât de aprig, încât lancea fiului stră¬punge trupul tatălui: ,,Astăzi, l-ai ucis pe tatăl care ne-a zămislit!" strigă Orson, fratele său geamăn, ucigaşului. «6 c o, c hi o .2.o E itzi £o°o "Sî 0> — C O SJ • c O oo ■■ 2X O 37 Unchi şi nepoţi Nesiguranţa în ceea ce priveşte legăturile de sânge marchează implicit cât de fragilă trebuie să fi fost, în conştiinţele medievale, certitudi¬nea filiaţiei, De altfel, tocmai în neamurile cu obârşie supranaturală, fascinaţia tatălui pentru fiu şi vice versa apare ca deosebit de explicită, căci disonanţa însăşi a vieţilor lor, una apar¬ţinând vieţii feudale, iar cealaltă Lumii Celei¬lalte, face din ei fiinţe totodată apropiate şi necunoscute, în Cantul lui Deşire, de exemplu, şi mai fantasmatie chiar în Tydorel, unde, după ce a aflat că este de obârşie supranaturală, regele Tydorel îşi părăseşte domnia pământeană şi, dând calului pinteni, se cufundă, înarmat in adâncul lacului din care tatăl său ieşise pen¬tru a-l zămisli. De obicei, marii eroi ai cânturilor de gestă şi ai romanelor curteneşti nu au fii, sau, dacă au, aceştia sunt o imagine a neputinţei, ca de pildă nevolnicul Louis clin Convoiul de la Nî-nves. Figuri substitutive, nepoţii vor fi mai apropiaţi de unchii lor, cu care vor întreţine legături privilegiate, fenomen pe care R. Bez-zola îl semnala ca fiind nou în raport cu mito¬logiile greacă, romană, germanică şi celtică. Relaţiei tată-fiu, a cărei puternică valoare sim¬bolică o putem ghici, i se adaugă tot ceea ce poate oferi nepotul într-o relaţie de rudenie strânsă care însă exclude moştenirea imediată: foarte apropiaţi de unchiul lor, bucurându-se din partea lui de o afecţiune deosebită şi în¬zestraţi — este cazul nepoţilor lui Guillaume d'Orange ■—■ cu o individualitate puternică, nepoţii sunt „personaje bine marcate". Totuşi, relaţiile dintre unchi şi nepot, ca de pildă acelea dintre Carol cel Mare şi Roland, păstrează o anume ambiguitate. Fiind singurul nepot (de soră) al împăratului, îi este încredinţată o mi¬siune individuală, dar ,,nu era el oare mai mult decât un nepot? nu era el oare chiar propriul său fiu?" (Bezzola). După o saga nordică, Ro38

13

land, care in Cantul lui Roland nu are de alt¬fel decât un tată vitreg, ar fi fost fiul lui Carol cel Mare şi al surorii sale Gisele, dar această ascendenţă incestuoasă nu va fi atestată de tex¬tele franceze înainte de secolul al XlV-lea. Cât despre tema nepotului — „copil al dragostei" — ea se află în prim-plan în povestea lui Tristan, aşa cum ne relatează Gottfried de Strasbourg: crescut de părinţi adoptivi, răpit de nişte ne¬gustori scandinavi, este primit la curte de regele Marc, care află că-i este nepot. Dragostea un¬chiului pentru copilul surorii sale va fi atât de mare, încât el va refuza să mai zămislească un moştenitor, socotindu-l pe Tristan drept pro¬priul său fiu ... Ambiguitatea caracterizează şi cuplul antinomic Gauvain-Mordred, nepoţi ai regelui Arthur. Tovarăş credincios şi sfetnic de taină al lui Arthur, Gauvain, curteanul, i se va opune lui Mordred, trădătorul, care urmă¬reşte să-i fure regelui şi soţia şi regatul. O ver¬siune a legendei afirmă că Mordred este ro¬dul dragostei incestuoase a lui Arthur pentru sora sa, soţia regelui Loth din Orcania şi mama lui Gauvain. Păcat inocent, de altfel, căci în momentul zămislirii, Arthur nu ştia al cui fiu este şi deci nu ştia nici că Anna îi era soră! Surghiunurile în elaborarea câmpului familial, problema ra¬porturilor individului cu colectivitatea în sânul căreia trăieşte şi care — deşi impunându-i li¬mite — îi conferă statutul său, este strâns le¬gată de valorizarea surghiunului. Este deosebit de interesant în cazul femeilor, ca de pildă în 'cel al fiicei contelui de Pontieu, măritată în chip fericit întrucât se căsătorise cu fiul surorii tatălui ei. Dar, soţie sterilă, după ce-şi pierduse onoarea şi validitatea socială, este părăsită în¬tr-un butoi în mijlocul mării şi-şi găseşte sta¬tutul şi fertilitatea în lumea musulmană. Din sterilă ce era, devine fecundă, printr-o iniţiere 39 care începe printr-o întinare a trupului, prin transgresarea unei încercări de omor, de care nu se va căi niciodată, şi prin adoptarea legii păgâne. Să ne închipuim, oare, că parcursul exogamic a fost pentru ea necesar şi fecund, de vreme ce, în definitiv, ea regăseşte lumea obârşiei sale, ca şi cum ruptura temporară de mediul familial şi social care o înconjura ar fi fost necesară? Pe de altă parte, exilul este adesea urmarea unor acuzaţii de incest, iar dacă dorinţa tatălui este de abia sugerată în Calul sur, mai explicită în Cei doi îndrăgostiţi de Măria de Franţa („A fost cerută în căsătorie de vasali puternici, care ar fi dorit s-o ia de soţie, dar regele nu voia să încuviinţeze această căsătorie, căci nu se putea lipsi de ea. Era singurul lui refugiu şi nu se despărţea de ea nici ziua, nici noaptea".), cererea perversă este foarte precisă în La Manekine sau în Romanul contelui de Anjou. Amor curtenesc şî gelozie Dintre tensiunile care zguduie universul do¬mestic, gelozia — elaborare fantasmatică prin excelenţă, ce se serveşte de cadrele înseşi ale interdicţiei, şi care se reazemă pe latura insti¬tuţională a dragostei curteneşti, căci tocmai so¬ţul este acela care face ca dragostea să fie în acelaşi timp periculoasă şi posibilă — este unul din motoarele principale. Dacă, în lumea arthu-riană, figura regelui nu se arată a fi aproape niciodată pătată (Arthur nu este niciodată gelos şi nici atins de vreo bănuială în acest roman al adulterului care este Cavalerul cu căruţa), totuşi incidenţele adulterine asupra vieţii pri¬vate apar începând din secolul al XlII-lea: în Romanul seniorului de Coucy, soţul gelos îi dă să mănânce soţiei inima îmbălsămată a iu¬bitului ei, răpus în timpul unei cruciade; sau, în sensul unei hipertrofieri parodice, în Cântul lui Ignaure, unde se răzbună doisprezece soţi; 4Q sau in Doamna de Vergi, unde gelozia ducesei duce la profanarea iubirii; şi mai ales în Fla-menca, unde gelozia dobândeşte caracteristici patologice, trupul gelos apărând ca dereglat, respingător, anti-curtenesc. Femeile acuzate Anumite scenarii familiale, larg răspândite în tradiţia povestirii, au făcut obiectul unui atât de mare număr de naraţiuni romaneşti din Evul Mediu, încât este imposibil să nu fi re¬prezentat — în planul fantasmatic şi eventual doar ca o uşurare, aceea pe care o produce orice happy end după norii de ameninţări care au întunecat universul domestic — cu totul alt¬ceva decât un amuzament ancorat în recunoaş¬terea unei tradiţii: astfel este motivul femeilor acuzate, unde calomnia cuprinde mai ales odaia, iatacul lehuzei, ce devine un spaţiu vinovat, marcând cu stigmatul nelegitimităţii, ba chiar al monstruozităţii, naşterea unui copil; tot ca¬lomniată este şi femeia castă, râvnită de cum¬natul ei, persecutată, apoi reabilitată cu aceste constante în constelaţia familială care fac din pretendentul respins fratele soţului, şi acest final în care persecutorul eroinei, doborât de boală, este vindecat de însăşi victima lui, după ce şi-a mărturisit fărădelegea. Nu se va vorbi niciodată îndeajuns despre importanţa mărtu¬risirii publice, în faţa comunităţii, a dorinţei vinovate urmărite în ascunsul sufletului, măr¬turisire care poate chiar, în structura finală a povestirii, în Florence de Rome, de pildă, să facă obiectul unor reiterări obsedante. Acuza¬ţiile de iubiri monstruoase sunt frecvente; ele pot fi puse în raport cu tradiţiile populare, dar trebuie

14

inserate mai ales în cadrul larg al reprezentărilor sexualităţii şi ale fantasmelor genitale. în Cavalerul CIL lebăda, regina Beatrix a bârfit-o pe mama unor gemeni: ea însăşi va naşte şase copii deodată. într-o povestire mai • ş o ■«• s -2* O )Ouu P j) C 05 o-y < —o :ao Ui 41 ai ■o 5 § a: cu 41 târzie, The seus din Koln, regina râde de o per¬soană diformă, apoi dă naştere unei fiinţe monstruoase, iar un îndrăgostit respins o va acuza ca a întreţinut legături ascunse cu un pitic. Indignat, soţul vrea ca soţia lui să fie arsa pe rug, dar pruncul obţine frumuseţea fi¬zica de la Dumnezeu, iar piticul îl învinge în lupta pe calomniator. Soarta copiilor este legată de acuzaţia adusă mamelor: alungaţi de timpu¬riu _dm universul familial şi legitim, ei sunt naraziţi să devină anonimi şi dezmoşteniţi. Fraţii în cadrul grupului familial Din secolul al Xll-lea şi până în secolul al XV-lea, găsim adesea, în ficţiunea literară, un model al nucleului familial care cuprinde doi fraţi, adesea gemeni, şi care pare să aducă o soluţie ideală antagonismului fundamental ce opune doi deţinători ai puterii, care ocupă ace¬laşi spaţiu privat. Folosind vechea enigmă a naşterii duale, povestirile despre fraţi (un an¬samblu foarte bine reprezentat) par să răspundă acestei trăsături a societăţii feudale care constă în a crea fraţilor mai mici o lume nesfârşită de frustrări; strecurând structura fratriilor în forma gemelară, povestirile îi hărăzesc frate¬lui defavorizat o egalitate şi o reuşită compa¬rabile cu acelea ale fratelui favorizat, sau chiar îi asigură superioritatea, căci el sfârşeşte uneori prin a-i lua locul Dublului său, cu deplinul acord al acestuia. în anumite povestiri în care apar gemeni fictivi, folosirea metaforei gemelare permite sugerarea unor mize despre care nu se vorbeşte în povestirile despre fraţi adevăraţi. Soluţia poate fi fuzionarea Dublilor căci, integraţi în lumea feudală, gemenii primesc o funcţie valo-rizantă care depinde de realităţile cele mai tan¬gibile. Astfel, ficţiunile care au drept obiect acest model de fratrie evocă tensiuni grave şi pot fi interpretate în termeni de „terapeutică 42 socială'1 (G. Duby). Dacă se poate citi aici în filigran revendicarea drepturilor celor de pe urmă născuţi, ele demonstrează că similaritatea şi coexistenţa trebuie trăite. Sosia încetează să ameninţe identitatea, Dublul capătă legitimitate, întemeiate pe sensul cel mai crucial al identi¬tăţii, ficţiunile medievale care tratează despre Dublu supun raţiunii un ansamblu de fantasme proprii conştiinţei individuale. Anumite cupluri de fraţi medievali trăiesc istorii sângeroase, aceea, în mod special, care reia povestea descendenţilor lui Oedip, Roma¬nul Tebei sau, schiţată în treacăt într-un prolog al Romanului lui Athis şi Prophilias, povestea lui Romulus şi Remus; sau, într-un context feudal din secolul al XHI-lea, Florence de Rome: în aceasta din urmă se dau lupte pentru nişte ziduri, puterea este smulsă unuia sau al¬tuia şi poate provoca moartea. în aceste po¬vestiri în care ura este exprimată, legată de o problemă pe care modelul celor doi fraţi per¬mite s-o pui fără înconjur, cuplul de fraţi este întotdeauna compus din întâiul născut şi me¬zin, şi de fiecare dată cearta are drept obiect drepturile primogeniturii faţă de cele ale ul¬timului născut. Fratricidul rezultă dintr-o în¬fruntare care se produce între întâiul născut şi mezin, niciodată între gemeni. Dimpotrivă, gemenii se află întotdeauna sub semnul exemplarului. Ei sunt adesea victimele unei expulzări în afara unei matrice umane şi sociale, iar povestirile relatează itinerariul lor către o socializare progresivă. Mama lor — re¬gina Angliei în GuiHaume d'Angleterre, fru¬moasa Helaine, sora lui Pepin, în Valentin şi Orson> şi altele —> este surghiunită şi copiii ei se vor naşte adesea într-un mediu sălbatic, unde îşi. pierd mama, vor fi îngrijiţi de un

15

animal sau transferaţi într-un mediu social di¬ferit de grupul originar, ţărănesc sau de negus¬tori. Că legătura lor cu mama poartă urma unor scheme arhaice, este uşor de constatat: în¬drumaţi de un puternic tropism matern, gemenii w 6 **■ -■2 $ s .«> S1 o? i2 fi 43 rămân uniţi cu mama prlntr-o legătura matri¬cială pe care o dovedeşte, în special, braţul tăiat al frumoasei Helaine pe care fiul ei, Bras (Braţ) — la trupul căruia a fost adăugat braţul matern — îl va păstra mereu, până la adoles¬cenţă, purtându-l ca o relicvă, până în clipa în care, odată sfârşite avatarurile povestirii, fra¬tele său, viitorul sfânt Martin, va lipi din nou, printr-un miracol, acest cordon ombilical sfânt trupului matern. Eliberările şi regăsirile sunt frecvente în povestiri, în Special sub forma unei reabilitări a mamei. Gemenii sunt astfel cei care contri¬buie la coeziunea celulei părinţi-copii, şi cum sunt întotdeauna singurii factori ai acestei re¬staurări a grupului parental, povestea lor are cu precădere o structură centripetă: de la celula familială destrămată la o celulă restaurată. Co¬piii, dimpotrivă, păstrează un nume întotdeauna decalat în raport cu identitatea lor regăsită — într-una din versiunile povestirii Valentin şi Orson, Orson, crescut de o ursoaică (ourse în franceză) este numit Nameless (Fără Nume) şi va păstra acest nume — ca şi cum misterul naşterii lor, ejectarea lor în afara colectivităţii, le-ar fi lăsat o amprentă ruşinoasă .. . Poves¬tirile cu gemeni sunt povestiri de aculturaţie: înainte de a-şi regăsi tatăl şi mama, gemenii trebuie să se recunoască drept fraţi. Valentin şi Orson oferă un proces deosebit de interesant al cuceririi copilului sălbatic de către' fratele său deja aculturat; este dovada unei forme a jurământului de credinţă care-l arată pe Va¬lentin în calitatea sa de senior: Orson „îritinde mâinile spre fratele- său Valentin, cerându-i iertare prin semne şi arătându-i că vrea, de-acum încolo, să-i dea ascultare şi mulţumire în toate cele. Şi-i mai arată, prin semne, că în nici o zi din viaţă lui nu va greşi faţă de el, nici în ceea ce priveşte persoana lui, nici în ceea ce priveşte bunurile sale". Un paradox aparent: existenţa unui eventual întâi născut printre gemeni. Nu există situaţie .44 mai egalitară decât cea a gemenilor. Şi totuşi, în GuiUaume d'Angleterre se arată clar că există un întâi născut, şi ne amintim de acel articol din obiceiurile din Beauvaisis după care mărtu¬riile femeilor nu trebuie acceptate, afară doar când o femeie trebuie să indice care din cei doi copii de sex bărbătesc s-a născut întâi: ,,Nu există alt mijloc decât mărturia femeilor pentru a şti care s-a născut întâi, şi de aceea, în acest caz, ele trebuie crezute". Gemenii fictivi Gemenii metaforici sunt hiperbolele gemenilor reali. Originea gemelităţii lor este diferită şi contractele aferente sunt de un tip nou, precum şi încercările care testează validitatea lor. Dim¬potrivă, rolul lor de binefăcători ai comuni¬tăţii rămâne identic, iar viziunea ideală şi exem¬plară a solidarităţii lor indestructibile este per¬fect comparabilă. Aceşti gemeni sunt artefacte, căci gemelitatea este rodul unor circumstanţe speciale: un contract asociativ îi leagă pe veci, paralel cu documentele referitoare la situaţia lor de fraţi, bine cunoscute de istorici. Acest con¬tract este însă de tip pur afectiv, contractanţii nefiind nici de acelaşi sânge, nici din aceeaşi ţară sau ţinut: din Berri şi Auvergne în cazul lui Ami şi Amile, din Roma şi Atena, în cazul lui Athis şi Prophilias, din Algarve şi Castilia în cel al unei povestiri din secolul al XV-lea. O formulă explicită de contract consfinţeşte relaţiile lor încă din primele momente ale în¬tâlnirii şi expresia ei este uneori foarte hotă¬râtă: „Şi de îndată ce s-au cunoscut, s-au iubit cu o dragoste atât de puternică încât au făcut intre ei legământ de nezdruncinată tovărăşie, promiţdndu-şi unul altuia că nimic nu-i va des¬părţi în afară de moarte. Căci, afară doar dacă Domnul Nostru ar fi voit-o, era cu neputinţă să existe ură si rea-vointă acolo unde dăinuie atâta dragoste şi însoţire bună" (Povestea lui Olivier de Castilia şi Ârtus d'Algarve). Din acea zi, contractanţii vor prezenta ace¬eaşi înfăţişare şi aceeaşi figură, o aparenţă ase¬mănătoare, identitatea trăsăturilor şi confuzia posibilă pe care acestea o vor putea isca fiind date ca o rezultantă a contractului ce le pre¬cede. Chiar şi părinţii se codesc să-i identifice pe cei doi băieţi. Pe de altă parte, pentru a fi valid, un contract trebuie să fie testat, adesea printr-o căutare a Dublului pe baza unui semn de recunoaştere, căci despărţirea este de ne¬suportat. Proba esenţială este însă cea care are dragostea femeii drept miză: în favoarea lui Prophilias

16

care moare de dragoste pentru viitoarea soţie a lui Athis, acesta din urmă născoceşte un subterfugiu care-l face să se căsă¬torească cu tânăra, pe care însă o cedează în timpul nopţii nunţii, şi timp de mai multe luni, Dublului său. încercarea poate consta de ase¬menea în dăruirea copiilor sau mai exact a sângelui copiilor, de vreme ce în câteva poves¬tiri de acest tip, unul din gemeni, devenit le-pros, este vindecat graţie sângelui copiilor fra¬telui său: evocare posibilă a riturilor tradiţio¬nale ale schimbului de sânge, semn redundant al discursului contractual şi al contractului de fidelitate necondiţionat. Frajii şi puterea Cuplurile gemelare. reale sau asociative, sunt întotdeauna legate de problemele puterii; de aceea, acest tip de asociaţie, de aparenţă strict familială, poate fi, pe drept, considerat drept sediul unei legături privilegiate cu comunitatea. Daca pofta nemăsurată de mărire îi mistuia pe fiii lui Oedip şi pe fraţii întemeietori ai Romei, în schimb, prezenţa gemenilor medievali se leagă de prosperitatea regatelor şi de expan¬siunea lor. O dată cu cuplul harismatic Claris şi Laris, comunitatea arthuriană îşi întinde în mod semnificativ cuceririle. Cum unirea prin legături frăţeşti este înzestraţii cu o funcţie dinamică, literatura medievală pare a fi rezol¬vat problema spinoasă a Dublului în termeni de acţiuni solidare în care Dublul reprezintă o întărire a fiinţei. Totuşi, gemenii pot de ase¬menea să renunţe, amândoi deodată, la putere. Ami şi Amile îşi sfârşesc zilele în Lombardia, unde duc o viaţă pioasă şi neprihănită; Va¬lentin şi Orson au o moarte aproape hagio¬grafică. Renunţarea senină la bunuri pare a fi atunci cel mai bun mijloc de a înăbuşi germenii unei rivalităţi periculoase. Iar .în Povestea lui Olivier de Castilia, roman regional răspunzând perfect obiectivelor curţii de Burgundia din secolul al XV-lea, întâiul născut are bunul simţ să dispară repede de pe scena narativă, lăsând fratelui său toate regatele sale. Astfel, fraternitatea, reală sau fictivă,'poate -fi resimţită ca o răstălmăcire a urii, ca o solu- . ţionare mulţumitoare a conflictelor latente su¬blimate în povestiri unde nu întâlneşti decât situaţii exemplare şi perfecte. Transferare a indiviziunii originare şi a matricei comune: ge- • menii răspândesc în lume un climat de con¬ciliere, de relaţii hotărât legate, de comunitate regăsită, şi omologii lor metaforici ilustrează aceleaşi utopii. cr
17

43 este foarte semnificativ faptul că nu există nici o referinţă spaţială tocmai acolo unde par¬tea feminină a casei este pusă în scenă în plu¬ralitatea funcţiilor sale (doamnă, slujnice, doici). Este vorba aici despre lumea primei educaţii a copilului, în care segregaţia este funcţională, iar timpul intern al gineceului şi timpul extern, acela al bărbaţilor, sunt în raport de fecunda-ţie reciprocă. Mai târziu, concepute pe o schemă de schim¬buri pur verbale — opera este într-adevăr moştenitoarea Decameronului şi precursoarea unui gen care va înflori în secolul al XVI-lea, ■— Evangheliile furcii de tors sunt rodul serilor de veghe pe care naratorul le evocă astfel: „într-adevăr, seara, după cină, în lungile nopţi dintre Crăciun şi Intrarea în biserică, mă du¬ceam, anul trecut, în casa unei domnişoare bă¬trâne, destul de aproape de vecina mea unde mă obişnuisem să merg adesea penthi a sta de vorbă, căci mai veneau acolo multe vecine ca să toarcă şi să se distreze, sporovăind vesel şi, istorisindu-şi tot felul de poveşti care îmi plă¬ceau şi mă desfătau,". Vorba femeilor, pe care naratorul trebuie s-o consemneze, îi dă grupului o specificitate marcată; ea însăşi apare ca o frontieră: voit constituită la adăpost de comu¬nitatea masculină, conversaţia femeilor exprimă o ştiinţă cvasimagică şi este o formă a grijii lor pentru lumea comunitară. Timpul gineceului este, aici, un timp atoatecuprinzător, o adevă¬rată matrice. Anumite situaţii sunt rezervate unor pro¬tagoniste feminine ale căror modalităţi — de la cele ale lumii aristocratice a romanelor la cele ale lumii ţărăneşti a şezătorilor — sunt variabile; acestor protagoniste li se atribuie gesturi şi mai ales vorbe, care au valoarea unor semnale de retragere, a unei izolări spaţiale, emotive sau rituale. Jocuri de semnale a căror organizare trădează funcţionarea codului lite¬rar, aceste elemente vin să completeze rarele notaţii spaţiale. Astfel, în cântecele de ţesut, 49 spaţiul privat al femeilor apare ca un loc de visare, de disponibilitate, de aşteptare şi de con¬fidenţă. Cadrajul vizual poate fi îngust, în schimb nivelul gestualităţii (notaţiile verbale) sugerează tocmai două spaţii, acela al privatu¬lui feminin care există în raport cu celălalt, de la care aşteaptă totul. Eroinele cântecelor de ţesut par să trăiască pe un prag, acela al rup¬turii cu lumea autoritară a legilor. Anumite cadraje sugerează acest obstacol liminar pe care îl străbate privirea: fereastră sau crenel al tur¬nului, locuri de întâlnire a lumii din afară cu cea dinăuntru. Dimpotrivă, livada, loc deschis, indică adesea, în acest corpus liric, că spaţiul privat se va dizolva, că gineceul s-a şi destră¬mat, în livadă o regăseşte iubitul pe Beatrix pentru a o ademeni să-l urmeze, să fugă cu el. Altă constantă: activităţile specifice grupu¬lui feminin care semnalează o formă de repliere. Deşi eroina stă adesea la pândă sau se cufundă în lectură, ocupaţiile sale sunt mai ales femi¬nine, aşa cum apare atât în poezia lirică, cât şi în romane precum Guillaume de Dole, Romanul gaiei sau Romanul contelui de Anjou. Femei şezând, care cos, cântă şi stau de vorbă, cu, une¬ori, o organizare a spaţiului şi a timpului care nu este fără incidenţă asupra funcţiei memo¬riei colective în gineceu. Astfel, mama şi sora lui Guillaume, şezând şi brodând, vădesc o si¬tuaţie de cântec de ţesut, aşa cum o spune cân¬tecul pe care Lienor îl cântă pentru a-l întâm¬pina pe solul împăratului. De asemenea, de-a lungul celor şase seri de veghe din Evanghe¬liile furcii de tors, redundanţa obiectelor este izbitoare, şi fiecare din seri este introdusă şi încheiată prin această evocare a activităţii mâi¬nilor: ,/.. .) toate şi-au adus furca de tors, inul, fusurile, pânza, cârligele Şi toate instrumentele ce servesc îndemânarea lor". In operele narative apar mai ales perma¬nenţa, constituirea sau destrămarea gineceului, prin figurile contrastate ale acelor femei care, în societatea domestică, au funcţie de guver50 nantă. în Romanul contelui de Anjou sau în Romanul Violetei, aceste figuri funcţionale dau dovada unei solidarităţi exemplare sau, dim¬potrivă, a unei rele-voinţe absolute. In prima povestire, tânăra fată fuge din casa părintească în tovărăşia guvernantei sale. Fugarele se as¬cund în casa unei femei sărace unde trăiesc din rugăciuni şi din munca lor, căci sunt brodeze îndemânatice. Obligate să fugă din nou, găsesc azil într-un castel unde trebuie să le înveţe arta brodatului pe cele două fiice ale senioru¬lui. Guvernanta, numită „buna doamnă" (la bonne dame), care se adresează stăpânei sale cu denumirea de „fată" (fille), este confidenta acesteia, şi ea este aceea care o convinge să fugă, care cunoaşte resursele casei şi se îngri¬jeşte de banii de aur şi de argint pe care îi iau cu ele. încăperile în care locuiesc dau, într-o li¬vadă din care se poate ajunge în pâdure.\Mai târziu, când urmărită de reaua-voinţă a unei soacre care o acuză de a fi dat naştere unei fiinţe monstruoase, eroina este condamnată să fie arun¬cată într-un puţ, împreună cu pruncul ei, guver¬nanta va muri de durere, figură a mamei exem¬plare care sugerează că ameninţarea incestului şi calomnia ating de fapt întreg corpul femi¬nin. Individul-femeie este, esenţialmente, gru¬pul, de vreme ce în această povestire, ca şi în altele, grupul funcţionează cu dublete feminine: frumoasa

18

Helaine din Constantinopole este de două ori „dublată" de altă femeie care se lasă arsă în locul ei. Romanul contelui de Anjou prezintă de altfel un aspect redundant al muncii mâinilor: graţie acestei munci, femeile obţin drepturile de manentise şi herbergage (a munci şi a fi adăpostite), şi tocmai funcţia de trans¬mitere a cunoştinţelor lor celor două tinere uce¬nice, fiicele seniorului, le aduce securitatea şi reintegrarea în grup. Astfel se reconstituie gi-neceul: gineceu sub o formă ambulatorie în care coeziunea este asigurată de memoria gestului. Ameninţat de transgresiune, spaţiul închis al femeilor se destramă, îşi caută un nou spaţiu de ■ libertate, suferă o migraţie până la recucerirea unui nou spaţiu privat şi închis. Sub semnul unei migraţii posibile, gineceul se înrădăcinează într-alt loc, în urma unui fel de marcotaj. Dimpotrivă, Romanul Violetei ilustrează destrămarea gineceului. Favorizând violarea spaţiului închis, doica întrupează desolidarizarea faţă de celula intimă a femeilor: ea pândeşte dorinţa născândă a bărbatului, se interpune, smulge tinerei fete taina semnului intim —■ vio¬leta —, apoi străpunge peretele, acel perete simbolic a cărui fragilitate semnalează o fisură în valorile utopice ale gineceului, armoniosul plural al femeilor. în Evangheliile furcii de tors se iese aparent din societatea domestică în sensul de casă aris¬tocratică, dar matroanele înţelepte şi precaute care hotărăsc într-o zi să iasă pe scenă („una dintre noi va începe lectura, şi-şi va depăna capitolele in prezenţa tuturor celor care vor fi adunate acolo, pentru ca acestea să rămână veşnic în meviorie") se dedică prin maximele emise şi comentariile făcute experienţei domes¬tice sau, prin intermediul ei, unei gestiuni mar gice a societăţii domestice. Cum unele dintre ele au avut legături cu ştiinţele oculte, ele îm¬bină reţetele imemoriale pentru a spori pro¬ductivitatea pământului şi fecunditatea dobi¬toacelor, cu altele tributare superstiţiilor, ca de pildă cele care alungă coşmarurile (cauque-mares). Cum recluziunea lor este legată de un moment de odihnă activă şi de un rit colectiv, repetitivul domneşte: moment al unui timp ciclic care leagă trecutul, prezentul şi viitorul. Ridicată la rangul unei societăţi organizate — o preşedintă aleasă prin rotaţie, un auditoriu feminin care creşte pe zi ce trece, un secretar care consemnează minutele —, această grupare de femei dintr-un mediu ţărănesc este depozi¬tara unei ştiinţe secrete, aşa cum o dovedesc abundenţa semnelor de interpretare, punerea în raport a „semnelor" pe care le descifrează, 5? lectura aparenţelor al căror sens adânc îl des¬prind. Acest schimb de cunoştinţe întemeiază coerenţa grupului, căci tainele nu vor fi răs¬pândite decât în faţa unui auditoriu feminin: „[. . .] i-au mulţumit mult doamnei Abonde pentru admirabilele învăţăminte date, promi¬ţând că nu le vor încredinţa urechilor de viţel, ci le vor destăinui şi le vor face cunoscute tu¬turor celor dinspre partea femeiască, pentru ca ele să fie continuate şi dezvoltate din ge¬neraţie în generaţie". Astfel, gineceul poate fi generatorul gine-ceelor viitoare, iar devenirea socială este asi¬gurată de cuvântul autoritar şi regulator al gi-neceului care încearcă să stabilească o formă de control asupra tuturor domeniilor vieţii in¬dividuale şi colective, de la creşterea animale¬lor la actul sexual, de la cearta conjugală la devierea prin vrăji a raporturilor afective: „Dacă o femeie vrea ca soţul ei să iubească mai mult pe unul din copii decât pe celălalt, să-i dea soţului să mănânce jumătate din cele două vâr¬furi ale urechilor câinelui său, iar cealaltă ju¬mătate să o dea copilului, şi ei doi se vor iubi, tot atât de adevărat precum adevărat grăieşte Evanghelia, atât de tare încât de-abia dacă vor putea sta unul fără celălalt". Funcţia magică, oraculară, este tumultuos însuşită de gineceu, şi^ „secretarul" a înţeles bine acest lucru: „Le părea că lumea trebuie să se lase condusă şi organizată de aceste constituţii şi organi¬zaţii (.. .)". împrejmuit de graniţe uneori impuse, gi¬neceul poate fi, la rândul lui, creator de graniţe, motorul unei viguroase dialectici a lumii din afară şi a celei dinăuntru care poate fecunda câmpul colectiv. Aici, gineceul cucereşte statu¬tul unei matrice suverane. Viziuni contrastate, din secolul al XlII-lea până în secolul al XV-lea, ale închiderii îndurate, sfărâmate sau voluntare, gineceul este întotdeauna încercuit de cuvânt, nenorocire sau autoritate, dar posedă o toni53 citate care — chiar în condiţii de segregaţie — îl apără, îl reconstituie, îl înalţă la rangul de modul de neînvins al societăţii domestice. Cuplul în intimitate Adesea stereotipă până în secolul al XlII-lea, reprezentarea cuplului în relaţiile sale zilnice se rafinează în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, în special în textele normative. Sfaturile auto¬ritare ale cavalerului de La Tour Landry se adresează femeilor ispitite să nu asculte de so¬ţul lor „în special în public", dar, adaugă el, „nu spun că atunci când

19

veţi fi singuri împreună, nu vă puteţi lua libertatea de a vă spune pă¬rerea sau de a vă face voia, dacă veţi şti cum să vă purtaţi cu el". Astfel sunt definite un spaţiu privat şi un timp al privatului în care relaţiile devin mai intime şi mai libere, ca şi cum în faţa celorlalţi locuitori ai casei, ar trebui să se menţină o faţadă de corectitudine şi de respect, care nu trebuie dezminţită, dar care poate să şi permită licenţa unor vorbe mai slobode. Fru¬moase exemple de intimitate conjugală apar în îndreptarul vieţii casnice la Paris: soţul tinerei căsătorite începe să răspundă la una din în¬trebările acesteia, amintindu-i de clipele în care — în intimitatea iatacului — ea l-a rugat s-o dojenească cu tandreţe: „M-ai rugat prea umil, în patul nostru, să nu te dojenesc în chip ne¬plăcut în faţa străinilor sau a slujitorimii noas¬tre, ci să-ţi fac observaţiile necesare în fiece seară, zi de zi, în iatacul nostru şi să-ţi amintesc greşelile de purtare sau naivităţile făptuite în timpul zilei sau în ultimele zile şi să-ţi arăt cum trebuie să te porţi dându-ţi în acest sens sfaturi: mi-ai spus că atunci îţi vei schimba purtarea, urmăndu-mi sfaturile şi că te vei strădui să faci ce-ţi cer". In articolul cinci (Quint article), îndreptarul stabileşte o ierarhie a intimităţii care apare ca an spaţiu relaţional concentric al cărui centru 54 este bărbatul: „(. . .) Trebuie să fii foarte dră¬găstoasă şi intimă cu soţul tău, peste toate ce¬lelalte fiinţe vii, măsurat drăgăstoasă şi intimă cu bunele tale rude de sânge şi cu rubedeniile soţului tău, să ţii la distanţă pe toţi ceilalţi băr¬baţi şi să te ţii cu dârzenie deoparte în faţa ti¬nerilor obraznici şi trândavi'1. Reprezentarea anei vieţi conjugale afectuoase se precizează într-un tablou din „Articolul şapte" în care trupul şi distribuirea funcţiilor şi a spaţiului hărăzite unuia şi altuia dintre parteneri ocupă un loo precumpănitor. Bunele îngrijiri acordate trupului, această desfătare pe care soţia o oferă soţului „între ţâţele sale" se pot compara cu dragostea pe care copiii o simt pentru cei care ştiu să-i iubească, cei alături de care găsesc „dragoste, îngrijire, intimitate şi plăceri", ceea ce unii numesc „vrajă". Intimitate ţesută din vrăji pe care îndreptarul o preamăreşte cu căl¬dură, amintindu-i femeii proverbul rural „care spune că sunt trei lucruri care-l alungă pe băr¬bat din căminul său, şi anume casa fără aco¬periş, coşul înfundat şi soţia certăreaţă^. Femeia în spaţiul şi timpul comunităţii Textele normative în grai regional dau mă¬sura închiderii individului în sânul colectivi¬tăţii, în special cele care, adresându-se femeilor, au drept scop constituirea unor fiinţe suscep¬tibile de a îndeplini, în sânul comunităţii, o funcţie socotită potrivită. Femeia este astfel in¬vitată să pregătească în intimitate imaginea despre sine pe care urmează s-o arate colecti¬vităţii şi,. în special, să evite intruziunea abu¬zivă a imaginii sale în privirea celorlalţi. Proasta utilizare a intimităţii (trup, somn, cuvânt) având un răsunet nefast asupra mecanismelor co¬lective, femeia este o unealtă care trebuie pre¬gătită pentru o funcţionare perfectă. De aceea, femeilor li se adresează sfaturile care, în Pedepsirea doamnelor, privesc conve55 nienţele şi actele de sociabilitate, şi, în interi¬orul graniţelor a ceea ce poate fi numit pri¬vatul, zona unei anume libertăţi care implică întotdeauna privirea unei mari comunităţi. Fra¬gilitate a statutului feminin: Robert de Blois nu se sfieşte să sublinieze că le este foarte greu femeilor să-şi determine purtarea în societate, căci dacă ele se arată primitoare şi curtenitoare, riscă să le fie interpretată aJbuziv purtarea din partea bărbaţilor; dar dacă,, pe de altă parte, nu se arată destul de curtenitoare, vor fi soco¬tite trufaşe. Purtarea femeii trebuie să fie întotdeauna fără cusur, ea trebuind să-şi menţină trupul sub control, căci este mereu expusă pri¬virilor, şi ochiul, lucru bine ştiut, este izvorul răului. De aceea, ea trebuie să evalueze situa¬ţiile în care să-şi lepede vălul, în afara cazului în care ar avea o infirmitate de ascuns. Chiar şi la biserică, trebuie să ştie cum să-şi lepede vălul, cu gesturi pline de pietate: nu trebuie să râdă, să vorbească şi mai ales, în orice clipă, trebuie să supravegheze rătăcirea privirilor sale. în Cartea de învăţătură pentru fiicele sale, cavalerul de La Tour Landry oferă acestora, „încă micuţe şi lipsite de raţiune", o „oglindă de vechi povestiri", o carte de virtute exem¬plară întocmită din capitole alerte, de natură să intereseze minţile tinere. Ca un ecou la scrie¬rea lui Robert de Blois, dar mai nuanţat, el des¬făşoară acolo viziunea unui amendament al naturii feminine printr-o folosire adecvată a trupului care nu trebuie să impieteze asupra timpului hărăzit activităţii zilnice şi riturilor comunitare. în această organizare a vieţii pro¬fane, echilibrul ei se întemeiază pe respectarea timpului necesar fiecărei ocupaţii — în special a orelor de somn şi de masă. Punându-şi pece¬tea pe toate activităţile, pietatea, manifestată de dimineaţă până seara, devine temeiul unei odihne bune. „Să se mănânce dimineaţa îrttre orele 6 şi 9, şi să se cineze la o oră convenabilă, după împrejurare", şi să s-e postească pentru a 56

20

putea supune trupul, de trei ori pe săptămână, iată ce învaţă capitolul VI care pune în scenă o tânără fată a cărei viaţă se desfăşoară „dez¬ordonat şi destrăbălat de dimineaţă pană seara", care-şi dă peste cap rugăciunile, se duce pe furiş în cămară unde înghite pe nerăsu¬flate „supă şi alte bunătăţi" şi care, după ce s-au culcat părinţii, nu ştie să reziste dorinţei de a mai înfuleca ceva. Acest comportament bulimic şi excesiv, inversând timpul hărăzit ac¬tivităţilor zilnice, va continua, desigur, aidoma, în cadrul vieţii conjugale. Proasta utilizare a timpului este arătată şi în această anecdotă în care un cavaler şi soţia sa, care, încă din tine¬reţe, obişnuiesc să doarmă mult dimineaţa („dormir a haulte heure"), lipsesc de la slujbă, şi, ceea ce este şi mai grav, îi fac şi pe enoriaşii parohiei lor să lipsească de la biserică. In această reprezentare a timpului privat care înrâureşte, bineînţeles, şi timpul comunitar, locul unei purtări de evitat sau de urmat se întemeiază pe un amestec surprinzător de sfa¬turi privind conduita morală şi o gestualitate aparent anecdotică. Astfel, comportamentul femeii dobândeşte un loc însemnat: „Rostin-du-vă rugăciunile, la biserică sau într-alt loc, să nu semănaţi cu broasca ţestoasă sau cu co¬corul; seamănă cu broasca ţestoasă şi cu coco¬rul cele care îşi întorc faţa în toate părţile, în-tinzând gâtul şi agitându-şi capul ca o nevăs-tuică. Să aveţi o privire şi o ţinută dreaptă ca femela ogarului care priveşte drept înainte fără a întoarce capul nici eolo, nici colo. Priviţi statornic drept înaintea voastră, şi dacă vreţi să priviţi într-o parte, întoarceţi deodată şi trupul şi faţa". Ordinea omenescului se află într-o judici¬oasă echilibrare între raportul cel mai intim cu trupul şi purtarea faţă de restul comunită¬ţii: nesocotirea socialului se întoarce punitiv asupra trupului. Sediu al jubilării înşelătoare, trupul va fi şi sediul pedepsirii: de pildă, în capitolul XXVI, acea femeie care, pentru o 57 sărbătoare a Maicii Domnului, nu voia să îm¬brace hainele cele bune, invocând motivul că nu avea să întâlnească la biserică persoane im¬portante, îşi foloseşte rău trupul. Pedepsită, umflată, paralizată, ea se va căi, mărturisind tuturor într-un fel de confesiune publică: „Aveam un trup frumos şi plăcut, asta îmi spu¬neau toţi ca să mă măgulească, şi din cauza mândriei şi a plăcerii pe care aceste vorbe mi le pricinuiau, îmbrăcam rochii frumoase şi blă¬nuri frumos împodobite, bine ajustate şi strânse pe trup; ba se întâmpla ca rodul pân¬tecului meu să sufere mari primejdii din această cauză, şi făceam totul pentru a mă bucura de faimă şi de lauda lumii. Căci, atunci când îi auzeam pe aceşti oameni care voiau să-mi fie pe plac, spunând: «Priviţi acest frumos trup de femeie,"demn de a fi iubit de un vrednic cavaler!», inima mi se umplea toată de bucu¬rie!'5 Cuvinte de căinţă care o ajută să-şi reca¬pete înfăţişarea dintâi şi să adopte faţă de po¬doabele şi de privirile celorlalţi o atitudine mai măsurată. Refractară timpului cuvenit fiecărui lucru, femeia mai este, de asemenea, susceptibilă de a arăta o grabă dăunătoare, aceea, de pildă, care o face să se afle în primele rânduri ale modei: a activa timpul este Ia fel de periculos ca a-l deturna. Capitolul XLVII pune în scenă un grup de femei la biserică, dintre care multe sunt îmbrăcate după ultima modă. Episcopul le demonstrează că ele seamănă cu nişte melci sau cu nişte inorogi. Ele sunt foarte necăjite înţelegând că artificiile, cochetăriile şi afecta¬rea de care dau dovadă seamănă cu strategia păianjenului care-şi ţese pânza pentru a prinde muşte! Totuşi, cavalerul de La Tour Landry ştie să-şi nuanţeze avertismentele: trebuie une¬ori să urmezi pilda lumii şi să te porţi ca şi ceilalţi: „(. ..) de vreme ce starea şi noutatea sunt obişnuite peste tot şi toate le urmează"'. Nepăsarea faţă de scurgerea anotimpurilor, excesul dorinţei de eleganţă vor face, întâi pe 58 o fată tânără, apoi pe an tânăr, să se îmbrace nepotrivit pe. un ger cumplit. Trebuie să ştii să eviţi „o rânduire foarte sălbatică şi con¬strânsă împotriva naturii vremii". O foarte temeinică evaluare a licitului şi a ilicitului emană de asemenea din sfaturile de pudoare: Bethsabea se spăla şi se pieptăna la o fereastră unde regele David putea s-o ză¬rească, exhibiţionism fatal ale cărui urmări le cunoaştem: „(. . .) păcatul ei se trage din faptul că şi-a pieptănat frumosul păr şi s-a mândrit cu el, ceea ce este izvor nesecat de necazuri. De aceea, orice femeie trebuie să se ascundă, să se pieptene şi să se îmbrace pe ascuns, şi nu tre¬buie să se fălească cu aceasta, şi nici să arate, ca să-i facă lumii pe plac, frumoasele ei plete, gâtul, pieptul, sau ceea- ce trebuie ţinut aco¬perit". După sfaturile privind trupul bine strunit prin respectarea orelor zilei şi a anotimpurilor, după cele privind necesitatea unor podoabe mă¬surate şi potrivite cu împrejurările sociale şi sezoniere, apar ici şi colo altele privind proxi¬mitatea fizică, în special în cadrul unor dezba¬teri care-i opun în chip plăcut pe cavaler şi pe soţia sa. Mai înţelegător, tatăl ar permite câteva atingeri;-doamna însă dă dovada unei mari prudenţe: „Iar în ceea ce priveşte pe fii¬cele mele, aici de faţă, le interzic „sărutările, atingerile pe piept şi alte familiarităţi", termeni care dezvăluie cât de ambiguu putea să fie co¬dul după care era interpretată promiscuitatea. Încă din secolul al XHI-lea, Flamenca punea în scenă tocmai gesturile de familiaritate care puteau fi obiectul a două interpretări. „Din fa¬miliaritate", regele

21

pune mâna pe sânul tinerei femei: ,, Credea că-l onorează pe seniorul Ar-chambaut când, în prezenţa lui, o săruta pe soţia acestuia;'nu se gândea la nimic rău", dar dacă gestul carnal poate fi interpretat în ter¬meni, de normalitate, el rămâne în fiece clipă apt să sugereze transgresarea unei graniţe. Căldură şi lumină în locuinţa Semn al unei reuniuni dorite şi centru al sociabilităţii (afară doar când focul sau lumina sunt oferite de fiinţe din Cealaltă Lume, a căror ospitalitate poate fi ambiguă), focul face parte din ritualurile de primire, iar locul cel mai apropiat de cămin este oferit musafirului. Erec este primit de un boiernaş (vavasseur), tatăl Enidei, şi, în faţa tuturor, focul arde, lu¬minos, „Luminos şi fără a scoate fum", cum se spune, insistent, în fabliaux, focul este garan¬ţia căldurii fizice şi morale, alungă oboseala şi suferinţele călătoriei. în scenele în care soţii, aşezaţi pe o pernă în faţa căminului, se bucură de o masă aleasă care se asociază cu căldura ca element al fericirii domestice, imaginea vieţii conjugale este mereu centrată în jurul cămi¬nului, semn de convivialitate. Ambiguă, lumina sau absenţa ei permit în fabliaux substituiri şi quiproquo-uri, fiind zgâr¬cită atunci, prin opoziţie cu abundenţa utopică de luminozitate din povestirile aristocratice. în imaginea vieţii conjugale, utilizarea luminii este uneori semnul unei ocupări a spaţiului intim în funcţie de legitimitatea sau de nelegitimitatea iubirilor. Astfel, în Cartea cavalerului de La Tour Landry, în timpul unei dispute care-i opune la un joc de societate pe un gentilom şi o jupâniţă, tonul creşte. Bărbatul îi spune parte¬nerei sale că, dacă ar fi înţeleaptă, n-ar veni noaptea fără lumânare în iatacul bărbaţilor pentru a-i săruta şi îmbrăţişa în patul lor.. Mai departe, soţia al cărei bărbat destrăbălat ţine mereu în casa lui una sau două femei ca supli¬ment, se poartă într-un fel exemplar: când acesta se întoarce de la plăcerea lui, de la „în¬căperile de necesitate", pretinde el, găseşte în¬totdeauna o lumânare arzând, un prosop şi apă pentru a se spăla pe mâini. După cum este sau nu scăldat în întuneric, spaţiul intim desem¬nează aici nelegitimitatea sa sau, dimpotrivă, îşi afirmă legitimitatea. 60 Faptul că femeia din fabliaux se îngrijeşte de foc alimentează mitul femeii atotputernice în casa ei, conspirând ca săl îndepărteze de acolo pe bărbat şi reuşind aproape s-o facă (M.-Th. Lorcin). Iar dacă, în universul misogin din Cele cincisprezece bucurii ale căsătoriei, bărbatul ajunge şi el să se îngrijească de foc, asta înseamnă că în casa lui lucrurile merg rău. Pe linia scrierilor care atacă femeia şi căsătoria, această culegere de povestiri de la sfârşitul se¬colului al XlV-lea (sau începutul celui de-al XV-lea) pune în scenă un univers domestic în care soţia, soacra şi slujnicele uneltesc spre a crea în jurul bărbatului un univers lipsit de iluzii al cărui spaţiu, „îngusta închisoare dure¬roasă şi plină de tânguiri", cum este descris în introducere, se organizează simbolic în jurul a doi poli, iatacul şi camera de zi, dar mai ales sub forma a două sfere tactile care ating fiinţa până în adâncul ei: căldura şi frigul. Şi în această operă, de altfel, întâlnim închiderea pe care o reprezintă casa neprimitoare, iar gră¬dina nu apare ca loc de sociabilitate decât înainte de „năvodul" căsătoriei. Femeia, puternică prin şiretenia ei, se refugiază în iatac, şi tot acolo se desfăşoară o sociabilitate cordială în jurul lehuzei sau când trebuie organizată o strategie a cărei finalitate este de a stinge bănuielile so¬ţului. Consens incontestabil şi convivialitate: femeile beau şi înfulecă diferite bunătăţi. Par¬tea bărbatului, a soţului, este singurătatea: de¬parte de foc, se culcă adesea fără să fi cinat, înfrigurat, ud până la piele şi morocănos; se va scula, de asemenea, fără foc în sobă şi lipsit de lumânare. într-o lume răsturnată, în care soţul- aţâţă focul pentru soţia lui, în care el este acela care pregăteşte cina pe când ea se împo-poţonează, distribuirea sarcinilor introduce ne¬orânduială în lumea domestică. Când rudele şi prietenii apropiaţi vin să-l vadă pe soţ, socia¬bilitatea îi este refuzată. îndepărtând slujitorii din casă, soţia îi interzice gesturile de primire. . Nu-i mai rămâne decât să-şi călăuzească musa61 firii într-o sală fără foc, nepregătită pentru acest scop şi care, lipsită de funcţia ei de loc social, nu mai constituie, pentru el, decât un jalnic refugiu. Dimpotrivă, coeziunea grupului feminin — soţie, slujnică, mamă, soră sau verişoară, care se adună în jurul focului iarna, sau vara, pe iarbă — este asigurată de ştiinţa cu care sunt folosite aceleaşi argumente. Astfel, spaţiul domestic apare ca un univers comparti¬mentat care-i desemnează individului, bărbat sau femeie, statutul său de supunere sau de putere. Izolat în încăperea glacială ce-i este hărăzită, îndurând foamea, setea şi frigul, în¬depărtat de orice sociabilitate, soţul ca prins într-o plasă trăieşte un coşmar. Casa lui este un loc de conflicte permanente; copiii şi soţia se aliază împotriva tatălui, în special fiul cel mare care năzuieşte să preia comanda şi care socoteşte că moartea tatălui întârzie cam mult. Degeaba va dicta acesta o cartă a ordinii domestice, ter¬menii şi tonul folosit nu-l vor scăpa de năvod. Anturajul bun şi anturajul râu Departe de a fi simpli figuranţi în societa¬tea domestică, subalternii au o funcţie care do¬vedeşte o mare sensibilitate faţă de coeziunea lumii casnice. Astfel, în Frumoasa Helaine din Constantinopole, soacra foloseşte străini, fără legătură cu familia, pentru a duce o scrisoare falsificată, iar în Romanul gaiei împăratul uită de

22

făgăduiala de căsătorie dintre Guillaume şi Aelis din cauza influenţei unor sfătuitori vi¬cleni: într-adevăr, la moartea tatălui lui Guil¬laume, suveranul se înconjoară de noviax con-seilliers, de trădători, de linguşitori, iar textul ne spune că mai bine şi-ar fi scos împăratul unul din ochi, căci sfătuitorii lui uneltesc mereu „lucruri rele şi rău gândite". în universul strict domestic, ne amintim de sfaturile ce se dădeau în îndreptar tinerei soţii asupra felului în care săşi aleagă cât mai po62 trivit slujitorii, dar, încă din secolul al XlV-lea, un Zis ne arată pe o tânără soţie victimă a unui anturaj rău ales. Tovarăşa bună o împinge pe soţie pe calea cea bună, nu se sfieşte s-o mustre, îi semnalează „purtările şi înfăţişarea nesăbuite", şi, mai ales, se fereşte s-o laude. Acestei bune influenţe, acestei prezenţe modelatoare îi ur¬mează o femeie cai-e trece drept femeie de bine (preude femme), dar care exercită o in¬fluenţă cu totul nefastă, sfătuind-o pe soţie să-şi ia un ibovnic spre a profita de tinereţea ei (Cântul cavalerului alb). Femeia: viaţă activă şi viaţă contemplativă pî Descoperirea recentă â vreo zece reguli de viaţă creştină prezentate sub formă de „zile", scrise în franceză între secolul al XlII-lea şi începutul secolului al XlV-lea, cărora li se adau¬gă câteva texte italieneşti şi spaniole, permite de¬terminarea felului ideal în care îşi petrece tim¬pul o femeie care vrea să~şi asigure mântuirea, în acest domeniu, lucrările întreprinse de Ge_ nevieve Hascnohr, de la care am împrumutat mai multe formulări, au dezvăluit în ce măsură, în normele edictate, anumite aspecte ale vieţii fa¬miliale şi conjugale sunt trecute sub tăcere sau fac obiectul unor rezerve. Viaţa grupului dp-mestic şi viaţa individului, sociabilitatea şi în¬florirea firească a eului apar aici în raporturi de tensiuni virtuale. în acest sens, perspectiva nouă oferită de aceste texte clericale operelor moraliştilor laici, precum aceea a cavalerului de La Tour Landry, Îndreptarul vieţii casnice la Paris, sau aceea a Christinei de Pisan, apare ca fiind de mare importanţă. în societatea femi¬nină, aşa cum o văd clericii, schema tripartită — femeie căsătorită, văduvă sau fecioară —■ supune starea matrimonială stării de castitate, calea regală de urmat fiind atunci viaţa con¬templativă (G, Hasenohr): or, această valorizare dă naştere unor scrieri de îndrumare spiri\ tuală care, trebuind de acum încolo să fie ac¬cesibile şi „persoanelor simple", în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, reiau în altă tonalitate predicile franceze din secolul al XlII-lea. „Viaţa contemplativilor este mai bună decât cea a persoanelor active", amintesc cele Şapte stări sociale ale unei femei cumsecade: în ra¬port cu văduvele şi cu fecioarele, femeia mă¬ritată,, suferind de un mare handicap, nu dis¬pune uşor de propria-i persoană şi de timpul ei; iar dacă predica propune uneori soţiei un model de viaţă activă, ea lasă să se întrevadă totuşi dorinţa clară de a insera în cadrul vieţii active un proiect de viaţă contemplativă. Pen¬tru a permite individului să se impună in ca¬drul constituirii progresive a unei arii mentale rezervate, care trebuie organizată in perspec¬tiva mântuirii, cum oare să asociezi statutul unei femei care aparţine prin firea ei vieţii active şi perfecţiunea vieţii creştine care are drept modalitate privilegiată contemplaţia? Cel care vrea să asocieze viaţa contemplativă cu viaţa activă, ne învaţă lucrarea Stimulus amo-ris, atribuită sfântului Bonaventura, un text foarte răspândit prin traduceri încă de la în¬ceputul secolului al XV-lea, trebuie să se cu¬funde în propria-i inimă, să-i exploreze adâncu¬rile, într-un cuvânt, să se cufunde cu totul în Dumnezeu. A altoi viaţa contemplativă pe cea activă: s-au subliniat pe drept cuvânt tensiu¬nile inevitabile care s-au iscat în trăirea zil¬nică între aspiraţia către viaţa spirituală şi su¬punerea faţă de îndatoririle temporale, depre¬ciate de spiritualitatea lui coniemptus mundi et carnis. Anumite programe de viaţă precum Decor puellarum dovedesc o organizare foarte tensionată care constrânge femeile din zori şi până-n noapte, în special când este vorba să sustragă privirilor celorlalţi manifestările tru¬peşti ale pietăţii. în mijlocul piedicilor create de viaţa zilnică, ar fi de-ajuns să te întorci la „refugiul rugăciunii contemplative, căci cu cât cresc apele frământărilor, cu atât mai mult tre64 buie înălţate rugile contemplative". Astfel, Ofâ cea mai potrivită pentru rugăciune va îi miezul nopţii: „Cred, scumpă fiică, că ora cea mai ■pro¬fitabilă pentru noi şi pentru tine ar fi cea de la miezul nopţii, după ce vei fi dormit, îţi vei fi făcut digestia cărnii mâncate, când muncile din timpul zilei au încetat şi sunt părăsite, când ve¬cinii nu ne vor vedea şi când nimeni nu ne va privi în afară de Dumnezeu, şi când nimeni nu va putea vedea gemetele, lacrimile şi oftaturile noastre, pornite din adâncul inimii, şi nici ţipe¬tele noastre amarnice, tânguirile şi bocetele în¬trerupte de gemete, stările de prostraţie, înge¬nuncherile umile, ochii înlăcrimaţi, faţa schim¬bătoare şi asudată când îmbujorată, când palidă" (Manuscris anonim, Bibi. Arsenalului 2176).

23

Dacă momentul ideal pentru meditaţie este seara, după cină, ziua întreagă este punctată de încercări de interiorizare şi de stăpânire a vieţii personale: înlocuind lectura din timpul me¬selor obişnuită în mănăstiri, i se propune soţiei un program de rugăciuni în gând sau de medi¬taţii, în timp ce soţul, trebuie s-o subliniem, este foarte puţin prezent în clipa culcării, căci — ca şi văduvele — soţiile adorm singure, în tăcere deplină. A menţine în timpul vieţii active o stare de devoţiune şi de reculegere care să sanctifice toate clipele zilei: acest ideal de renunţare la lume duce la forme de recluziune în casa fami¬lială sau în domiciliul conjugal, şi chiar în inte¬riorul casei, la o recluziune în odaie, ultim refugiu împotriva vieţii „mondene" şi laice (G. Hasenohr). Astfel, Opera a ben vivere a sfântului Antonin, în secolul al XV-lea, asigură lecturii şi rugăciunii un loc de¬terminat cu grijă. După masă, femeia se va retrage cât de repede în odaia ei („în singu¬rătatea odăii voastre, ocupaţi-vă în mod util, citind, rugându-vă sau meditând până la ora vecerniei"). Pentru cea care vrea să trăiască spiritual, munca manuală nu trebuie să fie decât un paliativ împotriva plictiselii şi a lipsei hm * L.2 13 Z < X jfi !2 "5 J, CU c2.c O o °

li °^ LJJ Q-

65 de fervoare. Astfel, tot ce trebuie acordat gru¬pului domestic se cavine a fi delimitat conform unei norme determinate de grija constantă de a ocroti partea de libertate personală, condiţie obligatorie a ameliorării eului spiritual. în De¬cor puellarum de Jean le Chartreux, sfaturile privesc adesea faptul lăudabil de a te sustrage unei sociabilităţi sporovăitoare: să stai să te rogi până ce toţi din casă s-au culcat, să te asiguri — închidere' simbolică a sufletului, păzit cu grijă de orice ispită din afară — că uşile, fe¬restrele şi cuferele sunt bine ferecate, şi astfel, pas cu pas, se elaborează un univers interior autarhic în care fiinţa, tinzând toată către Dum¬nezeu, se regăseşte singură cu sine, în clipa cea mai intimă din/ miezul nopţii. în sfârşit, locul hărăzit lecturii, şi anume citirea zilnică a cel pu¬ţin „unei pagini sau două ăintr-o carte pioasă pentru îndrumarea sufletului" aseamănă zilele trăite de femeie cu cele ale schimnicilor şi pust¬nicelor supuşi unor reguli de viaţă aspre. O scrisoare de îndrumare spirituală datată de la sfârşitul secolului al XHI-lea sau începutul secolului al XlV-lea, închinată „felului drept de a trăi" ce trebuie să fie acela al sufletului, in¬sistă, mai ales, asupra modestiei în propria casă: trebuie să stai ,,cdt mai retrasă cu putinţă, în odaia ta, căci în camera ei a fost bine-vestită Slăvită Fecioară şi a conceput pe Fiul lui Dumnezeu". TRUPUJ. In reprezentările literare, trupul - este supus unui cadru figurativ perfect codificat, şi anumite convenţii îi dictează statutul şi gesturile. Din acest domeniu se desprind încetul cu încetul elementele unei conştiinţe de sine în care trupul este nu numai semnul unei exaltări a persoanei ca bucurie faţă de Sine şi de Celălalt, dar şi sediul bunei sau relei utilizări a sinelui. Anumite viziuni contrastate socotesc trapul drept obiec(56 tul unei descrieri hiperbolice şi al unui amenda¬ment de dorit, dar şi al unei condamnări ame¬ninţătoare. Departe de a fi doar un element for¬tuit al unui verosimil narativ, trupul vorbeşte pe larg despre problematicile individului faţă de colectivitate: este un mod de luare în stăpânire a lumii atât prin valorizarea frumuseţii, cât şi prin respingerea urâţeniei şi prin propunerile de mortificare a cărnii. în perspectiva mântuirii, carnea este pe de-antregul prezentă. încă de la - sfârşitul secolului al XH-lea, Helinant de Froid-mont, ale cărui versuri trădează urmele unei subiectivităţi născânde, interpelează astfel moar¬tea: „(...) tu, ce pe pământul liber te-nstâ-pâneşti / Şi de piepturi albe te serveşti / Ca de pietre de ascuţit* (Versuri despre moarte). REPREZENTĂRILE TRUPULUI Modele şl seducţii

24

Exaltarea trupului este lăsată în seama literaturii de divertisment. Paralel cu sculptura gotică, ce a folosit cu prisosinţă torsiunea şi dislocarea, ale căror incidenţe asupra raportu¬rilor trupului cu fondul transformat în supra¬faţă concavă sunt cunoscute, literatura prezintă un cod cu totul specific şi recurenţa unui topos care atribuie trupului feminin componentele unei frumuseţi canonice: ten alb, subliniat prin tuşe trandafirii, păr blond, trăsături armonios dispuse, faţă alungită, nas prelung şi regulat, ochi vii şi veseli, buze subţiri şi roşii. Acestui ste¬reotip îi corespunde un dublet masculin care face uneori din tânăr, Cliges sau Aucassin, du¬bletul femeii pe care o iubeşte. Topos-ul trupu¬lui feminin se pretează uşor metaforei: astfel, traiectoria săgeţii iubirii îi permite lui Chretien de Troyes să atribuie elemente ale anatomiei feminine fiecărei părţi a săgeţii. în secolul al XTII-lea, trapcil poate fi detaliat mai explicit şi mai concret: sânii pietroşi sunt comparaţi cu nuci, de pildă, şi dacă dislocarea prezentă în 67 Sculptura nu apare în codul literar, în schimb şoldul feminin pare totuşi subliniat ca un fel de cezură, în măsura în care veşmântul, legat cu şireturi, marchează talia, cu întredeschideri care lasă să se ghicească articulaţiile trupului. Cât despre frumuseţea masculină, cântul de gestă o reprezenta prin formule stereotipe ce lăudau puterea muşchilor; nici povestirile curteneşti nu sunt zgârcite în detalii privitoare la farmecul trupului bărbătesc. Iubitul lui Fla-menca este astfel înfăţişat; „Trandafirul de mai, în ziua în care înfloreşte, nu este atât de frumos şi de strălucitor pe cât este tenul lui care pre¬zintă acolo unde trebuie îngemănarea de culoare şi albeaţă. Nicicând nu sa văzut obraz mai fru¬mos. Avea urechile bine făcute, mari şi rumene; gura frumoasă şi spirituală, îndrăgostită prin tot ce spunea. Dinţii îi erau frumos aşezaţi şi mai albi ca fildeşul elefantului; bărbia era bine desenată şi puţin despicată pentru a fi mai gra¬ţioasă. Avea gâtul drept, mare şi puternic, şi nici un nerv sau os nu se umfla nepotrivit. Era lat în umeri, pe care-i avea la fel de puternici ca cei ai lui Atlas. Muşchii îi erau rotunjiţi, bi-cepşii bine dezvoltaţi, braţele de o grosime po¬trivită. Avea mâini mari, puternice şi tari; de¬getele lungi, cu încheieturi plate; pieptul lat şi mijlocul subţire. Cât despre şolduri, nu era şchiop! Ale lui erau puternice şi pâtrăţoase; coapsele rotunjite şi largi pe. dinăuntru; genun¬chii netezi; gambele sănătoase, lungi, drepte, bine legate; laba piciorului arcuită pe deasupra, cambrată pe dedesubt şi nervoasă: nimeni nu-l putea răzbi la fugă!" Reiese din aceste portrete, întemeiate pe ste¬reotipuri transmise din abundenţă în literatura romanescă, cât de importantă este culoarea pielii obrazului pentru înfăţişarea trupului. Car¬naţia ideală, pielea albă, uşor trandafirie, explică fiinţa şi oferă indiciul constituţiei fizice. De altfel, în descrierea temperamentelor, tempe¬ramentul sangvin este cel privilegiat, căci des¬chide tenul şi aduce zâmbetul pe chip, pe când

omul melancolic — saturnianul — este orien¬tat către întuneric. Astfel, prezentându-i pe pe¬lerinii de la Canterbury, Chaucer ne spune că unul dintre ei este un frumos prelat ,,care nu are paloarea unei fantome chinuite", iar despre altul, franklin-ul, ne spune că este de o consti¬tuţie sangvină: adevărat fiu al lui Epicur, îi place să se înfrupte, dimineaţa, dintr-o supă cu vin. La cavalerul de La Tour Landry, bunul iubit, cel care are toate şansele să fie agreat şi nu riscă să ofere privirilor o „culoare fadă" neîmbrăcându-se cum trebuie pe o vreme fri¬guroasă, este „roşu ca un cocoş", spre bucuria doamnei curtate căreia tenul îi apare ca semn de virilitate şi de sănătate. Să nu ne mirăm, deci, dacă exaltarea tru¬pului masculin poat» prilejui iscusite scene de seducţie. Să vezi şi să fii văzut sunt două faţete ale aceleiaşi acţiuni; şi într-un mare număr de scene — de pildă în Flamenca — bărbatul este reprezentat ca având conştiinţa clară a folo¬sului pe care-l poate trage din trupul său, din îmbrăcăminte, dintr-un aspect puţin neglijent, strategic organizat pentru a realiza opera de seducţie. Se constată aici o conştiinţă foarte vie a situaţiilor de libertate ale trupului pe care ţi le poţi permite în anumite împrejurări, acelea ale intimităţii pe care o dezvălui privirii. Să te foloseşti de trupul tău, lăsându-i mai multă li¬bertate sub veşmântul ce-l acoperă, iată o ati¬tudine strâns legată de erotism, aşa cum o do¬vedesc scenele câmpeneşti din Guillaume de Dole unde, de la primele ore ale dimineţii, per¬soanele din lumea bună sunt poftite să se zben¬guie pe lângă izvor, „în picioarele goale şi cu mânecile fluturânde", cămăşile doamnelor fiind atunci împrumutate drept şervete, ceea ce permite tinerilor galanţi să „pipăie câte o coapsă albă". Astfel, din jocul între nurii hă¬răziţi de natură şi asocierea dintre trup şi veş¬mântul care ştie să se desfacă şi să se între¬deschidă, se nasc serbări ale gestului, care sunt în acelaşi timp serburi de curte , , ,

25

Natura amendata Textele narative şi tratatele medicale sunt nnanime în a stabili importanţa ce se cuvine a se acorda îngrijirilor estetice care necesită totodată intervenţia medicinei şi strădaniile co¬chetăriei. La Henri dp Mondeville, părţile tru¬pului sunt adesea descrise ca tot atâtea podoabe, ca şi cum veşmântul, însemn al socialului, ar fi solicitat pentru a descrie tainele trupului: pie¬lea este descrisă ca o haină, membranele inte¬rioare ca obiecte de rufărie, şi interiorul tru¬pului ca un. înveliş de ţesuturi, alcătuiri care fac din arhitectura generală a trupului o mare metaforă socială (M.-Ch. Pouchelle). Pentru personajele de ficţiune utopic răs¬făţate de natură, machiajul face parte din su¬perfluu: astfel, în Romanul Trandafirului, Amor este aşezat alături de o doamnă ce poartă nu¬mele de Frumuseţe, şi străluceşte precum, luna faţă de care stelele nu sunt decât micuţe lu¬mânări: ea nu este „nici' fardată şi nici ma¬chiată", nu are nevoie de podoabe şi nici de ar¬tificii. Dimpotrivă, pentru cele mai puţin răs¬făţate de o natură care lucrează în afara lite¬raturii, podoabele şi diferitele amendamente sunt cele care creează seducţie. La Mondeville, toate femeile se agită şi îşi transmit reţete de seducţie, diferite mijloace de epilare (var ne¬stins, smulgerea părului cu penseta, cu degetele muiate în smoală- sau — muncă migăloasă, cerând răbdare — ace calde înfipte în bulbul pilos), practici pe care este mai bine să nu le menţionezi, nici chiar în clipele de intimitate conjugală. în cazul unor arsuri, Mondeville sugerează să se spună soţului că slujnica a încălzit prea tare apa de baie. . . Există leac şi pentru paloarea feţei: în Cele trei tinere fete, în care trei fete se pregătesc să meargă la bal, una dintre ele o porneşte cale lungă pentru a-şi procura un praf fermecat, care, zice-se, urcă sângele clin călcâie până în obraji, iar Ro-berţ de Blois, în Pedepsirea doamnelor, sfătu70 ieste femeile să mănânce bine dimineaţa, ceea ce, se pare, dă un ten minunat. O componentă de seamă a seducţiei este mi¬rosul sau, cel puţin, neutralitatea olfactivă a persoanei. Henri de Mondeville transmite multe reţete pentru a evita mirosul transpiraţiei şi a aromatiza părul cu mosc, cuişoare, nucşoară şi esenţă de cardamonă. într-un cânt alegoric, cele care trăiesc în paradisul banilor îndrăgostiţi poartă pe cap coroniţe de trandafiri şi flori de măceş care împrăştie o minunată mireasmă. în Romanul Trandafirului, Doamna Trândavă (Dame Oiseuse) are drept armă de preţ a seduc¬ţiei o „răsuflare dulce ji parfumată" şi, în Pe¬depsirea doamnelor, este dat sfatul ca la masa de dimineaţă să se mănânce anason, mărar şi chimen, care par extrem de eficace. De altfel — un sfat de bună sociabilitate — este bine să stai puţin mai departe de'interlocutorii tăi pen-tra a nu-i incomoda: „în timpul unei hârjoneli amoroase, să nu vă lăsaţi sărutată, căci miro¬sul neplăcut incomodează şi mai mult când eşti încălzit".. în Povestea morarului de Chaucer, frumosul îndrăgostit Absalon se scoală la primul cântat al cocoşului, îşi piaptănă pletele, mestecă pu¬ţină cardamonă şi o bucăţică de lemn dulce pentru a răspândi un miros plăcut; vrând să o seducă pe tânăra femeie de care este înamo¬rat, i se adresează cu o metaforă olfactivă ce eonotează totodată dulceaţa şi plăcerea sexuală: „Păsărică mea frumoasă, dulcea mea scorţişoa¬ră!" Sfaturi urmărind satisfacerea simţului ol¬factiv se dau şi în legătură cu hainele: Monde¬ville îi sfătuieşte pe toţi să le spele din când în când cu leşie, apoi să le parfumeze cu multe flori de violete şi să le umezească cu apă proas¬pătă în care s-a pus la macerat o rădăcină zdro¬bită de stânjenel. îngrijirea pârului în percepţia trupului, pletele reprezintă un element important al conştiinţei de sine şi al reprezentării persoanei*. Ele trebuie să fie blon¬de, aceasta constituind un element canonic, aşa cum o dovedesc numeroasele denumiri date acestei culori de păr şi atâtea nume de eroine care o evocă: Clarissant, Soredamor, Lienor. Operele narative privilegiază pletele blonde, dar multe femei prezentate drept foarte elegante pot fi desemnate drept puţin brunete (RomamU Violetei). Laudine este blondă, dar confidenta ei este o atrăgătoare brunetă. Celelalte culori pot avea şi ele o soartă interesantă, precum cea roşcată care se specializează în domeniul mo¬ral, în Gesta Narbonnezilor, dintre cei trei fii ai lui Aymeri, acela care 'întruchipează a treia funcţie, funcţia hrănitoare, are păr roşcat, şi această culoare pare a fi avut o valoare peio¬rativă (J. Grisward): Adevărat este ce am auzit spunăndu~se Că nu poţi întâlni vreun roşcat paşnic. Toţi sunt violenţi: am dovezi lămuritoare! în Lancelot în proză, Meleagant este roşcat şi pistruiat. Tot felul de reţete permit pletelor albite să-şi recapete culoarea blondă: trebuie acope¬rite o noapte întreagă cu o pastă făcută din cenuşă de curmei de viţă şi din cenuşă de frasin macerată şi fiartă o jumătate de zi în oţet. Un text anglo-normand din secolul al XlII-lea, Ornatus mulierum, oferă o amplă informaţie asupra acestui subiect: acest text

26

— cvasi-contemporan cu celebrul tablou atribuit lui Adam de la Halle, în care acesta compară farmecele soţiei sale în vremea căsătoriei lor * Ii mulţumesc în mod special lui Michele Per-' ret care mi-a comunicat documentaţia ei asupra acestui subiect, (n, a.) 72 cu distrugerile suferite în urma scurgerii tim¬pului care a stins frumuseţea pletelor sale, odi¬nioară „strălucind de aur, dese, ondulate şi cu reflexe sclipitoare", iar acum „rare, înnegrite şi atârnânde" — pune accentul în primul rând pe plete, care trebuie păstrate, şi uneori chiar îndesite. Sfaturile sale combină grija pentru culoare şi igiena: albire, vopsire, păr roşcat, negru sau castaniu; supleţea firului, utilizarea untdelemnului de măsline; luptă, în sfârşit, împotriva mătreţii şi a păduchilor. Profesiunea de „spălătoreasă de păr" este menţionată oca¬zional în povestiri: în Romanul gaiei, frumoasa Aelis reuşeşte să supravieţuiască la Montpellier spălând pe cap persoanele cele mai suspuse (haus homes), şi competenţa ei este deosebit de lăudată. Păr împletit sau lăsat pe spate Există şi alte feluri de a amenda natura şi de a profita de acest capital de care dispune femeia. Astfel, cosiţele împletite atât de lăudate pentru lungimea lor (Chaucer: „Pe spate, cosiţa-i îm¬pletită măsura un metru") pot deveni arhitec¬turi: în Romanul Trandaj irului, Doamna Trân¬davă, ţinând în mână o oglindă, îşi împleteşte în cosiţe o panglică de preţ, iar Jean de Meung o sfătuieşte astfel pe femeie: „Dacă nu are o faţă frumoasă, să ofere col puţin privirilor, cu bun simţ, frumoasele-i cosiţe care-i cad pe ceafă, de vreme ce-şi ştie părul frumos şi birie împle¬tit! Frumuseţea parului este un spectacol tare plăcut*. Dimpotrivă, părul despletit are o pu¬ternică valoare erotică, iar zâna Melusine ar putea fi considerată simbolul acestui joc al se¬ducţiei. Când părul despletit este vâlvoi, el semnifică tristeţe. Personajul alegoric Tristeţe din Romanul Trandafirului îşi trage şi smulge părul de furie şi mâhnire. Poate fi şi semn de doliu: sub ochii lui Yvain — şi acesta consti¬tuia un mare atu de seducţie — Laudine îşi 73 « I smulgea de durere partal ei bălai,- şi, în Roma nul Violetei, frumoasa Euriaut, care' plânge, disperată, pierderea prietenului său, îşi înfige cu violenţă degetele în cosiţă şi-şi despleteşti.' părul. îngrijiri ale trupului, pericole aîe trupului O culegere întocmită în tradiţia ovidiană a se¬colului al XIII-lea, Cheia dragostei, asociază sfaturilor privitoare la codul sociabilităţii (cânt, joc, ţinută la masă) anumite notaţii privind igiena şi punerea în valoare a trupului, foarte interesante pentru -istoric'itatea fetişismului: trebuie să .ştii să-ţi arăţi picioarele, să-ţi folo¬seşti decolteul. .. Sunt date câteva poveţe şi reţete: piepturile prea mari ar trebui încorse¬tate, veşmintele mai largi maschează slăbiciu¬nea excesivă. în Pedepsirea doamnelor, Robert de Blois se arată foarte hotărât asupra îngri¬jirii ce se cuvine dată mâinilor şi unghiilor, care nu trebuie să depăşească buricele degetelor, precauţii care trebuie privite din unghiul con¬venienţelor trupeşti (deci al privirii celuilalt) mai curând decât din unghiul unei posibile se¬ducţii: ,,O doamnă dobândeşte o faimă proastă dacă nu veghează la curăţenia ei. O ţinută în¬grijită şi plăcută este mai de preţ decât o fru¬museţe neglijată". Totuşi, în acelaşi text, sfaturile destinate punerii în valoare a trupului sunt întregite cu altele, menite să descurajeze orice încercare de exhibiţionism nelalocul lui. în faţa pericolu¬lui jocurilor senzuale, în faţa captării posibile a privirilor, punerea în valoare sobră şi calcu¬lată a părţilor trupului care pot fi arătate în mod licit este de-ajuns pentru a sugera că an¬samblul trupului este frumos: „Nu este bine, pentru o doamnă, să-şi destăinuie trupul alb altora decât persoanelor intime. Una lasă să i se întrezărească pieptul ea să i se poată vedea pielea albă. Alta îşi lasă voit pântecele să apară. Alta îşi descoperă prea mult picioarele. Un băr¬bat cuminte nu laudă această purtare, căci pofta cucereşte prin şiretlicuri inima celorlalţi când este slujită de privire. De aceea, înţeleptul are obiceiul să spună: «Ceea ce ochiul nu vede inima nu mâhneşte!» Un sân alb, un gât alb, un chip alb, mâini albe indică limpede — cel puţin asta-i părerea mea — că trupul ascuns de veşminte este frumos. Nu face nici un rău femeia care-şi descoperă aceste părţi, şi o doamnă trebuie să cunoască bine acest prin¬cipiu: cea care-şi oferă trupul privirilor celor¬lalţi nu se poartă bine". Obiceiuri de îngrijire a trupului: baia şi luarea de sânge

27

Printre îngrijirile trupului, spălatul mâinilor, act ce precede şi încheie mesele, este mereu evocat in textele medievale, iar absenţa aces¬tui obicei este constatată cu părere de rău: în cursul unei lungi călătorii care-l duce din Sco¬ţia în Norvegia, Sone de Nansay, eroul unui roman din secolul al XlII-lea, învaţă a cunoaşte relativitatea moravurilor: printre alte ciudă¬ţenii, în Norvegia, nimeni nu se spală pe mâini 'după masă! Totuşi, baia este cea care prile¬juieşte în povestiri frecvente evocări şi tot ei îi revine, structural vorbind, o funcţie simbo¬lică importantă. în reprezentarea intimităţii, baia semnalează spaţiul şi timpul intimităţii, o arie spaţială şi un timp rezervate intimită¬ţii. Spre deosebire de împodobirile la care se dedau în grup doamnele de la curtea Doamnei de Vergi, toaleta intimă apare ca un act soli¬tar. De altfel, expresia pudorii şi voinţa de singurătate la fata tânără, în Romanul Violetei, de pildă, oferă ocazia unei transgresiuni iar momentul băii va fi pândit. Baia mai lasă să se nască şi erotismul, şi se înţelege de ce băile de aburi şi băile publice au făcut obiectul unei reglementări şi ,-tl unei supravegheri: a merge la băile de aburi comune pare a fi presupus anumite riscuri şi de aceea soţul gelos îşi instala adesea o baie de aburi privată. Pe' planul narativ, erotismul pare strâns le¬gat de umiditatea de esenţă feminină pe care aburul o sugerează, şi a cărei acţiune este su -bliniată în discursul Bătrânei din Romanul Trandafirului, care-l vede pe Bun Venit „oglindindu-se în apă ca să vadă dacă gluga îi sade bine": „Eşti încă tinerel şi nu ştii ce vei face, dar eu ştiu prea bine că la un moment dat, mai devreme ori mai târziu,-vei trece prin fla¬căra ce mistuie totul şi te vei scălda în cada în care Venus scaldă doamnele. Ştiu prea bine: vei simţi văpaia focului! De aceea, te sfătuiesc să te pregăteşti înainte de a merge să te scalzi, aşa cum o să mă auzi povâţuindu-te, căci face o baie periculoasă tânărul pe care nimeni nu l-a învăţat cum să se poarte". în romanul Flamenca, băile de la Bourbon l'Archambault sunt punctul focal al povestirii, căci acolo îşi dau întâlnire îndrăgostiţii care se caută. Este vorba de băi terapeutice: mici inscripţii, puse lângă fiecare baie, precizează virtuţile fiecăreia. Se adună acolo bolnavi, şchiopi şi infirmi din tot ţinutul; în fiecare baie se află o sursă de apă fierbinte şi alta de apă rece pentru a răci apa caldă. Fiecare baie . este închisă şi izolată; nişte odăi învecinate permit odihna după tratament. Băile au loc în funcţie de fazele lunii. Flamenca, ce se pretinde bolnavă, îl anunţă pe soţul ei că vrea să se ducă la baie în miercurea următoare: „Luna este în ultimul ei pătrar, dar, peste trei zile, va fi întunecată, iar starea mea se va îmbună¬tăţi". Gazda sa îi propune şi ea băi viitorului iubit al Flamencăi: „Astăzi, răspunde el, nu mă voi duce, căci suntem prea aproape de pri¬ma zi a lunii: mai bine să mai aşteptăm; mâine va fi momentul prielnic pentru a face baie". Astfel sunt câştigate câteva momente de sin¬gurătate, dar şi de o sociabilitate uneori nedo-ritâ; anturajul feminin al Flamencăi merge cu ea îa baie, luând cu sine lighene şi alifii. Vicle¬şugul care va permite eroinei sâ se întâlnească cu iubitul ei va fi de a pofti doamnele de la curte să se scalde o dată cu ea, dar cum este vorba de izvoare vulcanice al căror miros nu este plăcut, ele vor refuza. Astfel, acest do-' cument narativ este deosebit de semnificativ ca punere în scenă a unei forme de sociabili¬tate şi a unui erotism explicit. Dacă, în reali¬tate, se încerca evitarea promiscuităţii sexuale impunânduse programe alternate pentru băr¬baţi şi femei, apoi transformând aceste băi de aburi în stabilimente perfect specializate,, această supraveghere dovedeşte cât de contro¬versat era acest loc pentru'viaţa comunitarii şi cât de mult era implicată moralitatea. De alt¬fel, în ficţiunea occitană, soţul Flamencăi îşi încuia soţia în baie; când voia să iasă, trebuia să sune dintr-un clopoţel. In riturile de întâmpinare, baia este- un ele¬ment important al confortului trupesc, Astfel, fiica contelui de Anjou este găzduită, împreună cu copilul ei, de către soţia „primarului1" care pune să i se pregătească de îndată o baie într-o cadă, iar în Cavalerul ai căruţa, tânăra care l-a salvat pe Lancelot îi oferă acestuia băi şi masaje. Ospitalitate? Terapie? Erotism? In general, bărbatul este acela care beneficiază de aceste îngrijiri atente şi de această proxi¬mitate trupească, aşa cum o atestă numeroase texte ca Erec şi Enide, Romanul gaiei, Sone de Nansay. După turnire, luptătorii se întorc la casele lor, unde se bucură de apa caldă care- le este adusă pentru a-şi spăla gâtul lovit, în Giiillaume de Dole; în Cântul cavalerului alb, din secolul al XlV-lea, necunoscutul învingă¬tor al turnirului s-a întors acasă, unde ,,s-a îmbăiat şi şi-a pus ventuze". In sfârşit, în fa-bliaux, baia se asociază adesea cu masa: „apa de baie la încălzit, claponul la frigare", iată plăceri pe care cele trei călugăriţe din Koln ştiu să le aprecieze; ele stau cufundate 77

în cadă, mănâncă şi beau ascultându-l pe me¬nestrel!

28

Cât despre luarea de sânge, aceasta inau¬ gurează o retragere în spaţiul privat, retragere care. nu este lipsită, de altfel, de o oarecare exagerare parodică; astfel, în Erec şi Enide, regele Arthur pune să i se ia sânge; „Niciodată, în nici un alt anotimp, regele nu rămăsese atât ■fi de singur, şi tare-l plictisea că nu mai avea '!■;' lume la Curtea sa". Or, povestirea spune că [j avea în camerele lui, „în intimitate", doar vreo | cinci sute de baroni ai casei lui, ciudată redu1 cere a anturajului său obişnuit. La Măria de i Franţa, luarea de sânge serveşte explicit drept stratagemă pentra întâlnirile lui Equitan cu soţia seneşalului. Când regele spune că i se.va lua sânge „fără martori", uşile odăii sale vor sta închise. în acest timp, seneşalul prezidează Curtea. Intimitatea este, aici, vinovată, iar scena publică permite o substituire în ierarhia funcţiilor.-Pentru a scăpa definitiv de soţ, so¬ţia îi spune iubitului să vină să locuiască la castel şi să ceară să i se ia sânge; cei doi băr¬baţi vor face baie în acelaşi timp. Urmarea este cunoscută: pregătirea căzilor de baie, sfâr¬şitul stratagemei. Tot în ceea ce priveşte pe¬deapsa, Frumosul Ignaure, de douăsprezece ori transgresor al instituţiei maritale, va cunoaşte şi el baia şi luarea de sânge. DEZVĂLU/REA TRUPULUI, FOLOS/REA TRUPULUI Situaţiile de simplă singurătate implică o altă conştiinţă a trupului, iar când situaţia de sin¬guratic se vrea înscenată, seducerea, ade¬vărat spectacol, se întemeiază pe o ţinută lip¬sită de orice găteală; în Cântul lui Aristotel, tânăra fată, hotărâtă să-i dovedească bătrânu¬lui filozof că el este la fel de siapus greşelii ca tânărul Alexandru, se plimbă în livadă, ca şi cum ar fi singură, goală sub cămaşa ei, căci vre78 mea este blândă; cu veşmintele fluturând, ea se'plimbă cântând ... Este un joc teatral utili¬zând semnele unei situaţii intime, revelator al componentelor unui fetişism cu dată incertă. Trupul medieval ştie, de altfel, să se servească de elementele pe care le poţi arăta şi de cele pe care le ascunzi: zâna care îl seduce pe Lan,-val este întinsă pe un pat minunat, trupul ei bine proporţionat este sugerat de faptul că „pântecele îi este descoperit"; tot descoperite sunt faţa, gâtul şi pieptul. Faţă de discursurile normative care învaţă să te serveşti cu pru¬denţă de trup, faţă de tradiţia patristică pri¬vitoare la podoabele femeii, povestirile sunt, fără îndoială, pentru privirea imaginară, locuri de libertate. O obsesie: a fi dezbrăcat sau prost îmbrăcat Povestirile medievale vorbesc pe larg despre expunerea trupului gol în faţa propriei priviri, despre zărirea lui de către privirea celuilalt, despre funcţia ambiguă a veşmântului (protec¬ţie? pudoare? podoabă?), despre percepţia şi utilizarea goliciunii în practica socială a comu¬nităţilor fictive. Folosirea veşmintelor apare aici ca un revelator al, pulsiunilor exhibiţio¬niste şi al sentimentului virtual de ruşine. Prin această obsesie; ,,să fii dezbrăcat sau prost îm¬brăcat", literatura pune în scenă sentimentul de jenă pe care-l resimte persoana dezgolită, reprobarea implicită sau explicită la care tre¬buie să se aştepte de la ceilalţi, care ar putea lua, în acelaşi timp, o formă jubilatorie, cel puţin în cazul nudurilor masculine, a reprezen¬tării Eului. Prin dezbrăcare şi evocarea ruşinii individuale, a privirii celorlalţi şi a raportului faţă de grup, reprezentările trupului dezgolit au introdus cu insistenţă noţhmea unui exil şi a unei respingeri temute. Prin raportul intim cu trupul şi, paralel, prin raportul cu lumea organizată după legi, nuduriJe medievale, in79 I

totdeauna scăldate în ruşine, poartă pecetea interdicţiilor şi tabuurilor care încep să lucre¬ze după un clivaj sexual. Totuşi, la început, nudul feminin ca şi cel masculin se prezintă mereu într-o fază de segregaţie, într-o formă de ruptură de viaţa colectivă, câteodată pur şi simplu de domeniul riturilor private (baia), dar mai ales sub forma unei faze de trecere pentru bărbaţii deveniţi sălbatici şi care refuză veşmântul. Omul gol: valoarea simbolică a goliciunii Copilul născut la marginea societăţii sau ex¬pulzat de_ timpuriu — Tristan de Nanteuil crescut de cerboaică, Orson salvat de ursoaică — regăseşte simultan veşmântul şi integrarea în comunitatea oamenilor: povestirilor de

29

acul-turaţie li se adaugă numeroase ficţiuni în care o fiinţă perfect integrată în comunitatea oa¬menilor (ca Yvain în mijlocul cavalerilor Me¬sei Rotunde) suferă un traumatism şi dispare, din cauza nebuniei ce o cuprinde, din grupul de origine, precum şi numeroasele povestiri despre transformările în vârcolac. Cum segre¬gaţiile pe care le trăieşte omul ficţiunilor du¬rează întotdeauna foarte mult (ani îndelungaţi), individul nu le va putea depăşi decât în urma etapelor unui rit specific. Şi femeia goală tre¬ce printr-o fază de segregaţie, totuşi instanta¬nee, o scenă de gen a spaţiului privat: aşa i se întâmplă frumoasei Euriaut (Romanul Vio¬letei), obiect al unei intruziuni infamante a privirii masculine, care este pândită în timpul băii. Mărturii ale pudorii? A da în vileag un trup gol rezervat închiderii şi singurătăţii, privirii unui cerc restrâns, este izvor de necaz, de ru¬şine şi de fragilitate: de aceea nu ne vom mira să-i vedem pe cei ce-l întâlnesc pe omul gol acţionând ca nişte vraci care favorizează calea spre veşmânt. Mereu desemnat în termeni de 80 exil în raport cu o lume a autorităţii şi ordinii, nudul masculin înseamnă distrugerea unei or¬dini anterioare, opoziţia faţă de o stare ante¬rioară clădită pe ordine, o an-arhie ale cărei semne sunt părăsirea hainei, distrugerea apa¬renţei, la care adesea se adaugă pilozitatea, abolirea legilor comportamentului, dezordinea gesluală şi incoerenţa psihismului: nudul masculin este semnificantul unei rupturi. Dim¬potrivă, nudul feminin se situează aproape întotdeauna în logica dreaptă a unei legi cu valoare absolută, obicei al unui rege sau voinţă a unui împiîrat: „Vom îndeplini voinţa voastră legitimă", spun fetele în Romanul con¬telui de Poitlers, în care împăratul cere să fie exhibate cele dintre care îşi va alege soţia. De altfel, în povestirile din Ciclul rămăşagului, nudul feminin, victimă a unei pătrunderi ili¬cite in intimitate, are adesea drept miză un câştig material, bunăoară nişte pământuri. Sin¬gurul caz al unei funcţionări autarhice şi fe¬ricite a nudităţii feminine poate fi găsit in povestiri cu coloraţie matriarhală, în care fe¬meia îşi foloseşte goliciunea ca momeală. Stare de tranziţie: dacă copiii sălbatici ies din regnul animal, progresând spre o lume a culturii, celelalte nuduri masculine provin toate dintr-o adevărată regresiune faţă de sem¬nele culturale ale grupului. Bisclavret şi Me-lion recapătă o înfăţişare omenească după un timp de excluziune în care însă şi-au păstrat în¬ţelepciunea şi memoria de oameni, iar despre traumatizaţii iubirii se va spune uneori că sunt intru totul asemănători unor vârcolaci. Dacă a-şi relua veşmintele este primul gest al unei reintegrări glorioase în grup (atunci va între¬prinde Yvain seria de aventuri care-l vor duce la apoteoza Castelului Relei Aventuri), faza de tranziţie reprezintă o adevărată amneză: pier¬derea însemnelor sociale ale identităţii şi pier¬derea legilor unui comportament codificat. Astfel, respins de o domnişoară dispreţuitoare care i-a impus încercări inutile, eroul Ogarului 81 81 îşi sfărâmă spada, îşi sfâşie hainele şi se afundă, cu mintea rătăcită, în pădure. Yvain fuge de orice societate, pândeşte vânatul,. mănâncă numai carne crudă. Amadas se culcă pe piatra goală. Anamneză, întoarcerea memoriei, apare atunci ca o adevărată îmblânzire: fratele gea¬măn al sălbaticului Orson, care aduce la curte strania fiinţă păroasă, îi face semn că ,,se poartă rău, ceea ce-l face să se ruşineze pe Orson". La acest traumatizat, agresivitatea şi ruptura de orice comunicare sunt în mod spe¬cial marcate (tulburarea lui Yvain); în acelaşi timp — şi acest lucru este semnificativ —, dispa-r valorile eticii cavalereşti, faptele de vitejie, cinstea şi respectul faţă de suzeran. Semn al unei adevărate basculări spre regnul animal, se utilizează mult paradigma zbârlit/păros: omul sălbatic apare astfel totodată gol şi îmbrăcat, într-adevăr mai degrabă travestit decât gol, ca şi cum textele narative abia dacă ar îndrăzni să rostească vorbele „omul gol". Pielea cea nouă reproduce funcţia veşmântului, mimează învelişuri spaţiale, ale spaţiului lo¬cuibil şi ale structurilor societăţii. înfăţişarea civilizată apare mai târziu, precum ceea ce, din această natură devenită exuberantă şi necon¬trolată, va fi domesticit, înlăturat, şlefuit. Ri¬turile de reintegrare comportă într-adevăr ac¬ţiuni precise de reducere a excrescenţei anor¬male: se vor propune adesea eroului forme de exalaţie, exsudaţie şi purgaţie, căci întoarcerea (sau primirea) sălbaticului trebuie să treacă obli¬gatoriu prin expulzarea elementelor nefaste. Comparabilă cu tratamentul care-l scoate pe Yvain ' din „turbarea şi tristeţea lui" este această terapie pe care o aplică zâna eroului Ogarului: împăturindu-şi şalul în două, zâna prinde pe fruntea tânărului ierburi ale căror virtuţi sunt atât de mari încât el începe să transpire abundent, ceea ce face nebunia să dispară. Erou] se trezeşte: „Doamnă, spuse el, mi-am regăsit mintea, / Fie binecuvântat ce] ce mi-a înapoiat-o". Ritualul băii, element indispensabil al re¬integrării, apare în aproape toate aceste fic¬ţiuni, îndrăgostită de Orson, o domnişoară îl găseşte minunat de bine făcut şi crede că „de ar fi îmbăiat şi frecat, carnea lui ar fi albă şi fragedă". Sentimentul de ruşine care-l copleşeşte pe eroul redevenit conştient provine din faptul că el percepe, ghicind gesturile nebuneşti din timpul amneziei, încălcarea gravă a unui cod: redevenit el însuşi, se găseşte în mod brutal

30

confruntat cu privirea celuilalt care cristali¬zează valorile colective. Când Amadas devine conştient de viaţa „respingătoare şi josnică" pe care a dus-o în oraş, desemnarea spaţiului colectiv nu este deloc fortuită: incongruenţa înfăţişării sale îl face pe erou să reconstruiască un coşmar, comportamentul său haotic sub pri¬virea celorlalţi. De altfel, pentru a evalua im¬pactul acestor povestiri într-o simbolistică a raportării la colectivitate," trebuie subliniată în cazul reintegrării exilatului, partea activă asumată de grup, care trebuie să arate, prin discreţia de care dă dovadă, prin simţul său al intimului şi al tainicului, că ştie să-l reinte¬greze pe cel absent şi să-i merite reîntoarcerea: trebuie să se prezinte ca un înveliş liniştitor şi protector: în poveştile cu vârcolaci, se in¬sistă în special asupra încăperii care-i permite vârcolacului, când reia o înfăţişare omenească, să nu se expună gol privirii: în Cântul lui Me-lion, Gauvain, cavalerul curtenitor, îl sfătu¬ieşte pe Arthur: „Duceţi-l într-o cameră, între patru ochi, în taină, ca să nu-i fie ruşine în faţa asistenţei". Poate chiar să se instaureze un lanţ comunitar în care, dintr-un spaţiu tai-nia în altul, eroul este în cele din urmă rein¬tegrat (Zisul prunului). 83 J Straturile veşmântului' Fazei îngrijirilor trupeşti ii urmează reintrodu¬cerea trupului în învelişurile materiale, stratu¬rile veşmântului fiind date ca o totalitate deta¬liată, adevărată metaforă a unui corp social, metaforă de altfel explicit dezvoltată într-o povestire de Baudoin de Conde, Povestea pavă-zeis în care vasalii credincioşi ai seniorului, care ştiu să-l apere, sunt comparaţi cu o pavăză, veşmânt de siguranţă. Clipei în care vârcolacul îşi reia înfăţişarea omenească sau când trau¬matizatul îşi recapătă memoria îi corespunde întotdeauna detaliul unor veşminte care cul¬minează în podoabă. Foştii amnezici şi vârcolaci primesc haine somptuoase, şi, în Zisul prunu- ■ lui, eroul capătă „manta, cai, bani şi slujitori", asocierea dintre însemnele rangului şi compo¬nentele sociabilităţii, instrumentele de genero¬zitate şi anturajul omenesc fiind aici extrem de semnificativă. Dacă haina apare ca semnul stratificat al învelişului social, şi invers, dacă matricea socială este privită ca o haină protec¬toare împotriva asocializării, poate fi oare pri¬vită goliciunea masculină drept forma tru¬pească a fantasmelor de desocializare sau a ace¬lui exil care-i atrăsese atât de puternic atenţia lui Freud în materialul oniric? Anumite pasaje din Amadas şi Ydoine arată că, în procesul de nebunie aparent rezervat individului rupt de grup, colectivitatea este larg implicată: victimă rituală, Amadas, care este zilnic supus lovituri¬lor în cetate, ispăşeşte oare o greşeală colectivă fantasmatică? Văzute din acest unghi, povesti¬rile cu vârcolaci, cele mai bine fixate în struc¬tura lor narativă, aşa cum o dovedesc povesti¬rile din folclor, au fost poate percepute ca nişte parabole, ale individului respins, inapt pentru viaţa socială, apoi reintegrat. Prin ite¬raţia gesturilor şi a riturilor, ei înmânează o cheie acestor oameni care trebuie să se reso-cializeze în urma unui adevărat ceremonial. Astfel, nudul masculin pare a servi drept încercare iniţiatică în social: transcendând sim-I piui statut de martor al codului pudorii, nudul masculin serveşte problematica inserţiei con-flictuale în grup. Anamnezei — şi aceasta n-o să mire pe nimeni — i se adaugă un epitom al adevăratei integrări care este aptitudinea pen¬tru ritualul amoros: încetând de a mai fi o fiară rătăcitoare, Tristan de Nanteuil primeşte de la I iubita lui o învăţătură privind totodată veş¬mântul, dragostea şi lumea! „Este ruşinos să vezi femeie goală" „Este ruşinos să vezi femeie goală", strigă una din tinerele fete condamnate să fie dezbrăcate sub ochiul atent al unui împărat în căutare de soţie. Cum intimitatea, fragilă, este întotdeauna susceptibilă să fie dată în vileag sub privirile grupului, femeia va fi goală în sânul însuşi al cadrului social, iar despuierea ei (de haine) o transformă întro pradă pe care o privire de bărbat o poate cuprinde în mod ilicit. Spre de¬osebire de bărbatul gol, femeia este întotdea¬una legată de* traiectoria unei dorinţe născânde sau confirmate. Procesul de dezgolire poate fi sugerat în termeni violenţi: în Romanul conte¬lui de Poitiers, împăratul porunceşte în faţa celor treizeci de tinere fete: „Toate vor fi dez¬brăcate până la piele, şi vor fi goale, aşa cum s-au născut din pântecele maicii lor!" Dar dacă femeia intră de bunăvoie în jocul de exhibi¬ţionism cerut de soţ, ea acceptă să devină unul din însemnele care întemeiază puterea mas¬culină, ca în Cântul lui Graelent în care vasalii sunt obligaţi să recunoască anual frumuseţea reginei. Cum veşmântul, mod de reprezentare a eului, părea pentru bărbat singura formă de exhibiţie, femeia goală apare aici într-o situaţie de tranziţie. De altfel, în Căminul periculos, goliciunea feminină esfe legată explicit de afir¬marea puterii virile. 85

31

■ Dimpotrivă, funcţia nudului masculin pare strâns legată de riturile de sociabilitate şi de semnele de coeziune ale grupului, supusă unor încercări repetitive: tendinţa exhibiţionistă a bărbatului trece printr-o totală asumare a veş¬mântului. Femeii, dimpotrivă, îi este atribuită în general o situaţie ruşinoasă (,,a fi văzută"), şi o nefericită manieră de exhibiţionism, căci femeia goală pare să îndure o socializare me-diatizată a trupului în măsura în oare — ală¬turi de veşmânt, care este pentru bărbat sem¬nul integrării Eului recuperat de colectivitate — ea nu pare decât un semn printre altele. Procesul ce se desfăşoară de la trupul gol la cel înveşmântat, metaforă a inserării necesare în social, apare încărcat de simbolistică colec¬tivă: expulzarea şi reintegrarea rituală sunt etapele semnificative ale omului medieval către trupul său. într-un mod minor, femeia este ex¬clusă din această problematică: dezgolită, ad¬mirată, pedepsită, ea este menită a trezi do¬rinţa şi rămâne pentru bărbat unul din atuurile jubilării de sine. Pudoare şi impudoare Această nuditate avusese totuşi, în timpurile dinaintea păcatului, frumoasa funcţie a veşmân¬tului neprihănirii. „Pentru că săvârşi păcatul, Adam îşi pierdu veşmântul neprihănirii şi cu-noscu ruşinea. Şi atunci îngerul i-a alungat din raiul pământesc, în ruşine; şi ei s-au trezit dezgoliţi de orice har" (Aşa ni se spune, cap. VII). Într-o eră de atunci încolo hărăzită ruşinii, pudoarea se exprimă clar — s-a văzut — cu ocazia întoarcerilor la înfăţişarea omenească, şi ea este şi mai explicită la acele femei dez¬golite în urma unei porunci, cu excepţia acelei regine mândre care nu caută, în Cântul lui Graelent, decât să adune confirmări ale frumu¬seţii sale. Dar cele care, în turnul împăratu86 lui, trebuie să se dezbrace (să se supună, de fapt, unui test de virginitate), opun poruncii mârşave un proces de despuiere a trupului, lent şi constrâns: îşi descheie cingătorile, îşi rup şi¬returile de mătase, tremură deschizând înche-ietorile de la gât, gata-gata să le sfarme. Prin contrast, când baia devine pentru bărbat o do¬vadă de virilitate şi o confirmare a firii sale, orice pudoare este exclusă: astfel, în Tristan de Nanteuil, Blanchandin obţine o amânare de patru zile înainte de a-şi consuma căsătoria. Soţia pune să se pregătească o cadă pentru o baie publică, dar „soţul" fuge. Apare un înger care îi propune o alegere: să rămână femeie sau să devină bărbat. A doua propunere este acceptată şi trans-sexualul se pregăteşte pentru baia doveditoare: „[. .. ] după ce s-a dezbrăcat până la piele, s-a îndreptat spre cadă, gol puşcă, şi în faţa a numeroase fecioare mădularul lui a apărut, puternic şi. gros". Podoaba, obiect de seducţie care subliniază apartenenţa sexuală a celui care se împodobeşte, poate — în mod paradoxal — aidoma unui ta-lisman sexual, să devină o protecţie a pu¬dorii. Provocată, dorinţa este de îndată anihi¬lată: Aye din Avignon şi soţia lui Dieudonne de Hongrie vor fi protejate de o bijuterie: inel sau broşa; în Florence din Roma, broşa deter¬mină explicit neputinţa. Această virtute a biju¬teriei apare de asemenea în Călugăria lui Guil-laume în care monahul-soldat, foarte zgomotos, este trimis până la mare, după peşti. Or, dru¬mul este înţesat de bandiţi, şi călugărul în¬treabă cum va trebui să se poarte, de vreme ee le este interzis călugărilor să se bată. La toate întrebările lui, tovarăşii săi îi răspund că nu trebuie să se apere pe el, ci doar pantalonii lui. Soldatul monah îşi închide atunci nădragii cu o încheietoare din pietre preţioase, care-i putea ispiti pe bandiţi, ca să creeze astfel oca¬zia la care visează, aceea de a-i tăia bucăţi, ceea ce constituie o formă ;i ritualului <1<> in§7 tegrare, căci, în urma acestui episod, călugării sunt obligaţi să-l admită printre ei pe acest in¬divid încă foarte apropiat de omul sălbatic. INDIVIDUL FICŢIUNI ALE INTERIORITAŢII: NOI LIMITĂRI Despre conştientizarea unei identităţi a fiinţei şi despre aria intimă care va face de acum în¬colo obiectul unei cercetări amănunţite, mărtu¬riseşte domeniul tot mai larg al replierilor fiin¬ţei asupra sinelui, importanţa dobândită de lec¬tură, de pildă, care-i permite fiinţei o astfel de absorbţie încât se poate modifica în obiectul însuşi, posedat ca atare, sau extazul ce-l smulge din realitate pe eroul părăsit de simţuri întru folosul unei fericiri nespuse. Reprezentarea uni¬versului oniric — cadrul visului este un pro¬cedeu retoric foarte larg privilegiat în secolele al XlV-lea şi al XV-lea — pune în scenă aria mentală în care Eul dedublat trăieşte o căutare amoroasă şi devine, mai târziu, martorul unor dezbateri care pretind a se desfăşura în timpul visului, dar care privesc de aproape politicul. Se mai adaugă acestei prehensiuni a sirîgulari-tăţii fiinţei neliniştitoarea definire, în textele literare, a realului şi a iluziei, groaza celor ador¬miţi care nu înţeleg sensul viselor lor, incerti¬tudinile conştiinţei prinse într-o stare de trezie adormită în care eroul nu ştie dacă este sau nu este. Oglinda, lac de pierzanie sau obiect sim¬bolic al trimiterii fiinţei către propria sa ima¬gine amendată, stabileşte în sfârşit registrul iluziei a cărui privire poate să se facă vino¬vată trecând prin pericolele unei viziuni pre¬tins veridice. Cât despre apariţia „eu"-lui în scriitură, ea priveşte

32

un cod literar bine definit de studii recente: subiectivitatea amăgirii care duce, în Evul Mediu, la înmulţirea instanţelor poetice ce instaurează noi limite ale teritoriu lui individual. Memoriile şi cronicile introduc '-■■ txiai precis în reprezentarea Eului elementele unei durate personale şi, paralel cu încercările de definire a individului de către sine, îşi fac drum în poezia târzie prezenţa obsesivă a tim¬pului, percepţia unui timp pierdut. A-şi aparţine sieşi Aplecat asupra sinelui, disponibil în faţa hazar¬dului, ieşind din lumea care-l înconjoară, indi¬vidul ficţiunilor este adesea numit „îngân¬durat", absorbit în şi prin gândul său. Astfel, cavalerul Păstoriţelor mergea „îngândurat", vi¬sând pe câmpii, printre bălării şi ferigi, până în clipa în care dă cu ochii de păstoriţă. Sub ochii lui Iferceval, Arthur, cufundat în gându¬rile sale, stă în capul unei mese, „îngândurat şi tăcut", pe când ceilalţi cavaleri stau veseli de vorbă („Li rois pensa et ne dist mot" — Regele gândea şi nu vorbea; ,,li rois fort pense et mot ne sone" ---• Regele este cufundat în gânduri şi nu scoate o vorbă). Mai târziu, la Charles d' Or-leans de pildă, a fi „îngândurat" va deveni o formă de morocăneală adesea asociată cu me¬lancolia şi, în secolul al XV-lea, eroul Inimii aprinse de văpaia iubirii se declară „îngându¬rat şi melancolic": a întâlnit-o — efect de sim¬bioză deosebit de pronunţat în această povestire alegorică •— pe doamna Melancolie care se înfăţi¬şează ca o bătrână despletită, „morocănoasă şi îngândurată", aşezată cu pumnii strânşi lângă cămin. Stare de disponibilitate sau refuz al comunicării, a fi „îngândurat" poate desemna atât oscilarea gândului care încearcă să se fi¬xeze asupra unui obiect, cât şi o stare de în¬chidere şi de anti-sociabilitate, marcată de o blamabilă repliere asupra sinelui. Alte situaţii de repliere sunt desemnate de lectură, act solitar care favorizează proiecţia spre „aiurea" sau spre „viitor". Astfel, într-un cântec de ţesut, Belle Doette „citeşte dintr-o carte, dar mintea-i zboară aiurea": cu ajutorul 89

lecturii, trăirea este mediatizată, şi replierea asupra, sieşi pe care o implică poate fi matri¬cea unei declanşări fantasmatice şi a unei ac¬tivităţi a imaginarului care, chiar dacă este temporar hărăzită nemişcării feţelor, rămâne extrem de violentă. Relaţia de la cauză la efect este foarte evidentă în povestirile din secolul al XlII-lea: se citeşte, se iubeşte. în Claris şi Laris, unul din. eroi, citind despre moartea lui Piram şi a lui Thisbe, devine capabil să-şi măr¬turisească dragostea, iar pentru Flamenca, în¬chisă într-un turn, care aude vorbindu-se de dragoste în cărţi, lectura înseamnă o încreme¬nire a timpului. Prin valorizarea, în ficţiuni, a unui spaţiu de meditaţie şi de clipe de tăcere în jurul paginilor scrise, printr-o distanţare1 în¬temeiată pe o autarhie temporară, dar fragilă, a individului, timpul prezent , este „plasat în abis", derealizat sau suprarealizat. Scriitura: apariţia „eu"-!ui Mai multe lucrări au luat drept subiect „eu"-ul care se exprimă în lirica medievală: trubadurii şi truverii înfăţişează mărturisirea dureroasă şi exaltată a situaţiei celei mai intime, aceea a iubirii şi a trupului. Or, acest „eu" pretins unic şi actualizat în situaţia dorinţei este de fapt un „eu" universal: făcută din motive repetate la infinit, lirica n-ar putea în nici un caz să se supună analizei unei voci de unde individul ar putea fi gonit, chiar cu ajutorul acelor Vidas sau Razos ataşate ulterior numelui şi operei unui poet (Paul Zumthor). „Eul" liric este acela al veşnicei întoarceri şi al unei amăgiri menţi¬nute de-a lungul întregii producţii medievale. Chiar în ceea ce pare, la Villon, mărturisirea individuală cea mai tulburătoare, se constată încă prezenţa unui ansamblu de convenţii. To¬tuşi, în timpul ultimei decade din secolul al Xll-lea, o voce mai originală pare să se facă 90 auzita: uneori invocând moartea cu vehemenţă, Helinant de Froidmont foloseşte imagini tru¬peşti care, dacă nu-l desemnează pe însuşi po¬etul, arată oricum că individul este obsedat cu trup' şi suflet de sfârşitul lui: Moarte, tu care m-ai închis pentru a mă preschimba In această etuvă în care trupul alungă, asudând, excesele pe care le-a făptuit în lume, tu-ţi ridici asupra tuturor măciuca, dar nimeni, chiar aşa făcând, nu-şi schimbă înfăţişarea şi nici vechile obiceiuri! (Versuri despre moarte) Pentru a semnifica schimbarea dorită, mişcă¬rile sufletului sunt asimilate cu sudoarea cea rea şi cu spălaturile bine cunoscute din vechile terapii. Mărturii adesea invocate ale unei revelaţii mai „personale", Despărţirile de la Arras oferă o realitate în aparenţă individualizată: înainte de a vedea închizându-se în urma lor porţile leprozeriilor, Jean Bodel, încă din 1202, şi mai

33

târziu Baude Fastoul şi Adam de La Halle (acesta din urmă pentru o plecare mai puţin tragică) compun poeme totodată personale şi de circumstanţă. Apar în ele trăsături zise „rea¬liste", evocând carnea stricată, pradă descompu- • nerii, şi afectul psihologic, îngrijorare, depre¬siune şi singurătate. Cât despre poezia de dra¬goste, s-a vorbit adesea despre trecerea de la cântecele stereotipe la o lirică mai subiectivă, dar imaginea pe care a lăsat-o Villon, derbe¬deul, „stereotip al anarhismului poetic", este de fapt comparabilă cu cea pe care a lăsat-o în se¬colul al XlII-lea Rutebeuf, o poezie ce pretinde a evoca viaţa poetului, o poezie a falsei destăi¬nuiri. Amăgire creată de o relaţie referenţială care condiţionează modelul cultural: în ceea ce s-a numit evoluţia poeziei lirice, unei p6ezii de

91 abstracţiune generalizatoare, legată de exis¬tenţa cântecului, îi urmează o altă poezie înte¬meiată pe destăinuire, care ar fi mai curând legată de lectură. în primul gen, ilustrat de ma¬rile generaţii de trubaduri şi de truveri, s-ar părea că interpretul se identifică cu subiectivi¬tatea pe care o exprimă, cu acest „eu" care nu este el, dar care ar putea să fie; când dispare cântul care permitea publicului o simbioză şi o intrare în universul poetic, poetul va căuta să zădărnicească procesul de apropiere, permiţând astfel ceea s-a numit „o .dramatizare concretă a Eului"; aportul acelor Vidas şi Razos pare, de altfel, să fi mărit distanţa dintre cititor şi su¬biectivitatea poemului, în măsura în care aceste ficţiuni devin un „roman al eului" (M. Zink). Paralel cu naşterea operelor personale, me¬morii şi cronici, asistăm în lirica însăşi la stră¬duinţa de a defini individul: vechile perifraze impersonale sunt înlocuite treptat de expresia „Sunt cel care. . ." ce marchează încercarea de a introduce individul pe scenă: exemplele sunt numeroase la Charles d'Orleans („Sunt acela cu inima în veşmânt negru"). Cât despre persona¬jele alegorice cărora poetul le dă viaţă, ele duc la un fel de fărâmiţare retorică ce tinde poate mai puţin să oculteze Eul real cât să împiedice luarea în posesie a unui teritoriu poetic prin multiplicarea Eului. Acest proces duce, la Rene d'Anjou, la o misiune delegată unei părţi din Eu, această inimă născută dintr-o sinecdocă ce are drept scop ducerea la bun sfârşit a căută¬rii iubirii. De altfel, în acest sfârşit de Ev Me¬diu, aria subiectivităţii, în mod special, se spa-ţializează. Dacă, încă din secolul al XlII-lea, Thibaut de Champagne îşi descria captivitatea amoroasă ca o închisoare făcută din dorinţe ale cărei uşi erau priviri frumoase şi lanţurile tot atâtea speranţe, în schimb, Charles d'Orleans pune şi mai vizual în scenă „cetăţuia Eului", „sihăstria gândurilor" sau „hanul primitor". Dacă Christine de Pisan şi Alain Chartier insistaseră la vremea lor asupra necesităţii de a închide porţile interiorităţii, valorizarea singurătăţii şi a replierii a,supra sinelui este foarte netă la Charles d'Orleans: „[...] Tristeţea m-a stăpânit atâta vreme încât am alungat cu totul Bucuria. De aceea, mai bine să mă îndepărtez de semenii mei; cel cuprins de amărăciune nu poate decât stingheri. De aceea, mă voi închide In gândurile mele [... \". Semn al timpurilor: în Zisul dezvăluit, cores¬pondenţă sub formă de epistole şi poeme dintre poetul îmbătrânit Guillaume de Machaut şi o tânără domnişoară, mesajele pe care cel dintâi le primeşte sunt — punere în scenă a intimi¬tăţii — obiectul unei luări în posesie voit tainice: „Am luat scrisorile, le-am deschis, Dar nicăieri nu am găsit taina ce ascundeau până nu le-am citit într-ascuns". I Durata personală: memorii şi cronici Investirea unei durate personale drept mo¬tor al scriiturii apare ca un element important în scrieri precum cronicile şi memoriile care se înmulţesc începând cu Joinville: aceste po¬vestiri se întemeiază pe suprapunerea duratei unei naraţiuni şi a unei alte durate, cea pe care naratorul vrea s-o relateze. Autor al primei autobiografii în limba franceză, Joinville s-a văzut creditat cu o adevărată inaugurare, aceea a „năvălirii răsunătoare a subiectului în

34

litera¬tura franceză". Garanţie a adevărului naraţiunii sale, cel care a vrut să scrie „o carte despre vorbele sfinte şi faptele bune ale sfântului 93 1 nostru rege Ludovic" ocupă singur scena şi se dă el însuşi drept materie a cărţii sale; Acestei individualizări a scriitorului i se adaugă insiş-- tenta asupra autentificării mărturiei, cu ajuto¬rul unor dovezi şi cauţiuni care ne par străine, dar care nu par să fi suscitat probleme la vre¬mea aceea; dacă Joinville asumă în parte aceste mărturii, el relatează şi fapte la care nu a pu¬tut fi de faţă, rămânând însă „foarte conştient de gravitatea şi de seriozitatea funcţiei sale de martor (M. Perret)". Se ştie de altfel, în legă¬tură cu cucerirea cetăţii Damiette, cum îşi re¬dacta notele, în linişte, cu ajutorul unor docu¬mente şi calendare (J. Monfrin). Punerea în scenă a individului: cronicile care înfloresc în secolele XIV şi XV exprimă foarte clar în prologurile lor, unde este presupus a vorbi cel ce scrie, învestit cu statutul de autor, grija de a defini individul, şi aceasta cu ajuto¬rul unei formule aproape fixe, care, începând cu anul 1300, deschide majoritatea prologurilor cronicilor: „Eu, Jean Froissart,' vistiernic şi canonic la Chimay", sau „Eu, Christine de Pi¬sari, femeie cufundată în bezna neştiinţei dacă sunt comparată cu inteligenţele luminate .. ." Tot aşa îşi încep operele şi Enguerran de Monstrelet, Georges Chasteîlain, Olivier de La Marche, Jean Molinet: pronumele persoanei în¬tâi, urmat de nume şi poreclă, titlul şi calita¬tea care-l situează din punct de vedere social pe cel care vorbeşte, plus un verb indicând ac-' ţiunea de a scrie. Individul se desemnează ast¬fel ca o fiinţă specială, într-un „context social precizat", ansamblu căruia i se adaugă preten¬ţia la veridicitate. într-adevăr, a scrie-şi „a scrie adevărul" par a însemna acelaşi lucru, având un aspect cvasi-juridic, autorii referin-du-se la misiunea primită de a face operă de istoriograf (Ch. Marchello-Nizia). Paralel cu scrierile duratei: memorii şi cro¬nici, conştientizarea timpului, precum şi pre¬zenţa obsesională a duratei, caracterizează poe94 zia târzie, transformând considerabil moştenirea literară a secolelor al XlII-lea şi al XlV-lea. Sub aparenţele destăinuirii, Rutebeuf folosea imagini ale distrugerii şi ale dispariţiei priete¬nilor luaţi de vânt; şi, mai târziu, Eustache Deschamps pare a fi fost obsedat de instabili¬tate şi fragilitate, de bătrâneţe şi de deşertă¬ciunea vieţii omeneşti, de percepţia „ciclului vieţii după imaginea orologiului care tocmai a fost inventat". îmblânzit la Charles d'Orleans, cu oarecare amărăciune totuşi, timpul personal, care pare să se acorde cu anotimpurile şi cu ritmul cosmic, face uneori obiectul unei consta¬tări dureroase: poetul se arată scotocind în „cu¬fărul memoriei sale", conştient de spectacolul ridicol pe care-l oferă tuturor un bătrân por¬nit pe o cale mai potrivită pentru tineri, „ca¬lea amoroasă". Obsesie a timpului la Michault Taillevent pentru care „timpul trecut nu se în¬toarce niciodată", pentru Pierre Chastellain care scrie împotriva timpului ce se scurge, lu¬crare pe care o va intitula mai târziu Timpul meu pierdut, o poveste a vieţii sale întreruptă de digresiuni pe care le va amplifica într-o căr¬ticică numită Timpul meu regăsit: poeţii devin acum atenţi la durata adâncă a Eului „magister al timpului pierdut", la Villon, „demnitar al timpului regăsit", la Pierre Chastellain, la care se^ ghicesc de pe acum semnele epocii Renaşte¬rii (D. Poirion). Vorbirea lăuntrică Genul romanesc dezvoltă scenarii amoroase din care fac parte integrantă reprezentarea singu¬rătăţii şi, în consecinţă, vorbirea lăuntrică. în timpul agoniei sale solitare, Roland îi adresa hli Dumnezeu cele trei rugăminţi bine ştiute, dar tehnica narativă a monologului interior ser¬vind la o elucidare a eului, la o auto-analiză, la un proces al propriei persoane faţă de sine, apare şi se dezvoltă în. romanele zise antice şi 9$

în cele curteneşti ale lui Chretien de Troyes. Lungile monologuri paralele ale lui Soredamor şi Alexandre în Cliges servesc la detectarea, in timpul unei investigaţii secrete, a tropismelor afective pe care subiectul vrea să le definească: scenă interioară, teatru al sentimentelor, bucu¬rie, delir, durere, nuanţe ale dispoziţiei pe care lirica de curte, la rândul ei, le dezvoltă cu pri¬sosinţă în funcţie de modulaţiile timpului de aşteptare, ale speranţei sau ale disperării. Secolul al XlII-lea va vedea dezvoltându-se o formă elaborată a monologului interior în care asumarea elementelor intime de către na¬rator se poate dubla cu o altă voce în exprima¬rea Eului, prin mijlocirea unui element de

35

cul¬tură, citatul liric. Modalităţi diversificate ale monologului interior: monologul lui Guillaume, îndrăgostit de Flameca, este totodată o lamen¬taţie asupra puterii iubirii şi drumul precis spre un proiect deja raţionalizat, subteranul care-i va permite s~o regăsească pe Flamenca la baie. Totuşi, mai ales în clipa morţii, mo¬ment de singurătate prin excelenţă, individul, părăsind încetul cu încetul toate teritoriile unei comunicări posibile, aceea care-l lega de fiinţa iubită, acuzată — pe drept sau pe ne¬drept — de a-l fi părăsit şi trădat, şi cea care-l lega de o comunitate de care se ştie de acum încolo despărţit, se lasă pradă vorbelor despre moartea de sine, vorbe spuse cu glas tare, şi deci nu interiorizate, în Doamna de Vergi, de vreme ce o fecioară ascunsă într-un alcov le va fi martoră şi le va transmite iubitului care-şi va lua viaţa pe trupul neînsufleţit al iubitei. Dacă în Cântul lui Roland moartea era ocazia unui ultim discurs în care „eul" era dublat de un „noi", discursul Doamnei de Vergi este acela aL unei însingurări tragice, comparabilă cu cea a Doamnei de Fayel care, auzind ultimul me¬saj al iubitului răpus de o săgeată otrăvită şi aflând că a mâncat fără să ştie, în urma unui şiretlic pus la cale de crudul ei soţ, chiar inima iubitului ei, leşină, apoi,^trezindu-se din nesimţire, palidă, cheamă moartea. Conştiinţă a rrîor-tii, de altfel însoţită de o gestică tipizată, braţe lipite pe un piept ce-i smulge trupului ultima răsuflare. IDENTITATEA Imaginarul literar este obsedat de problemele identităţii: o identitate rătăcită, necunoscută, care trebuie găsită sau regăsită, care trebuie mascată şi ale cărei semne sunt semănate ici şi colo pentru ca sensul lor să izbucnească mai târziu în văzul tuturor, modalităţi ale jocurilor în jurul percepţiei identităţii. Clandestinitatea A-şi pune sau a nu-şi pune trupul să vorbească: emiţător al unui discurs, realizat cu ajutorul gestului, al veşmântului, al simţului convenien¬ţelor, trupul ştie să nu vorbească şi să se folo¬sească de o absenţă. în ficţiuni, această absenţă are un sens. Să-i retragi trupului semnele unei identificări posibile: numeroase situaţii arată cum se modifică înfăţişarea, cum dispare chi¬pul, de pildă, transformat graţie unor ierburi magice; cum tace identificarea. Astfel, amenin¬ţată de o căsătorie cu un rege păgân, Nicolette din cantafabula din secolul al XlII-lea, îşi unge capul şi faţa cu o iarbă, devenind neagră şi pierzându-şi strălucirea. Sub înfăţişarea unui cântăreţ la vielă, îl regăseşte pe Aucassin, prie¬tenul ei, culege o buruiană numită „eclaire" (rostopască?) şi-şi unge cu ea trupul pentru a-şi regăsi frumuseţea dinainte. Trupul poate fi de asemenea ascuns sub o piele de animal: în Guillaume din Palermo, îndrăgostiţii fugiţi îşi procură, în bucătăriile unde sunt jupuiţi cerbii Şi urşii, două piei de urşi albi, precum şi alta de şarpe, patchwork în care, cu ajutorul unor 97 cusături', îşi ascund trapul, amăgindu-j pe toţi cei care-i zăresc. Propunere enigmatică făcută privirii, folo-sindu-se de monocromie, individul se poate.con¬centra, se poate reduce la o singură culoare, poate deveni, de pildă, „Cavalerul stacojiu" sau „Albul Cavaler", cu tot ceea ce aceste valori cromatice presupun drept discurs descifrabil, roşul desemnând un .personaj nutrind intenţii rele, verdele o.fiinţă focoasă, negrul provizoriu polivalent devenind încetul cu încetul peiora¬tiv, -albastrul apărând la cei incognito ca o va¬loare certă, pentru a indica natura personaje¬lor, aşa cum o arată Froissart în Zisul despre cavalerul albastru (M. Pastoureau). în anumite împrejurări, redundante dacă privim ansamblul povestirilor, bărbaţii şi fe¬meile pot să refuze, temporar — şi aceasta do¬vedeşte un simţ special al raporturilor cu co munitatea — să-şi. manifeste identitatea: este cazul (şi aceasta ocupă o bună bucată din po¬vestire) acelor fete care, lăsate în voia toane lor incestuoase ale tatălui, nu găsesc altă solu¬ţie decât fuga, tăcerea lor fiind de altfel poate nuanţată de dorinţa de a ascunde spaţiul lor intim ameninţat de o destăinuire ce ar pângări memoria familială. Pentru eroul curtenesc, Lancelot, de pildă, în Cavalerul cu căruţa, lipsa temporară a numelui înseamnă că o potrivire este căutată între numele şi înfăptuirile pe care comunitatea le aşteaptă din partea eroului. In¬dividul ficţiunii doreşte astfel o retentie a pro¬priei persoane, şi aceasta priveşte îndelungata tradiţie a romanului de aventuri, până în seco¬lul al XV-lea, în care eroul, în Povestea lui Glivier de Castilia, refuză să-şi facă cunoscută identitatea de învingător; heralzii trebuie sase mulţumească să-l proclame învingător pe „ca¬valerul roşu, negru şi alb". Astfel, clandestini¬tatea este o intimitate transportată cu sine ca un bagaj secret care nu este dat în vileag decât în momentul potrivit, excelent fel, de altfel, de a crea, în povestire, suspansul necesar. Cât - 98 despre stafii, în Richard cel Frumos sau Olivier de Castilia, fiinţe de tranzit în lumea

36

aceasta, ele ştiu de asemenea să trăiască in clan¬ destinitate. ■ ,'. . Lectura semnelor „Astfel fu Cliges care avea înţelepciune şi fru¬museţe, generozitate şi putere: avea şi lemnul şi coaja": disonanţa percepută între conjugarea mincinoasă a înfăţişării şi a fiinţei este resim¬ţită cu o oarecare tulburare. Femeia, în special, face obiectul unei constatări care opune com¬ponentele ideale ale portretului fiinţei sale in¬time, în Galeran de Bretagne sau în Zisul oga¬rului în secolul al XlV-lea, în care o fată tânără cu chipul blând are o inimă trufaşă şi cuprinsă de „melancolie". A se face recunoscut in ficţiuni seamănă adesea cu un joc de-a v-aţi ascunselea. Dacă armele eroului sunt propuneri secrete1 pentru un demers hermeneutic, dacă monocromia „vorbeşte" precum o fac şi armele explicitate, tema cavalerului mascat pare a fi fost, în ro¬manele din secolul al Xffl-lea, motivul privi¬legiat al Unei dialectici între anonimatul voit, pierderea rangului social şi recucerirea priviri¬lor celorlalţi întâi cu ajutorul valorii fizice a faptei strălucite care propune o identitate pe care numele o va încununa după aceea. Pentru a fi recunoscut şi valorizat, individul pare a fi obligat să treacă printr-o fază mascată.. In-cognito-ul ar putea atunci să însemne că orice identitate trebuie cucerită şi, odată cucerită, me¬reu dovedită. Jalonând romanele lui Chretien de Troyes, incognitoul, în timpul drumului ini-ţiatic, priveşte îndeaproape raporturile faţă de nume. Perceval însuşi nu-şi va afla numele decât la curtea Regelui Pescar, după ce uitase ■să pună întrebarea care l-ar fi vindecat pe rege şi ar fi scăpat de durere Pământul Pus¬tiit: „Iar el, care nu-şi cunoştea numele, a avut 99

dintr-o dată ca o revelaţie, şi a spus că se nu¬mea Perceval Galezul. Nu ştia dacă grăise ade¬vărul ori nu, şi totuşi ii grăise, dar el nu o ştia ...[...]«. Tot mesaje despre identitate sunt acele me¬saje secrete care aşteaptă o decriptare, inscrip¬ţiile misterioase, ţesăturile brodate, portretele car& aşteaptă să fie identificate: în Frumoasa Helaine din Constahtinopole, reproducerea chipului eroinei semnalează că este căutată de tatăl vinovat şi de soţul care a pierdut-o fără să vrea. Semne răspândite, aşteptând să fie recunoscute şi mărturisire a culpabilităţii: tatăl a pus să fie pictată pe coloana palatului papei de la Roma efigia fiicei sale; soţul poartă pe scut portretul soţiei pierdute. Dacă redun¬danţa motivului tinde să facă din tată şi soţ o figură unică supusă unei disjuncţii, imaginea soţiei ar reproduce, în plus, o fiinţă lipsită de identitate: eroină incognito, Helaine, fără iden¬titate, este lăsată pradă privirilor publice, şi de tatăl şi de soţul ei. Portretul Fapt straniu: nu te recunoaşte nimeni după tră¬sături (în afară de portrete). Astfel, frecventă în povestirile în care celula familială destră¬mată se reface în cele din urmă, regăsirea ta¬ţilor şi a fiilor nu se face niciodată în urma recunoaşterii trăsăturilor, ci, mai curând, pe baza unui tropism afectiv; în Cântul lui Doon de pildă, sau în Cântul lui Deşire în care zâna trimite u'n frumos copil să facă cunoştinţă cu tatăl lui, căruia însă i se tăinuise naşterea aces¬tuia. Tot aşa, într-un context mai puţin feeric, strania afecţiune pe care o resimte regele pen¬tru copilul Manekinei găzduit de un senator roman şi despre care nu ştie că este fiul lui. fascinaţie ce nu poate fi datorată decât „vocii sângelui". Dar portretul constituie un bun sub¬stitut al fiinţei, căcj aminteşte iubitului trasă100 turile iubitei. Tristan cinsteşte, în sala imagi¬nilor, statuia Isoldei: ,,£l spune tot ce gân¬deşte imaginilor, şi nu vrea să le părăsească. Privirea sa cade pe mâna Isoldei care-i întinde inelul de aur şi revede chipul tulburat al prie¬tenei sale când îşi luase rămas bun". Un alt exemplu al avatarurilor subtile ale imaginii: Guillaume se serveşte în chip îndrăz¬neţ de soţ pentru a-i trimite Flamencăi o veste: compune un poem (o ,,salutare") adresat chipurile unei iubite misterioase. Mesajul con¬ţine două imagini, desenate cu „atâta perfec¬ţiune încât păreau vii. Cea din primul plan era îngenuncheată şi o implora pe cealaltă, aşezată în faţa ei. O floare îi iese din gură, care atin¬gea primul cuvârit din fiecare vers". Aceste picturi nu reproduc trăsăturile îndrăgostiţilor: dar îi este de ajuns Flamencăi să împăturească filele poemului şi să le despăturească, dând astfel o mie de adevărate sărutări imaginii lui Guillaume şi alte o mie când împăturea file¬le, căci atunci o imagine părea s-o sărute pe cealaltă". Reduplicare a îndrăgostiţilor, simu¬lacru amăgitor al îmbrăţişării, portretul ştie . totodată să mintă şi să copleşească de bucurie. Guillaume de Machaut întreţine şi el raporturi fericite cu „dulcea imagine", „dulcele chip" pe care i l-a. transmis slujitorul său. El agaţă dea¬supra

37

patului său „imaginea plăcută şi nepri¬hănită reprezentată prin pictură" ca s-o poată contempla, dar şi atinge şi împodobi. Substi¬tut al fiinţei îndepărtate, portretul are o func¬ţie carnală şi o putere suverană de evocare. Visul Spaţiu intim, univers afectiv, ceţuri şi lu¬mini: individul poate fi absorbit de dinamica acestei lumi ciudate. în secolul al XlII-lea, fe¬lul în care un individ se cufundă în sine însuşi este descris în Flamenca într-un mod aproape clinic, ca o traiectorie a simţurilor care, supuse 101

a % s* are sunt c* «"' cunoască de ii esea '<Sit In ?""' a cei B . Poarte •„S"" ri ' £ P Cd

S

;eunife In

veche bisericuţă, au amândoi vise „atât de ex¬traordinare Încât trebuie neapărat amintite, atât sunt de încărcate de semnificaţii"; Hector se trezeşte „tare tulburat, întorcându-se pe o parte şi pe alta, incapabil să adoarmă"; Gauvain îi spune atunci: „Am avut un vis tare straniu care m-a trezit, şi n-o să fiu liniştit cât timp n-o să ştiu ce înseamnă". Astfel, fiecare ter¬men şi fiecare figurant din vise reclamă o cu¬noaştere mai globală a valorilor care sunt utili¬zate în alegorie: semnificaţiile reprezentate în străfundurile fiinţei aşteaptă să fie date în vileag. Obiect virtual al unei interpretări, vi¬sul nu este numai conceput ca o lume în sine; este vorba, de acum încolo, de o- luptă pentru o semnificaţie care se ascunde, care aşteaptă ca o maieutică potrivită să-l facă să atingă conştiinţa şi să ofere un sens elementelor sale. Vis-minciună Tradiţia alegorică, şi în special Romanul Tran¬dafirului, introduce somptuos Eul care — con¬tinuând să-şi spună „eu" — se angajează une¬ori în căutarea cea mai periculoasă, cea în care aria mentală este legată de un spaţiu parcurs şi de o suprapunere a două temporalităţi, cea a somnului (cea adevărată) şi cea a unei con¬ştiinţe treze (dar fictive). Iată, în Romanul .Trandafirului, acest prag al visului: „într-o noapte, m-am dus să mă culc ca de obicei şi, în timp ce dormeam adânc am avut un vis care era foarte frumos şi foarte puternic [...]. Am visat, într-o noapte, că mă aflam în acel timp minunat în care orice fiinţă este împinsă de dorinţa de a iubi. Atunci mi se păru, în timp ce dormeam, că se iviseră zorile; m-am ridicat din pat de îndată, mi-am pus încălţările şi m-am spălat pe mâini". Teatru al unor învăţăminte benefice în Cău¬tarea Sfântului Graal, obiect al unei evaluări discursive a adevărului său, somnul, cum se 104

.. Va vedea, este un domeniu periculos în care iluzia poate să-l cuprindă pe cel ce doarme, în care cel ce se crede treaz nu prinde decât o umbră: visul este strâns legat de neliniştitoarea definiţie a realului şi a iluziei. Unchiul lui Cliges, ce ar vrea s-o ia pe Fenice de soţie, o posedă în timpul nopţilor sale populate de ilu¬zii, pe când ea doarme, neatinsă, lângă el — iluzii paralele, pare-se, cu cea a îmbrăţişării fiinţei iubite pe care o suscită obsesia amo¬roasă în Claris şi Laris, de pildă, în care confu¬zia onirică dă naştere unui infernal joc de oglinzi. Graniţe fragile ale conştiinţei, ale cul¬pabilităţii, ale patologiei, ale visului: în secolul al XV-lea vedem apărând — spectacol intim de vreme ce este deţinut doar de subiectul posedat de dorinţă — un vis în care o mamă vitregă incestuoasă

38

perpetuează farmecele fiului său vitreg, făcându-l să se înfăţişeze ca un dansator diabolic care nu încetează s-o persecute.. . Visul şi ceaţa interioară se alătură stărilor de pierdere a conştiinţei, stărilor secunde ale extazului şi uitării. Cei mai buni martori ai incertitudinii mimate în faţa registrului som¬nului, a acestui teritoriu ce pare a scăpa de ■Eul conştient — dovedind de altfel că reali¬tatea, aspră şi neplăcută, nu este departe — sunt acele vise erotice, ca acela, şugubăţ, al monahului care vede perindându-se în timpul somnului său o mulţime de sexe feminine şi care — cruntă disonanţă săpată între do¬rinţă şi obiectul ei — întinzând mâna spre obiectul ales, nu întâlneşte decât un mă¬nunchi de spini. Dar, în literatura curte¬nească, visul apare uneori ca un adevărat dar al Iubirii. Neputându-şi poseda iubita, Guillaume de Nevers, în pragul somnului, imploră Amorul (Flamenca): ,,Iubire, spune el, adoarmemă dară, fă-mă să visez cum ştii s-o faci. Arată-mi-o, cel puţin în vis, pe cea pe care nu o pot vedea când sunt treaz. Vorbesc despre tine, Doamna mea! şi dacă pot adormi la sânul tău, mult bine voi simţi şi mult 105

folos voi trage din aceasta. De aceea îţi voi spune fără încetare: Doamnă! Doamnă, te voi nurni întotdeauna Doamna mea, cât timp voi fi treaz. Iar dacă ochii mi se închid spre lu¬mea din afară, vreau ca pe dinăuntru inima mea să vegheze cu tine; da, cu tine, Doamna mea, da, cu tine! N-a putut bine rosti ultimul cuvânt: adormise, şi-şi contempla doamna în tihnă şi fără ca nimeni sau nimic să-l împie¬dice. Şi, de altfel, se întâmpla de obicei să vezi în vis ceea ce doreşti când adormi gândindu-te la asta". Dacă gestiunea visului nu este întotdeauna atât de raţională, ' evaziunea onirică poseda uneori o eficacitate dovedită: în romanul ce-i poartă numele, Guillaume de Anglia este prada unor oscilaţii între conştient şi inconştient. Vi¬sează o scenă de vânătoare şi, renunţând la orice sociabilitate, cade într~o stare de uitare atât de adâncă încât naratorul consideră nece¬sar să soună: „Nu mă luaţi drept un mincinos, nu vă lăsaţi cuprinşi de mirare, căci se întâm¬plă să visezi treaz fiind. Iar gândurile pot fi, precum visele, adevărate sau false!" Astfel, visul lui Guillaume precedă şi de¬termină regăsirea celor doi fii ai lui, pierduţi din copilărie, formă de revelaţie obsesionalâ graţie căreia subiectul îşi regăseşte statutul fa¬milial atunci când pune în scenă, în realitate, ceea ce visul său i-a pre-furnizat. în pragul visului, în Romanul Trandafirului, valoarea procesului oniric drept mesaj de ade¬văr este pusă în discuţie: „Un vis este un fel de a anunţa oamenilor evenimente favorabile sau neplăcute; cei mai mulţi oameni visează noaptea, în taina minţii lor, multe lucruri care pe urmă se adeveresc". în tradiţia visului amo¬ros, o ficţiune din secolul al XV-lea, Inima cuprinsă de v'ăpaia iubirii, face din Inimă o parte disociată a Eului, un adevărat personaj; autorul, Rene d'Anjou, insistă asupra fragilei evaluări a adevărului visului, El se descrie în patul său, disperat, chinuit, cufundat în gân¬duri, întru totul pradă amorului: [ . . . ] atât de tulburat Eram, încât era cât pe ce să-mi dau duhul Căci fie scorneală, Fie vis de om adormit Fie vedenie, fie închipuire, Mi s-a părut cu adevărat Că Amor îmi smulge inima din trup [...]. Or, această intrare în matricea visului este obiectivată prin faptul că autorul (care, în păr¬ţile redactate în proză ce alternează cu părţile versificate1, asumă el însuşi naraţiunea, struc¬turare foarte nouă a instanţelor povestirii în raport cu modelul pe care îl reprezintă Roma¬nul Trandafirului) se descrie la sfârşit ca ieşind dintr-un vis, copleşit de durere şi adânc tul¬burat: deschide un ochi, îşi cheamă şambelanul care doarme, puţin mai încolo, îi exprimă teama de a-şi vedea inima smulsă din trup. ,,Mi-e teamă că Amor mi-a furat inima şi a luat-o cu el, căci îmi pipăi pieptul cu mâna şi mi se pare că inima a dispărut. Într-adevăr, n-o mai simt bătând!" Şambelanul cere să i se aducă o lu¬mânare, instrument al adevărului, şi stabileşte un diagnostic rapid: pieptul lui Rene este intact. îl sfătuieşte în consecjnţă să adoarmă din nou liniştit, ceea ce nu este uşor. A doua zi, Rene ia o foaie de hârtie şi îşi consemnează visul „cât mai aproape de ceea ce am trăit", spune el, semn al unei redări umoristice şi neliniştite a unui proces imaginar căruia doar scriitura îi va conferi realitate. Visul este anu¬lat printr-o uşoară derâdere şi gestul alungă în ceaţa pe care o merită iluziile adevărului său: evaluarea visului, reducerea sa la o stare obiec¬tivă, amăgirea care trezeşte zâmbetul, redun¬danţa atestării (nu se ştie dacă eroul doarme sau este treaz...) conferă visului statutul, aproape derizoriu, al unui teatru care trimite

39

la propria sa retorică, metafora. Or, de la me¬taforă la realitate, uneori nu este mare distanţă. Adevăr mai bine cuprins, iluzie înlăturată, dis¬tanţă stabilită graţie dispoziţiei zilnice a unei treziri în urma unui coşmar, căutarea curte¬nească a devenit, în Inima cuprinsă de văpaia iubiriis visul rău al unei neputinţe, ceea ce a fost poate dintotdeauna. Starea de dormire trează ilustra tocmai tre¬cerea de la această sensibilitate la ceaţa ambi¬guă eare desparte trezia de somn, această incer¬titudine a conştiinţei, acest dubiu între „a fi şi a nu fi". Astfel, Raimondin, viitorul soţ al Melusinei, rătăcea în pădure, traumatizat de uciderea accidentală a unchiului său. ,,La mie¬zul nopţii a ajuns la un izvor numit Fântâna Setei sau, de alţii, Fântâna vrăjită, pentru că acolo avuseseră loc în trecut mai multe aven¬turi minunate şi încă se mai întâmplau uneori. Izvorul ţâşnea într-un loc extraordinar: o râpă sălbatică, străjuită de stânci mari şi cu o pa¬jişte de-a lungul văii, urmând codrului. Luna strălucea, luminoasă, şi calul lui Raimondin îşi ducea stăpânul după voia lui, căci acesta era doborât de durere, lipsit de orice voinţă, de parcă ar fi fost adormit. Ajunse lângă fân¬tână unde se zbenguiau trei doamne. Şi acum vom spune ce ne. istoriseşte povestea celei mai nobile dintre ele. Aşadar, calul îl ducea pe Raimondin, îngândurat, nefericit, disperat de ce i se întâmplase; el nu-şi mai strunea calul, acesta îl ducea unde vroia; nu trăgea de dârlog, nici la dreapta, nici la stânga: pierduse şi văz, şi auz şi înţelegere. Trece aşa în faţa fântânii unde erau cele trei doamne, fără a le ve¬dea [... ]". Mai târziu, un poet de la curtea ducilor de Burgundia, Pierre Michault, descrie în Dansul orbilor teatrul său interior ca o stare specială în care, în mijlocul unei nopţi luminoase, „sen¬zualitateal- (percepţiile senzoriale) se odihneşte, 108 în care concentrarea extremă („asiduitatea şi frecventarea gândirii mele tulburătoare") face să apară înţelegerea sa sub formă omenească, dar pentru ca această disociere, evident raţio-nalistă, să se producă, trebuie întâi să moară simţurile! O altă raţionalizare este aceea pe care o propune visul politic, adevărată dezbatere că¬reia tainele inconştientului pretind să-i ser¬vească drept decor. Visul devine instrumentul unui şiretlic, de vreme ce visul politic este Jo¬cul unei fabule despre putere. în mai puţin de o jumătate de secol, o bună jumătate a ficţiu¬nilor, Visul despre duhoare, Visul bătrânului pelerin, Cvadrilogul invectiv de Alain Chartier, Visul din livadă şi altele, utilizează universul oniric pentru a reflecta asupra structurilor pu¬terii: tradiţia retorică serveşte la a pune din nou în chestiune echilibrul rolurilor sociale şi „în aceste cazuri, este mai bine să te prefaci că visezi". Forma canonică a visului (formula „mi s-a părut" urmată de imperfectul indica¬tivului, visătorul însuşi fiind implicat în pro¬cesul visării) este ocolită pentru a servi pro¬cesul în care visătorul este „sediul, apoi scrip-torul unei viziuni care implică întotdeauna pu¬terea regală". Astfel, forma visului ar permite garantarea, unei anumite impunităţi, de vreme ce autorul, visătorul, pretinde că nu este năs-cocitorul povestirii sale (Ch. Marchello-Nizia). i Oglin într-o carte de învăţătură creştină pe bază de exemple morale, scrisă prin 1320, autorul po¬vesteşte că o doamnă trimisese pe cameristă să cumpere o oglindă; cum aceasta nu-i plă¬cuse,1 o mai trimise o dată după alta. Came¬rista i-a adus atunci un craniu, zicând: „Pof¬tim, oglindiţi-vă, nu există în lumea întreagă oglindă de sticlă în care să vă puteţi oglindi i bine!1' Doamna Trândăvie, din Romanul 109 Trandafirului, foloseşte oglinda ca să-şi în¬grijească frumuseţea, dar ea este şi obiectul frecvent al unei învăţături morale. în Cartea pe care o adresează fiicelor sale cavalerul de La Tour Landry, oglinda prea mult utilizata sfârşeşte prin a concentra un mănunchi de orori diabolice. Cufundându-se cu încântare în propria sa contemplare şi petrecând un sfert din zi ca să-şi îngrijească înfăţişarea, o doamnă îi scoate din sărite pe cei care aşteaptă la bi¬serică: „Cum? Această doamnă nu va sfârşi odată să se tot pieptene şi să se privească în oglindă?" Oglindă fatală! „Şi cum îi plăcu lui Dumnezeu să-i dea o lecţie exemplară, în timp ce ea se privea, deodată a apărut în oglindă duşmanul care-şi arăta fundul, atât de urât, atât de oribil, încât doamna şi-a pierdut minţile, ca posedată de diavol". Desigur, oglinda serveşte la constatarea imperfecţiu¬nilor îmbrăcăminţii şi pieptănăturii, dar arată de asemenea, cu şi mai mare perti¬nenţă, imperfecţiunea morală şi excesul de narcisism. Numeroase texte au făcut din oglindă un îndreptar moral, şi dacă trebuie să devină un instrument de virtute, poate fi dublu, pentru a zădărnici amăgirea şi dupli¬citatea. Aşa se întâmplă la Jean de Conde, în Zisul oglinzii, în care omul trebuie, să aibă o oglindă dublă pentru a se privi „şi pe faţă şi pe dos". Există, într-adevăr, o oglindă „pentru lumea frumoasă", care trebuie să fie prezentă noapte şi zi şi al

40

cărei spate este „întuapcat şi schimbător", o oglindă deformantă unde este însă profitabil să te priveşti, căci poţi trage foloase din faptele urâte ale altora: In oglindă cu două feţe poţi să vezi întreaga făptuire. Totuşi, oglinda ştie să fie un instrument de seducere, ca în acel fabliau în care o doamnă» primind vizita unui scutier ce-i anunţă venirea stăpânului său, îi cere solului să-i ţină oglinda 110 ca să-şi poată prinde vălul, gest narcisic care-i sporeşte . într-atât nurii încât stăpânul va fi -al doilea la rând! Paralel cxi statutul ambiguu al oglinzii şi ameninţare virtuală pentru realitatea pe care o dublează, reflectarea fiinţei (umbra), luân-duri realităţii o parte a existenţei sale, promite efemerului statutul realităţii. Astfel, esenţa acesteia din urmă — cel puţin în dragostea curtenească — fiind de a se sustrage, reflexul în Cântul umbrei va absorbi cu eleganţă reali¬tatea. Multă vreme respins de doamna sa, un cavaler primeşte într-o zi înapoi inelul său şi, în loc să-l ia şi să şi-l pună la deget, el face, graţie imaginii reflectate, gestul care-i va aduce iubirea râvnită. Se reazemă de ghiz-dul puţului şi, zărind in apa frumoasă şi lim¬pede umbra celei pe care o iubeşte cel mai mult pe lume, se adresează ei: „Ţine, spuse el, dulce prietenă. De vreme ce doamna mea nu-l vrea, tu ii vei accepta fără crâcnire". Apa se tulbură puţin la căderea inelului şi, când umbra se destramă, tulburată de o atât de gingaşă curtenie, doamna îi acordă în sfâr¬şit dragostea ei. Sustrăgându-se, dar reche¬mată prin propria ei reduplicare, realitatea este în sfârşit posedată. Dacă ar fi să-l credem pe zeul Amor, Ro¬manul Trandafirului ar fi trebuit să se nu¬mească Oglinda cu îndrăgostiţi, exemplificare a fabulei pe care o ilustrează cele două fântâni din roman. Una din ele conţine pe fundul apei sale oglinda periculoasă şi letală care-i va aduce moartea lui Narcis; dimpotrivă, fân¬tâna din parc, circulară, este izvor de cunoaş¬tere, căci toţi cei care se apleacă deasupra ei, din oricare unghi ar face-o, capătă o cunoş¬tinţă perfectă despre tot ce se află în grădină. Dacă primul izvor este o ,,punere în abis" a realităţii, al doilea dublează, în oglindă, uni¬tatea totală a romanului. Joc optic, absorbţia imaginii este retransmiterea fericită a unei Ştiinţe, dar în ,.Cartea privirilor" despre care 111 s-a spus că este inclusă în Romanul Tranda¬firului ,,ca o oglindă într-o oglindă", Natura denunţă „oglinzile deformante, .ca şi-.toate'ilu¬ziile, "pe. care le nasc in priviri infirmitatea ochilor, mirajul distanţelor, viziunile veghii şi ale somnului, fără a exclude contemplaţia, [..-l punere în gardă împotriva oricărei pri¬viri care ar tinde să-şi prezinte viziunea drept veridică"' (R. Dragonetti). Moartea lui Narcis Deasupra fântânii aplecăndu-se îşi văzu în apa curată şi limpede chipul, nasul, guriţa: de îndată se miră, căci timbra sa ii trădase: crezu că vede în apă chipul unui tânăr tare frumos. Atunci Amor s-a răzbunat de marea trufie şi de mândria pe care Narcis faţă de el le arătase. L-a răsplătit atunci in acest fel: atât a adăstat la fântână încât propriul chip prinse a-l iubi şi sfârşi prin a muri. Ca o oglindă, fântâna serveşte reduplicârii realităţii şi unui simulacru de creaţie. Prin re¬flex, ' Celălalt dispare, Acelaşi retrăieşte, pe¬ricol de moarte. Pericol şi pentru poet, deoarece în oglindă a văzut trandafirii în floare şi, printre toate celelalte, a zărit-o pe cea a cărei dulceaţă umple locurile. Dominique Barthelemy Philippe Contamine Ceorges Duby Philippe Braunstein 4 PROBLEME AMENAJĂRILE SPAŢIULUI PRIVAT SECOLELE XI—XIII Războiul, care bântuie în secolele al Xl-lea ş al XH-lea, desface cuplurile, loveşte nearnu rile şi vatămă ascendenţele, oare nu clatin; totodată, în chipul cel mai concret, şi cadm de existenţă al aristocraţiei? El sileşte

41

familiile să se restrângă în turnuri — abia stră¬punse ici-colo de ferestre, de frica tirurilor sau a asalturilor prin escaladare —», în care se pătrunde doar cu ajutorul unor scări mobile ori al unor trepte periculoase, prin înguste intrări suspendate la înălţimea de şase-opt metri, uşile de la nivelul solului fiind condam¬nate pentru a îngreuia accesul.1 De-a lungul acestor secole de fier, umbra donjonului apasâ atât asupra vieţii private, cât şi asupra celei publice: fără îndoială, donjonul îi impresio¬nează şi pe supuşii, dar şi pe duşmanii senio¬riei şi, mai ales, s-ar părea că-i obligă la in-confort şi promiscuitate pe cavaleri, pe neves¬tele şi pe copiii lor. Această privire pesimistă s-a impus în istoria Franţei (şi a Angliei), la capitolul despre feudalitate, ca un loc comun. Trebuie oare să-i acordăm girul? Nu cere ea o dezminţire? Pentru a o rediscuta, trebuie să luăm seama la ce vedem şi la felul în care privim. Sub ochii noştri, donjoanele constituie vestigiile cele mai bine conservate ale arhi¬tecturii profane a vremii şi aceasta se dato114 feaza materialelor de construcţie, piatra, pres¬tigiului lor. ca şi, de altminteri, întâmplării, unele din ele fiind delăsate, în părâginire, iar altele, cărora li s-a schimbat pe parcurs des¬tinaţia, întreţinute, dar deformate. Amenajări datând de la începuturile Evului Mediu ori mai târzii se interpun adesea între perioada feudală şi arheologia contemporană. Ultima mai cu seamă este îndreptăţită să se întrebe dacă are într-adevăr de-a face ou vestigiile tipice, dacă locuinţele din piatră perenă reproduc exact structura şi înfăţişarea celor a căror clădire iniţială se baza în esenţă pe lemn, astăzi pu¬trezit ori ars. Arheologia actuală vrea să cu¬noască ansamblul habitatelor unei regiuni şi ale unei epoci şi, mai degrabă decât să lustru-iască lespezi şi să restaureze ziduri, caută să descifreze urma paşilor pe diferitele straturi de pământ bătătorit, urma stâlpilor înfipţi în te¬renurile suprapuse. Dar cum să reînvii în integralitatea ei viaţa cotidiană, cu intinerariile bărbaţilor şi ale femeilor, cu schimbătoarea destinaţie a încăperilor? Nu e cazul să visezi în faţa don-joanelor, aşa cum a făcut-o secolul al XlX-lea. Arheologia acestei epocî, după ce a analizat îndeajuns de bine tehnicile de construcţie, s-a lăsat pradă unor simple impresii, vorbind de tristeţe, strâmtoare, asprime, fără a realiza dacă locuitorii le resimţeau efectiv drept neajun¬suri, sau dezvoltând, conştient ori nu, o în¬treagă ideologie, ca în rândurile lui Emile Mâle, pe care le vom citi mai departe. Mai activi -Şi mai pasionaţi, cercetătorii de azi sunt tot¬odată şi mai prudenţi: de cele mai multe ori, dările lor de seamă, sintezele lor se opresc în pragul insesizabilei intimităţi a familiei. Toc¬mai pentru că li se pare fundamentală cu¬noaşterea exactă a modului de viaţă, ei evită sâ exprime judecăţi premature, definitive asu-Pra funcţiilor unei anumite încăperi, ale unei anumite clădiri, şi renunţă la tentaţia de 115 a reconstitui estetic locuinţe prăbuşite şi sen¬timente moarte. . Totuşi, în cazul de faţă nu ne ocupăm de una din acele civilizaţii fascinante şi aproape de nepătruns, precum cea minoiană sau cea toltecă, în legătură cu care absenţa oricărui text predispune la ipoteze îndrăzneţe şi stârneşte imaginaţia celor mai străluciţi autori până la desfătare. Există mărturii scrise din timpul feudalităţii: izvoare îndeajuns de bogate, la urma urmei, au făcut posibilă zugrăvirea pri¬mului „tablou" al acestei lucrări. S-au păstrat cronici, biografii, care fac elogiul câte unui constructor, îi explică intenţiile cele mai ofi¬ciale; s-au păstrat relatări care ne introduc uneori brusc în interiorul locuinţelor feudale. De cele mai multe ori, însă, ceea ce intere¬sează mai mult decât decorul sunt personajele însele, relaţiile care se înnoadă, distincţiile care se stabilesc între ele. Lectura documente¬lor poate completa analiza ruinelor; rămân cu toate acestea destule goluri, o zonă de ne¬cunoaştere cu care istoricul scrupulos se confruntă. Dificultatea cea mai iritantă este cea care împiedică atribuirea numelui medieval exact unui anume spaţiu; termeni cum ar fi turris, turnul sau donjonul, şi domus, locuinţa, ori cum ar fi camera, încăperea, şi sala, sala, sunt folosiţi ba opuşi unul altuia, ba unul pentru altul. Să fi fost medievalii incoerenţi, ori in¬capabili să redea în latină termenii limbajului lor? Nu e nici o îndoială: această explicaţie condescendentă rămâne inacceptabilă. Stăruie probabil o ambiguitate reală şi semnificativă în fiecare din aceste două categorii-perechi. Şi dacă ne gândim bine, întreaga istorie a habitatului nobiliar e cuprinsă aici: să se fi condamnat oare aristocraţia să trăiască în don-jon, până la a-l impune drept locuinţa sa efectivă, şi nu s-a priceput să-i atenueze mă¬car inconvenientele? Pe de altă parte, silită la restrângere şi nesiguranţă, a fost oare aris116 tocraţia oprită să facă demarcaţia — pentru noi fundamentală — între camera de primire, sufragerie şi cea destinată intimităţii, odaia de culcare? Să-şi fi refuzat de asemenea orice sub¬tilitate în distribuirea spaţiilor rezervate refu¬giului şi întâlnirilor tainice? TURNUL ŞI LOCUINJA

42

O speculaţie comodă, pentru acest prim sta¬diu al expunerii, o oferă dilema, clasică; între reşedinţă şi fortificaţie: până "unde a putut avea cea de-a doua exigenţă putere de lege în „castelele" secolelor al Xl-lea şi al Xll-lea? Oare de fiecare dată a eliminat-o ori a contra¬zis-o pe prima? Apariţia turnurilor Turnurile sau donjoanele se înalţă, înce¬pând de la mijlocul secolului al X-lea, fie în cadrul unor ansambluri rezidenţiale anterioare, fie pe terenuri noi, unde apar uneori ca ele¬ment unic ori principal, însă în nici unul din cazuri ele nu sunt în mod obligatoriu locuite în permanenţă. Moştenite din Evul Mediu sau mai recente, palatele, adevărate organisme, se integrează într-o localitate, într-o aglomeraţie: se înveci¬nează şi exercită asupra ei un ascendent, de-limitându-se de ea printr-un zid despărţitor „intern", în vreme ce meterezele principale le încercuiesc şi le închid laolaltă. Aceeaşi or¬ganizare se regăseşte în ceea ce textele seco¬lelor al Xl-lea şi al Xll-lea numesc castrum, castelul principal, sau mai degrabă nucleul protourban, a cărui creştere va duce — către 1200 — la formarea unui* adevărat oraş: rezi¬denţa seniorială, castelul în sens restrâns, este punctul focal al acestuia şi se instalează ade¬seori in inima unui sistem de incinte con¬centrice. 117

Aceste ansambluri au de îndeplinit mai multe funcţii. Pe suprafaţa destul de întinsa (de Ia unu la cinci hectare), ovoidală ori poli¬gonală, hotărnicită de împrejmuiri din "pământ şi de şanţuri, se întind oarecum dezlânat con¬strucţii joase, între care rămân destule spaţii descoperite. O curte propriu-zisă (aula), de fapt o încăpere destinată primirilor, un hol, situat deasupra, unui beci pe jumătate subte¬ran, încadrat tmeori de ceea ce comentatorii numesc, pe drept ori pe nedrept, „aparta¬mente", şi comunicând cu un paraclis: este ceea ce a rostuit Carol cel Mare cu splendoare la Aix şi ceea ce se regăseşte aidoma în multe locuri, în virtutea unei imitaţii sau pur şi sim¬plu a unei funcţionalităţi identice. Anexe re¬zervate lucrului, stocării de provizii şi de arme, grajduri, eventual alte locuinţe aristo¬cratice şi o biserică de canonici: prezenţa şi extensia acestora clin urmă permit aprecierea însemnătăţii şi polivalenţei locului. Toate se regăsesc în burgul comitatului din Bruges, destul de vast, teatru al dramelor narate de Galbert. Primul palat capeţian din Paris este deja ceva mai adunat, dar comportă, foarte distincte, sala regelui sprijinită de fortificaţia oraşului, o locuinţă alăturată în unghi drept şi o capelă. Turnul, în ambele locuri evocate, întârzie oarecum să apară. La Bruges, unde, ca de-atâ-tea ori, partea laică şi partea clericală se echi¬librează atât material cât şi simbolic, clopot¬niţa mănăstirii Saint-Donatien este cea care slujeşte 111,1127 drept ultim refugiu ucigaşilor lui Carol cel Bun, care, deşi puseseră stăpâ¬nire până şi pe aula, erau acum hărţuiţi de răzbunători. La Paris, regele aşteaptă sfârşitul secolului al Xll-lea pentru a ridica un donjon alături de sala sa — şi o face fără îndoială mai mult pentru prestigiu decât pentru apă¬rare, încă din secolul al X-lea însă, în timpul lui Ludovic a] IV-lea, earolingieriii aveau un turn in palatul lor clin Laon ori o aida IIP foarte fortificată. Fără îndoială, există un oarecare spaţiu în toate aceste locuri, insă nici lux, nici calm, cât despre voluptate, ea e mai puţin cea a unor odăi plăcute, calde şi confortabile, cât cea a exaltării puterii, în des¬făşurarea de fast din hol şi balcon, aula şi donjonul fiind cele două scene de bază ale reprezentării autorităţii. De la unul la altul poate fi constatată o continuitate genetică: astfel, săpăturile lui Michel de Boiiard la Doue-laFontaine (în An-jou) au scos la iveală un tip aproape ideal. Da¬tând de la începutul secolului al X-lea, un patrulater de 23 metri pe 16, la nivelul so-- lului şi de înălţime modestă (5 sau 6 metri): .o aula spaţioasă, reşedinţă secundară a princi¬pelui acestor ţinuturi, Robert. După un incen¬diu, către 940, se adaugă un etaj, cu acces din exterior: un donjon de tipul cel mai ele¬mentar. In sfârşit, imediat după anul 1000, se îngroapă totul cu pământul rezultat din săpă¬turi, transformându-se primele două niveluri în subsol, beciuri şi celule, şi pe deasupra, pe o movilă, ridicându-se un turn (donjon) demn de o antologie ... şi care arde pe la mijlocul se¬colului al Xl-lea. Se poate deci stabili că o continuitate arhitecturală există între ■„curte" şi „turn", intre perioada carolingiană şi cea a senioriei banale (secolul al Xl-lea), şi e posibil ca turnurile palatelor din Compiegne, Rouen şi altele să fi fost şi ele în acele vremuri aulae progresiv prevăzute cu donjoane. Totuşi, inserţia clonjoanelor în siturile cas¬telelor s-a produs în general în mod treptat şi incomplet. Se observă variante regionale; astfel, în cetăţile din Sud, mândrele castele se lipsesc de donjoane. Nord-vestul Franţei — Normandia şi Val de Loire înainte de toate — bo¬gat în piatră bună de construcţie şi sediu al unor principate puternice, al unor seniorii compacte, apare ca terenul lor predilect. Cel mai vechi dintre donjoanele astăzi în picioare, Langeais, datează de la 994 şi se datorează

43

119 iniţiativei contelui de Anjou, Foulque Nerra. Dar, dacă ii privim de-aproape, aşa cum a făcut-o Michel Deyres, observăm că intenţia contelui a tot variat: l-a vrut iniţial un bas¬tion, în folosul războaielor pe care le ducea, iar ulterior l-a amenajat ca reşedinţă, înainte ca succesorii săi, la sfârşitul secolului al Xl-lea, să-i redea o destinaţie esenţialmente militară, fortificându-l. In această zonă geografică, si¬tuaţia cea mai frecventă constă într-o înge¬mănare a donjonului cu corpul de locuinţă alăturat, de unde, în caz de nevoie, poţi pă¬trunde în donjon ca să te refugiezi; acesta nu joacă un rol central şi nici unul prea activ în apărarea punctelor întărite: el e mai degrabă un loc de retragere, protejat de izolarea şi des¬centralizarea sa faţă de celelalte mijloace de apărare şi rezistenţă. Doar în Anglia normandă de după 1066, un apendice al Franţei nord-vestice unde cuceritorii trăiesc multă vreme temători şi conştienţi de pericol, imense şi impozante donjoane slujesc drept reşedinţă permanentă, dar nu întotdeauna şi nici in mod exclusiv. Turnul Londrei este un exemplu deseori reprodus. O rapidă privire acum asupra aşezărilor senio¬riale de rangul al doilea, care, în urma creşterii popularii şi a înmulţirii războaielor locale, pro¬liferează în secolul al Xl-lea, în mod special la marginea acelor pagi — sau vechi comitate — şi a domeniilor feudale. Prospectările arheo¬logice, în ultimele trei decenii, au scos la iveală urmele ori au inventariat ruinele unui mare număr de movile şi de turnuri cocoţate pe ele ori aşezate în coasta lor: răzleţite, integrându-se doar aproximativ unui plan de încadrare teri¬torială, ele sunt mai frecvent şi periodic expuse pericolelor — şi îndeobşte folosite ca depozite de jaf şi prâdâeiuni — decât sunt castelele. Dar nici în sudul şi nici în nordul Franţei, aceste fortificaţii secundare, total artificiale sau rezultând de pe urma amenajării terenurilor în 120 terase ori a unor promontorii închise, nu repre-zintă neapărat locuri în care se locuieşte. Atunci când, totuşi, ele adăpostesc câte o „fa¬milie" de cavaler, tendinţa este de a disocia habitatul privat de turn. Astfel, la Grimbosq, în Cinglais: vârful movilei de la Olivet nu e atribuit rezidenţei, casa de locuit e plasată toc¬mai jos, într-o curte strâmtă situată între turn şi partea cea mai ferită a incintei; altă curte, mai largă şi mai expusă, adăposteşte câteva animale domestice şi, mai ales, serveşte drept teren pentru exerciţii ecvestre. Reşedinţa, al cărei caracter aristocratic este pe deplin ates¬tat de bijuterii şi de piesele unor jocuri, are forma unei aula: un patrulater de 17 metri pe 7 până la 10 metri; şarpanta se sprijină pe un zid scund de piatră. Bucătăria e separată de reşedinţă — încă un semn distinctiv al locuin* tei nobiliare — şi i se alătură dintr-altă di¬recţie o capelă şi o a doua clădire. In fond, ni se prezintă aici modelul redus al unui ansamblu princiar ori seniorial: aceleaşi distincţii func¬ţionale, aceeaşi învecinare a casei cu bastionul. De asemenea interesante pentru ţinuturile oc-citane ale epocii (secolul al XI-lea), sunt indicaţiile conţinute In povestirile din Mi¬racolele Sfintei Foy de la Conques: ele în¬cearcă să înfăţişeze turnul drept sediul exclusiv al războinicilor, în timp ce nevestele domnesc într-o casă — mansio — învecinată ori mai de¬părtată. îngemănarea turn-locuinţă, despărţite şi complementare, apare deci ca un caz normal în toată gama reşedinţelor aristocratice, palate Şi castele, ca atomi ale căror nuclee sunt movilele şi turnuleţele. Dar. atunci de ce textele confundă adesea domus şi turris? Lucrul poate fi înţeles In mai multe feluri: a) Turnul este expresia metonimică pentru gospodăria întreagă, dacă partea prestigioasă e luată drept întreg. b) Turnul reprezintă viitorul casei, dacă l se înalţă treptat şi se transformă în 121 donjon. Mai există şi clădiri de ţară locuibile la nivelul parterului, dar gândite parcă să fie donjoane (v. Pierre Heliot, când comentează cazul de la Longueil en Caux, reşedinţa unei mari familii de la începutul secolului al XHlea): exemple impure care pot justifica ezitările penei de scris. c) în sfârşit, turnul este o parte a casei, cea care bineînţeles te adăposteşte când eşti ame¬ninţat, ca la castelul din Loches; dar totodată şi cea în care locuieşte în permanenţă o parte a familiei, cea masculină: în acest caz, turnul este aula a cărei locuinţă o reprezintă „aparta¬mentul" anexă. Dar nu e o situaţie generală: în destule palate, în destule castele, turnul nu e altceva decât flancarea militară şi mai cu seamă simbolică a unei locuinţe care oricum trebuie numită în continuare aula. Fig. 4. Trei etaje ale donjonului de la Hedingham (Essex), către, 1140: I. etajul 1: constituie un ieşind în raport cu parterul zidit şi are acces într-un alt corp de clădire; 2. etajul II: o sală mare, pe doua niveluri: 3. etajul superior (IV): mai multe odăi-

44

Pecetea războiului pe reşedinţele nobiliare, presiunea urzelilor politico-militare asupra vie¬ţii de zi cu zi sunt foarte reale în interiorul ca şi în afara turnului. Căci aula, chiar separată, 122 se implică în existenţa donjonului, i se asimi¬lează întrucâtva. în Franţa şi în. Anglia există numeroase construcţii, pe care specialiştii în arheologie feudală le contestă, le pun în discu¬ţie şi cărora le rectifică denumirea. Gradele de inconfort Intre aula şi donjon pluteşte uneori indistincţia. Adăugaţi-i primei nişte contraforturi, zidiţi-i uşa de intrare: obţineţi un donjon. Spargeţi din loc în loc nişte deschizături la etajul celuilalt sau introduceţi trepte în grosimea zidurilor: îl veţi apropia de o aula. Se pot totuşi enunţa clar anu¬mite criterii de diferenţiere: grosimea pereţi¬lor, îngustimea şi dispersarea ferestrelor, acce¬sul supraînălţat desemnează donjonul autentic; renunţarea la planul în formă de patrulater în favoarea unui modul pătrat ori cilindric şi fi¬reşte tendinţa sporirii în înălţime ne distanţează de asemenea de aula. Dar anumite trăsături ale acesteia se regăsesc în donjonul clasic, cu nive¬luri de altitudine inegale: nu vom pregeta să numim aula o sală mare, în general situată la un etaj superior (mai puţin expusă), în pereţii căreia s-a procedat la străpungerea de ferestre .largi, frumoase, ,,romane", duble. Donjoanele-palate anglo-normande, cum le-a caracterizat Pierre Heliot, îşi merită cu priso¬sinţă acest nume compus, căci dimensiunea lor în plan este aceeaşi cu cea a aulelor princiare (vreo 20 de metri pe 13 de suprafaţă internă) Şi pentru că, de-a lungul nivelurilor succesive, ele concentrează multe din funcţiile ansamblu¬rilor răspândite anterior doar la nivelul solu¬lui, incluzând de exemplu paraclisul la etajul întâi, locuinţa anexă la etajele superioare. în aceste solide clădiri de la sfârşitul secolului al Xl-lea şi secolul al Xll-lea, funcţia militară nu apare copleşitoare: e vorba doar de paza împre¬jurimilor — în special scara exterioară, adevă-rat bastion, numit uneori ,.micul donjon" — şi de postul de observaţie şi pândă din vârful turnului, terasă crenelată la care se ajunge uneori pe scări independente, săpate in gro¬simea zidurilor. Şi totuşi, aici, ca în oricare locuinţă, mică ori mare, concepută după mo¬delul unui donjon, asprimea existenţei ridică probleme. O tendinţă pesimistă, altădată dominantă la arheologi, ducea chiar la îndoieli asupra carac¬terului originar al unor amenajări interioare: cămine, scobituri în ziduri, latrine. . . Să¬pături recente par să contrazică acest scepticism; frumoasa vatră de la Doue-la-Fontaine şi cele din holurile datând din secolul al Xl-lea, pre¬zenţa a trei eăminuri şi două latrine la primul ck\] al donjonului iniţial (secolul al Xl-lea) do la castelul din Gând, iată mărturii ale unui efort precoce, cel puţin în rezidenţele, princi¬pale ori secundare, ale unor principi, in vede¬rea ameliorării confortului. în preajma anu¬lui 1200 îşi fac apariţia conducte de apă la etaje, în timp ce ornamentele pereţilor devin mai elegante (la Gând se imită un reuşit tipar de tencuială). Toate acestea infirmă şi în ace¬laşi timp confirmă afirmaţiile autorului unei frumoase cărţi despre arhitectura militară (1953), Raymond Ritter, care lasă să pătrundă — destul de tardiv şi cu oarecare naivitate câteva din marile lumini ale Evului Mediu cen¬tral în interiorul turnurilor: „La sfârşitul seco¬lului al XH-lea, cei mai însemnaţi feudali abia încep să-şi dea seama de înspăimântătoarea tristeţe a locuinţelor, atât de prost luminate şi aerisite, în care se îngrămădesc cu familiile1 şi cu servitorii lor, in cea mai ciudată promis¬cuitate".* Impresia sinistră — s-o repetăm — este re¬simţită doar de moderni. Şi chiar dacă rândurile de mai sus marchează o reală diferenţă antro¬pologică faţă de zilele noastre, cuvântul „pro* R. Ritter, Chăteaux, Donjons et Places forte*, l/archîtecture militaire francat.se, Paris, 1953, p. !>J124 fliiscuitate" nu e oare prea devalorizării? Ei vine dintr-o lume, a noastră, in care familiile trăiesc adesea într-o stranie izolare; bărbatul ori femeia, o teribilă solitudine . . . Presupu¬nerea, mai ales, privind rafinarea gustului seniorilor este destul de arbitrară, în primul rând pentru că ei fac ceea ce mijloacele la în¬demâna lor le permit să facă şi apoi pentru că e vremea când din ce în ce mai des ei se instalează în donjoane sau în construcţii ase¬mănătoare donjoanelor. in Anglia, la finele secolului al XH-lea, donjoane perimate din punct de vedere militar sunt transformate şi amenajate în reşedinţe. Destule ferestre au fost săpate în zidul • locuinţei sale din Vendome pentru ca Geoffroi Martel, conte de Anjou, trezindu-se alături de 7 nevastă într-o dimineaţă a anului 1032, să poată cuprinde cu privirea întreaga privelişte înconjurătoare şi un cer brăzdat de stele căză¬toare. Nu-i lipsesc unei aula deschiderile, ori¬care ar fi etajul de donjon utilizat drept aula. E adevărat că interioarele emană o anumită tristeţe: puţine decoraţii murale, câte un rând de capiteluri sprijinind zvelte coloane şi ici-colo câte un ornament care să însufleţească relieful pereţilor"— toate acestea în palatele mai arătoase. Mai trebuie să ne imaginăm şi numeroasele tapiserii care îmbrăcau zidu¬rile groase ori foloseau la compartimentarea spaţiului interior, limitând „promiscuitatea"; în general, un întreg mobilier,

45

care-şi me¬rita mai mult decât azi denumirea, căci era într-adevăr „mobil", trebuia mereu deplasat din loc în loc, de-a lungul existenţei nomade pe care principii şi seniorii, cu suita lor, o du¬ceau în chip firesc. Asprime a vieţii, fără doar Şi poate, dar tristeţe şi îngrămădire, mult mai puţin — asupra acestui lucru vom reveni mai departe, în legătură cu încăperile. Inconfortul locuinţelor nu e întotdeauna atât de mare; el variază după caz: în funcţie, de exemplu, de raportul care se stabileşte între 125 rolul de casă de locuit şi roiul de bastion, ca şl de prezenţa doamnelor şi domniţelor; jn funcţie şi de etaj, căci cele: mai înalte etaje sunt, în marile donjoane, prevăzute cu deschi¬deri şi fără îndoială mai bine încălzite decât sălile joase. în fine, se poate crede că, în cursul secolelor al Xl-lea şi al Xll-lea, un progres treptat s-a făcut simţit în donjoane, cu toate că sporul de confort în unele din ele, la sfârşitul secolului al Xll-lea, s-a datorat în principal faptului că ... erau pur şi simplu locuite, ca şi unei bruşte (dar nu ireversibile) schimbări de • funcţie. Oricum, aceşti ani mar¬chează un prag însemnat în istoria culturii materiale. Să ne oprim puţin asupra lui. Mutaţia de la sfârşitul secolului al Xll-lea Este vremea când — aşa cum a arâtat-o Georges Duby în al său „Tablou" — castelele, re-strângându-şi atribuţiile de apărare, îşi schimbă aspectul. Comentatorii moderni ai acestei evo¬luţii sunt însă cam încurcaţi. Pe de o parte, li se pare că nicicând preocupările militare nu s-au afirmat mai puternic, cu alte cuvinte n-au fost mai în măsură să alieneze viaţa particu¬lară a nobilimii: geometria rece a unghiurilor de tir este cea care comandă efectiv întregul plan al acestor cetăţi/reşedinţe. Pe de altă parte, ei sunt siliţi să admită, ca Raymond Ritter, că anumite ameliorări intervin totuşi mereu: încă nu e vorba de o înflorire deplină a confortului şi a bunei dispoziţii — ea se va observa mai degrabă în secolul următor, sau poate ar trebui aşteptată „Renaşterea" —, dar austeritatea se îmbunătăţeşte evident. . . Cum să împaci cele două constatări? Ele alimentează dezbaterea dintre militar şi rezidenţial. Un text edificator, foarte precis, înfăţişează lucrările comandate şi finanţate între 1196 şi 1206 la castelul ancestral de la Noyres (în Bur-gundia) de către episcopul Hugues d'Auxerre, 126 tutore al tânărului senior, nepotul său. împăti¬mit de artă militară, el concepe fortăreaţa ca un tot organic: donjonul, din loc de refugiu, retras, masiv şi pasiv, cum era în epoca pre¬cedentă, devine elementul principal, activ şi operaţional al apărării; acesta determină con¬centrarea atenţiei asupra părţii principale a fortâreţei — praesidium principale —, pisc al promontoriului care domină valea râului Serein: şanţuri de oprire şi platforme pentru trageri sunt prevăzute în faţa cetăţii pentru a-i sluji drept protecţie; tot astfel castrum-ul, desprins de burgul pe care-l străjuieşte, este scindat în două de un zid interior. „în afara incintei acestei părţi principale" — continuă biograful . — „a clădit un palat de o deosebită frumuseţe care se adăuga funcţiei defensive: o plăcută reşedinţă seniorială, pe care a împodobit-o cu multe ornamente şi cu gust. A săpat galerii subterane ducând de la pivniţa de vinuri — aşezată sub donjon — la palatul situat mai în vale, ca să nu fie nevoie să ocoleşti prin uşa din faţă, când trebuiau aduse băuturi şi alte merinde [••■]• în plus, a echipat într-un mod remarcabil partea principală a fortăreţei cu arme, maşini de război şi alte instalaţii nece¬sare apărării. A cumpărat scump casele cava¬lerilor şi alte clădiri care erau incluse în incinta cetăţii de sus pentru a le trece în proprietatea nepotului său, aşa încât atât în această parte a fortăreţei, cât şi în corpul rezidenţial al pa¬latului, din prevedere, cei care veneau să-l vadă pe stăpân în palatul său din afara cetăţii întărite nu riscau să trezească bănuieli, iar, ca urmare a excluderii, în perioadă nesigură, a oricărui locuitor străin, seniorul nu mai era constrâns să primească în incinta superioară un ins de a cărui fidelitate nu era pe deplin sigur [...]*. * Traducere după G. Fournier, Le Château dans ia France mediâvale, Paris, 1978, p. 335—336. (n.a.) 127

Exemplaritatea acestui demers constă, dupâ mine, în faptul ca aproape toate aspectele mu taţiilor clin ultima jumătate a secolului al Xll-lea se regăsesc în etapele sale. 1. Începând cu Carcassonne, caz meridional precoce (către 1130, fără donjon), şi până la superproducţiile septentrionale de la Château Gaillard (anii 1190) şi Coucy (anii 1230), don joanele, turnurile, zidurile şi tranşeele sunt din ce în ce mai deplin integrate într-un sistem de¬fensiv unic. Şi aici intenţia strategică primează, însă ,,palatul", domiciliu firesc al seniorilor - ■ şi nu cu totul lipsit de valoare militară — o oarecum ferit în acest imperiu al balisticii. D<.' asemenea, la Château-Gaillard, locuinţa feudală a lui Riehard Inimă-de-Leu se află în afara

46

citadelei, ceva mai jos. Ca şi în perioada ante¬rioară! locuinţa şi bastionul sunt totodată com¬plementare, comunicante şi distincte. Şi pro greşul tehnicilor de construcţie le serveşte pe amândouă. 2. Episcopul Hugues, in fapt, dispune deco¬ rarea somptuoasă a palatului: cu alte cuvinte, fondurile disponibile nu se îndreaptă toate către înzestrarea militară. Puterea şi luxul se cer arătate, exaltate în mod egal. 3. Cavalerii din castelul de la Noyers îşi vând casele din „partea principală", de-acum înainte devenită internă. Au fost îndemnaţi la această tranzacţie cu atât mai uşor cu cât ten¬ dinţa comună în domeniile senioriale ale tim¬ pului este cea care duce la dezintegrarea acestui grup dominant: ei încetează de a mai ocupa castelul de bază cu încartiruirea lor, eventual cu preţul unei taxe de înlocuire a gărzii ori a aşa-numitului estage şi se întorc să trăiască pe pământurile lor, marcând începutul celei de-a doua vârste a senioriei banale. Convivialitatea, oarecum factice şi conflictuală, din caste¬ lele primei vârste este resimţită nostalgic de către unii truveri la finele secolului al Xll-lea; ca şi în alte cazuri, restrângerile din gospodăria seniorială justifică nostalgia. 123 4. In acelaşi timp se manifestă o anume în¬chidere morală şi fizică, o suspiciune crescândă faţă de primul venit. Prea multe foste donjoane au fost probabil cucerite, prin viclenie ori tră¬dare, din pricina unor vizitatori grăbiţi ori ze¬loşi. Orderic Vital relatează cum au acaparat Ranulf de Chester şi Guillaume de Roumare, în 1141, turnul regal din Lincoln, unul dintre cele mai strategice: şi-au trimis nevestele în vizită la castelană şi apoi, sub pretextul de a fi trecut să le ia, au pătruns ei înşişi până-n inima edificiului! Se mai iveşte, la fel, şi câte-un mi¬racol al vreunui sfânt în favoarea captivilor, explicabil printr-o caracteristică sociologică a vechilor jarniliae: îmbulzeala, ca şi mulţimea trecerilor, greu de urmărit în mod constant. Prin contrast, dorinţa de securitate a seniorilor secolului al XlII-lea este mai evidentă. E limpede că nici un castel, nici un sipet nu sunt scutite de trădări şi surprize. Oare de ce nobilimea secolului al XlIIlea se tot în-" chide în sine? Fantasme de insecuritate şi fan¬tasme de orgoliu, într-un secol în care se conso¬lidează pacea şi monarhia: iată două ipoteze plauzibile în cazul unui examen clinic al ,.ma¬rilor feudali".. Oricum, nu e contradictoriu să înregistrezi în aceeaşi perioadă — în preajma anului 1200 — creşterea concomitentă a posibilităţilor militare, menite să facă faţă unor asedii mult mai eficace, şi a capacităţilor rezidenţiale, gândite să asi¬gure un trai şi un confort superioare, şi aceasta în clădiri imediat învecinate sau chiar în cadrul aceleiaşi clădiri. Toate acestea sunt semne ale progresului. Două observaţii pot preciza şi con¬cretiza ideea: 1. La Gând, prin 1178, contele Filip de Flandra purcede la modificarea castelului său: restrânge suprafaţa utilizată în interior pentru a o împresura mai bine din exterior şi pentru a o apăra prin şanţuri cu apă din Lieve; ame¬najează într-un donjon cu platforme succesive două mari săli suprapuse de câte 2fi metri pe

129 10 şi concentrează în jurul lor câte două aparta¬mente alăturate. Procesul de integrare a ele¬mentelor până atunci disparate este deci pa¬ralel cu cel impus de exigenţele raţionale ale inginerilor în materie de apărare şi rezistenţă; aici — la Gând — acest proces apare în mod Fig. 5. Castelul de la Gând (flandra); plan de an¬samblu: Poarta de intrare: 8; Poarta de intrare, par¬tea din spate: 1; Zidul de incintă: 4, 9, 13, 15; Donjon din 1180: 3, 24: Anexă la donjon din sec. XIII: 11, 12; ,.Galeria romană": 10;

47

„Locuinţa contelui" şi anexe: 16, 17, 18, I<9; Galerie legând „locuinţa contelui" de donjon: 14; Marea pivniţă de la intrare: 9. evident necesar din cauza lipsei de spaţiu, dar în realitate, n-o fi el, dacă nu consecinţa, cel puţin ocazia unei repartiţii mai stricte a gospodăriei, cu membrii ei cu tot? Etajele, de când cu tendinţa ,,îndonjonării", nu în¬lesnesc ele o supraveghere şi o ierarhizare mai suplă a locuitorilor? 2. Ceea ce este adevărat pentru ansamblu poate fi şi pentru detaliu. încep să se con¬struiască, în secolul al Xll-lea, culoare cotite sau în unghiuri, prinse în bătaia tirului prin lin ferestruicile înalte şi din loc în loc întrerupte de „şicane" — praguri şi obstacole în zigzag —■ pentru a-l împiedica pe inamic, admiţând că a forţat îngusta uşă a donjonului, să ocupe din-tr-o dată locul ori să-i dea foc. Aceste scheme noi nu sunt ele oare aidoma cu cele pe care le descrie Lambert d'Ardres, instalate în schelăria castelului Guines, diversoria unde personaje mondene, cavalerii şi fecioarele, descoperă curtoazia în îmbietoarele ocolişuri ale labirin¬tului lui Dedal? Unde arta modulării nuanţe¬lor vieţii particulare progresează rapid, jude¬când după mărturia literaturii. Concluzia pe care o propunem, destul de optimistă, este că secolul al XlII-lea stăpâneşte mai bine concomitent, exigenţa militară şi exi¬genţa rezidenţială. Ijonjoanele sale sunt mai bune de locuit şi mai uşor de apărat. Şi dacă te simţi mai în siguranţă aici, nu e firesc să te apuci şi de amenajări? Vremea caselor fortificate La sfârşitul secolului al Xll-lea, cavalerii de Noyers, ca şi cei din Coucy şi alte seniorii fran¬ceze, încetează de a mai locui în castelele prin¬cipale. Chiar de mai înainte nu-şi mai petreceau acolo decât o parte din timp, împărţindu-l în¬tre castel şi casa de la ţară. E vremea când în¬floresc micile seniorii de rangul al doilea — sau seniorii închipuite . . . Termenul dominus, vul¬garizat, se aplică de aici încolo unor nobili de ţară, vreo zece într-o seniorie, şi nu doar sin¬gurului stăpân al castelului de vază. Or, cine se vrea dominus trebuie să consolideze presti¬giul casei sale — domus —, să aibă grijă să fie înălţată pe o colină, s-o înzestreze cu şan¬ţuri, ca semn al privilegiului său nobiliar de autoguvernare, cu un turn de asemenea menit sa-i susţină titlul, şi în general să clădească solid şi durabil. Proliferarea locuinţelor întărite, începând din secolul al XlII-lea, îi frapează pe 131 II arheologii contemporani, absorbiţi în reperto-rierea şi datarea lor, angajaţi, prin săpături, să le restituie aspectul, aşa cum au făcut Jean-Marie Pesez şi Franeoise Piponnier pentru Bur-gundia. Nu mai e vorba, ca în secolul al Xl-lea, de brutale accese războinice între vecini, ci, dimpotrivă, într-un regat în care s-a instaurat pacea, de erupţia (compensatoare?) a unor pre¬tenţii aristocratice. Istoria reşedinţelor senioriale de ţară, între secolele XI şi XIII, este mai puţin cunoscută decât cea a marilor castele. Ea progresează to¬tuşi datorită campaniilor de săpături, de care uneori mă folosesc aici. Se poate întrezări oare, şi în acest domeniu, un prag de evoluţie, o bruscă transformare în anii 1180—1200, o data cu avântul noii nobilimi? La acest nivel, problema care se pune e mai puţin cea a apărării cât cea a distincţiei între casa micului nobil şi cea a ţăranilor. Din secolul al Xl-lea şi până în cel de-al XV-lea, doar mo -bilierul, armele şi piesele de joc, mai cu seamă, definesc în cele din urmă caracterul aristocratic al locului, pentru că amenajările şi aspectul încăperilor rămân de o. mare rusticitate. La Colletiere, în Dauphine, cavalerii se aşe¬zaseră, înainte de 1030, într-o zonă marginală. pentru a păzi hotarele, şi trăiau din vânătoare, pescuit şi creşterea animalelor. O suprafaţă de 1 500 metri pătraţi era împrejmuită de un gard, gândit în spiritul Evului Mediu timpuriu mai degrabă ca delimitare a unui spaţiu privat decât ca măsură de apărare. Se aflau acolo îngrădite câteva case mari, ale căror urme au fost des¬coperite de Michel Colardelle şi de echipa lui; scufundarea lor în lacul de la Paladru a con¬tribuit la păstrarea urmelor şi deci la desci¬frare, în fiecare dintre ele, un sector de miază¬noapte, rezervat animalelor domestice, se deosebeşte de cel meridional, expus soarelui şi pur rezidenţial, folosit într-o măsură mult mai mare decât doar pentru veghe şi somn şi mult mai plăcut decât doar pentru lucru, de 132 vreme ce prezenţa unor jocuri şi instrumente jnuzicale atestă o viaţă culturală elaborată şi o participare activă la economia de schimb. Etapa următoare a cercetării regionale vizează jnovilele. Ele sunt mai puţin bogate în vestigii ale habitatului. Obiecte de fier, de care duc lipsă ţăranii ve¬cini, piese ale jocului de table, pioni de şah şi zaruri singularizează locuinţa din Andone (în ac¬tualul departament Charente) cercetată de An-dre Debord: pe locul unei aşezări antice,

48

se ri¬dica aici către 975 un castrum. De asemenea, potcoave, chei de luzi, săgeţi uşoare şi săgeţi de arbaletă, suzete de copil, vârfuri şi ornamente de teacă a săbiilor, pandantive din bronz aurit, zaruri, piese de table, aparţinând casei senio¬riale din Rubercy, în Bessin, între .mijlocul se¬colului al XH-fea şi începutul secolului al XlII-lea, evocă toate — aşa cum notează Claude Lorren — „o posibilitate de distracţii pe care n-o găseşti decât în mediul aristocratic". Casa .însăşi, dreptunghiulară, cu pământ bătătorit pe j.,s, cu vetrele de foc direct pe podea, nu se deo-iebea cu nimic, într-o primă perioadă (1150— 1190) de orice altă locuinţă de rând; şi chiar îm¬bunătăţirile aduse în cursul celei de-a doua pe¬rioade de ocupaţie: tendinţa compartimentării interiorului în sală, cameră şi bucătărie (ultima nedisociinclu-se de clădire) nu reprezintă la urma urmei ameliorări majore. La Rubercy, ca şi în Burgundia, ceea ce e specific casei întărite este poziţia ei oarecum ■în afara satului, pe o platformă dreptunghiu¬lară plană şi uşor ridicată — prin urmare cu totul diferită de movila de altădată — provenită din pământul afânat, scos prin săparea şanţuri¬lor care o împrejmuiesc. Turnul, locuit ori nu, e doar anexa prestigioasă a unei foarte rustice case principale: împerecherea aceasta reproduce în fond foarte exact situaţia marilor castele, descrisă mai sus. Locuinţa micii nobilimi trebuie deci rapor¬tată atât celei de rând -- de care se detaşează 133 lf#î»,. doar prin poziţie, oarecare lărgime şi bogăţia şi diversitatea mobilierului său - cât şi celei aparţinând aristocraţiei cu putere şi însemne regaliene — al cărei prestigiu încearcă să şi-] aproprieze. Dacă anii 1200 sunt importanţi în istoria ei, este pentru că pe de o parte ea re¬prezintă, faţă de cocioabele ţărăneşti, avangarda progresului material, şi pe de alta, pentru că, mai lămurit ori mai nelămurit, depăşeşte în această perioadă pragul onorabilităţii. într-ade¬văr, cum să rezumi destinul tipic al unui neam de proprietari ereditari de rang cavaleresc? Lo¬cuinţa acestuia a început prin a fi un centru de exploatare agricolă, nucleul unui mic „do¬meniu", o curtis; se aspiră a-l transforma în-tr-un mic castrum, dar tot timpul se întâmpină împotrivirea puterilor princiare »sau castelane (ale seniorilor din marile castele): tensiunea dăi¬nuie în secolele XI şi XII, avantajând alternativ ba pe unii, ba pe alţii, în funcţie de perioadă, fie ea de ,,anarhie" (favorabilă nobililor de ţară), fie de ,,ordine" (stabilită prin reacţie de către cei la putere). Către 1200, un compromis inedit —■ feudalizarea pământurilor, în opoziţie cu achiziţionarea de titluri şi de turnuri — a per¬mis inaugurarea erei caselor-cetăţi: celor ale micilor cavaleri li s-au adăugat — şi opus în mod virtual prin întărirea locuinţelor ocu¬pate temporar — casele conţilor şi marilor seniori. Oraşul, meridional sau nordic, este în Franţa teatrul aceloraşi tensiuni: sieen-ul patricienilor din Bruges şi Gând, impresionant încă de pe vremea lui Galbert prin etajul clădit deasupra beciului (plan de aula), rezistent la atacuri armate şi oferind siguranţa adăpostirilor, ur¬măreşte să se tot mărească iar castelul din Gând, supraetajat de către contele Filip în 1178, nu e poate decât o replică dată arogantelor turnuleţe ale burghezilor îmbogăţiţi; în sud, podul casei, conceput la fel, este şi părintele turnului gentilic —- sau vecinul -său. întocmai ca la ţară, istoria habitatului persoanelor cu 1.34 vază nu e în fond decât un capitol al istoriei puterii. Reşedinţă ori fortificaţie, să fi fost o dilemă -reală? Dacă dispozitivele militare ale castelului principal şi ale casei-cetăţi intenţionează de ase¬menea, ori mai ales, să impresioneze, şi dacă transformările locuinţelor vizează în primul rând înfrumuseţarea şi amplificarea ostenta¬ţiei, atunci atât apărarea cât şi viaţa privată devin amândouă altceva, ceva care se cere nu¬mit prestigiul, faţada, şi care contribuie hotărâ¬tor la impunerea imaginii societăţii. Constatare valabilă şi când cercetezi interiorul locuinţelor, "felul în. care se confundă, se disting şi se re¬partizează „sala" şi „camera" în toate aceste case. SALA Şl CAMERA Dar să lăsăm deoparte problema întrucâtva ex¬terioară şi sintetică pentru a ne dedica analizei articulaţiilor interne ale locuinţelor. în această a doua etapă, arheologia va fi solicitată mai puţin direct: textele, folosirea unor termeni opuşi sau improprii ne spun mult mai multe despre felul de trai, deplasările, adunările, re¬tragerile decât săli goale al căror aranjament nu se vede; vom verifica doar dacă repartizările pe care ni le comunică izvoarele scrise se în¬cadrează efectiv în ansamblul material conser¬vat sau reconstituit. Cercetarea exclusivă a acestuia din urmă i-a dus pe istoricii de artă Şi pe arheologii din trecut la presupuneri in¬fluenţate de reacţiile timpului lor. Nu e de prisos să vedem, folosindu-ne de unul ori două exemple, prin ce păcătuieşte acest procedeu. ■

49

Presupuneri Savanţii austeri, ireproşabili în studiul a ceea ce au socotit a fi obiect ştiinţific (de exemplu, preocupările militare ale arhitecţilor de castele 135 fii sau chiar tehnicile de construcţie), scoteau altă¬dată din viaţa privată a marilor doamne şi ba¬roni efecte de stil şi sugestii ideologice. Astfel, marele Emile Mâle, sensibilizat ca mulţi dintre contemporanii lui (1917) de „eroul epopeilor noastre, soldatul cruciadelor noastre", încerca să redea, într-un stil sobru şi totuşi vibrant, unitatea organică dintre cadrul sever şi adunat al donjonului şi caracterul locuitorilor lui. ,,Această locuinţă aspră a înrâurit feudalitatea. I-a imprimat defecte: dispreţul, orgoliul omului care nu-şi află în jurul lui egali; dara şi în¬zestrat-o cu destule virtuţi: dragoste pentru tradiţie şi moravurile din vechime, sentimentul profund al familiei. Aici nu mai există, ca în locuinţa galo-romană, un gineceu, un triclinium de vară, un triclinium de iarnă, terme, galerii, puzderie de camere în care să te izolezi: există o singură sală. Tatăl, mama şi copiii trăiesc la¬olaltă ziua întreagă, strânşi unul lângă celă-. lalt, deseori sub ameninţarea primejdiei. Tre¬buie să fi fost în această sală întunecoasă o caldă atmosferă de iubire. Femeia mai ales a avut de câştigat din această existenţă atât de austeră: a devenit regina casei [...]"*. E lesne să critici acest pasaj, de o desă¬vârşită artă de altfel. E încărcat de supoziţii arbitrare: cum că bărbatul trăieşte în perma¬nenţă alături de femeia sa şi că-şi cresc ei înşişi copiii, că apropierea naşte întotdeauna afecţiune şi nu devine niciodată, insuportabilă, că fortă¬reaţa e un refugiu şi nu o bază de atac etc. în realitate, familia conjugală, catolică şi burghe¬ză, a cititorilor lui Leon Gautier e aici pur şi simplu transplantată în societatea feudală. Şi e artificial să stabileşti o unitate între decor (aşa cum îl resimte Mâle) şi sociabilitate: vom pre¬fera analizarea raporturilor dialectice şi alea¬torii dintre oameni şi cadrul lor de viaţă: e prea simplu să opui Antichitatea Evului Mediu, ■ • E. Mâle, L'Arţ ţranţais ei i'Art allemand du Moyen Age, Pans, 1923, ed, a JV-a, p. 295, (n.a.) 136 Ca lume a rafinamentului şi nepăsării opusă simplităţii pure şi aspre: este un punct de ve¬dere la care vom renunţa cu totul. Cât despre hegemonia femeii, cum să nu-i intuieşti limitele şi ambiguitatea? Şi cu toate acestea, chiar dacă uită să pla¬seze în tablou servitorimea atentă şi stingheri¬toare, care înconjoară familia — după el ideală _, şi nu menţionează compartimentările inte¬rioare prin improvizarea de pereţi despărţitori, Emile Mâle are dreptate în două privinţe în¬semnate: autoritatea întregii gospodării este asigurată de o conjugalitate dominantă, de un cuplu-de stăpâni şi posibilitatea pe care o au aceştia de a locui ziua şi de a se culca noaptea în acelaşi spaţiu. Să nu aibă însă fiecare câte un loc al său de retragere? Şi ceilalţi membri ai casei, copii, oaspeţi, slugi, încăperile lor se¬parate? Comentatorii donjonului supraetajat vorbesc bucuros despre ,,sală" jos şi „cameră" sus, no¬tând aşadar, pe măsura înălţării în corpul tur¬nului, o gradare către un spaţiu mai intim, mai închis, mai feminin. Pe scurt, s-ar părea că s-a trecut uşor de la dispunerea pe orizontală "a vechilor palate (aula şi apartamentele alătu¬rate) la articularea pe verticală a noilor don-joane. Această viziune e firească şi n-o vom contrazice, ci nuanţa. De exemplu, nu se găsesc oare la nivele superioare ale donjoanelor încă¬peri luminoase şi spaţioase, apte mai mult de¬cât altele pentru recepţii fastuoase? Sala şi camera nu sunt de fapt spaţii antagoniste care ar împărţi şi separa strict locuinţa „feudală", cum se întâmplă în casa modernă; ele nu sunt decât ceea ce bărbaţii şi femeile care le locu¬iesc vor să le facă să fie. In mod iscusit şi după caz, ei şi ele le modifică destinaţia; şi acest lucru îl trădează, la o analiză atentă, anumite ambiguităţi de limbaj. Sala confundata cu camera Parcurgând textele secolelor XI şi XII, suntem deseori surprinşi să găsim folosit, în legătură cu vreo autentică aula (o încăpere principală clădită peste o cramă), termenul camera: la Bruges, în 1127, sala şi casa contelui de Bertuli se cheamă, şi una, şi alta, camera. La fel, în turnul de la Castelpars, un prizonier reuşeşte să urce din celula lui, până la etaj, la herilis camera, aşa cum se povesteşte în Miracolele Sfintei Foy: o străbate discret şi, cum aceasta dă spre exterior, îi e de-ajuhs să sară pe fereas¬tră pentru a evada. Nici asupra casei — ori „turnul de lemn'4 — a seniorului Aubry din La Cour-Marigny (in Orleanais, mijlocul seco¬lului al Xl-lea) nu e nici o îndoială: acolo „vor¬bea, mânca şi se odihnea noaptea" cu familia sa. In sfârşit, „celebra"' descriere a casei din Ardres, construită din lemn de

50

şarpantă către 1120, înfăţişează ansamblul ordonat împrejurul unei herilis camera, ,,o cameră mare în care dormeau seniorul şi soţia lui"; arheologii n-au descoperit pe-aici nici o urmă distinctă de aula: încăperea pentru primiri trebuie să fi fost una şi aceeaşi..Pe de altă parte, în legătură cu ser¬viciile personalului casnic al celor mai de seamă prinţi, se folosesc titulaturi a căror ambivalenţă reţine atenţia: de pildă despre intendentul ducal de Normandia se spune „primul din aula şi camera mea" (secolul afyXII-lea). Cum se pot astfel confunda sala şi camera? 1. Cercetarea marilor săli de palate indică posibilitatea unei separări interioare, prin pa¬ravane de lemn, între spaţiul de recepţie, ma¬joritar ca suprafaţă, şi un loc de odihnă mai strâmt. La Troyes de exemplu, în palatul conţilor de Champagne, următoarea repartizare e atestată în 1177: de o parte, sprijinită de pe¬retele despărţitor, o estradă de unde prinţul prezidează banchetele, dominându-şi oaspeţii aşezaţi la două lungi mese dispuse în axa lon138 gitudinală a încăperii; de cealaltă, thălamus lomitis, „patul" sau „camera" conjugală. 2. Se mai poate observa că la fiecare etaj al unui donjon încăperea cea mare poate fi în acelaşi timp sală şi cameră, împărţită cel pu¬ ţin în două. Literatura secolului al XlII-lea prezintă exact lucrurile: la Kamaalot, în Moar¬ tea regelui Arthur, două banchete deosebite se desfăşoară simultan: cel al regelui în sala cea mare şi cel din camera reginei Guenievre, unde se află aşezaţi la masă Gauvain şi ai lui, împreună cu alţii, supuşi ai doamnei. Textul nu precizează dacă această cameră reprezintă un etaj sau este doar învecinată „sălii"; nu con¬ tează: fie că ne afipm pe orizontală, fie că or¬ dinea e verticală, există într-adevăr o progresie în gradul de familiaritate când pătrunzi în în¬ căperea reginei Guenievre — ea poate opri pe un iubit în dizgraţie să intre - — fără ca funcţiile_,,camerei" să difere prea mult de cele ale „sălii" soţului regal, sediu al Curţii în formaţie completă. . 3. Mărturiile precise culese de Guillaume de Saint-Pathus, duhovnic al reginei Marguerite, despre obiceiurile private ale lui Ludovic cel Sfânt în ultimii săi douăzeci de ani de viaţă, redau expresiv cercurile concentrice care con¬ stituie sfera particularului. Fiecare din ele se defineşte prin caracterul şi însemnătatea antu¬ rajului regal. Regele e înconjurat de însoţitori mai mult ori mai puţin apropiaţi: „mqut prive"* e cutare dintre şambelani, „destul de apropiat", este Joinville, cavaler de neam mare, căruia nu i se îngăduie să-şi slujească seniorul în inti¬ mitate. Locul cel mai tainic este garderoba, izolată în interiorul camerei: Ludovic al IX-lea doarme acolo, vegheat de un singur Servitor, se roagă, în deplină reculegere, spală picioarele a trei nevoiaşi, ferind acest act de pietate pur Personală de priviri străine; tot acolo îşi ascunde trupul, dacă e să dăm crezare unui şam* foarte apropiat — fr. veche, (n.tr.) 139

51

belan care in douăzeci de ani de slujire nu i-ar fi văzut piciorul mai sus de coapsă. „Camera* | e mult mai vastă, prilejuind chiar integrarea unor activităţi cvasi-publice: primirea a şaispre¬zece săraci, atingerea unor bolnavi scrofuloşi' aşezat la masă, în faţa unui foc generos, Ludovic al IX-lea îi primeşte pe cavaleri, în timp ce restul anturajului său, mai modest şi măi in¬tim, mănâncă deoparte, în garderobă. în cele din urmă, „camera" se distinge în mică măsură de „sală", doar printr-o capacitate mai redusă: diferenţa, între una şi alta, ţine de gradul de „intimitate", nu de natura lor; deosebirea între valeţii de cameră şi valeţii de sală este greu de făcut. Ansamblul se constituie ca palat al regelui, al cărui rol politic nu este neglijabil: o realitate sociologică fin articulată, care se de- I plasează de la castel la castel. La Paris, la Vin-cennes, la Compiegne, la Noyon, în Normandia 1 şi alte provincii, ea se instalează succesiv în locuri diferite (deşi nu pe poziţii opuse) tară să-şi schimbe structura. Diversitate a locuin¬ţelor regelui — ca ale „Tatălui", dar unitate şi stabilitate fundamentale ale palatului său. Din ce în ce mai des, începând cu sfârşitul secolului al XH-lea, se iveşte posibilitatea de a dispune de o sală şi de două locuinţe dis¬tincte: astfel, de exemplu, la castelul din Gând, unde prima se află în donjonul central, etajat şi întărit; celelalte două i se adaugă de o parte şi de alta, avancorpuri ale edifi- I ciului. Mai mult ca sigur pentru a găzdui se- j parat bărbaţii şi femeile de la Curte. Şi lite¬ratura de Curte —■ foarte gustată — face uneori referire la o sală care comunică după i caz cu unul ori două „palate": este de fapt inima oricărei locuinţe de vază din secolul al XlII-lea. Să fie chiar o inovaţie? O izolare inedită a gineceului? O atentă analiză a Miracolelor Sfintei Foy îi demonstrează lui Pierre Bon-nassie că, la Castelpers, herilis camera în care seniorul se retrage cu „apropiaţii" lui este 140 ' rezervată războinicilor şi concubinelor lor, acele târfe a căror frecventare, în 1100, cro¬nicarii mănăstireşti o reproşează tiranilor; nevestele şi copilaşii trăiesc separat: există aşadar o diviziune bilaterală a societăţii do¬mestice. Atenţie la felul cum citim expresiile cum familia şi cum familiaribus; va trebui să atribuim cuvântului „familie" înţelesul lui medieval. . . Ceea ce deosebeşte marile ansam¬bluri beneficiare ale progresului secolului al XII-lea este fără îndoială doar faptul că li s-a oferit femeilor o încăpere mai arătoasă, cu înfăţişare de sală. în limbajul timpului, opoziţia pertinentă este mai puţin între sală şi cameră, cât între încăperea centrală a locuinţei sau a etajului, o sală/cameră, şi cămăruţele înşirate de jur îm¬prejur ori alăturate, cu alte cuvinte, intre un singular şi un plural. Atare locuinţă, cu nu¬cleul şi cu alveolele ei, reprezintă incontesta¬bil atomul vieţii private feudale. încăperea principală în opoziţie cu camerele La Angers, către 1140, se face deosebire între „aula contelui şi toate camerele"; în pa¬latul ,său de la Yvre, episcopul din Mans dispune, înainte de 1125, de o „aula de piatră, cu camere şi o cramă". Dar modelul de netă¬găduit al organizării domestice îl oferă mâi ales descrierea lui Lambert d'Ardres, care opune camera rezidenţială celor numite diver-soria, în care se strâng, lângă foc, în tovărăşia femeilor, copiii şi bolnavii. Pierre Heliot re¬marcă de exemplu frecventa aplicare a „for¬mulei Ardres" în donjoanele engleze din seco¬lul al XII-lea (Rising şi Bamburgh în special): fiecare etaj poate fi împărţit, prin pereţi sub-ttri, în două, trei, patru şi până la şase în¬căperi*. * „Camere" sfârşeşte prin a avea sensul gene¬ral, destu! cir nedeterminnt, de ..încăperi" (n.a.). 141 I Şi, încă o dată, romanul, recurgând la abu rul visului, e cel care redă cel mai sugestiv drumurile şi deplasările zilnice ale bărbaţilOr şi ale femeilor. Perceval se apropie de Beaure. paire, un palat cu acoperişul de ardezie; 0 fecioară îl vede, privind printr-o fereastră a sălii. El suie treptele scării majestuoase şi pă¬trunde în această sală, largă, lungă, cu tavan sculptat. Se aşază pe patul acoperit de mătă¬suri şi stă de vorbă cu Blanchefleur, tânăra stăpână a locului, pe care o însoţesc în apari¬ţiile ei publice doi cavaleri încărunţiţi; apoi li se aduce masa. Să observăm în treacăt: dacă sala poate trece drept cameră, este pentru câ patul care-i ocupă centrul serveşte ca obiect de lux şi accesoriu pentru conversaţie, mai I degrabă decât pentru odihna nocturnă. Mai târziu de altfel, fiecare pare a se retrage in i odaia proprie; şi, probabil streeurându-se prin-tr-unul din acele ganguri secrete pe care arhi¬tecţii ştiu prea bine de-acum încolo să le pre¬vadă în construcţie, Blanchefleur îl regăseşte (pe furiş?) pe cel care-i va fi de-acum încolo i „prieten", şi aceasta pentru o blândă noapte, castă şi tandră, câteva lacrimi, făgăduiala unei vitejii în luptă. La castelul Regelui Pescar, câteva pagini mai departe, Perceval admiră o sală situată în partea din faţă a unui turn pătrat. In mij¬locul ei descoperă, în faţa unui foc puternic, gisantul împodobit, străjuit de patru stâlpi de bronz masiv, al cavalerului. In această sală e găzduit şi ospătat cavalerul în trecere. în timp ce mănâncă, vede perindându-se pe-acolo cor¬tegiul Graal-ului: slujitori şi tinere fete du¬când şi prezentând privitorului curios lancea, sfeşnicele, farfuriile preţioase; arme scânteie¬toare şi orfevrărie strălucitoare ies dintr-o cameră

52

pentru a trece într-alta, după ce au , parcurs sala ca într-o procesiune. mister excesiv, a comori¬lor ascunse în sipete, în străfundurile casei, 142

Prezentare convingătoare, fără

exhibate cu prilejul venirii unui oaspete de seamă. Iniţiată de Chretien de Troyes, literatura romanescă se îmbogăţeşte în secolul al XlII-lea ^ modificându-se totodată — prin densitatea prozei. Ea ne transmite, o dată cu genealogia §i cu încrengăturile de neamuri, şi modalită¬ţile de conversaţie particulară şi de monolog individual. în Moartea regelui Arthur, apar-teurile şi confidenţele se rostesc fie în dreptul ferestrelor sălii din Kamaalot — dar atunci pot fi spionate şi surprinse —, fie în taina camerelor: în camera sa, bine ferecată, îşi duce regele nepoţii pentru a auzi de la ei de¬nunţul iubirii adultere dintre regină şi Lancelot. Danielle Regnier-Bohler a punctat bine, ceva mai sus, rolul acestor „firide de taină". Ele pot fi de altminteri uşor situate în cadrul astăzi auster şi lipsit de viaţă al sălilor bol¬tite din marile castele. Iată deci că fiecare, chiar prins în vârte¬jul unei mari case, sfârşea prin a-şi găsi locul în aceste locuinţe: o formă originală de viaţă privată a existat în palatele, castelele, casele nobile de la mijlocul Evului Mediu. A o ra¬porta mereu la cea a zilelor noastre este inutil, şi atunci când o diferenţierii, şi atunci când o socotim un preludiu îndepărtat. Emile Mâle proiecta idealuri sau realităţi ale timpului său; să ne fie permis să subliniem că descrierea convivialităţii, aşa cum a făcut-o Georges Duby în această lucrare în spiritul unei antro¬pologii fundamentale, se aşază mult mai bine în cadrul pe care arheologia îl descrie. Se conturează sugestiv în special locuinţele în¬vecinate şi distincte, de la Castelpers la Gând, în care sunt cazate separat cele două compo¬nente ale populaţiei casei, bărbaţii şi femeile. Fascinaţi şi speriaţi, privesc unii la alţii şi, ocazional, se regăsesc şi pe ascuns se îm¬preună. Dar, la urma urmei, ce importanţă are planul exact al locurilor, de vreme ce 143 structura „caselor" £ destul de independenta faţă de variaţiile topografice interne. Cât despre „înspăimântătoarea tristeţe", sâ încetăm a crede în ea. Multe texte ne invită, dimpotrivă, să surprindem gustul „barbar" al aristocraţiei laice — a cărei sociologie, cum s-a mai spus, prelungeşte în destule privinţe pe cea a Evului Mediu timpuriu — pentru gă¬teala trupească, pentru podoabe, preferate de¬coraţiilor murale, ca şi pentru obiecte de me¬tal, mai uşor transportabile decât capodope¬rele sculptate în piatră. Cel mult aş adăuga că se ajunge la suprapunerea celor două re¬gistre, obiectalul şi monumentalul, fără a se renunţa la unul în favoarea celuilalt. în cas¬telul surorii sale Morgane, regele Arthur trece succesiv dintr-o sală arătoasă, plină cu oa¬meni în veşminte scumpe, luminată viu şi neîntrerupt de făclii şi înfrumuseţată de pa¬veze agăţate 'de pereţi şi de mătăsuri prinse de-a lungul lor, într-o cameră unde-l aşteaptă o veselă somptuoasă, de aur şi argint, apoi alături, într-alta, în care răsună acordurile atotputernice ale unei muzici impunătoare, în sfârşit într-o ultimă cameră . . . Dar, mi se va obiecta; toate acestea nu sunt decât proiecţii ale unui vis. Nu chiar. Doar amplificarea a ceea ce concret ne livrează fragmente „pozitive". Acestea ne autorizează să reconstituim o stra¬nie şi familiară festivitate. Ea ne poate face să visăm. D.B. SECOLELE XIV-XV FUM, FAMILIE, CASA în Franţa sfârşitului de Ev Mediu, atunci când puterea, în scopuri fiscale în primul rând, iniţia un recensământ al populaţiei, această operaţie nu se făcea decât în mod excepţio¬nal pe cap de locuitor, casă cu casă ori cap de familie cu cap de familie, ci fum cu fum. Este o noţiune tradiţională de altfel, şi ar fi imprudent să o socotim o invenţie a Evului Ivlediu creştin. Horaţiu, întruna din Epistolele sale, amintea deja un „mic domeniu", un „că¬tun" de cinci fumuri (agellus habitatus quin-que focis).. Iar în secolul al IX-lea, polipticul lui Irminon menţionează în repetate rânduri nişte villae prevăzute fiecare cu un număr de fumuri (foci), unele ale oamenilor liberi, altele ale sclavilor. Totuşi, termenul pare a se răspândi mai ales începând din secolul al Xll-lea (de exemplu, o dată cu apariţia, în Normandia, a unui nou impozit, de mare vii¬tor, aşa-numitul „fouage" — focagium —, apli¬cat fiecărui fum) şi rămâne uzual, cel puţin pentru toţi cei preocupaţi de demografie, până la finele secolului al XVIII-lea. Etienne Boileau, în Cartea meseriilor (mijlocul secolului al XlII-lea) prescrie că „nimeni nu poate lua ucenic dacă nu este stăpân, adică dacă nu are casă şi rang. „A avea un cămin, a dobândi o moştenire" sunt expresii, pe lângă altele, dese¬ori atestate la sfârşitul Evului Mediu.

53

Alţi termeni vin să le.facă concurenţă. Ast¬fel, mai cu seamă în Sud, beîuge sau belugue (etimologic: scânteia). Pentru a porni asediul unei fortăreţe, i se promite contelui de Ar-magnac de către oamenii a trei state din ţinu¬tul Agenais „pentru fiecare fum o oaie de aur". Cam în aceeaşi perioadă (mijlocul seco¬lului al XV-lea), un personaj este anume în¬sărcinat „să viziteze fumurile din [...] ţinu¬turile de sud şi de nord din Auvergne". Cu¬vântul „menaj", întrebuinţat mai rar, are aceeaşi semnificaţie, după cum reiese din următorul Pasaj dintr-un document din Burgundia (1375): ,_,A se cerceta şi inventaria fumurile şi mena¬jurile tuturor locuitorilor". Se mai întâlneşte şi, cu prioritate în vo¬cabularul din estul Franţei, cuvântul conductă, Probabil cu sensul de coş al unui cămin: >,Zece cămine sau menajuri, fiecare cămin sau menaj compus din trei persoane"; „Treizeci şi 145

într-un cămin al timpului, nu poate fi cu totul exclusă prezenţa ascendenţilor sau colateralilor-' nepot, nepoată, frate ori soră, mătuşă, bunic. şase de menajuri având cămine în zisul oraş» (Documente din secolul al XlV-lea privitoare la oraşul Bar-le-Duc şi la ţinutul Barrois). De multă vreme se tot întreabă istoricii şi cei care se consacră populaţiei, dar şi cei care urmăresc familia — ce se înţelege prin fum, ce conotaţii are. Desigur, toată lumea admite câ existau fumuri bogate şi fumuri sărace, fumuri cerşetoare, fumuri slabe mă¬runte şi fumuri puternice. în medie însă (pu¬ternicul purtând pe cel slab), câţi indivizi grupa un fum, menaj sau cămin? Voltaire îşi punea şi el întrebarea. In arti¬colul „Populaţie" din Dicţionarul filozofic, el critica pe un autor care reducea orice fum în mod uniform la trei persoane: „Prin calculul făcut pretutindeni pe unde am umblat,. ca şi pe bucata de pământ unde locuiesc, am nu¬mărat patru persoane şi jumătate de fum". Deşi plauzibilă, cifra reţinută de Voltaire n-ar putea fi acceptată fără modificări în se¬colele XIV şi XV. Totuşi, să admitem că, încă de pe atunci — şi fără îndoială chiar mai de¬vreme — fumul corespundea prin esenţă fa-milieinucleu, restrânsă, conjugală, numărând tatăl, mama şi copiii până la căsătoria ori căpătuirea lor. In acest sens, un exemplu privilegiat ni-l oferă catastiful — catasto — florentin din 1427. în¬tr-adevăr, excepţionalul document enumera 59 770 menajuri, grupând 246 210 persoane. O medie de 4,42 persoane de fum, cu o sen¬sibilă diferenţă între oraşe — unde media nu e decât de 3,91 persoane — şi sate, unde ea se ridică la 4,74. E de la sine înţeles că e vorba aici de o medie care ascunde, nu mai mult decât în zilele noastre, o destul de mare disparitate. Compoziţia menajurilor toscane în 1427 (după D. Herlihy şi Chr. Klapisch) Izolaţi . % 1. Văduve 6,66 2. Văduvi 0,84 3. Celibatari 0,10 4. Nedeterminaţi 6,01 Fără familie conjugală 5. Formate dîn fraţi 1,60 6. Indivizi fără legături directe de rudenie 0,69 Menajuri de familie conjugală simplă 7. Perechi fără copii - 10,26 8. Perechi cu copil/copii 36,35 9. Văduvi cu copil/copii 1,83 10. Văduve cu copil/copii 6,36 Menajuri de familie conjugală lărgită 10,64 9,44 1,20 11,28 2,11 3,55 11. In sus (părinte, bunic, unchi, mătuşă) 12. In jos (nepot, nepot şi nepoată de frate)

54

13. Lateral (frate, soră, văr) sau combinaţii ale cazu¬ rilor 11, 12 şi 13 Menajuri multiple 14. Verticale (în sus ori în jos) cu două nuclee cu trei nuclee (ori mai multe) 15. Orizontale (formate din fraţi) cu două nuclee 1,69 cu trei nuclee (ori mai multe) Astfel, în 1422, în parohia Saint-Pierre, la Reims, 23% din cămine se află în această si¬tuaţie. In 1409, printrun act înregistrat cum se cuvine la notariatul din Rouen, Jean le Mon-nier şi Jeanne, soţia lui, se mută la Tassin le Monnier, fiul lor, şi la Perrette la Monniere, hora lor, cu toate bunurile lor, fără a păstra nimic, cu condiţia să li se asigure „tot ce le este necesar, de băut, mâncat, culcat, sculat, îm¬brăcat, foc, pat şi găzduire bună şi suficientă", în plus, vor primi toată viaţa douăzeci de dinari de Tours pe săptămână „pentru pâine şi ce le-o plăcea", un. galon de bere zilnic, carne îndestulătoare în zile „de dulce" şi în zile de post „cutare carne de care va fi în casă, scrum¬bie, ouă sau alte cărnuri". Duminica se va deo¬sebi printr-un prânz mai copios, între altele cu un pateu de carne în valoare de cinci dinari de Tours. împreună cu fiul lor mai tânăr, Je-hannin, urmează să locuiască „în camera înaltă sau podul din spate", prevăzută cu un cămin, şi în cea de alături: vor beneficia astfel de un fel de mic apartament, încălzit ori putând fi încălzit, mai mult ori mai puţin independent, dar mesele se vor lua în comun. Tassin-îl va invita el însuşi pe tatăl său de fiecare dată, spunându-i: „Domnule, veniţi să şedeţi". Pri¬mul aşezat, tatăl va fi şi ultimul care să se ri¬dice, ,,dacă-i place". Anumite texte semnalează — de exemplu la senioria de la Choiseul, la finele secolului al XV-lea — că mulţi copii deveniţi adulţi „nu întreţin foc, ci stau cu părinţii sau la rudele lor". în special într-o parte a Franţei, un fum poate foarte bine să corespundă unei familii lărgite, de tip patriarhal, sau unei asociaţii a doi cumnaţi sau a doi fraţi căsătoriţi şi unul, şi altul, care pun totul în comun, puterea lor de muncă, avuţia, rezervele lor, pentru a trăi la un loc, „la aceeaşi oală şi foc", în aceeaşi fermă ori în aceeaşi locuinţă. Bibendo unum vinum, comedendo urium panem, spun contrac148 tele redactate în latină trecute pe la notar pen¬tru stabilirea affreramentum-ului*. Sau mai pot fi pur şi simplu doi amici, fără legături de sânge, care se asociază în chip durabil ,,pentru pâine, vin, hrană, aprovizionare, alimente". Ase¬menea comportări, care s-au semnalat din se¬colul al XH-lea şi .până-n secolul al XlX-lea, cunosc un avânt destul de neaşteptat la sfârşit de Ev Mediu, poate din pricina dificultăţilor zilnice. Amploarea câştigată de fum a fost unul din răspunsurile Franţei meridionale şi mun¬toase dat marii depresiuni demografice provo¬cate de mortalitatea, insecuritatea difuză, con¬secinţe ale Războiului de o sută de ani, ca şi laborioasei reconstrucţii agrare înlesnite de re¬venirea păcii. Nici Franţa de Nord n-a ignorat cu totul eastă tendinţă: Jean Merrey, plugar, moare la !hoiseul (în Haute-Marne) în 1494, puţin după Paşti; rămâne o văduvă care, în 1500, ţine încă cămin şi are cel puţin doi fii. Unul, numit ean, se mută într-un sat vecin, în 1494, t unde se mai află încă în 1502. Celalt, Nicolas, este şeful familiei, la Choiseul, 1496, de Paşti. ,,Aici, în mai puţin de doi ni, există trei fumuri în locul celui dintâi de e se îngrijea tatăl când trăia" (Helene 0l31 d). Tot aşa în Franţa de Vest: Carnac, în 75, număra 173 de cămine; din acest total, pot fi socotite menajuri (matsniesj-nuclee (un cuplu cu copiii săi) şi 42 menajuri lărgite (dintre care o gospodărie cu 19 persoane) (J. Gallet). Cu toate acestea, să ne ferim să exagerăm amploarea fenomenului. Diverse documente — cu prioritate testamentele — sugerează într-ade¬văr existenţa unei majorităţi de fumuri mai degrabă mici în perioada 1350-l450, adică atunci când speranţele de supravieţHire erau cele mai slabe şi natalitatea cea mai scăzută. Dimpotrivă, * affreramentum = actul de stabilire a părţilor indivize, (n. tr.) 149 la începutul secolului al XlV-lea şi din nou la finele secolului al XV-lea, un număr mai mare de copii supravieţuind împreună în mod si¬multan a antrenat o creştere a fumului cu una, ba chiar cu două unităţi. Fireşte, e vorba de o medie, pentru că, atunci când izvoarele o per¬mit, se observă că în interiorul unui grup mai consistent de fumuri,

55

efectivele variază de la 1 la 12 persoane, ba chiar mai multe, recordul fiind, în Toscana anului 1427, fumul lui Lorenzo di Jacopo, de la periferia Florenţei, care adă¬postea zece familii conjugale: 47 de inşi repar¬tizaţi în patru generaţii. Pentru a reveni în spaţiul francez, în 1306 la Axat, un orăşel din actualul departament Aude, un fum corespunde în medie unui număr de 4,9 persoane şi, în acelaşi an, în satul Cara-manly (Pirineii-Orientali), unuia de 5,6. La Reims, în 1422, valoarea fumului este de 3,6 persoane în parohia Saint-Pierre şi de 3,8 în parohia Saint-Hilaire. Două cartiere din Ypres, în 1412, au. fumuri respectiv de 3,4 şi 3,2 per¬soane fiecare, iar în 1437, de 3,7 şi 3,6. La Car-pentras, în 1473, într-o fază de deplin avânt demografic, valoarea fumului urcă la 5,1 şi la Ypres, în 1491, la 4,3. Nu1 e suficient să fi stabilit pentru sfârşitul de Ev Mediu absoluta preponderenţă a fumu¬rilor, la urma urmei mai mult sau mai puţin modeste. Se mai cere aflat şi dacă fiecare din aceste fumuri reprezenta un habitat distinct, individualizat, pe scurt o casă. Căci, în special în cazul nobilimii mijlocii şi înalte, abundă exemplele de proprietari a multiple rezidenţe, conace, castele, chiar şi palate urbane, care erau departe de a fi toate obiect de locaţie şi rămâneau deci neocupate, cel puţin temporar. E adevărat că deseori aceste reşedinţe nu erau complet goale, câte-un arendaş, portar, admi¬nistrator, paznic ori, mai bine, un castelan, un căpitan asigurând, în acest timp, paza şi pro¬tecţia locului. Criza demografică a mai dus şi la părăsirea multor case, atât în oraşele în150

chise, cât şi iri aşezări deschise, la şes: aceste abandonări au provocat destul de repede o sensibilă degradare, de multe ori iremediabilă, a patrimoniului imobiliar; lăsate pradă intem¬periilor şi jefuitorilor, locuinţele n-au întârziat să se transforme în ruine. Invers, se pot observa, mai cu seamă în centrele orăşeneşti, care au rămas cele mai aotive, consecinţele unei suprapopulări. Ne gân¬dim bineînţeles la cazul Parisului, până în se¬colul al XV-lea, cu locuinţele sale reduse la una ori două încăperi, cu locatari la etaj, curţi pline de cocioabe, şi clădiri anexe. Oraşe ca Lyon şi chiar Cambrai au cunoscut fenomene analoage de înghesuire, care s-au manifestat prin frag¬mentarea imobilelor de jnchiriat între locatari, obligaţi prin forţa împrejurărilor să se mulţu¬mească cu un minimum de spaţiu. în oraşele bretone, „pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul secolului al XV-lea, îngrămădirea pare să se accentueze. Oricum, se constată foarte des pre¬zenţa a două şi chiar trei familii sub acelaşi acoperiş, situaţie care necesită amenajarea de odăi în podurile caselor: galetas, solliers, estaiges, estres, până la două sau trei" (Jean-Pierre Legnay). La Chambery, la sfârşitul secolului al XlV-lea, există câte două sau trei fumuri de casă, adică poate 3 000 de locuitori pentru 306 case recenzate. E greu de stabilit un bilanţ între casele care adăposteau mai multe fumuri, la propriu, ca şi la figurat, şi acele construcţii când despuiate de elemente întâmplătoare ori parazitare, când pă¬răsite, transformate în terenuri virane năpădite de buruieni şi pe care ici o grămăjoară de pietre Şi olane, colo nişte grinzi răzleţe mai amintesc de edificiul de altădată. Şi, la urma urmei, de ce ar fi incompatibilă prezenţa unor terenuri pustii cu surplusul de populaţie din casele ve¬cine încă în picioare? Totuşi, nu putem nega că, în sate ca în numeroase oraşe, echivalenţa între un fum şi o casă (oricare ar fi dimensiu¬nile fiecăruia) poate fi admisă ca regulă. La 151 Remies, de exemplu, la mijlocul secolului al XV-lea, într-una din parohii, 453 de case adă¬postesc 460 de contribuabili, dintre care 189 de proprietari şi 271 de locatari. La Porrentruy, în anii 1518—1520, 251 de capi de familie ocupă 280 de case şi hambare. Oraşul Montbeliard, la mijlocul secolului al XVI-lea, număra 375 de edificii (dintre care 82 dependinţe: hambare şi grajduri); or, 267 de burghezi şi locuitori se , aflau atunci prezenţi la târgul de arme. „Va să zică, o casă din Mont¬beliard nu adăpostea în medie decât o familie" (Pierre Pegeot). Din acest punct de vedere vom aprecia ca¬sele din Reims de la finele Evului Mediu drept suficient de reprezentative, cu unicul lor etaj, deasupra căruia, sub acoperiş, se întinde podul, totodată cu o capacitate de găzduire slabă. De¬sigur, în centrul arhiepiscopal, există case care uneori cuprind mai multe fumuri, dar atunci ,,ele oferă, alături de corpul principal, câte una sau două odăi de închiriat" (Pierre Des-portes). Sau adăpostesc temporar rude, prieteni, care se refugiază intra muros, mânaţi de pri¬mejdia războiului. în mod excepţional anumite locuinţe se împart egal între doi moştenitori. La drept vorbind, există tot felul de situaţii excepţionale sau provizorii. In Evul Mediu, po¬sibilităţile de găzduire ale caselor din Reims sunt de patru sau cinci persoane, adică un fum. Abia mai târziu, la sfârşitul Vechiului Regim şi în secolul al XlX-lea, situaţia va evolua, fie din cauza suprapopulării, a pauperizării, fie din cauza profundelor modificări în spaţiul interior (număr de etaje etc): se va atinge atunci în mod

56

curent cifra de 7, chiar 10 persoane de casă. Tot aşa la Tours, în 1836—1840, în inte¬riorul incintei vechi din secolul al XlV-lea, 1750 de case conţin 4 511 familii sau 13 939 persoane: câte 3 inşi de fum, 2,5 fumuri sau familii de casă. In sfârşit, există exemple de case rurale adăpostind mai mult decât un fum. Astfel, una 152 din casele de la Dracy, în Burgundia, a trebuit să fie împărţită în două la începutul secolului al XlV-lea. în sate din Lorena, la finele secolului al XV-lea, locuitorii unei anumite părţi a casei se numesc cămărari, prezenţa lor presupunând sarcini complexe, căci este de la sine înţeles că trebuiau şi ei să aibă acces la puţ, grădină, hambar, grajd, aria de treierat. PARCURI, TERENURI, ÎMPREJMUIRI Către 1460, într-un text celebru, Disputele din¬tre crainicii Franţei şi JEngliterei, crainicul Angliei se pune pe lăudat frumoasele vânători din regatul său: „Căci sunt atât de multe par¬curi că e lucru minunat, prisoseşte vânatul, cerbii, căpriorii şi căprioarele". La aceasta, crainicul Franţei ripostează: „în¬tr-adevăr, domnule crainic, vă lăudaţi frumos parcurile din Anglia; dar vă rog, spuneţi-mi dacă aveţi asemenea parcuri şi atâta măreţie ca în Franţa: cum se ştie, parcul din pădurea de la Vincennes, parcui de la Lesignan, parcul de la Hesdin şi alte câteva [aici manuscrisul adaugă pe margine: „numiţi toate parcurile îm¬prejmuite cu ziduri care se găsesc în Franţa"] îngrădite de ziduri' înalte ca nişte oraşe închise. Şi sunt parcuri pentru regi şi prinţi. E-adevărat că aveţi în Anglia o mulţime de parcuri, dar nu sunt împrejmuite decât de un mic şanţ, de un gard de mărăcini ori de un gar'd de lemn, aşa cum sunt viile şi păşunile în Franţa, în afara parcului de la Windsor; într-adevăr, sunt doar parcuri de ţară. Nu era cazul să se aducă atâtea laude". Pasajul e fără îndoială polemic, dar nu e mai puţin adevărat că oferă câteva repere care permit caracterizarea peisajului câmpiei fran¬ceze la sfârşit de Ev Mediu. Majoritare erau fără îndoială regiunile în care pământul, cel arabil îndeosebi, era delimitat în chip precar de simple borne, uşor de deplasat ori de desfiinţat, 153

^HHf

sau de mum era f are drepturi* Plus' acolî^££ "^ ^ Ve"ea o vremi ^ unei na?JUrite afara Jui^f' P^

a PaŞte vife

de ;«-» venite chiar de i numeroa-

154

57

155

altele: la Grand Thorigne, locuinţa şi ferma arendată cuprindeau „două case lipite una de alta, cu coşuri, acoperite cu ţiglă, cu grădină, livadă, pădurice, ogoare, pajişti, păşuni, păduri, desişuri, crâng cu iepuri, toate cu garduri, şan¬ţuri şi despărţituri împrejurul lor". în Bretania, cuvântul ,,parc" putea desemna vaste ansambluri domeniale, cu terenuri re¬zervate Vânătorii, exploatări agricole, păduri, spaţii de agrement şi pentru creşterea anima¬lelor. Aşa erau „parcul ducelui" de lângă Mor-laix, parcurile de la Vannes, Lesneven, Rhuys. Cât despre cel de la Châteaulin, în care se dis¬tingeau un domeniu mare şi unul mic, poate că acolo fuseseră cândva o rezervaţie şi ferme date în arendă (Jean-Pierre Leguay). ' Dimpotrivă, în regiunile openfield (deschise), parcelele aparţinând aceluiaşi ţăran erau în mod normal răspândite în zone diferite. Oricum însă, pe măsură ce te apropiai de o aglomerare rurală, vedeai înmulţindu-se gardurile, de pia¬tră ori de lemn verde sau uscat, împrejmuind o vie sau o fâneaţă, o cânepişte sau un pâlc de sălcii, câte-o grădină mică sau o livadă, o pa¬jişte mică, un domeniu sau o clădire, o grădină sau un teren. Francezii, spune Brunetto Latini, „se pricep mai bine decât alţii să planteze fâ-neţe şi livezi şi pomet împrejurul locuipţelor". La scara lor, seniorii laici şi ecleziastici vizau şi ei, pentru prestigiul, profitul ori plăcerea lor, să decupeze în interiorul domeniilor lor anumite spaţii mai restrânse care să le sublinieze autori¬tatea şi să le confirme dreptul de proprietate. Inspectori, paznici de livadă şi pădurari erau însărcinaţi să-i îndepărteze pe intruşi de păduri şi să pună în valoare un capital socotit ca deo¬sebit de preţios. Crânguri de iepuri, permanente ori provizorii, favorizau protecţia şi proliferarea vânatului mic. Castelele erau prevăzute cu o curte vastă şi cu o curte de păsări, ultima având o destinaţie utilitară, uneori chiar de-a dreptul agricolă. Nici o locuinţă nobilă fără „grădină de agrement" (expresia este atestată la sfârşitul 15(5 secolului al XV-lea), ceea ce nu înseamnă că nu erau cultivate acolo legume, zarzavaturi şi ar¬bori fructiferi. Livada bine închisă, hortus con-clusus, împrejmuită cu un zid uneori crenelat, cu'fântâna ei decorată, cu bolţile împletite şi umbrarele de viţă, cu lojile ei, compartimen¬tele ei din lemn, cu natura ei domesticită, îm¬blânzită, împărţită în pătrate mici, cu băncile şi galeriile ei: după mărturia literaturii şi a ico¬nografiei, este un loc prin excelenţă de odihnă, de bucurie, de cântec şi dans, închinat iubirii deschise ori discrete, dezbaterii şi zbenguielii, dar şi simbol al Fecioarei şi al virginităţii, ima¬gine a paradisului pierdut, la adăpostul tumul¬tului şi primejdiilor care tulbură fără încetare lumea exterioară (Elisabeth Zadoura-Rio). . Datată din 1481, o „vedere generală" a mă¬năstirii de maici de la Saint-Antoine-des-Champs de lângă Paris, înfăţişează, într-o fac¬tură stângace, dar precisă, învecinarea, în inte¬riorul împrejmuirii, a unei pădurici, a mai multor bălţi, heleştee, curţi, livezi, a unei gră¬dini şi mai încolo a unei curţi de păsări încon¬jurate la rândul ei de clădirile fermei. Christine de Pisan ne-a lăsat relatarea în versuri a vizitei pe care a făcut-o în 1400 la însemnata stăreţie Saint-Louis de la Poissy, unde fata ei era călugăriţă dominicană. Clădirile acestei mănăstiri, cu atât mai reputate cu cât găzduia în acea vreme şi pe una din fetele lui Carol al Vl-lea, sunt enumerate succesiv. Să reţinem deocamdată că şi curţile au fost stră¬bătute. Suntem solicitaţi să le admirăm dimen¬siunile, dar şi pavajul: „Astfel pe unde ne-au dus paşii / Prin mari curţi / Largi, mai lungi decât un curs de apă / Unde mari stive de lemne erau îngrămădite, / Bine podite şi fru¬moase în toate cele". Ceva mai departe se află grădina, alt „foarte dulce paradis, de înalte ziduri bine-mprej-muit", unde cresc mai bine de o sută patruzeci de arbori fructiferi, şi pe urmă încă „un frumos ţarc" în care zburdă căprioare, iepuri sălbatici

157 şi de casă, iezi, şi în sfârşit două iazuri pline de peşte. Curte, gradină, heleşteu, lac, parc: la sfârşi, tul Evului Mediu, un castel cum se cuvine tre~ buia să le aibă pe toate. O subliniază, nu fără invidie şi în zeflemea, acel Vis adevărat în de¬scrierea pe care-o face „frumosului castel" de la Marcoussis, reconstruit cu multă cheltuială de un parvenit de prim rang, Jean de Montagu, mare intendent al lui Carol al Vl-lea: „E-un loc plăcut şi desfătător. / Totul e, şi vechi şi nou, / înconjurat de ziduri, ca şi de ape". Un secol şi mai bine mai târziu, castelul de la Gaillon, orgolioasă construcţie a arhiepisco¬pului din Rouen, cardinalul Georges de Amboise, pe-atunci consilierul principal al lui Ludovic al XH-lea, nu rămâne mai prejos.

58

De data aceasta descrierea lăsată de don Antonio de Beatis, ca¬pelan şi secretar al cardinalului Luis de Ara-gon, începe cu exteriorul, adică cu parcul, având o circumferinţă de două leghe, închis de un zid gros şi înalt, care cuprinde şi grădina cas¬telului. Acest parc e cu atât mai remarcabil cu cât conţine zone împădurite şi zone deschise, mici pavilioane sortite fără îndoială popasuri¬lor din timpul vânătorilor şi fireşte belşug de vânat. Cât despre grădină, de formă pătrată, . ea închide la rândul ei alte pătrate mai mici, despărţite de grilaje din lemn vopsite în verde. Există şi o mare colivie şi o preerie întinsă. Abia după ce a admirat aceste minunăţii, vizi¬tatorul ajunge la cele două galerii prin care se pătrunde în castel. Parcurile regale nu aveau nimic de invidiat în faţa acestor realizări. Cel din pădurea de la Vincennes, menţionat după cum s-a văzut în Disputa crainicilor, e de asemenea menţionat în jurnalul ambasadei florentine de pe lângă Ludovic al Xl-lea (1461—1462), care-i comunică dimensiunile — nu mai puţin de patru mile circumferinţă —, ca şi în poemul, sensibil con¬temporan, al lui Antoine Astesan: „Un codru superb se întinde alături, de la care castelul şia 158

luat, cred, numele, şi care e împănat de pajişti, de nenumărate-desişuri şi înconjurat de-un zid neîntrerupt. E numit în mod vulgar „parcul" şi îmi aduce aminte de unul văzut aproape de castelul din Pavia. Acest parc e împărţit în in¬terior în mai multe părţi, de-o parte mistreţii cu colţi ameninţători, de alta căprioarele sfi¬oase, cerbii cu coarnele rămuroase, dincolo ie¬purii iuţi şi caprele sălbatice. Se mai întâlnesc şi atâţia iepuri, de casă că uneori poţi vedea câteva mii adunaţi la un loc. Aşa că toate plă¬cerile vânătorii le găseşti în acest codru". SPATH URBANE Dacă mania de a fereca totul, adevărat habitus al mentalităţii medievale născut probabil din-tr-un adânc sentiment de insecuritate (pe care conjunctura evenimentelor din Franţa în plin Război de o sută de ani desigur că-l îndreptă¬ţeşte şi-l întăreşte cu prisosinţă), era foarte răs¬pândită în lumea rurală; tot astfel era şi în me¬diul urban, de vreme ce chiar una din caracte¬risticile oraşului era de a fi o incintă păzită prin porţi şi împresurată de ziduri. Să notăm cu toate acestea că, în Franţa chiar, oraşe auten¬tice şi de netăgăduit n-au beneficiat de ziduri decât tardiv şi că unele cartiere periferice des¬coperite, vulnerabile, au subzistat, sau au luat naştere, în special în prelungirea şi în vecină¬tatea căilor de acces. De altfel, de îndată ce pericolul părea să se îndepărteze şi pacea să revină, destule oraşe, din simple raţiuni de eco¬nomie, aveau tendinţa de a-şi neglija întări-turile, care de aceea se transformau repede în strecurători . . . Dar poate că trăsătura majoră a oraşului me¬dieval şi a relaţiilor sale cu spaţiul rezidă în numărul relativ redus al amplasamentelor şi construcţiilor cu caracter public. Fireşte, stră-2ile şi pieţele se aflau sub autoritatea puterii Municipale, senioriale, regale. Fireşte, nici pro159

cedurile de expropriere, in schimbul unor in¬demnizaţii, în vederea interesului general, nu erau necunoscute. Totuşi persistă impresia ca domeniul public era restrâns, chiar rezidual,, şi că în plus era cu regularitate ameninţat de încălcările particularilor. încălcări discrete, căci ilicite, dar câteodată legalizate printr-un* act oficial. în 1437, jupanul Jacques Jouvenel se plânse lui Carol al Vll-lea de activităţile vino¬vate la care se dedau, chiar lângă locuinţa sa, în insula „de la Cita" din Paris, „fetiţe vesele" („fîlleties de joye")* instalate în „câteva mici case". Or, aceste căsuţe erau accesibile printr-o „străduţă şi cale publică numită Glatigny", de altfel foarte strâmtă „zisa străduţă, nefiind locul prin care caii sau căruţele să poată trece", şi nicidecum indispensabilă „interesului public", având în vedere că alte artere paralele asigurau mai lesne circulaţia în cartier. Cedând acestor explicaţii interesate, Carol al Vll-lea, pentru a face un gest de bunăvoinţă la adresa unui mem¬bru aparţinând unei mari familii care-i rămă¬sese cu totul devotată în tot timpul „diviziu¬nilor", autoriză includerea stradelei Glatigny în proprietatea lui Jacques Jouvenel. Aşa cum şi glâsuieşte carta regală: „acea străduţă care era drum public am dat-o spre folosinţă numi¬tului jupan Jacques Jouvenel şi alor sâi'v. între 1439 şi 1447, la Saint-Flour, un proces i-a opus pe consulii şi locuitorii cetăţii cano¬nicilor de la mănăstirea JNTotre-Dame. Obiectul litigiului era o mică stradă largă de abia patru până la cinci picioare (de 1,20 m până la 1,50 m), care traversa cimitirul canonicilor şi ducea la un cuptor comun, solicitat ziua şi noaptea. Canonicii pretindeau interzi¬cerea accesului, care îi stingherea, prin închi¬derea cimitirului. Dimpotrivă, municipalitatea"" din Saint-Flour susţinea nu numai că drumul era comun, dar şi că în regiunea Auvergne, ci-

59

prostituate (n. tr.) 160 mitirele fiind ,,locuri publice", nu se puteau ■ închide. Un domeniu public strâmt, fragmentat, în¬semna, în topografia urbană, slăbiciunea per¬sistentă a statului, a mijloacelor, resurselor şi ambiţiilor acestuia. Va fi de-ajuns să amintim aici îngustimea neobişnuită a străzilor, astfel încât o arteră largă" de şase ori şapte metri impresiona prin dimensiuni, sinuozitatea traseelor, multitudinea curţilor şi fundăturilor, îngustimea răspântii¬lor, puţinătatea perspectivelor şi raritatea căi¬lor de acces, îmbulzeala permanentă pe şosele. In oraşele bretone din secolul al XV-lea, „multe străzi erau adevărate ganguri, întunecoase, um¬brite de relieful catului superior al caselor" (Jean-Pierre Leguay). încâlceala pitorească a oraşelor medievale, cu labirintul lor de ascunzişuri şi cotituri, abun¬denţa pasajelor boltite, pantele intempestiv abrupte, nu era totuşi obligatoriu resimţită ca un cadru firesc în care să se poată trăi. Prin forţa împrejurărilor i te acomodai, o socoteai eventual o apărare împotriva intemperiilor sau intruşilor de orice fel. Dar anumite indicii sugerează că mulţi, mai ales dintre cei din con¬ducere, nădăjduiau într-o ameliorare şi deplân¬geau multiplele inconveniente născute dintr-o dezvoltare spontană sau provocate de iniţiative Particulare. Oraşele noi din secolul al XIII-lea, planificate de către autorităţile responsabile, prezintă străzi sensibil mai largi, până la un¬sprezece metri, de pildă magna carreyra la Li-bourne, pieţe largi, o împărţire geometrică în Pătrate a arterelor drepte. Rarele operaţii de urbanism efectuate la sfârşitul Evului Mediu dovedesc şi ele un simţ de netăgăduit al spapului şi al armoniei. De asemenea miniaturile ?are ambiţionează să reprezinte cetatea ideală. Land un oraş avea norocul să posede o piaţă Spaţioasă, se ostenea s-o păstreze, rezistând Jacomiei diverşilor promotori şi „lotisori" şi la tevoie, s-o pună în valoare. Privirea călătorilor 161

un i i care foarte U pietre mici i{n o exercită în interes propriu şi în interesul inediului lor; dar nu este exclus ca ei să se simtă răspunzători şi faţă de ansamblul celor aflaţi sub administraţia lor şi, încă mai mult, faţă de oraşul a cărui gestiune, nu fără mân¬drie, o revendică. Ar fi însă foarte limitat şi parţial să jude¬căm urbanismul medieval doar sub aspectul său public. Ceea ce se ştie într-adevăr este că bi¬sericile şi comunităţile religioase nu erau nu¬mai foarte numeroase în majoritatea oraşelor, ci şi foarte bogate în edificii (dintre cele mai bine construite) şi în vaste terenuri neclâdite. Bunurile şerbilor, netransmisibile, erau atât bunuri urbane, cât şi rurale. Consiliile cano¬nice ale bisericilor catedrale şi colegiale, mă¬năstirile de veche ctitorie, apărute în secolul al XIII-lea sau mai târziu, îşi rezervau pe această cale folosinţa, adeseori exclusivă, a curţilor, chiliilor, grădinilor. Fără a mai număra cimitirele, unele izolate, ca de pildă cel al Ino¬cenţilor din Paris, dar mai frecvent învecinate cu o biserică parohială: lăcaş al morţilor şi al viilor, conform formulei clasice. Ba mai mult: în numeroase oraşe, majoritatea caselor erau prevăzute, în spate, nu doar cu o curte unde se desfăşurau activităţi profesionale ori do¬mestice, ci şi cu o grădină ori grădiniţă. Până şi urbanismul meridional, mai restrâns, nu ig¬nora cu totul acest fenomen. Cel mai vechi ca¬dastru din Arles semnalează o grădină în Arenes. Arhiepiscopul din Arles o avea pe a lui, ca şi papa la Avignon (grădina lui Benedict al XII-lea, livada lui Urban al V-lea). Cu atât mai mult erau răspândite grădinile în tot nordul şi vestul Franţei. Şi erau departe de a fi toate îm¬pinse dincolo de ziduri într-un soi de periferie plantată cu culturi de zarzavaturi. Dar e adevărat că se întâlneau asemenea culturi mai ales lângă metereze, către interior. Zonele aparent cel mai dens construite ascundeau şi ele grădini ferite de priviri prin ziduri înalte ori prin frontul con¬tinuu al faţadelor. La Besancon, dimpotrivă, cui163

60

bârite

ŢĂRĂNEASCA mmm 164 alte cuvinte, existau încă din acele timpuri pre¬figurări ale fermei caracteristice ţinutului Caux, ale vilei din Alpi, ale acelei case-bloc proprie funor provincii din Sud? Anumiţi autori nu ezită să ia poziţie. Să-l ascultăm, de exemplu, pe Jian Dolfuss: „Exceptând materialele, con¬strucţiile urbane, diversificate prin destinaţia şi concepţia lor, poartă mult mai pronunţat pe¬cetea epocii decât cea a locului; dimpotrivă, casele rurale, direct subordonate cadrului şi condiţiilor geografice, opun stabilitatea lor, ca¬racteristicile lor locale transformărilor istorice şi influenţelor străine; ele mai ales sunt cele care compun, de la o provincie la alta, tabloul cel mai original al locuinţei franceze". Or, con¬tinuă el, „e de presupus că actuala locuinţă rurală legată de acelaşi pământ şi recurgând la aceleaşi materiale, trebuie să fie, în multe ca¬zuri, analoagă locuinţei datând de la începu¬turile vieţii". Casa ţărănească, fiică a gliei mai degrabă decât a timpului, ar fi străbătut astfel secolele, reflectare imuabilă a eternei orân¬duiri a câmpului. Ceva mai prudent, Jean-Ma-rie Pesez socoteşte totuşi că „opoziţiile esen¬ţiale nu par a fi cele care separă categoriile so¬ciale ci cele care definesc ariile, economice $i culturale, de exemplu Franţa nordică şi Franţa sudică". Se poate într-adevăr admite că locuinţa ţă¬rănească corespunde mai mult ori mai puţin regimului pământurilor, ca şi condiţiilor econo¬mice şi tehnice ale agriculturii. Avântul sau declinul creşterii vitelor, al viticulturii, al cul¬turii castanului sau viermilor de mătase, pune¬rea la punct a unui sistem de irigaţii, speciali¬zarea într-un anume tip de producţie, toate acestea n-au putut să nu influenţeze articula¬rea şi dispunerea clădirilor componente ale „fer¬mei". „Nimic nu e acordat tihnei, lucrurilor de prisos, totul e prevăzut pentru munca agri¬colă". Observaţia lui Albert Demangeon privi¬toare la casa rurală din secolul al XlX-lea din Picardia apreciată drept unealtă, drept instru-

ment de lucru, poate fi tot atât de bine apli¬cată şi pentru perioada medievală. Atunci, obli¬gaţia de a folosi proprietăţile senioriale: un cup¬tor, o moară, un teasc, a dus la construirea a tot atâtea edificii, puse la dispoziţia comunităţii cu anumite condiţii, împiedicând astfel ca fie¬care exploatare să aibă în folosinţă proprie un teasc, un cuptor, o moară. Şi dacă, de-a lun¬gul timpului, moara a rămas o clădire specia¬lizată, în schimb dezagregarea, apoi abolirea feudalităţii (în sensul pe care Secolul Lumini¬lor îl dădea termenului) au avut ca repercu¬siune înmulţirea cuptoarelor şi chiar a teascu¬rilor private. Pe de altă parte, faptul că o casă e locuită de un ţăran liber, de arendaşul perma¬nent al seniorului, de un fermier, nu e lipsit de consecinţe în ceea ce priveşte întreţinerea şi configuraţia sa. O casă ţărănească mai trebuie examinată şi în cadrul care o înconjoară. Ferme izolate sau locuinţe strâns lipite între alte două într-un front continuu, gospodării presărate pe câte un fund de vale sau, dimpotrivă, regrupate pe o culme pentru a forma un castrum cu înfăţi¬şare de fortăreaţă: soluţiile nu sunt numai multiple, ele explică şi condiţionează în parte planul şi structura fiecărei locuinţe, luată se¬parat. Pe de altă parte, o casă poate fi destinata unei femei singure, unei familii-nucleu, unui „patriarh" având o descendenţă numeroasă; e de presupus, dacă nu o adecvare perfectă, mă¬car o anumită legătură între dimensiunea ei şi numărul inşilor (şi animalelor) susceptibili s-o locuiască. în sfârşit, mai sunt şi case pentru nevoiaşi. pentru simpli zilieri cu câteva unelte şi cu şi mai puţine animale, pentru plugari înstăriţi care dispun de mai multe culturi, fiind nevoiţi să însilozeze o mare cantitate de fân şi paie şi să cazeze mai multe slugi. Aspectul casei ţărăneşti va depinde evident de puterea eco¬nomică a ocupantului ei. 166

61

în marea varietate a caselor rurale din Evul Mediu, un anume tip se desprinde net, cel al casei lungi" (longa domus), uneori numită casă mixtă, ,,care adăposteşte sub acelaşi acoperiş şi la cele două extremităţi opuse, de-o parte oamenii, de cealaltă câteva capete de vite. Am¬bele categorii de ocupanţi dispun de unul sau două accesuri comune. In ultimul caz, acestea din urmă sunt dispuse adesea faţă-n faţă către centru ori la mijlocul laturilor lungi" (Robert Fossier). Un document din 1314, referitor la regiu¬nea Forez, evocă de pildă un hospitium care strânge sub un singur acoperiş încăperea prin¬cipală în centru, cu un cămin şi cuptor, la unul din capete o cameră sau o cramă, la celălalt un staul şi deasupra tuturor un pod pentru fân. Se admite astăzi că această casă lungă a fost foarte răspândită în Europa occidentală. Trep¬tat însă, urmează să dispară o dată cu trecerea timpului, esenţialmente din pricina repulsiei din ce în ce mai adânc resimţite în condiţiile unei promiscuităţi permanente cu animalele (zgomot, muşte, mirosuri etc). Cu toate acestea, în plin secol al XX-lea, anumite regiuni „îna¬poiate" (Alpi, Masivul Central, Bretania, Ţara Galilor) încă nu eliminaseră complet acest mod de a locui. Să mai adăugăm că, destul de devreme, spi¬rite „civilizate* şi-au manifestat surprinderea compătimitoare în faţa unor obiceiuri atât' de arhaice, de fruste. Iată de exemplu ce spune Dubuisson-Aubenay, care a vizitat Bretania însecolul al XVII-lea: „In cele mai multe locuinţe trebuie să treci prin sală ori bucătărie ca să ajungi în grajd ori staul. Ca pretutindeni în Bretania, vitele şi oamenii folosesc aceeaşi in¬trare şi puţin lipseşte să nu locuiască laolaltă. Şi, pentru că locuinţele sunt în parte din pia¬tră de ardezie şi în principal din lemn, şobola¬nii şi şoarecii sunt mai numeroşi decât am vă¬zut eu vreodată. Mobilierul e pe măsură: pa¬turile lor sunt foarte scurte şi foarte înalte de 167

Fig. 6. a, b. „Casă g?"^ "junli (M junelin (MorfS-). Habitat mixt" oameni-animale. 1. pen¬dula; 2. bancă-cufâr; ■i- dulap; 4. pat împrei7. banca; 8. masă-eufăr! transversală AB Se cere totuşi reţinut faptul câ, fie şi sub acelaşi acoperiş, „compartimentarea" spaţiilor poate fi mai mult ori mai puţin elaborată: la limită, o casă lungă permite şi ea intrări dis¬tincte pentru oameni şi pentru animale, pereţi despărţitori care îi izolează pe unii de alţii şi .chiar prezenţa mai multor încăperi în interiorul sectorului rezervat oamenilor. Coabitarea fără segregaţie a animalelor şi a oamenilor se înscrie fntr-o modalitate de existenţă care trebuie ana¬lizată global, şi ea nu e doar o rezultantă a unor condiţii economice deosebit de dure. Casa lungă nu interzicea nici prezenţa în curte (căci ea îşi are curtea ei, ceea ce prea des se uită) a unor cocine de porci, arii de treie¬rat, stâne, şuri ori a unui cuptor de uscat grâne. Oricum, casa lungă pare prevăzută pentru o gospodărie având doar câteva capete de vite. Dacă ţăranul are o duzină de vaci, vreo cinci¬zeci de oi, îi trebuie alt dispozitiv. Un ansamblu de case lungi deosebit de re¬putat printre arheologi este cel oferit de sa¬tul englez Wharram Percy, în Yorkshire, unde de treizeci de ani se fac săpături. Dacă se lasă deoparte primele aşezări, ulterior abandonate, s-ar părea că acest sat destul de modest, deşi înzestrat cu o biserică parohială, s-a refăcut la finele secolului al XII-lea în jurul unui cas¬tel seniorial şi a fost părăsit către 1510, în ur¬ma extinderii creşterii vitelor şi a „ocoalelor". Independent de tehnicile de construcţie şi de materialele utilizate, majoritatea caselor, fără etaj, au un plan dreptunghiular, cu o lărgime cuprinsă între 4, 5 şi 6 metri şi o lungime Mergând de la 12 la 27 metri. Deschiderile se situează la mijlocul laturilor lungi; partea re¬zervată oamenilor conţinea probabil o încăpere Poiată, urmată de alta prevăzută cu un cămin central, fumul ieşind printr-o deschizătură din vârful acoperişului. Acoperişul e montat pe o Şarpantă înaltă şi frumoasă, acoperită cu paie; iar pereţii, ba sunt din piatră (cretă) în între1<59

gime, ba din panouri de lemn ridicate pe o temelie de piatră. Aceste case erau plasate în interiorul unei împrejmuiri, deloc surprinzătoare — după cum s-a văzut — în Evul Mediu. Dar — şi la acest aspect simpla lectură a textelor n-a dat defel de gândit — limitele acestor împrejmuiri nu sunt intangibile, după cum nici forma şi nici direcţia lor. Nici casele, de altfel, nu aveau de¬cât o existenţă limitată:

62

alături de castel, pe acelaşi amplasament, s-au succedat în trei secole nu mai puţin de nouă case, fiecare deosebindu-se puţin de precedenta. Totul se petrece ca şi cum casa ar fi prevăzută doar pentru o generaţie. La Wharram Percy, o mică minoritate de locuinţe nu aparţine tipului de casă lungă: una dintre ele, datând de la sfârşitul secolului al XlII-lea ori poate de la începutul celui de-al XlV-lea, e împărţită în două încăperi, dintre care una cu vatră, care probabil nu adăpostea animale. Alt exemplu: la Wawne, tot în Yorkshire, s-au descoperit urmele a vreo douăsprezece case datând din secolele XIIXIV, clădite din împletituri de nuiele sau scânduri de lemn şi măsurând frecvent aproximativ 15 metri pe 4,5. Cu timpul, aceste case au fost părăsite, dis¬truse. Pe locul pustiu s-a pus grâu. Ulterior, poate în urma unei iniţiative senioriale, şai¬sprezece case au fost construite (în a doua jumă¬tate a secolului al XlV-Jea şi în al XV-lea), identice ca orientare şi lărgime (5,20 metri), lungimea acestor edificii noi variind între 10 şi 13 metri. Casele se compuneau din două în¬căperi despărţite de o vatră aşezată pe un pat de cărămizi. Erau înălţate din lemn pe o teme¬lie de pietre de râu; acoperişul nu mai era din paie, ci din ţiglă. Anumite mărturii — e drept, mai târzii — arată că un soi de şoproane independente pu¬teau fi uneori alipite casei celei lungi, ca şi 170 WHARRAM RECONSTITUIREA UNOR CASE ŢĂRĂNEŞTI ■ '• Reconstituire a^douâ „case lungi" (Wharram eventual o altă casă lungă sau o altă locuinţă mai mică, alcătuită dintr-o singură odaie. în sfârşit, ne putem întreba daca Evul Me¬diu a ignorat cu totul casa lungă cu etaj mai mult ori mai puţin amenajat, cum sunt unele i specimene mai târzii care s-au păstrat până astăzi. Fig. 8. Planuri de „case lungi"- din Anglia medievală (în Devon şi Cornwall). Pentru a simplifica, să lăsăm această ipo¬teză deoparte, oricum pentru Franţa de Nord şi Anglia, şi să ne mulţumim să reţinem pen¬tru casa lungă dimensiunile medii de 15 metri pe 5; presupunând că o jumătate era rezervată oamenilor şi defalcând intrarea comună, ar însemna că un cămin de 5 ori 6 persoane dis¬punea pentru a trăi de un interior de abia 35 metri pătraţi. Acest lucru îl indică şi planurile caselor lungi din Devon şi Cornwall, unde spaţiile afectate oamenilor şi animalelor sunt net dife¬renţiate. Un al doilea tip este bine atestat: cel în care clădirile de exploatare şi cele de locuit ba se adună la un loc, eventual sub acelaşi acoperiş, dar păstrându-şi autonomia, ba se împrăştie, organizându-se în interiorul unei curţi. Pe de 172 ori închisă Totuşi, datele consemnate a «să din sec. XIX cu trei travee ţinute de câtre un Sonri ,g de mâna, un are„d%°P S n,aturi oferă repari a e casă! cu două travee SCARA 1/200 oi — 4 hambar — 5 staul — 6 şură !_ « io « - 9. Casă din 1619 de la Rugney (Vosges). 172 dării poate uşor idealizate. Fermele pe care, in senioria sa din Argenton, Philippe de Commynes le-a reparat, la sfârşitul secolului al XV,-lea, numărau „case, colibe, şură pentru fân, stâna, şopron pentru vite şi altele". In aceeaşi perioadă' în Lorena există deja aliniate de-a lungul stră¬zilor, case care se întind în adâncime, prinse una de alta şi în care partea destinată oameni¬lor e paralelă cu cea rezervată adăpostirii vite¬lor, recoltelor şi uneltelor agricole. După un spaţiu numit usoir, usuaire ori parge, între faţada casei şi stradă, se înalţă casa propriu-zisă care conţine dinspre faţă către spate o cameră din faţă, cu uşă şi fereastră, o bucătă¬rie fără fereastră, în fine o cameră din spate, uneori încălzită de un cuptor (fournot). De obicei nu există culoar, aceste trei încăperi comunicând între ele. De-a lungul casei, al doilea edificiu adăposteşte aria de treierat (arault) şi grajdul aflat sub un pod pentru

63

fân, paie sau grâne. Uneori se mai adaugă şi a treia clădire, paralelă cu precedentele două, reprezentând crama sau un staul independent. în spatele tuturor se întinde pământul aferent gospo¬dăriei cu grădina şi cânepiştea. Se mai poate întâmpla şi ca staulul să fie zvârlit tocmai în spatele casei. E cazul unei aşezări din 1619 de la Rugney (în Vosges), care în starea ei actuală conţine două căminuri, în urma unor modificări imposibil de datat. Casele-bloc sau cele cu curte constituie de asemenea inima unor exploatări „senioriale", acestea putând servi drept model celor „ţără¬neşti" evocate mai sus. Tipică pentru construcţia seniorială, iată reşedinţa lui Tristan de Maignelay, la Fontains, lângă Nangis, în Brie, aşa cum o descrie un do¬cument din 1377: „Locuinţa numită des Cloz, aşa cum se află, cuprinde o sală mare conţi¬nând trei camere sus şi două dedesubt, cu patru câminuri sus şi jos. De asemenea un pod mare şi grajduri dedesubt. O capelă, bucătărie şi că¬mară sus, învecinate cu zisele camere şi săli, .174 -bine acoperite cu suficiente olane. De aseme¬nea un hambar cu zece grinzi acoperit cu olane. Pe asemenea, o hulubărie cu scară răsucită cu roată, cu mulţi porumbei. De asemenea, o altă casă [poate pentru servitorimea agricolă] conţinând două camere şi un beci dedesubt la zece paşi sub pământ, acoperită cu olane. Un coteţ de găini şi sub el o cocină de porci aco¬perite cu olane, închise cu ziduri de jur îm¬prejur şi trei grădini. Va să zică, „ferma", în calitatea ei de lo¬cuinţă, putea fi tot atât de bine un adevărat conac — cum e cazul aici — cât şi o casă pri¬mitivă cu una sau două încăperi, o singură vatră, fără horn şi cu un acoperiş de paie. In 1450, primul stareţ al Franţei a întreprins repunerea în funcţiune a stabilimentelor ordi¬nului ospitalierilor, care avuseseră, cele mai multe, enorm de suferit de pe urma războiului pustiitor. Câţiva ani mai târziu, în 1457, o in¬specţie efectuată la centrul ospitalierilor de la Lagny-le-Sec arată amploarea lucrărilor gata realizate şi în acelaşi timp ne permite să apre¬ciem diferitele componente ale unui întins do¬meniu agricol la finele Evului Mediu, în pro¬vincia Brie. în şase ani, superiorul locului, fra¬tele Jean Le Roy, a dispus repararea capelei, prima pe listă, se înţelege; corpul principal al clădirii, altfel numit la grant maison — casa cea mare — destinat cazării ospitalierilor, cu sală jos şi cameră, bucătărie, garderobă şi pod sus, totul acoperit cu olane; două săli mari, şi ele acoperite cu olane, deocamdată slujind ca ham¬bare; un grajd pentru cai de cinci travee, cu acoperiş de paie; două corpuri de grajd acope¬rite cu paie pentru vitele fermierilor; o stână de unsprezece travee acoperită cu olane; un turn pătrat, şi el cu olane, având la etaj o hulubărie şi la parter o cocină; altă stână, nouă, de şapte travee, acoperită cu paie; o clădire pentru cazarea fermierilor; un puţ aco¬perit cu olane; o cameră deasupra porţii de intrare în curte; un turn pătrat cu acoperiş

175

de oJane slujind drept închisoare şi având la etaj o cameră cu cămin. Toate-aceste clădiri atât cele separate cât şi cele în paragină sunt aşezate într-un loc împrejmuit întinzându-se pe aproximativ trei-patru pogoane, cu destule ziduri de jur-împrejur, în suficient de bună stare. O jumătate de secol mai târziu, moştenitorii lui Philippe de Commynes, în vederea susţine¬rii unei acţiuni în justiţie, s-au ostenit să înşire într-un memoriu care s-a păstrat, ameliorările, ba chiar investiţiile efectuate începând din 1473 la castelul de la Argenton şi dependinţele lui de către cunoscutul consilier al lui Ludovic al Xl-lea şi soţia sa, Helene de Chambes. Aceste amenajări, foarte costisitoare, sunt de-pa/te de a privi doar partea de locuit. în afara reclădirii capelei şi a incintei castelului, a con¬struirii unei case pentru paznic, se menţionează un teasc, „o frumoasă şură nouă acoperită toată , cu ardezie, cu patru uşi şi o deschidere, pentru depozitat fânul şi lemnele senioriei''' şi câteva „frumoase grajduri noi acoperite cu ardezie, duble, pentru ovăz şi paie". Oricât de vechi ar fi acest tip de aşezare, bazat pe o economie rurală prosperă, diversifi¬cată şi echilibrată şi implicând bunăstarea măcar a şefului gospodăriei, s-ar părea totuşi că într-o parte a Franţei şi în Anglia, din secolul al XlV-lea în cel următor, tendinţa ar fi spre o lentă, dar regulată răspândire. De exemplu, în Anglia, istoricii au fost de acord să constate ivirea unor ameliorări variate: adăugarea câte unui etaj; o compartimentare mai pronunţată a spaţiului, la parter ca şi la etaj; un început de repartizare a locurilor afectate muncii, hra¬nei (pregătirii şi consumului), odihnei şi som¬nului; mutarea animalelor în construcţii sepa¬rate, în curte; înlocuirea căminului central cu un horn şi o vatră din cărămidă zidită în pe¬rete, ceea ce duce la scăderea riscurilor de in¬cendiu, la o mai bună circulaţie a fumului şi la o eficienţă mai mare. William Harrison scrie 176

64

fn 1577: „Casele din satele şi din oraşele noastre sunt în general construite în aşa fel încât nici jăptăria, nici grajdul, nici atelierul de fabricat berea nu le sunt alipite sub acelaşi acoperiş (aşa cum se întâmplă în multe ţinuturi de peste mare şi uneori şi în nordul ţării), ci se află des¬părţite de casă şi independente între ele*. □ grâne E9 cămin • ceramică şi obiecte Fig. 10 a, b. PJan al unei case de la Dracy (Cote-d'Or). In fine, erau case (bordeie, colibe, cabane, ferme, stâne, căscioare, dărăpănături, ca să folosim termenii vremii) destinate unei activi¬tăţi agricole reduse la minimum, simple adă¬posturi de una ori două odăi, în care putea trăi câte-o văduvă ori un muncitor cu familia lui. „Şi-şi numea bordeiul casă veche în care locuia" spune de exemplu un document din 1391. In 1417, Jean Petitpas, plugar la Jaux (în Oise), locuieşte cu nevasta şi cei trei copilaşi într-o casă compusă dintr-un Cămin şi o ca-n^fră. In 1416, bunurile mobile ale Măriei, tăietoare de lemne, femeie din suita ducelui de Orleans, sunt împărţite în trei încăperi ale lo¬cuinţei sale din Rocourt-Saint-Martin (Aisne): 0 bucătărie, o odaie şi un pod. în acelaşi an, aJtă femeie din suita ducelui de Orleans dis17? i pune de o bucătărie şi de o cameră, în timp ce locuinţa unui văcar, Ja Rosoy (în Oise), se re¬zumă Ja o singură încăpere în care se adună ceJe câteva uneJte de bucătărie şi patul său sărăcăcios. întocmai ca Wharram Percy în Anglia, aşe¬zarea Dracy, Ja marginea parohiei Baubigny (în Câte-d'Or), se bucură în Franţa de o legi¬tima notorietate. Cercetat începând din 1965 de o echipă franco-poloneză, acest cătun emina¬mente agricol şi viticoi s-a înjghebat la o dată necunoscută chiar la picioarele unei mari fa¬leze calcaroase. Populat de vreo cincisprezece fumuri în 1285, s-a anemiat, în a doua jumă¬tate a secolului al XlV-lea, victimă a epidemii¬lor de ciumă şi a războaielor, pentru a dispâ| rea cu totul puţin după 1400. Fără îndoiala, ultimii supravieţuitori s-au deplasat într-un sat vecin, care oferea perspective economice mai bune şi un cadru de viaţă mai blând. Printre numeroasele vestigii cercetate, să re¬ţinem cele ale unei case care, incendiată către 1360, oferă cele mai lămuritoare informaţii. Greoaia clădire, sprijinită de faleză pe latura ei vestică, n-avea aşadar nevoie decât de trei pereţi, construiţi dintr-un pietriş gros brut ori foarte puţin mărunţit, amestecat şi cimentat cu un lut gălbui. Aceste ziduri izolau cât se pu¬tea de bine un spaţiu aproximativ pătrat: de 8,7 la 9 metri pe latura nord-sud şi de 10,75 la 11 metri pe latura est-vest. O suprafaţă de 90 de metri pătraţi, de fapt redusă la ceva mai mult de 60, ţinând seama de grosimea zi¬durilor exterioare şi a pereţiJor interiori. într-o primă etapă, această casă se împăr¬ţea doar în două încăperi, destul de lungi, una pe latura nordică, cealaltă pe latura su¬dica. Pe-atunci destinată unei singure familii, cu un foc doar, ea avea doar un cămin, în ca¬mera de la miazăzi, cu totul remarcabil însă, şi pentru vremea lui, şi pentru regiunea respec¬tivă, în sensul că era vorba de un horn adevarat, mai precis o conductă verticală din lemn acoperită cu argilă, care se sprijinea de peretele sudic. In plus, un prag de piatră, îngrijit lucrat, permitea ca rama uşii să fie solid fixată şi oprea pătrunderea în interior a gunoaielor din curte. Cât despre camera de la miazănoapte, şi ea era prevăzută cu o uşă, deschisă spre cea¬laltă faţadă. E posibil ca în această fază încă¬perea să fi slujit drept staul. Ne-am afla atunci fn prezenţa unei variante de casă ,,mixtă". Ori¬cum, nici urmă de cămin în această odaie. Mai mult, deasupra ei se afla un etaj, mai bine spus un spaţiu îngust amenajat, accesibil fără în¬doială printr-o scară, unde se păstrau proba¬bil grânele. Un acoperiş cu o singură pantă din lespezi grele de calcar, acoperea totul: pleca de la peretele faţadei nordice, de la o înălţime de 5 ori 6 metri, pentru a cobori intr-o înclinare destul de abruptă în direcţia faţadei sudice, unde se sprijinea pe un zid care pjobabil de¬păşea 2,40 metri. In a doua etapă, din cauza unor probleme de moştenire sau a unei sporiri demografice, casa a' trebuit împărţită. Un perete despărţi¬tor a izolat complet partea vestică, lipită de faleză, de cea estică. Prima a păstrat căminul, uşa de intrare primitivă şi accesul la jumătate din vechea încăpere de la nord şi probabil ţ>i jumătate din etaj. Dar camera din spate era lipsită dintr-o dată de lumină: să fi fost o ma¬gazie umedă ori un beci mai degrabă decât un dormitor? Cât despre cea estică, ea a fost în¬zestrata cu o vatră şi o uşă către sud, ceea ce-i asigura autonomia, în vreme ce camera de la nord-est pierdea la rândul ei ieşirea spre exte¬rior, prin condamnarea uşii nordice.

65

In sfârşit, dispunerea vestigiilor de mobi¬lier şi ustensilelor descoperite cu prilejul săpă¬turilor sugerează că n-ar fi fost o dublă folo¬sinţă între locuinţa din vest şi locuinţa din est, aşa încât se poate conchide că, într-o ultimă fază a istoriei ei, casa îşi reunise din nou jumă¬tăţile pentru a forma un singur foc. Î79 Una peste alta, „o construcţie greoaie, ma, sivă, în întregime din piatră, zgârcită în deschi¬deri şi destul de joasă, cu toată supraetajarea ei, dar o locuinţă solidă, utilizată timp de rnai multe decenii şi probabil de mai multe gene¬raţii, căci ea se transformă pentru a primi lo¬cuitori tot mai numeroşi" (Jean-Marie Pesez). Mai trebuie presupus că o mare parte a existen¬ţei se desfăşura în exterior, în dreptul uşii de la miazăzi, pe locul bătătorit şi bine expus, larg de câţiva metri, care se întindea până la casa următoare. Şi dacă focul din cămin ar fi ars neîntrerupt în timpul zilei, ceea ce nu e deloc sigur, se poate admite că până şi acest interior obscur şi rudimentar a reprezentat un refugiu destul de primitor şi de cald pentru succesivii, lui ocupanţi. 'fi jfr11. Reconstituire a satului Dracy (Cote d'Ort aşa cum se prezenta în sec XIV h Maj.„- • -----vt de la sfârşitul Evu-Mediu permit o abordare mai concretă a ca¬zi J3^*1*?' fascinantul registru de inchi¬ziţie redactat din porunca şi sub controlul viitoera dn^P? ^ ** XIWea Pe când «cesta era doar Jacques Fournier, episcop de Pamiers ,5); Acest izv°r Privilegiat pune per-rehef în special rolul esenţial al acelor 180 hospicium, domus, ostal. In bazinul superior al Ariege-ului, unde Jacques Fournier şi-a pus toată ingeniozitatea la bătaie în urmărirea ere¬ticilor, casa se impune ca o structură stabilă şi vie care îi adună şi îi concentrează pe toţi. Nici¬decum închisă, ea este locul de taină în care erezia şi ereticii vin să se-ascundă, să se refu¬gieze, în aşteptarea zilelor de strălucire. Un adăpost pentru schimburi de secrete, concilia¬bule, libertatea cuvântului. Diferitelor case menţionate le corespunde aproape întotdeauna câte un nucleu familial: tată, mamă şi copiii lor. Cele patruzeci de case din Montaillou gru¬pează vreo două sute de persoane: câte cinci de fum. Singurele excepţii — ori aproape singurele: o casă „catolică" ţinută de cinci fraţi şi -o casă „catară" în care o văduvă şi-a păstrat alături pe cei patru fii adulţi, e drept încă burlaci. Partea centrală a casei — se şi vorbeşte de ea ca despre o „casă în casă" — este foganha, numită în alte locuri vatră, cuhnie, chas, foco-nea. „Colin Basin intră în zisa locuinţă şi des¬chise cele două dulapuri dinăuntru, unul fiind în bucătărie şi celălalt în cameră", spune un do¬cument din 1377. Alt text, un secol mai târziu (1478), este şi mai explicit: „Solicitantul, care se simţea pătruns de frig, a pus să se facă un foc bun în bucătărie [.. . ] şi pe urmă se duse să se culce în patul lui într-o odăiţă ţinând de bucătărie". Şi încă: ,,Jean Mariat obţine moş¬tenirile următoare [...], casa în care locuieşte, o bucătărie şi două camere pe două laturi şi o curte, livadă, teren şi anexe". Diferenţierii chas — cameră, curentă în nor¬dul Franţei, îi corespunde la Montaillou dife¬renţierea foganha — cameră. Este una din sarcinile gospodinei (focaria) Şă întreţină focul în vatra foganhei, permanent în timpul zilei, şi să-l stingă cu grijă seară de seară, de teama incendiului. In mod normal, nu se doarme în foganha. Aceasta slujeşte la gătit şi la mâncat. E un sPaţiu prin excelenţă al activităţii feminine, 181

care dă direct în stradă, prin uşa principala a casei, de cele mai multe ori deschisă de dimi¬neaţă până seara. Totuşi, iarna, se poate întâm¬pla ca patul unui bolnav să fie adus în joganha mai aproape de vatră. Cam ca în casa moji¬cului descrisă de Noel du Fail în secolul al XVT-lea, în care „patul omului era lipit de vatră împrejmuit şi destul de înălţat". în ţinutul Montaillou, în jurul aşa-numitei joganha, erau de obicei mai multe camere, în această privinţă una din cele mai bune descrieri fiind cea a casei lui Pierre Michel din satul ve¬cin Prades d'Aillon. După mărturia fetei lui, Raimonde, mai întâi era o încăpere joasă, „astfel aşezată încât se învecina cu încăperea numită joganha şi pe această latură avea o uşă care se închidea, aşa că din joganha ru'meni nu putea privi în camera joasă atunci când uşa era închisă. De partea cealaltă, camera joasă mai avea o uşă, care dădea în aria [de treierat). Oricine putea intra pe această uşă; şi totuşi, cei care se găseau în joganha n-ar fi văzut pe ni¬meni dacă prima uşă rămânea închisă. Şi nu se culca nimeni sus, deasupra încăperii joase [ceea ce implică existenţa unei încăperi la etaj, neocupată noaptea], nici

66

jos, decât tatăl meu şi mama mea şi ereticul, uneori, când se afla în casă. Eu şi fraţii mei dormeam într-altă cameră, care se găsea lângă joganha, aflată la mijloc, între acea odaie joasă şi camera unde ne cul¬cam, fraţii mei şi cu mine". Deci o oarecare izolare nu era' imposibilă (ba în cazul de faţă va fi fost chiar premedi¬tată), ceea ce şi confirmă frecvenţa cu care se semnalează uşi prevăzute cu zăvoare, uşi care se încuie. De altminteri constant în săpăturile medievale, chiar şi când ele se ocupă de aşezări săteşti, este numărul de chei (şi de broaşte) dez¬gropate in situ. E adevărat câ pereţii despărţitori nu erau poate etanşi: a ascultă, a pândi, a iscodi prin crăpături era un lucru foarte posibil. 182 în afară de foganha şi de camere, situate la parter, anumite case, aparţinând sătenilor celor mai înstăriţi, mai aveau, la etaj, un pod din chirpici şi din lemn, la care urcai pe nişte scări rudimentare ori cu ajutorul unei simple scări mobile şi unde din când în când se făcea fo¬cul, pentru a se încălzi ori a găti. Cu toate acestea, destinaţia iniţială a podului este de a fi, între altele, cameră de culcare. Podul (solier, dar şi sinualt sau sinal) este o încăpere atestată frecvent pe întreaga întindere a teritoriului francez, de la Metz la Toulouse, de la Tournai la Narbonne, ca şi în Anglia. Poate că totuşi frecvenţa sa e mai mare în Sud. în casa obişnuită din Montaillou se mai gă¬sesc o pivniţă, un beci, uneori o cămară de pro¬vizii, balcoane ori o galerie (ceea ce în alte lo¬curi era numit valet). Pe scurt, o locuinţă adevărată, destul de complex amenajată. Mai notăm acoperişul din şindrilă^ (escannes), destul de plat, pe care se puteau întinde chiar snopii la uscat, ferestrele cu obloane groase de lemn şi chiar banca în aer liber, în dreptul străzii, pentru a sporovăi cu vecinii sau pentru a se lăsa despăducheat la lumina zilei. Rar de tot însă, animalele convieţuiesc cu oamenii. Cel mai des se observă existenţa unei curţi (cortile), care se prelungeşte cu aria de treierat şi cu o grădină, şi cuprinde dependinţele clasice: cup¬tor de pâine, boal (grajd de vite), cortal (stână), hulubărie, cocină de porci, şură pentru paie, hambar adăpostindu-i câteodată pe ciobani, pe muncitorii agricoli, pe slugi, care-şi au acolo Patul, dar fără foc şi fără lumină. ~ La ora actuală, efortul conjugat al istori¬cilor şi al arheologilor a permis descoperirea şi urmărirea unui fir din evoluţia arhitecturală a casei rurale de-a lungul Evului Mediu. în mare, tranziţia ar fi fost de la o „infracons-""Ucţie" — o „casă pentru nimic", un adăpost yremelnic ridicat cu mijloace locale întâmplă¬toare (pământ reavăn, lemn, crengi şi frunziş) —

la o clădire „solidă" care necesită tehnici ela¬borate, reprezintă o anumită investiţie, e gân¬dită să dureze. In cea dea doua categorie care începând din secolul al Xll-lea se impune progresiv, celula familială se simte, şi psiholo¬gic şi materialmente, mai în largul ei; ea bene¬ficiază de o sporită protecţie împotriva frigului a apei, a vântului, de condiţii mai bune de păs¬trare a uneltelor de lucru şi gospodăreşti, a proviziilor, a tot ceea ce Evul Mediu subordona expresiei estorements d'hotel. Într-o anumită măsură chiar, familia aderă la casă, i se iden¬tifică, precum un neam de viţă nobilă se identi¬fică cu propriul castel şi aderă la el. E înfi¬riparea unui fenomen care se va accentua ul¬terior şi va subzista până în plin secol XX, ca de pildă în valea Engadinei. „Trei lucruri, spune-nţeleptul, / îl gonesc pe om din casă / De nevoie sau de jale / Fumul, bătrâneţea / Dar, şi mai păcătoasă, / Cicăleala nevestei rele". Aşa versifică, într-un jargon anglo-normand, John Gower, în secolul al XlV-lea, un proverb cunoscut sub mai multe forme: „Trei lucruri îl gonesc din casa lui pe bărbatul viteaz, să se ştie: casă descoperită, va¬tră care fumegă şi nevastă afurisită". Sau: „Trei lucruri îl gonesc afară din casă pe bărbat, să se ştie: fumul, streaşină şi femeia rea". Dacă istoricul nu e în măsură să aprecieze evoluţia ultimului din cele trei rele, în schimb el poate constata că primele două au tins a scădea în intensitate între Evul Mediu timpuriu şi cel mai apropiat. Oricât de limitată ar fi, o asemenea amelio¬rare a avut enorme consecinţe în viaţa relaţio¬nală. A devenit posibilă doar printr-o transfor¬mare a mentalităţii, ca şi a realităţilor economice şi sociale. Poate că în acest sens a acţionat şi lenta difuzare a unui model urban (pe lângă cel se¬niorial, deja evocat) privitor atât la tehnicile şi meseriaşii folosiţi, cât şi la rolul social al lo¬cuinţei. Căci iniţiativa unor construcţii dura¬bile, a investiţiilor îa imobiliarul de nivel cu184 rent, a înlocuirii vetrei deschise printr-un că¬min cu horn, a acoperişurilor cu stuf şi şiţă prin unele cu olane sau ardezie, aparţin ora¬şului. Case „burgheze" au putut fi astfel ridicate şi în sate şi au exercitat oarecare atracţie. Să ne gândim de exemplu la prezbiteriile de ţară. în 1344, episcopul de Bath şi Wells decide ca preotul parohiei din West Harptree să locuiască într-o casă cu un hali, două poduri sub acope¬riş, două pivniţe, o bucătărie, un hambar, un grajd pentru trei cai, cinci acri de teren arabil, doi acri de pajişte, o grădină şi o vie îngrădită. Suntem destul de aproape de un conac al

67

unui squire, totuşi la un nivel inferior. încă mai există la Alfriston (în Sussex) un prezbiteriu din secolul al XlV-lea: o construcţie cu bârne apa¬rente, cu acoperişul de stuf; hall-ul cel mare, prevăzut cu un cămin, e străjuit la cele două capete de câte un pod cu două niveluri, unul din poduri având şi el un cămin. La finele secolului al XlV-lea, în Normandia, Guillaume Blesot, din Touville, în circumscrip¬ţia Pont-Audemer, administrată de un canonic de rang superior, se angajează, contra sumei de 70 de franci aur, să construiască pentru părin¬tele Jean de Paigny, preot parohial, o casă cu _bârne aparente „pe temelie de piatră bună", lungă de 54 picioare (18 metri), pe o lărgime de 16 (5 metri). Sunt prevăzute câteva etaje, le¬gate între ele prin trepte, „fie de piatră fie de ghips" şi nu mai puţin de patru camere şi trei căminuri. Canaturile vor fi de stejar. La un ca¬păt al ei, clădirea se va prelungi cu o anexă „pentru o odaie plăcută". Fără îndoială, e vorba de o construcţie îngrijită, de-a dreptul urbană, dar care probabil nu ridica probleme speciale antreprenorului, de vreme ce contractul preve¬dea doar şase luni pentru execuţie. 185 CASA URBANA Mai

de un ^ că °and oră~ Pr°fitat Senii J încă nu"/ Perioadă fer dt'/ J de un hhS? farte num t( °a ii lor. 1&6 S

O casă cuprindea adesea două niveluri: cel numit de pe atunci -— cel puţin la Paris — „rez-de-chaussee" (parter) şi etajul întâi. In majoritatea cazurilor, era clădită deasupra unei hrube sau pivniţe, a cărei boltă (sau tavan) de¬păşea uşor nivelul solului, aşa încât trebuiair suite două-trei trepte pentru a pătrunde la parterul puţin supraînălţat. Adâncimea acestor case varia: de la 7 la 10 metri, pentru a sta¬bili nişte repere. Parterul putea avea o înăl¬ţime de 3 metri ori 3,50 metri; primul etaj (ieşit în surplombă mai mult ori mai puţin pronunţată, ceea ce ducea la un câştig de spa¬ţiu, dar în detrimentul aerului, luminii şi poate al-stabilităţii clădirii) ceva mai puţin, să spu¬nem 2,70 ori 3 metri. Deasupra, accesibil prin-tr-un chepeng, o scară, se întindea podul, sub un vast acoperiş. Lemnul domnea în întreaga construcţie, deşi n-a fost ignorată nici piatra în anumite regiuni, îndeobşte pentru zidurile de la parter. Pentru o mai bună apărare, şi de foc şi de apă, tendinţa încurajată, ba chiar impusă de oficialităţi, a fost de a înlocui stu¬ful prin ardezie sau ţiglă. Să admitem aşadar 'ci dimensiune de 6 metri pe 8: pe două etaje, aceasta însumează vreo sută de metri pătraţi disponibili pentru un cămin (adică cinci persoa¬ne), plus beciul, podul şi diferite construcţii care-şi pot găsi loc în curtea din spate. Printre aceste anexe se află în mod curent bucătăria — bouge sau quarree. In teorie, nici urmă de înghesuială. Parterul are o uşă de intrare, nu¬mită huis sau huisserie, care la Paris — ni se spune — putea, cu ajutorul unui scaun, rămâne deschisă peste zi. „Un scăunel rezemat servind la".proptitul uşii": această mobilă e menţionată într-un inventar de la sfârşitul secolului al XV-lea. Se mai vorbeşte de „scăunaşe cu spă¬tar de pus în uşă" sau „pentru a te aşeza în prag". în 1535, ambasadorul veneţian Marino Giustiniano constată că la Paris „obiceiul e ca toţi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, stăpani şi slugi în prăvălii, să stea în pragul uşii sau pe stradă". Uşa casei se deschidea către un culoar desr tul de strâmt, de 1 metru până la 1,50 lărgime, care lega două încăperi: cea din faţă :— altfel spus atelierul, dugheana, prăvălia — şi cea din spate, numită sală ori cameră joasă, care dădea în curte. O scară interioară în spirală ducea la primul etaj, de asemenea împărţit în două ori trei încăperi. La Montbeliard, la începutul se¬colului al XVI-lea, scara spiralată exterioară (viorbe) începe să se răspândească.

68

Diferite elemente puteau spori confortul şi agrementul unei case de acest tip. Mai întâi prezenţa unui puţ individual, care le scutea pe femeile casei de drumurile până la izvor, râu ori fântână — distractive, desigur, dar în ace¬laşi timp corvezi —, ca şi de a recurge la ser¬viciile sacagiului, cum se întâmpla frecvent la Paris. Apoi o protecţie mai mult sau mai pu¬ţin eficace împotriva frigului, ploii, vântului: jaluzele şi obloane (atestate de multe minia¬turi), hârtie unsă cu ulei, pergament, pânză prinsă în rama ferestrelor şi chiar, în cazurile cele mai fericite, mai cu seamă începând din secolul al XV-lea, panouri de sticlă fixe ori mobile. Se-putea întâmpla ca cele mai multe încăperi dintr-o casă de meseriaş să posede fiecare câte un cămin, dar acest lucru e de¬parte de a însemna că ele funcţionau simultan sau continuu. O podea din pământ bătătorit, din scânduri putea fi înlocuită cu frumoase dale smălţuite, la parter ca şi la etaj. în fine, niai des decât s-ar crede, anumite case, ^chiar de rând, aveau latrine. în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi la începutul celui urmă-^ tor, prezenţa lor e socotită normală, indispensa¬bilă, de către multe autorităţi municipale. în 1519, parlamentul din Rouen nu face decât să exprime un sentiment general atunci când po¬runceşte tuturor proprietarilor „să rânduiască în casele lor, în locuri retrase, gropi în pământ, cu scaune deasupra [. .. ] şi la fel pentru toţi 1S9 chiriaşii". Puteau interveni înţelegeri între ve¬cini pe această temă: în 1433, Martin Hubert şi Pierre Fossecte ocupau două case lipite pe strada Fosse-aux-Gantiers, la Rouen. Primul, care-şi făcuse un -loc ,,de uşurare" nou-nouţ, a consimţit ca cel de-al doilea şi soţia lui să se folosească de un „loc de uşurare a trupului" toată viaţa lor, contra unei sume de 12 livre. „Care loc va fi pe coridorul numitului Hubert, la nivelul celui de-al doilea etaj al casei acestui cuplu, acolo unde în prezent îşi au camera, în care cameră se va face o nouă uşă pentru a intra şi ieşi în acel coridor şi în locul de uşu¬rare, care loc va avea un spaţiu convenabil şi va avea fereastră cu geam aşezată la înăl¬ţime potrivită". Dacă soţii Fossecte plecau, uşa de acces trebuia închisă. în -fine, când groapa se golea, cheltuielile trebuiau suportate o treime de către cuplul Fossecte şi două treimi de către Martin Hubert. Totuşi, aceste latrine sau „cloace" particulare erau insufi¬ciente. De aceea, în secolul al XV-lea, munici¬palităţi luminate au hotărât înfiinţarea de la¬trine publice (la Loches, Tournai, Rouen), de exemplu de-a lungul meterezelor sau al cursu¬rilor de apă, cele pentru bărbaţi fiind despăr¬ţite de cele rezervate femeilor şi chiar copiilor. Să privim mai jos în ierarhia habitatului. Case sensibil mai modeste, cuprinzând doar două ori trei odăi,.sunt atestate. S-ar putea să corespundă acelor gherete-anexe, care, din punct de vedere fiscal, contrastau în anumite oraşe (Rouen, Romorantin, Tours) cu casele cu pinion sau cu „vârf", impozitate mai mult. Din 1427, inventarul făcut după decesul lui Berthon de Santalene, un bărbier nici prea mizer şi nici neînsemnat din burgul Crest (în Drome), înşiră în locuinţa lui din Dretche char-viere unde a trăit alături de tatăl său urmă¬toarele încăperi: o cameră în spate (camera posterior), înzestrată cu două paturi, unul mic, altul mare; o cameră în faţă (camera anterior), cu un pat şi cu vase de bucătărie; un atelier ]90 (operatoriura), prevăzut cu trei scaune şi cinci lighene de bărbierit, zece brice, patru pietre de ascuţit, două oglinzi şi trei mici bisturie argintate pentru luările de sânge; un hambar în spatele atelierului, care conţinea mai ales grâu; în sfârşit, o pivniţă. O casă cu doar trei camere, în care sala şi bucătăria se confundă. '„Aula sive focanea" — cum se exprimă iz¬voare provensale. Inventarul după decesul lui Guillaume Bu-rellin, fierar la Calvisson, în Gard (1442), evocă un interior şi mai redus, cu un atelier (la botiga de la forja) şi o cameră la etaj (Io solie de l'ostal) servind totodată drept bucă¬tărie, odaie şi sală. Pe o treaptă şi mai joasă a sărăciei, existau locuinţe cu o singură cameră pentru văduve, servitori, studenţi. Fără îndoială, „biata fată care torcea lâna pe-o depanatoare" şi a cărei locuinţă „n-avea provizii de nici unele, nici lemne, nici slănină, nici ulei, nici cărbune, de nici unele în afara unui pat şi a unei acoperi¬toare, a roatei de tors şi foarte puţine altele pentru gospodărie", evocată în Menagier de Paris*, locuia într-o singură cameră. Tot ast¬fel, în 1426, la Paris, Perrin Cocoşatul, un mun¬citor sărac care dărăceşte lâna, reuşeşte să fie graţiat deşi se făcuse vinovat de spargerea uşii camerei unui anume Thomassin Hubert, biju-■ tier argintar, cameră „care se află deasupra celei în care locuieşte numitul Perrin". La Pa¬ris, la începutul secolului al XlV-lea, o fami¬lie locuieşte de cele mai multe ori într-o sin¬gură încăpere, mansion, domuncula, estage (Raymond Cazelles). Dacă acum ne îndreptăm spre cealaltă ex¬tremă, la un nivel superior, iată tipul clasic de locuinţă: casa demnitarului canonic, a cărei * Tratat de morală şi economie gospodărească ipărut la Paris în 1390 şi cuprinzând staturile pe care un burghez bătrân şi bogat le dă soţiei sale tinere, (n. ti.) 191 I

69

'organizare e foarte bine pusă în lumină de un număr deosebit de ridicat de inventare. De regulă, acest tip de rezidenţă, situată în proximitatea imediată a catedralei şi a mănăs¬tirii, dispune de o curte şi de o grădină şi nu¬mără vreo zece încăperi: mai multe camere, in-cluzând-o pe cea a canonicului, de departe cea mai bine mobilată şi cu siguranţă cea mai plă¬cută, dacă nu cea mai vastă; una ori două săli şi săliţe (sala, aula, în documentele în latină), o bucătărie şi o cameră, un birou (uneori nu¬mit ecritoire), o capelă, în fine numeroase anexe (grajd, pivniţă, beci, coridor, cămară, depozit de lemne, magazie de cărbuni de lemn .etc). Şi mai sus încă, palatele episcopale se apro¬pie când de modelul caselor canonicilor, când de modelul seniorial, chiar princiar. Un inven¬tar al casei episcopale din Laon (domus epis-copalis laudunensis), redactat în 1370, după moartea lui Geoffroi le Meingre, nu menţio¬nează în mod curios nici capelă şi nici birou, ci o bucătărie şi o cămară, o sală joasă şi de asemenea şapte camere: cea a defunctului, în¬zestrată cu o garderobă, cele ale judecătorului ecleziastic, capelanilor, deţinătorului sigiliului, casierului, bucătarului, portarului. în 1496, pa¬latul episcopal (oustel episcopal) din Senlis e ceva mai bine dotat: fără birou, dar cu o ca¬pelă, o săliţă, o bucătărie şi o cămară, şase ca¬mere, plus locuinţa portarului şi destule de¬pendinţe (baracă unde se storc strugurii, cup¬tor de brutărie, o şură mare şi una mică, grajd de cai, beci şi cramă). Inventarul casei episcopale din Alet, da¬tând de la moartea, în 1354, a lui Guillaume d'Alzonne sau de Marcillac, episcop de Alet şi abate de Grasse, lasă să se întrevadă amploa¬rea modului de trai al casei: nu numai că există aici o capelă şi o sală mare (aula major), nu¬mită şi tinel, dar de data aceasta există două birouri şi nu mai puţin de douăzeci de camere, printre care una zisă „de podoabă", alta decât 192 cea propriu-zis de culcare a episcopului, aceasta i fiind calificată drept cameră „de retragere" (retrocamera). Aceeaşi distincţie între camera de gală şi cea de retragere la castelul Porte-■ Marş, reşedinţa orăşenească a arhiepiscopilorduci de Reims, în 1389. Aici există camere atri¬buite anume şefului personalului, capelanilor, scutierilor, servitorilor de la bucătărie, inten¬dentului însărcinat cu vinul, secretarului. In alte locuri, tot în case episcopale, unele încă¬peri sunt afectate şi altor slujitori, clerici sau laici: casier, trezorier, vicar, rândaş la cai, şam-Jbelan, ofiţer judecător sau procuror. Independent de dimensiunile unei case, de felul construcţiei, de situarea ei în spaţiul ur¬ban, de decorul interior sau exterior, de mo¬bilier, distribuirea şi denumirea încăperilor care o compun indică modul de viaţă, să spu¬nem standing-ul ocupantului sau ocupanţilor ei. Trece, de exemplu, drept mai „burghez" ca, în locul atelierului, unde se operează la ve¬dere, să se afle în casă o încăpere în care se aoate negocia, şi, încă şi mai bine, un birou anume în locul tejghelei (sau pe lângă ea). A dispune de un grajd cu cai sau catâri e un semn că nu te deplasezi pe jos prin oraş. Marea burghezie, persoanele cu vază cele mai bine instalate, căutau fireşte să adopte uzanţele cele mai făţiş aristocratice, dar lo¬cuinţele lor păstrau în general semnele activi¬tăţii lor profesionale. Este cazul casei din Rouen a lui Pierre Surreau, perceptor general al Normandiei în timpul monarhiei lancasteriene : se evidenţiază existenţa a două tejghele, una la parter, lângă intrare, pentru secretarii de finanţe, cealaltă la etaj, despre care un inven¬tar alcătuit după deces ne informează că era ..biroul de retragere al numitului defunct" (1435). Pierre Legendre, trezorier al războaie¬lor, ulterior trezorier al Franţei, ofiţer eminent al finanţelor în serviciul lui Ludovic al Xl-lea, Carol al VUI-lea şi Ludovic al Xll-lea, aliat cu familiile cele mai prospere ale regatului, ca de 193 J i

pildă Brigonnet, înnobilat şi chiar Onorat cu armura de cavaler de către rege, posesor al mai multor seniorii în Vexin, urmărea desigur să fie cooptat de nobilimea cea mai înaltă, şi in¬ventarul mobilierului său din 1525 e cât se poate de grăitor cu privire la această ambiţie de n-ar fi decât extraordinara profuziune a ta¬piseriilor. De altfel, palatul lui din strada Bour-donnais, la Paris, era atât de arătos încât, până la foarte recenta anchetă condusă de Andre Chastel, a fost luat drept palatul La Tremoille, acesta într-adevăr şi în chip autentic aristo¬cratic. Cu toate

70

acestea, deşi arătos, deşi avea şi capelă, şi vorbitor, palatul mai cuprindea şi trei birouri, cu alte cuvinte, trei încăperi pro¬fesionale. Jurnalul procurorului Dauvet, redactat cu ocazia procesului lui Jacques Coeur, conţine in¬ventarele mai multor case care au aparţinut vistiernicului lui Carol al VII-lea sau asociaţi¬lor lui întru afaceri. La Lyon ca şi la Rouen, existenţa unor birouri de comerţ şi a unor pră¬vălii demonstrează natura ocupaţiilor acuzatu¬lui. Cât priveşte „casa cea mare" din Bourges, mândrie a proprietarului său, „cu toate că era neterminată la vremea procesului, ea dovedeşte că bunul gust nu era incompatibil cu confor¬tul parvenitului" (Michel Mollat). Turnurile, capela, blazonul şi stemele sculptate în piatră, galeriile şi tribunele: toate erau gândite ca să sublinieze dimensiunile princiare ale acestei nobile locuinţe. Fără a mai socoti existenţa a patru săli (un record pentru acest gen de re¬şedinţă) şi denumirile prestigioase date unor încăperi: camera galerelor, camera galeriilor, camera episcopilor, camera îngeraşilor (angelo-tetz), sala lunilor anului. Şi totuşi, acest palat aristocratic servea drept cadru unor activităţi lucrative: el „deroga", într-un sens, cum o de¬monstrează existenţa numeroaselor birouri în care pupitre de lemn acoperite cu obişnuitul postav verde permiteau studierea comodă Ş* atentă a scriptelor financiare şi comerciale. 194 Doar în evocări cu caracter mărturisit li¬terar, casele burgheze reuşesc să depăşească, prin ficţiune, obstacolele care le împiedică să fie asimilate reşedinţelor patriciene. Nu fără intenţie ascunsă, Guillebert de Mez, când de¬scrie Parisul la începutul secolului al XV-lea, asociază „casele episcopilor şi prelaţilor" cu cele ale „seniorilor parlamentari, seniorilor de la Camera de Conturi, cavalerilor, burghezilor şi diverşilor ofiţeri". Din casa de pe strada Ver-rerie a seniorului Milet Baillet, membru al . unei vechi familii din burghezia pariziană, fost zaraf, apoi ofiţer al lui Carol al V-lea şi Ca-rol al VI-lea la Asistenţă, la Monetărie, la Ca¬mera de Conturi, el reţine o capelă „unde se celebra în fiecare zi serviciul divin" şi mai cu seamă existenţa a două niveluri de locuit, unul pentru iarnă, celălalt pentru vară: „Erau săli, camere şi birouri [autorul se fereşte să vor¬bească de tejghea, chiar şi de pupitru iosl, pen¬tru a fi locuite vara, şi exact la fel sus, unde .se locuia iarna". Mai doveditor încă este exemplul casei lui Jacques Duchie. (sau de Dussy), care a murit fiind „maestru" al conturilor în 1412. Şi aici e vorba de o locuinţă situată pe malul drept, în cartierul negustoresc, mai exact pe strada Prouvaires. în descrierea lui Guillebert de Mez, accentul cade, voit, pe dimensiunile militare ale casei (care e dotată cu o adevărată sală de arme), pe comoditatea şi confortul ei, pe în¬lăturarea a tot ce-ar putea părea prea strict utilitar: curtea e populată de păsări decorative (oyseaux a plaisance), păuni şi nu găini ori raţe; Pe gusturile rafinate ale proprietarului, pe sen¬timentul culturii dezinteresate, pe aplecarea aristocratică către jocuri de societate şi către muzică, ce-l înfăţişează nu doar ca un melo¬man, ci şi ca un muzician: „In curte erau pă¬uni şi diverse păsări frumoase. Prima sală e înfrumuseţată cu tablouri variate şi pagini con¬ţinând precepte morale prinse şi agăţate pe Pereţi. Altă sală plină de tot felul de'instru195 mente, harfă, orgi, viole, chitare şi altele, din care jupanul Jacques ştia să cânte. Altă sală e garnisită cu jocuri de şah, mese şi felurite jocuri în mai multe persoane [aceste două săli anunţă saloanele de joc şi de muzică din se¬colul al XVIII-lea]. în plus, o frumoasă capelă unde erau pupitre pe care să se sprijine cărţi de minunată măiestrie care se puteau mane¬vra, aduce mai aproape, la dreapta, la stânga. De asemenea, o cameră de studiu pe pereţii că¬reia erau pietre preţioase şi mirodenii cu mi¬reasmă suavă. Apoi o cameră unde erau' blă¬nuri de mai multe feluri. în afară de acestea, mai multe alte încăperi bogat împodobite cu paturi şi mese ingenios sculptate, gătite cu aş¬ternuturi luxoase şi covoare brodate cu fire¬turi. Şi-ntr-altă cameră înaltă erau în mare număr arbalete, dintre care unele erau pictate cu frumoase figuri. Erau aici stindarde, fla¬muri, steguleţe,. arcuri, suliţe lungi şi scurte, securi, lănci cu mâner, zale de fier şi de plumb, paveze, scuturi, tunuri şi alte instrumente, o mulţime de armuri şi tot soiul de aparate de război. în plus, tot aici era o fereastră făcută cu admirabilă îndemânare, prin care se scotea 6 ţeava de fier pe unde se privea şi se vorbea cu cei de afară, dacă era nevoie. La nivelul cel mai înalt al clădirii era o cameră pătrată, cu ferestre pe toate laturile ca să priveşti de sus tot oraşul. Şi când se mânca, se suiau vi¬nurile şi cărnurile cu un scripete, pentru că era prea sus ca să le duci. Şi pinacolele palatu¬lui erau împodobite cu frumoase imagini au¬rii". PALATUL PAPILOR DE LA AVIGNON Cercetarea habitatului urban conduce inevita¬bil la cea a palatelor, despre care se poate spune că atunci erau aproape obligatoriu situate î'1 oraş; termenul nu desemnează însă un anume ţip de locuinţă, în sens arhitectural, ci trimit6 ft degrabă la statutul şi rangul posesorului lui: sunt astfel de texte care propun calificarea castelului din Vincennes drept palat, de vreme ce este o reşedinţă regală. Oricum, cât priveşte amenajarea spaţiului, nu se pot face opoziţii stricte între palate (precum cel al regelui, în Cite de Paris), case impunătoare — hotels (ca Hotel Saint-Pol, tot la

71

Paris, locuinţa prefe¬rată a lui Carol al V-lea şi Carol al Vl-lea) — şi castelele propriu-zise, ca Luvrul. De fapt, nu contează aparenţele, fortificate sau nu, atunci când dispunerea interioară, înşiruirea încăperi¬lor se supun, într-un caz ori altul, unor reguli comune. Se descoperă acelaşi tip de încăperi şi în palatul Saint-Pol şi în donjonul din pă¬durea Vincennes. Şi exemplul Palatului Papi¬lor, la Avignon, de care ne vom ocupa acum, unul din .cele mai remarcabile, este valabil nu numai pentru alte palate, ecleziastice sau laice, ci şi pentru castele, cu condiţia să aibă di¬mensiuni şi vocaţie similare. Se ştie cum Bertrand de Got, arhiepiscop de Bordeaux, devenit papă în 1305, a luat ho¬tărârea implicită să rămână dincoace de Alpi şi să nu meargă nici la Roma, şi nici măcar în Italia. După destule periple, s-a fixat la Avi¬gnon şi în această zonă începând din 1309, aşa cum, după el, au făcut-o succesorii săi timp de mai bine de o jumătate de veac. Ioan al XXII-lea, episcop' de Avignon când a fost ales papă, a continuat să trăiască în ve¬chiul său palat episcopal, o clădire situată clar înăuntrul zidurilor întărite ale oraşului ce da¬tau din secolele XII-XIII, în partea de miază¬noapte, în imediata vecinătate a catedralei Notre-Dame des Doms. Modificările intervenite în palat în timpul Pontificatului său (1316—1334) erau insufici¬ente. Aşa că Benedict al Xlllea (1334—1342) a Pus să se dărâme ansamblul construcţiilor pen-fru a ridica pe amplasamentul lor o reşedinţă la scara prestigiului său, corespunzătoare func¬ţiilor sale. în zece ani, de la 1335 la 1345, sub 197 domnia sa şi în primii doi sau trei ani ai dom¬niei lui Clement al Vl-lea (1342—1352), Un „palat grandios" a luat fiinţă, sub îndrumarea meşterilor Pierre Poisson, apoi Jean de Louvres „de o uluitoare frumuseţe, de o grandoare extraordinară, cu zidurile şi turnurile lui" pentru a relua termenii unui cronicar ai vremii. De această realizare, numită Palatul Vechi atunci când Clement al Vl-lea a între¬prins construirea Palatului Nou (novum opus, palatium novum), ne vom ocupa în mod spe¬cial aici, în starea în care era în 1345, aşa cum o înfăţişează şi îi înlesnesc cunoaşterea izvoare destul de precise şi mai ales cercetate cu pa¬siune de erudiţi. Palatul lui Benedict al XH-lea se desfăşura esenţialmente în jurul curţii unei mănăstiri, în formă de cadrilater. El includea totuşi, că¬tre est, şi o grădină mărginită de un zid gros. „Bine îi este tainiţa păzită / Ferecată în mijlocul palatului său". Aşa sună un reproş adresat papei de către Jean Dupin în ale sale Melancolii. Preocuparea pentru apărare — sau măcar pentru securitate — a fost, departe de a fi ab¬sentă în concepţia constructorilor, aşa cum o mărturiseşte prezenţa, alături de clădirile alun¬gite existente pe cele patru laturi ale mănăs¬tirii,'a mai multor turnuri înalte şi puternice, uneori legate unele de altele până la formarea unor adevărate blocuri compacte de zidărie. Această precauţie n-a fost inutilă: în 1398, Pa¬latul Papilor a avut de îndurat un asediu după toate regulile, cu mine, canonade şi un înce¬put de incendiu, din care neîmblânzitul Bene¬dict al XIII-lea a ieşit, în mod provizoriu, în¬vingător. Viaţa în palat nu era în întregime orientată către interior: mare parte din construcţii, in¬cluzând camera papei, dădeau într-adevăr şi către exterior, către oraş şi grădină, prin des¬chideri destul de largi şi de numeroase, prac198 !• 12. Palatul Papilor de la Fig. 13. Palatul Papilor Avignon. Turnul Îngerilor. De de la Avignon. Turnul su« în jos: „cetăţuia" destilatrinelor, ridicat de nată soldaţilor, trezoreria suBeredict al XH-lea. Perioară şi biblioteca, camera aPei, odaia camerierului, tre¬zoreria inferioară, pivniţa. ticate mai cu seamă, cum este lesne de înţe-Ies, la etajele superioare. La sud, la nord, la est şi la vest, cele patru aripi care înconjurau mănăstirea aveau câte 199 doua sau trei niveluri. Turnurile, cel mai ade¬sea, aveau patru sau cinci niveluri suprapuse, legate între ele prin scări" săpate în grosimea zidului. Fiecare turn îşi avea astfel autonomia proprie, măcar în privinţa părţii superioare, în vreme ce etajele din mijloc şi inferioare se racordau, la nevoie prin mijlocirea unor trepte, la restul construcţiilor. Circulaţia era prin aceasta înlesnită şi, ca de obicei în castelele medievale, exista o încrucişare a planurilor vertical şi orizontal. Să ne începem traseul cu sectorul sudic, do¬meniul suveranului pontif. Iată, ridicat către 1335—1337, Marele Turn, de vreo 50 de metri, numit turnul Papei, de Plumb sau al Trezo¬reriei (astăzi turnul îngerilor). Aici trăia de obicei papa. Camera lui (camera turris, camera papae), de 10 metri pe 10, cu podeaua lustruită, cu tavan din lemn, conţinea un cămin vast şi primea destulă lumină prin două mari feres¬tre, orientate spre sud şi spre est. Coborând ta turn, se ajungea succesiv în încăperea came¬rierului apostolic, ministru al Finanţelor pa¬palităţii, apoi în trezoreria de jos, în sfârşit, in beciul în care, se spune, se depuneau preţioa¬sele butoaie cu vin de Beaune şi SaintPour-cain. Urcând în turn, se găsea o încăpere mare care, în timpul lui Innocenţiu al Vl-lea, a fost împărţită pentru a

72

forma de o parte trezoreria de sus, de cealaltă o librărie şi, la ultimul ni¬vel, un mic castel destinat câtorva soldaţi din garnizoană. •■ ■ Acest turn nu era îndestulător pentru pro¬priile nevoi. I se adăugau indispensabile edi¬ficii complementare. Astfel, la nord, turnul Studiului, cu doar trei etaje: jos de tot, o ca¬meră secretă, pentru controlul operaţiilor finan¬ciare, al veniturilor şi cheltuielilor instituţiei pontificale; apoi un vestiar; în fine, la ace¬laşi nivel cu camera papei, biroul lui de lucru (studium), o încăpere pardosită de 5 metri pe /■ La vest, o construcţie pătrată adăpostea bucă¬tăria secretă a papei, lipită de camera lui şJ de partea cealaltă dând în sufrageria lui pri¬vată, Micul Tinel. La sud, turnul zis al Garde¬robei, cu cei 40 de metri înălţime ai lui, clă¬dit de Jean de Louvres la începutul pontifica¬tului lui Clement al Vl-lea, către 1342—1343: se suprapuneau aici, de jos în sus, o baie de abur, un cazan şi o cadă de plumb pentru papă, două odăi-garderobă, una deasupra celei¬lalte, camera zisă a Cerbului (care i-a servit drept studium lui Clement al Vl-lea şi era pe acelaşi plan cu camera papei), în fine, capela lui privată, consacrată sfântului Mihail. Turnul cel Mare se mai prelungea spre nord cu o aripă prinsă între mănăstire şi grădină: la parterul ei se găseau trezoreria mare şi sala numită a lui Iisus (din cauza monogramei lui Hristos de pe pereţi), la primul etaj — Micul . Tinel deja menţionat, poate şi o capelă privată, în fine, camera odoarelor, care. preceda, după o schemă clasică, pe cea a papei. Să ne deplasăm acum în sectorul de nord-est. Aici, cât mai distincte unele faţă de altele, erau concentrate serviciile domestice şi mate¬riale: cămări de sticle, de pâine, de vase, bu¬cătăria lui Benedict al XH-lea şi, mai remar¬cabilă încă, cea a lui Clement al Vl-lea, depo¬zite de lemne şi cărbuni, beciuri şi magazii, dar şi închisoarea, arsenalul, locuinţele pentru o parte din garnizoană (turnul numit Trouillas). Să nu uităm nici turnul latrinelor, a cărui am¬ploare pe cele două etaje ale lui dovedeşte, ea singură, numărul de persoane ■— câteva sute — care vieţuiau permanent la palat. Făcând legătura între spaţiul personal al papei şi sectorul serviciilor, aripa orientală a mănăstirii prelungea Micul Tinel şi camera odoarelor cu sălile suprapuse ale consistoriu-^ui, la parter, şi Marelui Tinel, la primul etaj. Poate că Marele Tinel, în mod prioritar pus Ja dispoziţia banchetelor oficiale, mai servea în zilele obişnuite şi drept sufragerie comună. Această aripă avea un turn, turnul Sainţ-Jean, 201 CRÂDfNA P dQ ia Pianu, atului la sfâr_ l pontificatu¬ 1U1 Urban al 1370.

ţ

eu mul Urban al i3 £ etaj. care adăpostea două mici capele,, la parter şi la etajul întâi. Capela de departe cea mai însemnată din Vechiul Palat era însă cea din aripa de nord, pe care o ocupa în întregime. Se întindea pe două niveluri: unul inferior, care a făcut ca ea să fie numită „marea capelă obscură" încă din 1340, şi curând după aceea transformată în an¬trepozit, în magazie, şi un nivel superior, care i-a preluat funcţia liturgică. Turnul Clopotului, sau turnul Saint-Jean, apăra unghiul nord-vestic. înălţimea lui de 45 de metri se repartiza pe patru etaje, care găz-duiau rudele papei, pe curialişti, pe paznici şi pe marele intendent. Pe scurt, avea într-o oare¬care măsură aceleaşi funcţii ca şi următorul corp de clădire, care închidea flancul occiden¬tal al mănăstirii, numit aripa familiarilor, a servitorilor ataşaţi papei, toţi membri ai „fa¬miliei" sale, locuind şi lucrând acolo laolaltă. Benedict al XH-lea avea chiar un studium aici, printre altele. în fine, la miazăzi, imediat după poarta de intrare fortificată, aripa conclavului era desti¬nată oaspeţilor de vază, când îl vizitau pe papă. Regele Franţei loan cel Bun a locuit aici şi, câţiva ani mai târziu, împăratul Carol al IV-lea al Luxemburgului. Completând patrulaterul, turnul Cardinalu¬lui alb era locuit, în parte cel puţin, de cei care administrau pâinea şi băuturile.

73

în lumina acestui tur de orizont, se vădeşte că Palatul Papilor cumula în chip fericit dife¬rite funcţii. O funcţie militară: era o for¬tăreaţă, prevăzută cu o garnizoană, mai mult ori mai puţin numeroasă, după împrejurări-O funcţie palatină: până şi palatul lui Bene¬dict al Xll-lea oferea un cadru decent fastului care întovărăşea inevitabil monarhia şi curtea pontificală. O funcţie birocratică: palatul adăpostea organele centrale ale unei adminis¬traţii şi ale unei guvernări renumite pentru competenţa şi activitatea lor. : 204 Toate acestea se oglindesc în riguroasa îm¬binare a spaţiului interior, deşi nu străbate nici o distincţie absolută între viaţa publică şi viaţa particulară, între activitatea clericilor în slujba curiei şi existenţa lor personală. Spaţiul rezervat administraţiei era totuşi fără îndoială insuficient, de vreme ce observăm că Noul Palat, cel al lui Clement al Vl-lea, a 'ost în primul rând conceput pentru a adăposti Jte servicii, judiciare mai ales (audienţe, mare j mică). '■J Lunci

Ir. SainX-Agricol Ir Saint-Agricoi Fig- 16 a, b, c, d. PJan reconstituit al „livrelei" cardinalului de la Jugie, la Avignon, 1374. La stânga, s*rada Bouquerie, mica „livrea", pentru treburile do¬mestice, la dreapta, marea „livrea" rezidenţială. 205

Să nu ne Închipuim cu toate acestea că Be-nedict al XH-lea şi arhitectul său ar fi inovat adoptând un plan relativ raţional, ori măcar „lizibil". Ceea ce se ştie, e drept doar din do¬cumente scrise, despre palatul lui Ioan al XXH-lea, e că o departajare a clădirilor în acelaşi spirit exista deja: de o parte locuinţa privată a pontifului şi încăperile de oaspeţi; de alta, serviciile 'domestice (bucătărie etc); al treilea sector era cel al birourilor. S-ar putea oare admite că s-a aşteptat în¬ceputul secolului al XlV-lea pentru a se putea purcede la asemenea repartizare? Nu e deloc exclus ca palate şi castele, laice ori ecleziastice, ridicate în cursul secolelor XII şi XIII, să fi beneficiat de atunci de articulări analoage, in¬spirate de modelul monastic, care la rândul lui a putut relua şi adapta planuri de palate sau villae din timpul Imperiului Roman târziu. Tot ce se poate îngădui e constatarea că, pentru perioada anterioară secolului al XlV-lea, la ri¬goare pentru secolul al XIII-lea, documentaţia istorică şi arheologică lipseşte sau, dacă există, rămâne prea imprecisă pentru a permite alt¬ceva decât o reconstituire în mare parte ima¬ginară. CURŢI Şl GRĂDINI în. secolul al XlV-lea, în oraşul Avignon, Palatul Papilor era departe de a fi singurul edi¬ficiu ridicat în jurul unui spaţiu interior —■ curte ori mănăstire. La scara lor, locuinţele cardinalilor — aceste faimoase clădiri destinate principilor Bisericii, precum şi domnişorilor, capelanilor, servitorilor care îi urmau — erau concepute sensibil după aceleaşi principii. Un document de la 1374, emis în scopuri fiscale, permite reconstituirea aproximativă a locuin¬ţei — astăzi dispărute — a cardinalului Guil-l laume de la Jugie, un nepot ar papei Clement al VT-lea, care a dispus ridicarea ei în cel de-a* treilea sfert al secolului al XlV-lea. De o parte, mica „livrea", aşezată împrejurul unei curţi; un ansamblu destul de confuz de camere joase şi înalte, de odăiţe fără geam, de săli şi coridoa¬re, aparent destinate scrvitorimii, cailor şi catâ¬rilor cardinalului. De cealaltă parte, marea „li'vrea" destinată stăpânului, care însuma trei cor¬puri de case în jurul unei livezi. Aici se găseau: 1. la subsol, o pivniţă 'şi .câteva încăperi sub¬terane; 2. la parter, galerii-alei acoperite; Marele Tinel, cu cămin; un portic pictat; o ,,cameră mare de gală; o scară în spirală; 3. la primul etaj, din nou galerii acoperite legând între ele camere, în număr de cinci (capelă, ca¬meră, anticameră, veche şi nouă, cameră de odoare; 4. la ultimul nivel al clădirii, o garde¬robă, un fel de verandă acoperită (pentru a lua aer sau pentru a usca rufe?) şi, în jurul

74

(acoperişului capelei, o alee podită cu dale, măr¬ginită de un zid crenelat, deasupra ridicându-se o campanilă şi patru turnuleţe la unghiuri. Să mai- precizăm că mica şi marea „livrea" comu¬nicau pe deasupra străzii printr-un pod format dintr-o galerie la etajul întâi şi o cameră Ia cel de-al doilea. Exteriorul trebuie să fi fost sever, rebarbativ, căci în mod intenţionat odăile dădeau spre livadă, împodobită în centru cu statuia unui grifon. Ne amintim de palatele florentine ale secolului al XV-lea, de casa lui Jacques Coeur din Bourges sau încă, mai ate¬nuat, la Fondaco dei Tedeschi din Veneţia. Dar la urma urmei, construcţiile mănăstireşti tradi¬ţionale urmau un plan asemănător, ca şi cas. ţelele în formă de patrulater atât de frecvente în Franţa încă de pe timpul lui Filip August. Poate că trăsătura cea mai originală a marii „livrele" a cardinalului de la Jugie este existenţa acelor deambulatorii suprapuse care deservesc încăperile aceluiaşi etaj. Palatul lui Pierre Legendre din Paris (că¬tre 1500) prezintă o variantă destul de diferită. Curtea de la intrare, dând spre strada Bourdon-nais, era înconjurată de galerii şi dependinţe, i ■ în timp ce corpul principal al locuinţei dădea către această curte pe o latură şi, pe cealaltă spre o grădină sau măcar o curte dosnică, spre strada Tirechappe. Şte asemenea, dar de data aceasta pe malul stâng al Senei, locuinţa aba-ţilcr de la Cluny construită pentru Jacques

Fig. 17. Palatul Cluny (Paris), construit între 1485 1498, din porunca lui1 Jacques de Amboise, abate la Cluny. de Amboise între 1485—1498, se compunea din-tr-o curte de intrare, o aripă şi un corp prin¬cipal şi, în spate, o grădină. în ambele cazuri, ar fi vorba de prime apariţii ale unor case aşe¬zate între curte şi grădină, formulă care va deveni o regulă în secolele clasice. De aici în¬colo legată de oraş, aristocraţia, fie ea a Bise¬ricii ori a Curţii, a funcţiei publice ori a ne¬goţului, s-a străduit la sfârşitul Evului Mediu să păstreze o distanţă între ea şi colectivitatea urbană de rând, să-şi menajeze un spaţiu cât mai privativ. CASTELE In afara oraşelor, locuinţele senioriale de la finele Evului Mediu au cunoscut o repartizare Fig'. 18. Castelul de la Gaillon, ridicat pentru de Amboise; gravură de Androuet du Cerceau, sec. XVr. a spaţiului între curtea mare, curtea de pă¬sări şi grădină, care răspundea finalităţii de a separa domeniul serviciilor şi al îndeletniciri¬lor materiale, domeniul funcţiilor „nobile" şi, în sfârşit, cel al vieţii private şi al distracţii¬lor. Castelele construite sau xnodificate de prin¬cipi ai casei de Valois-Sicilia (Ludovic al Il-lea, regele Rene) s-au supus mai mult ori mai puţin acestei preocupări: Angers, Tarascon, Saumur, Cazul castelului de la Gaillon ar pu¬tea fi însă cel mai ilustru; şi nu ne referim la construcţia efectiv realizată la începutul -seco¬lului al XVI-lea de cardinalul de Amboise aşa cum ne-o arată ruine încă impunătoare şi mai ales un plan şi un tablou în perspectivă al lui Androuet du Cerceau, ci la planul unui prim proiect, de inspiraţie mai pronunţat jtalieni-zantă, ajuns din fericire până la noi. Desenatorul necunoscut al acestui plan cu mai sugestiv cu cât e însoţit de o legendă, Prevăzuse organizarea castelului în jurul unui vast patrulater de 34 de stânjeni pe 18, altfel spus — dacă se socotesc 2 metri pentru un stanjen — de 68 de metri pe 36, peste 2 400 metri Pătraţi sau aproape un sfert de hectar. 209

Acest spaţiu interior, de mare format, era la rândul lui împărţit în trei: în fund, o gră¬dină cu fântână, mărginită de o galerie; la mij¬loc, o curte mare (grant cour) de peste 1 000 de metri pătraţi; şi, chiar după portalul de intrare, care

75

trebuia să se afle în centrul rămăşiţelor vechiului castel-cetate medieval, o curte de pă¬sări având lângă ea „un loc pentru grădină de zarzavat ca să slujească la bucătărie" şi un „iaz de spălat rufele". Printre clădirile a căror împărţire — trebuie să o subliniem — nu e cunoscută decât pentru parter, trei obiective constituie repere; la unul din unghiuri, capela cea mare, cu oratoriul ei, loc de adunare obligatorie şi regulată a tuturor locuitorilor castelului, oricare le-ar fi statutul, funcţiunile, locul în ierarhie; împrejurul curţii de păsări şi al grădinii de zarzavat, dar întin-zându-se şi în dreapta, şi în stânga, până că¬tre curtea cea mare, o serie de construcţii des¬tinate activităţilor domestice: brutării, bucă¬tării, şelărie, locuinţele lenjeresei, bucătarilor şi altor slugi etc; în sfârşit, la unghiul cel mai depărtat, mai bine expus, aproape de fântână, de grădină, de galerie, apartamentele stăpânu¬lui locului, care se deschid cu o sală foarte în¬tinsă, de 16 metri pe 8 (128 metri pătraţi), con¬tinuă cu o cameră de gală cu o treime mai mică (80 metri pătraţi), urmată de camera propriu-zisâ (50 metri pătraţi) şl se încheie, ca de obi¬cei în habitatul seniorial al timpului, cu o odăiţă de retragere, o garderobă şi — semn al apar¬tenenţei proprietarului la înalta Biserică — un loc de studiu şi unul de rugăciune. Alături de această împărţire tripartită, alte două, cu caracter însă bipartit, pot fi surprinse: ■— o diviziune verticală, a cărei existenţă poate fi doar bănuită, între parter şi primul etaj; — o diviziune dreapta—stânga în.raport cu curtea centrală, de o parte bucătăria, cămările etc. pentru oamenii de rând, de cealaltă ace¬leaşi încăperi, dar pentru stăpân. Se regăsesc 210 aici cele două bucătarii, ca în cazul Palatului Papilor, .... începând din secolul al XV-lea mai ales, devizele de construcţie, adesea însoţite la prie de planuri sau „tipare" pe hârtie ori per¬gament, sunt cele care, in Franţa seniorială, atestă gustul pentru locuinţe sănătoase şi so¬lide,, înzestrate cum se cuvine cu scară spira¬lată (vis), încăpere sub acoperiş (galetas), ga¬lerii primitoare, confortabile, uşor de încălzit, cu odăi având pe pereţi lambriuri, bine ferite prin ferestre cu geamuri şi prevăzute cu obloane (ostevens) şi cu podeaua cu grijă acoperită cu împletituri şi aşternută cu dale. Există chiar, uneori, preocuparea de a astupa orice sursă de pătrundere a frigului in camerele de locuit. In plus, nu numai că prezenţa etuvelor, a băilor nu e deloc excepţională, dar sunt adesea men¬ţionate un vorbitor, o „librărie" (bibliotecă), o sală de jocuri, cu minge mică, bile, biliard s^u cu minge mare, iar pentru doamne mai ales un cabinet. O curiozitate, rarisimă fără în¬doială, e galeria de vânătoare din castelul de la Blois, admirată de Beatis prin 1518: „Sub palat se etajează trei grădini, pline de fructe şi frunziş, la care ajungi printr-o galerie aco¬perită, decorată de-o parte şi de alta cu coarne de cerb adevărate prinse de cerbi de lemn, sculpturi colorate şi destul de bine imitate; sunt montaţi în pereţi la o înălţime de aproxi¬mativ zece palme, unii lângă alţii, nu li se văd decât gâtul, grumazul şi cele două picioare din faţă. Pe suporturi de piatră care ies în relief de-a lungul pereţilor, stau înşiraţi mulţi câini tot din lemn, iepuri fugăriţi de câini, foarte naturali, şi ca mărime şi expresie, dar şi ca blană. Tot aşa câţiva şoimi#aşezaţi pe mâini şi ele confecţionate". Cât despre spaţiul serviciilor domestice, se fatâmplă ca el să reflecte destul de exact or¬ganizarea locuinţei, cu „meseriile" sale tradi¬ţionale; la castelul din Angers, în 1471, se reţin, n plus faţă de bucătărie şi de cămara de ali-

mente, o „sdserie" (saucerie), o încăpere pentru prepararea băuturilor (eschangonnerie), un de¬pozit de pâine (paneterie) şi unul de fructe (fruiterie). Excepţionala calitate a unui habitat seniorial se traducea prin costuri de construcţie foarte ridicate. în vremea ocupaţiei engleze a Nor-mandiei, Edmond Beaufort, conte de Dorset, de Mortain şi de Harcourt, a vrut să clădească la Elbeuf, pe malurile Senei, aproape de port, o „casă şi edificiu întărit", cu două etaje peste parter, primele două niveluri înalte de câte 3,60 metri, 2,40 metri al treilea, deasupra căruia ar fi urmat spaţiul de sub acoperiş (comble du gallatas), şi el locuibil de vreme ce erau pre¬văzute numeroase lucarne (lucagnes). Dimen¬siunile acestei construcţii dreptunghiulare, nu¬mărând anumite camere cu câte un cămin, tre¬buiau să fie de 24 de metri pe 10. E adevărat că turnuleţe şi „locuri de uşurare" (aisemens) la cele patru colţuri urmau să depăşească binişor acest patrulater. O mare scară în spirală era avută în vedere, ca şi încă una sau două mai mici. Ziduri de piatră, groase de un metru acoperiş de ardezie, curte şi grădină, „baniere de aramă pictate şi aurite" cu armele contelui de Dorset pe acoperiş, bucătărie pardosită, la¬trine amenajate cu grijă. Toate se răsfrângeau în preţ: pentru o locuinţă a cărei suprafaţă utilă, exceptând podul, nu depăşea 800 metri pătraţi, lucrările de zidărie, de schelărie, de tencuială, de aşezare a acoperişului, de ţevă-rie, de terasament urmau să se ridice la 6 700 de franci. La care trebuia fireşte adăugat pre¬ţul terenului şi acela al „lemnăriei, lăcătuşe-riei, sticlăriei şi alte operaţii de instalare". Cu totul poate 8 000 de franci: de o sută de ori mai mult decât prezbiteriul din Touville, cu suprafaţa sa utilă de 200 de metri pătraţi.

76

HABITATUL COMUNITAR Chiar dacă, înainte de orice, conacele şi caste¬lele erau reşedinţa unui bărbat (sau a unei fe¬mei) şi a familiei sale, nu e mai puţin ade¬vărat că adăposteau cu regularitate un număr destul de mare de servitori, cu atribuţii mai mult sau mai puţin apreciate, celibatari, dar şi cupluri, care-şi găseau acolo, permanent sau trecător, exclusiv sau parţial, culcuş şi hrană. Diferite exemple sugerează că părea normală o servitorime — o „casă" — de câteva zeci de persoane pentru un membru al celei mai înalte aristocraţii, de douăsprezece pentru un nobil mijlociu, de şase pentru un nobil mărunt. Aşa încât nu e de mirare că, în castele, multe ca¬mere arătau ca nişte dormitoare comune, cu patru-cinci paturi şi tot atâtea lăzi încuiate, în care fiecare îşi ţinea efectele personale. Alte camere erau destinate exclusiv câte unui sluj¬baş al casei (intendent, trezorier, casier, cape-. an etc), care la rândul lui putea avea un va¬let care să-l slujească şi care dormea în aceeaşi încăpere ori într-una alăturată. Toată această populaţie se regăsea la mese în sala comună (salle du commun), deşi existau şi privilegiaţi care uneori obţineau dreptul de a-şi căpăta mâncarea, lumânarea şi băutura în camera pro¬prie. înseamnă deci că un prim model de habi¬tat în comun l-au oferit castelele, ca şi pala¬tele şi marile case urbane. Mai existau şi al¬tele. Ne gândim, în lipsa cazărmilor, care au apărut cu mult mai târziu, la colegiile univer¬sitare, spitale, leprozerii şi mai cu seamă la toată gama aşezămintelor monastice. Pentru câ cea mai mare parte a celor mai frumoase şi i întinse edificii, a celor mai complexe şi bine amenajate construcţii, aparţineau de secole clerului regulat şi această caracteristică e foarte departe de a dispărea la sfârşitul Evu¬lui Mediu. 273

Fig. 19, Mănăstirea din Londra, construită in sec. XIV, dincolo de incinta Cetăţii, către nord. Marea curte interioară domină, în jurul ei fiind dispuse chiliile, fiecare cu grădina sa. Prin comparaţie, clă¬dirile comunitare, sus şi în stânga, par meschine. Nu e locul aici să cercetăm originea şi pri¬mele dezvoltări ale planurilor, monastice. Ne mulţumim să considerăm situaţia în secolele XIV şi XV, fie că rezultă din moşteniri ante¬rioare, fie că, mai rar, e rodul unor creaţii con¬temporane. Un prim tip îl prezintă aşezările care com¬bină viaţa în colectivitate cu viaţa solitară. Astfel, mănăstirile din ordinul sfântului Bruno (chartreuses), al căror succes nu s-a dezminţit, de vreme ce în secolul al XlV-lea, în lumea creştină, 110 fundaţii au sporit această familie religioasă, iar în secolul al XV-lea încă 45; ca¬talogul oficial din 1510 prezintă o listă de 191 de asemenea mănăstiri active, din care 7 re¬zervate unor călugăriţe. Or, din voinţa fonda¬torului şi iniţiatorului său, sfântul Bruno, viaţa cartuziană se baza în mod tradiţional pe o si¬hăstrie fundamentală şi pe o oarecare doză de cenobitism, în strană, la şedinţele de consiliu» în refectorii, în recreaţii. Iar dacă frecventarea bjsşr}cii era zilnică, din necesitatea recitării de rugăciuni şi celebrării in comun a slujbelor, refectoriul nu era folosit decât duminicile, în zilele de sărbătoare, cu adunări de consiliu, în timpul celor opt zile de Crăciun, Paşte şi Rusalii, în zilele de înmormântări şi în mo¬mentul instalării unui nou stareţ. In restul tim-« pului, călugărul îşi consuma singur hrana aus¬teră, anonim înmânată din exterior, printr-un ghişeu. De aici şi însemnătatea vieţii, de ce¬lulă, continuă, ferită, într-o locuinţă individuală. Călugărul chartrez, spun statutele ordinului, „trebuie să vegheze cu sârguinţă şi cu solicitu¬dine să nu-şi creeze nevoi în afara normelor re¬glementate şi colective, să socotească celula tot atât de necesară pentru mântuirea şi pentru ' viaţa lui ca apa pentru peşti şi stâna pentru oi. Cu cât stă închis mai mult timp în celulă, cu atât o va iubi mai mult, dacă va şti să'se în¬deletnicească ordonat şi cu folos cu lectura, scrierea, psalmodierea, rugăciunea, meditaţia, contemplarea, lucrul, în timp ce dacă p tot pă¬răseşte, din frivolitate, îi va deveni repede in¬suportabilă", în 1398, Filip cel îndrăzneţ, duce de Burgundia, oferă mănăstirii din Champ-mol zece biblii mici destinate a fi împărţite în chilii „pentru ca aceia dintre schimnici care au infirmităţi din cauza cărora trebuie să lip¬sească din biserică să poată ţine slujba fără a-şi părăsi chilia pentru a merge să citească din bi¬blia bisericii sau să vorbească unii cu alţii". Chiar şi numai planul de ansamblu al unei mănăstiri „chartreuse" e suficient pentru a su¬gera importanţa vieţii solitare: în raport cu vasta clădire mănăstirească în jurul căreia sunt dispuse casele călugărilor, restul construcţii¬lor, profane sau sacre, pare meschin, lipsit de însemnătate. Cât despre casele propriu-zise, orânduite pe unul ori două niveluri, ele oferă un cadru de viaţă decent, chiar confortabil, cir¬cumstanţele presupunându-se a fi aceleaşi. As-:eza nu rezidă în calitatea cazării, mult supc-loară faţă de media medievală, ci într-o izo-are liber consimţită şi în rigoarea recluziunii. 215

77

Cu mănăstirile de beghine din Flandra, din regiunea renană şi din Franţa de Nord, apă¬rute începând din secolul al XlII-lea, înflori¬toare în cursul celor două secole următoare, ne aflăm în prezenţa unui alt tip de aşezământ, ■unde viaţa comunitară există, fireşte, până la un punct, dar unde schimnicia cedează total în favoarea unei vieţi individuale concepute după modelul obişnuit. Să luăm exemplul casei be-ghinelor din Paris, fondată în 1266 de către Ludovic al IX-lea. Era un spaţiu destul de vast, în principiu ermetic închis de îndată ce se în¬nopta, o „incintă de case" pe malul drept al Senei, lângă poarta Barbel, dar dincolo de zi¬dul lui Filip August. Aici locuiau, după măr¬turia — poate optimistă — a lui Geoffroi de Beaulieu, duhovnic al regelui sfânt, patru sute de honestae mulieres sau povres beguines, une¬ori de origine nobilă, care beneficiau de nume¬roase milostenii publice şi private, dar îşi mai câştigau şi singure existenţa prin diferite munci efectuate atât în exterior cât şi în interior. Con¬ducătoarea beghinelor, numită de preotul rege¬lui şi asistată de o sub-şefă, de portăreasă şi de un consiliu al celor mai în vârstă, sub contro¬lul stareţului dominicanilor din Paris, avea mi¬siunea de a le supraveghea conduita, îmbrăcă¬mintea, deplasările, şi de a opri pe oricine să pătrundă oricând şi oriunde înăuntrul incintei. Nefiind legate prin vreun jurământ religios, angajându-se să rămână caste, dar libere sa rupă oricând acest .angajament şi să revină la viaţa lumească, beghinele trebuiau în mod nor¬mal să ia masa la mănăstire, unde trebuiau să şi doarmă. De asemenea, trebuiau să participe la anumite slujbe într-o capelă care de altmin¬teri era deschisă şi locuitorilor din cartier. Din" tre ele, cele numite „beghine de mănăstire" dormeau într-un dormitor comun, mâncau la refectoriu, în timp ce altele aveau camere î° case separate, unde locuiau sub direcţia unei „şefe de cameră". In concluzie, o disciplină des¬tul de suplă, în interiorul unui spaţiu în i cipiu feminin, care îngăduia rezidentelor, ti¬nere ori bătrâne, cucernice autentice ori — cum adesea erau acuzate — făţarnice, o iniţiativă personală destul de largă sub oblăduirea liniş¬titoare a unei instituţii tutelare. Călugării albi şi negri ar fi trebuit să se stră¬duiască să rămână credincioşi cadrului de viaţă alcătuit cu grijă de predecesori, adesea încă din secolele XI şi XII. în principiu, nu exista nici un motiv pentru ca organizarea spaţiului mo¬nastic din abaţiile şi schiturile cisterciene sau benedictine să se modifice. Aşa s-a şi întâm¬plat adeseori, după cum reiese din examinarea ruinelor unor mănăstiri engleze (Rievaulx, Foun-tains, Tintern etc.) a căror viaţă a fost brusc întreruptă de Dizolvare. Totuşi, necesităţi le¬gate de apărare, scăderea uneori dramatică a veniturilor, ca şi a efectivelor, au dus prin forţa împrejurărilor la profunde modificări. In multe mănăstiri, „odată numiţi stareţul, intendentul, infirmierul, pivnicerul, nu mai rămâneau sim¬pli călugări. Acest stat-major fără trupe era în imposibilitatea de a respecta legea mănăsti¬rească, a tăcerii şi a reculegerii, care ar fi tre¬buit să caracterizeze starea monastică. Cum finanţele abaţiilor nu reuşeau să acopere ne¬voile cele mai elementare ale locuitorilor lor, superiorii erau siliţi să închidă ochii în faţa infracţiunilor la regula sărăciei personale. în colectivităţile masculine, se acorda — contra plată — autorizaţia de a trăi în afară, de a solicita posturi de paroh şi chiar beneficii" (Francis Rapp). Inspirate de exemplul alsacian, aceste observaţii sunt valabile şi pentru multe alte regiuni. Iată o comportare cu consecinţe deosebite: dormitorul, care ar fi trebuit să se mfăţişeze ca o încăpere , austeră, atent încuiată searâ de seară din ordinul sau sub suprave¬gherea superiorului şi mobilată doar cu sim-Ple saltele de paie aliniate pe jos, a fost ba îm-Pârţit în celule, în boxe, cu ajutorul unor pa¬ravane sau draperii, ba abandonat cu totul în 217 favoarea unor camere (camerae) sau cămăruţe (camerulae) în care călugării dormeau singuri sau câte doi, trei sau patru.

Fig. 20. Plan al unei case de călugări char-trezi. A. galerie; B. pri-muj culoar; C. prima sală, încălzită; D. chilie, cu un pat şi trei obiecte de mobilier; E. orato¬riu; F. loc de plimbare acoperit, în capăt cu latrinele
78

Tot în Anglia sunt semnalate mănăstiri cu geamlâcuri, în spatele cărora se află mici chilii „de studiu" plăcut împodobite cu lambriuri, in¬firmerii cu odăi individuale pentru călugării bătrâni sau bolnavi; locuinţe, mai bine spus apartamente, rezervate nu doar abatelui şi sta¬reţului, ci şi principalilor slujbaşi mănăstireşti; 218

camere atribuite călugărilor deţinători de grade universitare sau în curs de a le obţine. Nu e deci nimic de prisos în ordinul cate¬goric care a urmat inspecţiei făcute într-o mă¬năstire engleză, în secolul al XV-lea: „Se va mânca şi bea într-un singur local, călugării se vor ruga şi-l vor sluji pe Dumnezeu într-un singur paraclis [...], se va renunţa cu totul la orice încăpere privată, la camere şi apar¬tamente individuale". E desigur ispititor — în legătură cu răspân¬direa aproape pretutindeni a unor obiceiuri tât de manifest contrare statutelor bine sta¬bilite ale unei vieţi monahale — să vorbeşti de decadenţă morală şi spirituală, de indisciplină progresivă din partea unor călugări fără voca¬ţie, prea ataşaţi de propriul confort şi prea în¬clinaţi să înfrîngă regula sub cele mai diverse pretexte. Cu toate acestea, trei observaţii pot fi avansate: a) Tendinţa de a eluda constrângerile vieţii comun n-a aşteptat „criza" sfârşitului de Ev Mediu pentru a se manifesta. In istoria or¬ dinelor religioase, .,.declinul" a fost aproape întotdeauna precoce, iar slăbirea fervorii ini¬ ţiale s-a manifestat uneori chiar înainte de dis¬ pariţia pionierilor. . . b) Orice generalizare ar fi abuzivă; au fost desigur mănăstiri consecvent credincioase nor¬ melor oficiale, cum-ar fi — se pare — stăreţia dominicanelor din Poissy, după mărturiile Christinei de Pisan. Aici, vorbitorul rămânea terenul obligatoriu al întâlnirii dintre exterior Şi interior, iar dormitorul, aşa cum i-a fost pre¬ zentat ilustrei scriitoare şi suitei ei (dar băr¬ baţii fuseseră de data aceasta cu desăvârşire îndepărtaţi din acest loc prin definiţie privat), Părea să se supună pe deplin bunelor reguli: -Dar mai vor / Să ne arate tloamnele, multe *a număr / Iatacul lor, aşa cum l-au orânduit / Şi frumoasele paturi din chingi / Ni le-au ară'a*. / Dar în acest loc bărbaţi n-au intrat /Şi-a.U tost siliţi să plece / De astă dată", 219 c) Poate că în primul rând evoluţia gene¬rală a spiritualităţii a fost cea care a favorizat şi într-o oarecare măsură a făcut legitimă atri¬buirea de camere individuale unor călugări, ca¬mere în care aceştia să poată desfăşura o muncă intelectuală, să se roage în singurătate şi chiar să doarmă. Se mai poate admite şi influenţa unor practici din anumite ordine cerşetoare, ca de pildă cel al Predicatorilor. într-adevăr, Sfântul Dominic, odată instalat la Toulouse, a pus să se construiască la etajul superior al mă¬năstirii celule pentru tovarăşii lui, ad studen-tum et dormiendum deşuper satis. Desigur, era vorba de spaţii meschine: lungimea odăiţei dacă depăşea culcuşul, lărgimea era de abia 1,50 m. Dar măcar fiecare frate era singur. Cu timpul, dimensiunile celulei s-au făcut mai generoase, de n-ar fi decât pentru a îngădui instalarea unui pupitru de lucru: în mănăstirea Sant-Eus-torgio din Milano, pereţi din zidărie uşoară au înlocuit despărţiturile din lemn, dar trebuia ca dispunerea lor să permită acelui circator, care străbătea via centrală din dormitor, să poată vedea fără dificultate, dintr-o privire, pe fraţii aşezaţi, studioşi, la pupitre sau întinşi pe paf, cuminţi. Doar profesorii (lectores actu agentes) aveau dreptul Ia o cameră propriu-zisă, com¬plet închisă şi de altfel situată de cele mai multe ori în alt sector al mănăstirii. La sfârşitul Evului Mediu, a renunţa la 'dor¬mitorul comun a devenit un reflex destul de obişnuit, în fundaţiile pioase şi filantropice cel puţin. în spitalul din Ewelme, William de La Pole, fondatorul lui, socotea că rezidenţii tre¬buie să dispună ,,de-un loc al lor [. . .], adică o căsuţă, o celulă ori o cameră, cu sobă şi alte necesităţi, în care fiecare să poată mânca, bea şi să se odihnească".

79

La colegiul Dainville din Paris, în 1380, o i cameră e prevăzută pentru doi şcolari, dai" aceştia nu pot scăpa de controlul profesorului-' „Zi şi noapte, pânâ la culcare, camera nu se va închide de către nici unul dintre ei, pentru ca profesorul sâ poată cât mai uşor şi la orice oră pătrunde la ei daca. doreşte şi pentru ca elevii, în schimb, să-şi înteţească zelul pentru studiu şi să se teamă a se lăsa pradă chiulului şi re¬lelor moravuri. Dacă va socoti necesar, profe¬sorul va putea avea cheia fiecărei odăi". K în 1443, statutele de la King's College (Cam-ridge) prescriu o cameră pentru doi sau trei fellows (socii), cu tot atâtea paturi şi cu un colţ de lucru (loca ^studiorum). Bineînţeles, nu e încă regimul camerei individuale, considerată poate prea costisitoare sau prea liberală, dar suntem departe de dormitorul comun, de sala de studiu suprapopulată: această soluţie de compromis se înţelege de altfel mai uşor dacă se observă că cel mai avansat dintre fellows „ca maturitate, discreţie şi ştiinţă" dobândeşte o autoritate asupra colegului sau colegilor săi. E semnificativ faptul că personajul princi¬pal din Povestea morarului de Chaucer, stu¬dentul sărac Nicholas, găzduit la Oxford în casa unui dulgher, se bucură de camera sa proprie, „singur, fără nici o companie". La mijlocul secolului al XVI-lea, juristul Hermann von Weinsberg, din Koln, se înduio¬şează amintindu-şi de camera pe care cu două¬zeci de ani în urmă tatăl lui i-o încredinţase lui şi numai lui, sus, la cel mai înalt nivel al . casei părinteşti: B „în legătură cu o odăiţă, studiolo-ul meu. Când, în 1529, tatăl meu a pus să se con¬struiască clădirea, două cămăruţe, una deasu¬pra alteia, au fost construite lângă odaia cea mare. Am intrat în posesia celei mai înalte dintre ele, tatăl meu a pus să se facă o fe¬reastră şi o uşă care se pute^ închide cu cheia. Am urcat în această cămăruţă o mescioară, un scaun, un tablou şi mi-am înjghebat studiolo-ul; cărţi, sertare, hârtie, mapă de scris etc. şi tot ce-am adunat am dus acolo sus; mi-am făcut Şi un altar şi am aşezat pe el ce s-au îndurat ceilalţi să-mi dea. Totul încuiat, ca nimeni să nu poată intra, decât vărul meu care-mi era şi 221

col eg

pATUl tot «i J453, Jean J^.d«cursuriie I mm ?1 P«*c ffieaS?c?. este ,.DU?', *nco]o rf„e ^«"

^ de

i 222 care

80

acoperă patui 5""

franghieri jnb-n e corzile erau ^-Se miere cu chieCh ?J e ne ri sau conm în acel w 3' gi0ria H?* se a§e2; /S Se «Punea ol^ingSfsSa a»

Meni tre, 224

serjul, postavul de lână sau mătase, tapiseria, ba chiar şi stofa căptuşită cu blană. Exista în realitate o întreagă ierarhie a paturilor, întâi în funcţie de dimensiunile lor.-se cunosc paturi de un lat şi jumătate, de două şi până la trei laturi, cuverturile şi cearşafu¬rile acestora având în aceste cazuri, în general, o jumătate de lat în plus. Pe urmă în funcţie de natura saltelei, de numărul şi calitatea cearşafurilor şi cuverturilor, de prezenţa ori absenţa unei perne-puişor suplimentare. In al treilea rând, în funcţie de lemnărie: unele paturi erau lipsite de un cadru de lemn; altele se sprijineau pe unul rudimentar; altele, dim¬potrivă, pe o mobilă sculptată cu îndemânare, în fine, erau paturi cu baldachin şi perdele, în vreme Ce altele, judecând după listele de so¬coteli, inventare, miniaturi, nu aveau deloc. De-aici şi preţurile estimative extrem de va¬riabile, mergând, pentru un pat, de la câţiva bani la câteva zeci de livre. La sfârşitul seco¬lului al XV-lea, la Paris, un pat de 60 de bani „parizieni" (3 livre) trecea drepfc dintre cele mai comune. Trebuie lăsate deoparte culcuşurile ascetice din mănăstirile ataşate spiritului de sărăcie şi penitenţă. în aceste cazuri, paturile erau sim¬ple de tot; fără perdele şi mai cu seamă fără aşternuturi şi, în locul unei saltele moi şi căl¬duroase din puf, aspre mindire de paie sau saltele din lână grosolană recunoscute ca in-confortabile. înnoptând la mănăstirea Grande Chartreuse în 1517, Beatis deploră faptul că şi el şi superiorul său, cardinalul de Aragon, au fost siliţi să doarmă ,,pe mici paturi de paie, fără cearşafuri, cu piei grosolane de oaie drept învelitoare". Revenit din cruciadă, Ludo¬vic al iX-lea, din spirit de mortificare, a re¬nunţat la patul de puf pentru a se mulţumi cu o scândură acoperită -cu o saltea subţire de bumbac. . Paturile mănăstireşti puteau arăta frumos fiind totuşi a.usţere. Astfel, în dormitorul stăreţiei de la Poissy, călugăriţele — scrie Chris-tine de Pisan — dormeau îmbrăcate, fâră aş¬ternuturi, pe o saltea de lână aspră şi nu de puf, ceea ce nu împiedica acoperirea patului cu elegante tapiserii: „Dacă nu poartă cămăşi sau alte rufe / Se culcă noaptea fără cuverturi cu franjuri / Ci pe saltele / Acoperite cu fru¬moase covoare de Arras/ Cu grijă rânduite, dar nepotrivite / Căci sunt tari şi umplute cu câlţi, / Şi aşa acoperite dorm noaptea acele doamne obosite / Care se scoală ca bătute / Dimineaţa [... ]".

81

Către mijlocul secolului al XlV-lea, în le¬prozeriile şi spitalele Parisului, se pare că patul bolnavului nu comporta nici cadru, nici perdea, ci numai o saltea, o pernă, o pereche de cearşafuri şi o cuvertură. Alte stabilimente spitaliceşti se arătau mai mărinimoase, sau poate mai judicioase, prevăzând două pături vara şi trei iarna. Pentru minerii din mina de la Cosne, din Lyonnais, angajaţi de Jacques Coeur, inventa¬rul alcătuit cu prilejul procesului (1453) men¬ţionează două categorii de paturi: prima pre-, vedea o saltea şi o pernă din pene, două cear¬şafuri şi două pături; a doua, doar o saltea de lână proastă şi o singură pătură. In pri¬mul caz costul e estimat la 20, 30 sau 40 de bani; în celălalt, la 10 bani şi chiar mai puţin. Oricum, nici vorbă de lemnărie sau perdele. O celebră miniatură de Jean Bourdichon reprezintă pe un biet calic — simbol al sără¬ciei — în patul lui: o pereche de cearşafuri zdrenţuite, o saltea de paie peste câteva' scân¬duri rare, o pătură prăpădită cu găuri, din care ies două picioare, unul bandajat, celălalt într-un nădrag rupt.. . La sfârşitul secolului al XV-lea, bucătarul episcopului din Senlis era neîndoios mai fa¬vorizat, având un pat de doc, un sul din pene, un aşternut, o' plapumă şi o cuvertură din stofă de lână cenuşie (totul evaluat la 40 de bani i.Parisis"). 227

în 1403, Colin Doulle din Conches, în Normandia, executat pentru greşelile lui, lasă „un pat, adică saltea şi sul umplute cu lână proastă, o pătură veche şi uzată din postav roşcat şi două perechi de cearşafuri de cânepa". Toate acestea fiind vândute la licitaţie, suma obţinută va fi de 40 de bani de Tours. Perrette La Havee, burgheză pariziană, vă¬duva unui bărbier al regelui, dispunea, către 1460, de un pat mult mai impozant, de inspi¬raţie ■— dacă nu de stil — seniorială. Aşter¬nutul era din pânză de in, perna din puf, sal¬teaua şi alte perne îmbrăcate'în doc de Flandra şi un baldachin şi două perdele de pânză în-văluiau acest culcuş de 1,80 m pe 2,10 m. Costul se ridică de această dată la 8 livre 6 bani 8 di¬nari „parisis"*. O treaptă mai sus în somptuozitate: în „camera lungă" din' castelul de la Thouars, în care tocmai murise, în 1470, Louis de Am-boise, se află, atunci când se face inventar după deces, un mare pat cu trepte, cu saltea, sul, învelitoare albă de lână, cuvertură şi ^gar¬nitură"; şi, de asemenea, un baldachin dintr-o tapiserie cu motiv peisagistic, plus o broderie (altfel spus, un tresdos, o draperie la capul pa¬tului) şi trei perdele de pânză albastră. Ace¬leaşi materiale, aceeaşi decoraţie pentru patul alăturat, şi el prevăzut cu baldachin. Mai există şi un pătuţ mobil sub cel mare. In fine, pe pereţi sunt întinse cinci piese de tapiserie, care, împreună cu tapiseriile de la cele două paturi, formează un ansamblu perfect omogen, într-adevăr, în cea de-a doua jumătate a Evului Mediu (primele exemple în acest sens datează din secolul al XlII-lea), baldachinul, 1 perdelele, draperia de la capul patului, cuver¬tura şi tapiseriile murale puteau constitui un ansamblu decorativ. Astfel arăta „camera", care, fără prea mare caznă, se monta şi de* In vremea respectivă, 4 livre parisis —5 livre toumois. Acelaşi raport pentru bani şi dinari, (n. tr.) ?28 monta, se aşeza într-o ladă, se strângea în dulapuri sau în garderobe şi, când se decolora sau se, demoda, sfârşea în vreun pod. Decor mobil, portabil, în perfectă armonie cu obiceiu¬rile timpului care cereau celor sus-puşi necon¬tenite deplasări. Camere de un lux uluitor au fost croite, ţesute, confecţionate în secolele al XlV-lea şi al XV-lea. Dintre nenumăratele exemple pe care ni le oferă documente mai ales contabile, ne vom mărgini' a menţiona aici camera — nici măcar cea mai extravagantă — care a însoţit-o pe Caterina de Burgundia, în 1393, când, prin căsătorie, a intrat în familia de Habsburg: „O cameră de satin albastru brodat cu stema Doamnei de Austria, împodobită cu un balda¬chin, un spătar, cu cuvertură, cu draperii de mătase, zece perne din acelaşi material, brodate cu armele aceleiaşi Doamne şi, respec¬tiva cameră, împodobită cu o cuvertură de pat ţesută cu dublă urzeală, cu patru covoare ce acoperă pereţii, cu un aşternut, cu un cufăr şi şase perne de lână, brodate cu însemnele de mai sus, şi cu trei covoraşe în jurul patu¬lui, şi cu o cuvertură din postav albastru îm¬blănită". E de la sine înţeles că o cameră atât de fastuoasă, de completă, era o excepţie. Un caz rarisim, din punct de vedere statistic. Dar un caz de referinţă, servind drept model. în urma unui fenomen clasic de difuzare, de înrâurire, anumite interioare strict burgheze au vădit preocupări decorative de necontestat, cuprin¬zând tapiserii, covoare „pufoase" (pe pereţi, pe mobile şi chiar pe jos), pânzeturi şi mătăsuri, perdele în jurul patului, ba chiar şi la feres¬tre, perne şi huse îmbrăcând bănci (banquiers). Iată în ce cameră a murit la Paris, in 1438, Pierre Cardonnel, canonic la Notre-Dame. Cele două paturi existente aici sunt acoperite °u câte o cuvertură albă brodată, cel al de¬functului având în plus un baldachin, o dra-Perie la cap şi trei perdele de pânză albă. Pe 229

82

perete, trei ţesături de un roşu închis, una având în centrul ei un cerb alb şi presărată cu trandafiri albi. Un decor alb-roşu care trebuie să fi fost de efect. Trebuie totuşi să ne închipuim o mare ma¬joritate de paturi fără perdele, nici măcar mo¬deste, chiar fără cadru de lemn: „culcuşuri sărăcăcioase, saltele de paie meschine", aşezate direct pe jos sau pe scânduri sumar asamblate, pături peticite, rărite, prea subţiri sau prea puţine ca să ţină cald. Numărul de paturi într-o locuinţă era, fi¬reşte, corespunzător dimensiunii ei, resurse¬lor ocupantului sau ocupanţilor ei, importan¬ţei întregii gospodării. Putea să meargă de la un singur culcuş la câteva zeci. întreprinderea minieră a lui Jacques Coeur, din Cosne, cu numeroasele ei clădiri, număra mai bine de cincizeci de paturi; din păcate, nu se cunosc 1 efectivele angajaţilor şi muncitorilor cărora le erau destinate. La castelul din Madic, la fi¬nele secolului al XV-lea, se găseau 31 de pa¬turi, plus 35 de saltele. Interogat de procurorul Dauvet, intendentul lui Jacques Coeur de¬mară că în „casa mare [din Bourges erau] cam XV ori XVI paturi, dintre care erau unele mari, frumoase şi bune". Datând din 1525, in¬ventarul după decesul lui Pierre Legendre, trezorier al Franţei, înşiră vreo douăzeci de paturi, jumătate culcuşuri şi jumătate saltele, în general răspândite două câte două (un cul¬cuş şi o saltea) în camerele şi în garderobele din locuinţa pariziană de pe strada Bour-donnais. La ţară, conacul său din Alincourt număra vreo treizeci, cel din Garennes aproape douăzeci. Pierre Legendre, în cele trei rezidenţe principale ale sale (mai avea şi altele, dar erau aproape goale), dispunea deci de vreo 70 de lo¬curi de dormit, fără a mai socoti cadrele de lemn care, fără saltele, nu foloseau. în 1542, castelul de la Thouars, cu cele patruzeci de în" căperi ale lui, număra cam tot atâtea paturi. 230 incluzând două leagăne în odaia doicilor şi mai multe paturi de campanie. Nu că s-ar fi dormit în mod normal în toate camerele. Să nu vorbim de beciuri, pivniţe, poduri, galerii, magazii. Dar, cu rare excepţii, nu se aflau paturi nici în bucătărie, nici în cămară, nici la tejghea, nici în birou, nici mai ales în sală. Paturile'erau în camere (se şi vor¬beşte ocazional de „camere de culcare") şi în anexele acestor camere (garderobe, chiar de¬barale), de asemenea şi în anumite încăperi de serviciu, în grajduri mai ales, probabil pen¬tru a preîntâmpina furtul cailor. în general, se admite că, în Evul Mediu, un singur pat putea primi nu numai, cum ar fi firesc, un cuplu căsătorit, dar şi pe copiii lor, tineri ori mai puţin tineri, precum şi fraţi şi surori, prieteni, slugi în serviciul aceluiaşi stăpân, străini puşi întâmplător în situaţia de a împărţi camera cu ei. Constatarea nu e in¬exactă: bărbaţi implicaţi în războaie, şcolari, bolnavi, oameni săraci care sunt nevoiţi să doarmă mai mulţi. în acelaşi pat, iată ceea ce ne demonstrează pe larg documentaţia atât scrisă, cât şi iconografică. Patul cel mare care e doar matrimonial, ci familial nu este un mit (a se vedea miniatura din Cartea de rugă¬ciuni a Jeannei de Franţa). Totuşi, să obser¬văm că exista preocuparea de a se evita această promiscuitate, din raţiuni de confort, de igienă, dar mai cu seamă de morală. în tratatul său împotriva desfrâului, Jean Gerson scrie: ,,Placă Domnului să se obişnuiască în Franţa copiii să fie culcaţi singuri în pătuţuri, fie ei fraţi ori surori, aşa cum e obiceiul in Flandra". Regula patului individual era respectată în cele mai multe mănăstiri şi chiar în anumite colegii. Această preocupare exista şi în spitale, astfel la Hotel-Dieu, în Paris, unde surorile se plân¬geau că erau silite să culce „copii mici, atât fetiţe cât şi băieţei, împreună în diverse paturi Primejdioase, în care muriseră alţi bolnavi contagioşi, din cauză că nu există paturi spe-

ciale pentru aceşti copii, ci sunt culcaţi câte 'şase, opt, IX, X şi XII într-un pat, atât la căpătâi cgt şi la picioare". Era recomandat in aceeaşi instituţie ca, în măsura posibilului, „bolnavii gravi să fie aşe¬zaţi fiecare separat într-un pat". Gu alte cuvinte, a se culca la grămadă era socotit un efect al penuriei. Toţi cei ce-şi pu¬teau permite înţelegeau să fie singuri în patul lor, ori măcar să-şi aleagă persoana alături de care să se odihnească. în schimb, noaptea, a te despărţi de valetul de cameră, de şambelan, de cameristă, de în¬soţitoare sau de jupâneasă nu era neapărat de dorit. Aceste slugi intime dormeau pe sal¬tele chiar în camera stăpânului sau se insta¬lau in garderoba imediat învecinată sau ocu¬pau cu toţii o odaie, tot vecină. In cutare castel, de exemplu, se specifică, imediat după camera Doamnei, cea a „fetelor Doamnei" (la Madic). Şi,în castelul din Rouen, în 1436: „în acea că¬măruţă stau domnişoarele nevestei numitului căpitan". Antonio de Beatis notează că, în Picardie, spre deosebire de Germania unde se înghesuie cât mai multe paturi, camerele din hanuri conţin doar un pat pentru stăpân si*, I unul pentru valet. Commynes aminteşte în Memoriile lui că i s-a întâmplat, când era şam¬belan al ducelui Carol de Burgundia, să doarmă în camera acestuia. Oricum, favoritul unui rege, al unui om cu vază, împărţea cu regula¬ritate camera cu protectorul său. Şi, în Le Menagier- de Paris, iată ce recomandă blajinul om cumsecade tinerei lui soţii: „dacă aveţi fete ori cameriste între XV şi XX de ani, pentru că la această

83

vârstă sunt proaste şi nu cunosc deloc lumea, să le culcaţi alături, în garderobă sau cameră, adică unde să nu fie lucarnă nici fereastră joasă spre stradă". Se înţelege de aici că această dependenţă continuă nu surâdea tuturor slugilor; cât de¬spre stăpâni, avându-le alături în mod con¬stant, pe lângă exercitarea unui control moral. ei căutau să dispună de o prezenţă şi de sef-vicii de fiecare clipă. Opere de ficţiune, cum ar fi O sută de noi povestiri, zugrăvesc bine această coabitare permanentă între stăpâni, familie şi servito¬rii „privaţi". E adevărat că stăpânul putea, când socotea oportun, să-i îndepărteze pentru o vreme şi sâ-şi regăsească intimitatea tră¬gând perdelele în jurul patului său. DECORAflA Şl LOCURILE DE RETRAGERE Anumite texte ale timpului se complac în a înfăţişa casa ca o lume bine închisă, în inte¬riorul căreia se afirmă, fără a fi împărţită şi în deplină francheţe, autoritatea aproape senio¬rială a intendentului. Le Menagier de Paris recomadă cititorilor ca, la sfârşitul zilei, după stingerea focurilor, să încuie cu grijă uşile exterioare şi să dea cheile în păstrare unei persoane de încredere — Agnes beghina ori Jean intendentul — „pentru ca nimeni fără voie să intre ori să iasă". Căutând sâ-i descurajeze pe contemporanii care aspirau să devină curteni (curiaux), Alain Chartier declară că nimic nu e mai de preţ ca o viaţă indepen¬dentă în propria-ţi căsuţă: „De când uşiţa ta e închisă, nu intră altul dacă nu-ţi place". „Casa e sigură,- dar s-o încui", scrie Francois Villon. Şi cu toate acestea,.spaţiul interior al casei nu se prezintă ca un tot omogen, nediferen¬ţiat, mai ales de la un anumit nivel în sus. Se discern poli diverşi ai vieţii sociale ori par¬ticulare, ai activităţii domestice ori profesio¬nale. Sunt locuri încălzite şi locuri neîncăl¬zite (sau — şi nu e acelaşi lucru — care se pot încălzi şi care nu se pot încălzi). Printre cele dintâi, se numără bineînţeles bucătăria Şi camera stăpânului, apoi, în mod mai puţin sistematic, mai neregulat, alte camere, ca şi sala. Să ne gândim şi la sălile încălzite din 233

mănăstiri. In Germania, iarna, erau odăi, în¬călzite în permanenţă (Stube, sobe), aşa cum semnalează un pasaj din Cartea descrierii ţi¬nuturilor de Gilles le Bouvier, zis şi He"raut Berry (mijlocul secolului al XV-lea): „Pentru frigul care bântuie în Germania iarna, au sobe care încălzesc în aşa fel că stau la cald în ca¬merele lor, şi acolo iarna oamenii de meserie îşi fac treaba şi-şi ţin nevestele şi copiii şi nu trebuie deloc lemn ca să le încingă. Şi nobilii şi războinicii şi alţi oameni fără ocupaţie se află de asemenea acolo ca să joace, să cânte, să bea şi să mănânce şi să-şi petreacă timpul, căci ei nu au câminuri". Comentariul lui Gilles le Bouvier suge¬rează că în Franţa practica era foarte diferită: multe căminuri, aprinse fără îndoială cu inter¬mitenţe, dar în stare să încălzească odăile pen¬tru cei care veneau din exterior, rebegiţi de frig şi uzi de ploaie, dar şi o mai redusă con¬centrare a persoanelor care populau casa. Soba *nu era totuşi necunoscută, cel puţin în Franţa de Est (Provenţa, Savoia, comitatul Burgun-diei), în secolul al XV-lea, ea a fost introdusă intenţionat şi în alte părţi, ca în minele lui Jacques Coeur şi în unele castele ale regelui Rene", care a recurs în acest scop la specialişti din Germania. Printre încăperile care (în afara unor excepţii) nu se încălzeau, erau cămara, prăvă¬lia, camera de studiu şi capela. Tot Georges dela Tremoille, în 1475, când hotărăşte, pentru rugăciunile sale în singurătate, construirea unui paraclis în castelul său de la Rochefort-sur-Loire, prevede o mică instalaţie de încăl¬zit picioarele (petit chaufepie) pentru a com¬pleta confortul acestei încăperi în întregime lambrisate/ Se mai recurgea şi la şofrete, la aşar-numitele braseros uşor de transportat dintr-o odaie într-alta, după nevoi: speyrogadoria în Pro¬venţa, fouiers sau fouieres din fier sau aliaj în Franţa de Nord. ■ 234 Altă distincţie care se adânceşte, prelungind de altfel o practică anterioară: sala opusă ca¬merei. Se înregistrează totuşi o evoluţie. Sala, în ciuda dimensiunilor sale, a decoraţiilor (amintim sălile eroilor şi eroinelor legendare prin vitejie, din castelul Coucy, celebrate de Antoine Ăstesan), manifestă tendinţa de a sn transforma într-un fel de anticameră. Să spu¬nem un hol în accepţiunea actuală a termenu¬lui, o sală a paşilor pierduţi. Şi din nou Alain Chartier ne poate călăuzi când spune: ,,Sala unui mare prinţ e de obicei infectă şi încăl¬zită de respiraţia oamenilor, uşierul dă cu varga peste capetele celor care se află în ea, unii intră cu forţa şi alţii se străduiesc să le ţină piept", toate acestea în aşteptarea deschi¬derii uşii prinţului (l'huis du retrăit). O primă măsură a fost dublarea sălii. O sală comună şi marea sală; ori sala de jos, cu rol de sală de aşteptare, şi sala de sus, servind re¬cepţiei, cum de pe atunci se spunea. Dar mai ales camera însăşi a fost cea care s-a dublat, dând naştere camerei propriu-zise (de retra¬gere sau de culcare) şi camerei oficiale, numită camera de ceremonie. Trona

84

aici, gol şi majes-tuos, patul de ceremonie. Tânăra mireasă, în- ~ tr~una din cele. O sută de noi povestiri, pătrunde mai întâi în „marea sală a casei" soţului ei, apoi „în camera- de ceremonie, bine îmbrăcată în frumoase tapiserii", încălzită de un „fru-nios foc mare", cu o „frumoasă masă întinsă" pe care o aşteaptă un „prânz frumos", în timp ce se înfăţişează ochilor ei „frumosul bufet încărcat de vase". Camera de ceremonie este mixtă: este pu¬dică, dar aparţine şi intimităţii casei, nu ori¬cine e admis, se pot etala fără risc bogăţiile ei, Juxul argintăriei, profuziunea de tapiserii. Căci sfârşitul Evului Mediu este prin ex¬celenţă o perioadă când sunt la fel de necesare 11 etalarea fastului, şi cea a puterii: de aici şi expresiile cai de ceremonie, săbii de ceremo235

nie, aşternut de ceremonie, mobilă dfe cere¬monie. în fine, al treilea pol al casei: camera stă¬pânului, pe care ne-o putem închipui, în ma¬niera lui Gilles Corrozet, „foarte luminoasă şi pătrată" sau „bine căptuşită şi curată, cu ta¬piserii, geamuri, împletituri". „Camere fru¬moase, bine căptuşite, închise cu geamuri, îm¬podobite cu paturi, tapiserii şi alte lucruri", scrie de pildă Jean de Roye. De asemenea, evocarea unui confort desăvârşit sub pana lui Eustache Deschamps: „Calde camere îmbră¬cate de sus până jos, / Cu uşile închise, ferestre care nu scârţâie". In această cameră — ne încredinţează in¬ventarele — se păstrau giuvaerele şi argintă¬ria, actele cele mai importante (socoteli, creanţe, obligaţii, scrisori), în cufere de lemn, pe poliţe, în sipete, mici ori mari, din stejar, chiparos, uneori cu ferecaturi, dar întotdeauna încuiate cu grijă. In imediata vecinătate, ca¬mera de studiu (numită câteodată secretă), bi¬roul privat de negustorie, paraclisul şi, bine¬înţeles, garderoba, privata (cu inevitabilul scaun găurit), şi, eventual, etuva. Acest an¬samblu definea perfect spaţiul intim, particu¬lar, zona în care te relaxai, te distrai (jocuri de cameră), îţi îngrijeai trupul şi sufletul, scriai: „Or, vrea iubitul să compună zisuri, balade,* / Scrisori tainice, mesaje secrete / Şi se re¬trage / Se închide în cameră, singuratic / Ca să scrie mai în voie şi mai cu tâlc", sună ri¬mele lui Alain Chartier. In mod normal, cuplul, bărbatul şi femeia, ocupa în comun acest spaţiu privat. Să nu ui¬tăm cu toate acestea că, după un model per¬fect realizat la nivel princiar sau regal (ca de exemplu la Hotel Saint-Pol, în Paris), înalta' aristocraţie separa frecvent în reşedinţele sale „apartamentele" doamnei ■— riscăm acest ana¬cronism — de apartamentele seniorului saU. în orice caz, atribuia fiecăruia camera şi gar" deroba proprii. 236 SENSUL UNEI EVOLUŢN în biserici existau o sumedenie de capele „pri¬vate", izolate printr-o împrejmuire de piatră, "de lemn sau printr-un grilaj de fier, având mobilierul lor propriu, odoare proprii şi desti¬nate unui individ, unei familii, unei confrerii. Locuri de rugăciune când mobile — miniatu¬rile le reprezintă ocupate de câte un om- cu stare, care se ţine deoparte când se roagă, la distanţă de curtenii şi slugile lui —, când fixe, din piatră, cu vedere de sus către altar, cu po¬sibilitatea de a privi asistenţa fără a fi văzut şi de a te retrage discret (astfel de „strane" aveau Ludovic al Xl-lea la Notre-Dame de Clery şi la Notre-Dame de Nantilly la Sau-mur, şi Jean Bourre la Plessis-Bourre). Bănci de biserică, rezemători, strane distincte pen¬tru îngenunchere, în Flandra ca şi în alte lo¬curi: o parte pentru bărbaţi şi alta pentru femei. In multe oraşe existau localuri afectate spe¬cial consiliului municipal (casă comună, pri¬mărie), săli pentru jocul cu mingea, chiar pen¬tru lupta ecvestră cu lancea. Terenuri împrej¬muite pentru întreceri cu arcul, arbaleta, în curând archebuza. Un hambar pentru artile¬rie, un turn pentru orologiu. Clădiri de folo¬sinţă exclusiv universitară (sala actelor, bi¬blioteca, la Orleans, de exemplu). Adevărate săli de clasă pentru şcolari (şcoala Saint-Paul, la Londra, descrisă de Erasmus la începutul se¬colului al XVI-lea). Câteodată, o bibliotecă pu¬blică (la Worcester şi la Bristol, în secolul al XV-lea). ~Un local pentru arhive, cum e sala Tezaurului Hrisoavelor, în palatul regal de la Cite, la Paris, la nord de Sainte-Chapelle. Hale compartimentate Şi utilate cu butuci de măce^ lârie. O dorinţă făţişă de a concentra, de a oom-3rima prostituatele într-un cartier, pe o stradă, într-o casă publică. Supravegherea băilor c°rnune. 237 > castelel„r ce]or lor celor mai „

85

spatiu -Renaşteri, , ? n{a cea S reî u că s^'.Dar CU 233

AFIRMAREA INDIVIDULUI SITUAJIA SINGURĂTĂŢII, SECOLELE XI—XIII Dorinţa de a fi singur: o promiscuitate necesară înghesuială, promiscuitate, uneori gloată — în perioada feudală, în marile locuinţe nu era niciodată loc pentru o singurătate individuală, poate doar în scurtul răstimp al morţii, al trecerii în lumea de apoi. Chiar când ieşeai din împrejmuirea domestică, o făceai tot în grup. Trebuiau să fie măcar doi şi, dacă nu erau înrudiţi, tovarăşii de drum se legau prin rituri ale fraternităţii, constituind pentru du¬rata deplasării o familie artificială. De îndată ce depăşeau vârsta de şapte ani, când se chema că pot fi socotiţi bărbaţi şi ieşeau din uni¬versul femeilor, băieţii aristocraţiei erau arun¬caţi în plină aventură, dar rămâneau, şi pen¬tru toată viaţa, în adevăratul sens al terme¬nului, înglobaţi, fie că slujeau pe Dumnezeu, fie că, şcolari fiind, se adunau sub conducerea unui învăţător; sau erau grupaţi într-o echipă cu structură asemănătoare, imitând gesturile conducătorului, ale patronului, devenit noul lor tată, urmândurl atunci când îşi părăsea casa ca să-şi apere drepturile cu arma, cu cuvân¬tul sau ca să hăituiască vânatul prin păduri. Odată isprăvită ucenicia, noii cavaleri îşi pri¬meau armele, în grup şi de această dată, în¬tr-un roi organizat ca o familie, fiul seniorului fiind de obicei învestit împreună cu fiii vasa¬lilor. Ei nu se mai despărţeau, asociaţi în glo¬rie ca şi în ruşine, chezaş unul altuia, ostatec 240 unul pentru altul. însoţită de servitorime şi adesea de clerici pentru rugăciuni, ceata lor alerga, indisociabilă, de la un turnir la altul, de la o dezbatere, o hărţuială la alta, afişân-du-şi coeziunea prin semne, culori sau un strigăt de raliere, devoţiunea camaraderească a tuturor îmbrăeându-l pe şef ca într-un veş¬mânt indispensabil de familiaritate domestică: adevărată casă itinerantă. Şi astfel, în socie¬tatea feudală, spaţiul privat apare în realitate dedublat, alcătuit din două zone distincte: una fixă, strânsă în jurul căminului, închisă; cea¬laltă deplasându-se în spaţiul public, la. fel de coerentă, marcând aceleaşi ierarhii, orânduită după aceleaşi proceduri de control. în interio¬rul acestei celule mobile, pacea, ordinea erau menţinute de către o putere de aceeaşi na¬tură, a cărei misiune era de a organiza apăra¬rea împotriva agresiunilor puterii publice, şi aceasta prin ridicarea spre exterior a unui zid invizibil tot atât de solid ca incinta casei. Puterea închidea, reţinea indivizii în interior, îi supunea unei discipline colective, reprezen¬tând o constrângere. Şi dacă viaţa particulară înseamnă secret, acest secret, prin forţa lucru¬rilor împărtăşit de toţi locuitorii casei, era fragil, repede descoperit; dacă viaţa particu¬lară înseamnă independenţă, şi această inde¬pendenţă era colectivă. Ancheta trebuie deci sa se încheie cu următoarea întrebare: se poate oare discerne, în secolele XI şi XII, în cadrul particularului colectiv, un particular onal? pe, {S Societatea feudală avea. o structură atât de eînchegată, elementele care o formau erau ■ţât de compacte, încât oricare individ ispitit să se desprindă din strânsa şi abundenta con-vivialitate, reprezentând pe-atunci intimitatea (Privacy), să se izoleze, să împletească în ju¬rul sau un gard protector, să se închidă în ?rppria-i grădină ferecată, era numaidecât lrilej ori de suspiciune, ori de admiraţie, so241

86

cotit sau un contestatar sau un erou, oricum plasat în sfera „straniului", care era — să fim atenţi la cuvinte — antiteza „particularu¬lui", într-adevăr, cel care s-ar fi tras deo¬parte, chiar de n-ar fi făcut-o cu intenţia deli¬berată de a face rău, sfârşea inevitabil prin a-l face, poate chiar împotriva voinţei sale, prin însăşi însingurarea care-l făcea vulnera¬bil atacurilor inamicului. Nu se expuneau în acest fel decât rătăciţii, posedaţii, nebunii: a rătăci de unul singur era, în opinia publică, unul din simptomele smintelii. O dovedeşte atitudinea adoptată faţă de bărbaţii şi femeile fără escortă întâlniţi pe drumuri: singuri se ofereau drept pradă; erai îndreptăţit să le iei tot; oricum, a-i reintroduce într-o comunitate, a-i reaşeza cu forţa într-un spaţiu ordonat, transparent, orânduit după voia Domnului, în care alternează zonele particulare şi cele de interstiţiu, publice, unde deplasările se fac în cortegiu, reprezenta o acţiune pioasă. Aşa se explică rolul jucat, în realitate ca şi în fic¬ţiune, de cealaltă faţă a lumii vizibile, şi anume întinderile necultivate, fără case şi gospodării, landele aride, codrii, aflate toate în afara legii, primejdioase şi atrăgătoare, unde întâlnirile pot fi insolite şi unde cine se aventurează riscă să se afle faţă-n faţă cu sălbaticul ori cu zâna. In aceste spaţii ale dezordinii, ale angoasei şi ale dorinţei îşi căutau un refugiu criminalii, ereticii sau cei pe care patima îi scotea din minţi, îi zvârlea într-o lume fără măsură. Astfel Tristan tră¬gând-o după sine pe Isolda cea vinovată, amândoi cufundându-se în sălbăticie, fără pâine, fără sare, în zdrenţe, prin culcuşuri im¬provizate din crăci. Dar când efectul filtrului, al „otrăvii" care-i ameţise s-a risipit, când şi-au revenit, gândul cel bun le-a poruncit să reintre în ordine, să părăsească straniul, adică izolarea. Reintrarea în lumea civilizată a mar¬cat pentru ei întoarcerea la particular, la curte, de fapt la existenţa gregară. 242 S-au reintegrat, dar înnoiţi prin încercarea trăită. într-adevăr, a înfrunta, cu ori fără voie, primejdia, adversitatea majoră pe care o reprezintă solitudinea, părea să fie pentru cei mai tari, pentru cei aleşi, ocazia atingerii unei trepte superioare. Pas cu pas s-a în¬dreptat astfel spre sfinţenie Godelieve cea în¬durerată, părăsită de bărbatul ei, lipsită de „companie" însă rezistând tentaţiilor prin gra¬ţia divină. Iar cel care, din proprie iniţiativă, alegea singur să se bată cu ticăloşii şi reuşea să-i învingă, obţinea un premiu, un premiu profitabil tuturor celor din familia de care o vreme se îndepărtase. Era soarta campionu¬lui triumfător într-un duel cu un singur ad¬versar, în câmp închis, a păcătosului care şi-a ispăşit greşeala prin ritualul penitenţei în deplină singurătate, a acelor femei care, . nesilite, au ales să trăiască în recluziune, ca de pildă cele două din Koln despre care s-a spus că ,,felul lor sfânt de a trăi răspândea în tot oraşul cea mai dulce boare de bună repu¬taţie". Era de asemenea soarta eroilor de romane, cavaleri rătăcitori, dar care se sin¬gularizau, nu prin nebunie, ci prin faptul că rătăceau singuri. Şi totuşi, dacă literatura de evaziune îşi extrăgea figurile exemplare din inevitabila convivialitate, nu era oare pentru că, în secolul al XH-lea, aceasta începuse să fie resimţită ca apăsătoare? A evada nu de¬venise oare visul din ce în ce mai frecvent al societăţii alese (la care se limitează — prin forţa împrejurărilor — prezentul studiu) şi tendinţa generală a civilizaţiei nu era oare de a desprinde treptat, dar irezistibil, individul din masa gregară domestică? Dorinţa de autonomie semnele evidente ale cuceririi unei autonomii Personale se înmulţesc în cursul secolului al •Kll-lea, adică atunci când se accelerează de243 contractarea economiei, când creşterea pro¬ducţiei agricole, prin dezvoltarea drumurilor, pieţelor, târgurilor, ajunge să transmită ora¬şului toate sistemele de control şi fermenţii de vitalitate, când rolul banilor devine capital în viaţa cotidiană, când folosirea verbului „a câştiga" se răspândeşte pretutindeni. Lăzi, si¬pete, pungi de bani sunt din ce în ce mai des menţionate în documentele de arhivă ale pe¬rioadei, resturi de chei datând de-atunci sunt descoperite cu ocazia săpăturilor, toate indicii ale unei voinţe făţişe de a strânge şi păstra pentru sine bunuri în mod firesc mobile, de a economisi şi prin aceasta de a fi mai puţin dependent de cei din jur. Libertate, iniţiativă individuală. Acestea se dezvoltă în sânul po¬porului, pe frontul defrişărilor şi în acele pe¬riferii urbane populate de traficanţi, de meş¬teşugari, dintre care unii se îmbogăţesc cu repeziciune. Nu mai puţin dinamic, ele se manifestă — să nu uităm — şi în sânul clasei dominante; se văd destui funcţionari caso adună rapid averi punânduşi experienţa ad¬ministrativă în serviciul prinţilor, destui ca¬valeri care adună bani cu pumnii, în serile de turnir, negociindu-şi capturile. Asemenea mişcare, mobilizarea iniţiativelor şi a avuţii¬lor, a suscitat o valorizare progresivă a per¬soanei. Aducez'ea în prim-plan a persoanei s-a fă¬cut simţită prin multe semne, cum ar fi ima¬ginile pe care această societate a căutat să le dea despre perfecţiunea umană. între 1125 şi 1135, s-ar părea că artiştii figurativi chemaţi să decoreze porticul de la Saint-Lazare din Autun, de exemplu, au primit de la cei care au conceput programul iconografic indicaţia de a renunţa la abstracţii, de a însufleţi fie¬care personaj reprezentat printr-o expresie personală; zece ani mai târziu, în grupul sta¬tuar de la intrarea regală, la»Chartres, buzele, privirile capătă întradevăr viaţă; ulterior, _ e rândul trupurilor, care se eliberează de hfe' 244

87

ratism; în fine, mult mai târziu, în ultima treime a secolului al XHI-lea, se păşeşte într-o etapă nouă, decisivă, când în sculptură irupe portretul, şi se urmăreşte asemănarea. Această lungă evoluţie a procedeelor plastice figurative e în perfectă sincronie cu toate modificările care se pot observa şi la alte niveluri ale edifi¬ciului cultural. în pragul secolului al Xll-lea se trece astfel, în şcoli, de la lecţia predată de un magistru la lecţia-dezbatere: o luptă orato¬rică, un duel, o confruntare între două per¬soane care rivalizează ca într-un turnir. Con¬comitent, o dată cu viaţa care pune stăpânire pe expresia statuilor-coloane, printre învăţaţii care meditează asupra textului Sfintei Scrip¬turi îşi face loc ideea, tulburătoare, că mân¬tuirea nu se dobândeşte numai prin participa¬rea la ritual, într-o pasivitate de turmă, ci se „câştigă" printr-o transformare a sinelui. E un îndemn la introspecţie, la explorarea pro¬priei conştiinţe, de vreme ce greşeala nu pare să mai rezide în faptă, ci în intenţie şi se pre¬supune că ea se cuibăreşte în intimitatea su¬fletului. Normele ordinii şi purificării morale se mută în interiorul fiinţei, într-un spaţiu intim care nu mai are absolut nimic comuni¬tar. Păcatele se ispăşesc prin căinţă, prin do¬rinţa de a se înnoi, printr-un efort de autodepăşire, raţional, susţine Abelard, afectiv, susţine sfântul Bernard, şi unul şi altul de acord asupra necesităţii amendamentului per¬sonal. Gândurile şi comentariile despre căsă¬torie formulate în şcolile urbane se dovedesc foarte paralele; ele reuşesc să acrediteze trep¬tat ideea că unirea conjugală se bazează pe consimţământul reciproc, că angajamentul per¬sonal al fiecăruia dintre cei doi soţi este mai presus de hotărârea colectivă luată în privatul gregar de către şefii familiilor. înflorirea autobiografiei, la începutul secolului al Xll-lea, este încă un simptom; Abelard, Guibert de Nbgent imită fără îndoială modele antice, dar aceste opere literare afirmă cu strălucire auto245

ANAHOREJU sfântul! 1 în

' La drept vorbind, interpretarea clunisianâ a hotărârii benedictine a condus la scurtarea tim¬pului de autonomie individuală în favoarea psalmodiei, act colectiv când comunitatea, in¬tonând la unison cânturile bisericeşti gregoriene, realiza un acord mai strâns. Totuşi, încă de la începutul secolului al Xl-lea, ca urmare a decompartimentăni lumii şi a incitării venind dinspre creştinătatea orientală, s-a propus o altă concepţie — faţă de cea propriu-zis latină a călugăriei, a lui Benedict de Nursia — anume aceea care predica singurătatea şi concentrarea particularului asupra persoanei. Propagându-se lent din peninsula italiană, apelul la luptă îm¬potriva demonului nu în condiţiile de securitate ale unor rânduri strânse, ci singur, din plin expus primejdiei, a sfârşit prin a invada întreg Occidentul în ultimele decenii ale secolului al Xl-lea. Asemenea dorinţă de a atinge perfec¬ţiunea în izolarea pustniciei l-a îndepărtat pe Robert de Molesmes de practicile de la Cluny. A ctitorit aşezământul Cîteaux. Cistercienii în¬ţelegeau să se întoarcă întru totul la prescripţiile sfântului Benedict; în consecinţă, au rămas cre¬dincioşi principiului vieţii comunitare. Au ţinut totuşi să se desprindă mai mult de tumultul lumii, retrăgându-se în spatele unei despărţituri mai etanşe, acea aureolă de păduri împrejurul fiecărei abaţii, păduri a căror integritate au apărat-o cu înverşunare; au pretins, în plus, măcar fiecărui şef de echipă să împingă şi mai departe schimnieia: dând exemplul, abatele ristercian se izola în timpul celei mai acute pri¬mejdii, noaptea, într-o celulă; el suia încă o treaptă a încercării, datoria lui fiind de a.veghea singur, la avanposturi. Cîteaux s-a oprit aici. Călugării chartrezi au mers mai departe: au alesnu numai retragerea într-un pustiu arid, printre animale sălbatice, în munţi — spaţiu simbolic al ascensiunii spirituale; dar au limitat, prin reguli stricte pentru toţi, viaţa în comun la perioade foarte scurte, câteva exerciţii liturgice, câteva prânzuri festive; în afara acestor epi248 soade, închis în liniştea chiliei proprii, călu¬gărul trebuia să se roage şi să lucreze ca un adevărat canonic, adică singur. Călugăria de tip chartrez reprezintă o formă mai puţin anarhică- a aspiraţiei la solitudine, a cărei amplificare a fost fulgurantă în anii de după convertirea sfântului Bruno: pretutindeni, poate mai numeroşi în Franţa vestică, sihastrii

88

s-au retras în zone de sălbăticie. Depăşind toate piedicile, trecând peste reticenţele episcopale, concepţiile eremitice au cunoscut un asemenea succes încât s-au infiltrat până şi în cenobitism. Foarte expresivă în această privinţă este ati¬tudinea abaţiei de la Cluny, unde rezerva faţă de individualism era ferm declarată (Guillaume de Volpiano îl denunţase ca pe o formă de or¬goliu: „Orgoliul ■— spunea el — s-a născut atunci când cineva a declarat că va rămâne re¬tras, secret şi nu va binevoi să vadă ori să vi¬ziteze pe fraţii săi"): în sfertul al doilea al se¬colului al XHlea, acolo s-a pregătit un loc pen¬tru experienţe limitate de anahoretism. Cei mai avansaţi dintre călugări au fost autorizaţi să se stabilească pentru o vreme în colibe aflate în mijlocul pădurii, departe de abaţie; abatelui Pierre Venerabilul îi plăcea să se retragă din când în când într-un a din ele. Izolare, deci, însă scrupulos dozată pe măsura forţei fiecăruia din aceşti atleţi ai mântuirii, căci neliniştea nu pierea. Sfântul Bernard o exprima, când se adresa — ce-i drept, unei fiinţe mai fragile —• unei călugăriţe, unei femei: „Pustiul, întune¬ricul codrilor şi singurătatea tăcerilor te îm¬boldesc din plin să faci rău [...], Demonul is¬pititor se apropie în deplină siguranţă". Şi Elisabeth de Schonau: „Unora le place singură¬tatea mai puţin în speranţa recoltării de fapte bune, cât pentru libertatea propriilor hotărâri", ■într-adevăr, care e graniţa dintre mobilul ana¬horeţilor ispitiţi de independenţă, ca Adam, cuprinşi de acelaşi orgoliu, şi mobilul acelor 249

mu «MWH fe SUB»

etalau, victorioşi, în mod public şi strălucitor, bravura lor singulară şi îşi culegeau singuri re¬compensa, şi ea singulară. Succese în mânuirea armelor, dar succese şi în dragoste. E cazul sa pătrundem pe terenul dragostei pentru a ajunge la corespondentul, în societatea cavalerească, al acelor colibe din pădure în care se retrăgeau, departe de fraţi, anumiţi călugări de la Cluny, la mijlocul se¬colului al XH-lea, pentru a ajunge la spaţiu] _ cel mai intim, privat, personal, câştigat şi ad¬judecat din teritoriul privatului colectiv. în bio¬grafia lui Robert Piosul, scrisă la începutul se¬colului al Xli-lea de călugărul Helgaud, acesta citează o anecdotă: Hugues Capet, în palatul său, îşi zvârle în treacăt mantaua peste un cuplu care făcea dragoste între două uşi; fireşte, actul sexual, cel mai intim cu putinţă, scandalos când nu e nocturn, trebuia neapărat să fie ferit de priviri, ascuns, în umbră, claustrat. Pentru că informaţiile pe această temă sunt rarisime, ne referim în acest sens la depoziţiile doamnei de Montaillou, B^atrice de Planissoles, făcute în faţa inchizitorului. Ea mărturiseşte a fi fost violată,- când soţul ei trăia încă, în plină zi, dar la adăpost, închisă în camera sa; văduvă şi in¬dependentă apoi în castelul său, într-o seară, la căderea nopţii, ascuns sub pat, o aştepta major¬domul, care, odată făcliile stinse, s-a strecurat pe furiş în aşternut în timp ce ea orânduia prin casă; a ţipat, şi-a chemat slujnicele care „dor¬meau alături, în alte paturi, în aceeaşi odaie" (după cum se vede, în întuneric, promiscuitatea nu constituia un obstacol); remăritată fiind, a cedat unui preot, ziua, însă în pivniţă, o sluj¬nică stând de pază; din nou văduvă, a ademenit alt preot, i s-a dat în vestibul lângă uşă, noap- . tea, iar când, ziua, fapta s-a repetat, a aşteptat ca fetele ei şi slujnicele să se fi depărtat. Aces¬tea erau condiţiile reale ale fornicaţiei în acele locuinţe suprapopulate, deschise: dragostea ili¬cită se acomoda destul de bine cu gregaritatea familială şi doar o patimă nebună precum cea ?52 lui Tristan şi Isolda putea îndemna la fuga spaţiul straniului, al nesăbuinţei. Dragostea pe care o numim de curte, la fine our, avea aceeaşi finalitate şi se desfăşura în aceleaşi locuri. Era totuşi un joc de societate, practicat în chip firesc în eadrul unui grup, cu reguli care se aplicau atât de strâns structurilor vieţii private domestice, încât căutarea iubirii putea trece drept una din procedurile de se¬lecţie şi de promovare individuale în concursul permanent găzduit de marea casă aristocratică. Totul se petrecea ca şi când stăpânul casei îşi delega doamna să aleagă pe cel mai bun, să izo¬leze prin opţiunea ei pe acest individ de restul grupului, ai cărui membri aspirau toţi să stră¬lucească în faţa ei; mai mult decât competiţia sportivă, dragostea cavalerească incita şi exalta dorinţa unei

89

autonomii personale în plină con¬fuzie comunitară, cu atât mai mult cu cât una din primele reguli ale jocului dragostei era obli¬gaţia păstrării discreţiei, a secretului. Amanţii trebuiau să se ascundă, să se izoleze împreună, nu pentru vreuna din fugarele împreunări de care vorbeam mai sus, ci pentru o comuniune de durată, prinşi ca sub un clopot nevăzut, ca într-o chilie tainică în plină cohortă a apropia¬ţilor, refugiu al dragostei necontenit amenin¬ţate de pizmaşi. Bine jucată, iubirea cavale¬rească era în mod necesar născătoare de inti¬mitate, impunea tăcere, comunicare prin semne, ca la Cluny: gesturi, priviri schimbate, culori arborate, embleme. Aşa cum sfinţii militari îşi ascundeau ciliciul, amanţii erau datori să-şi mascheze sentimentele. Când Tristan şi Isolda, revenindu-şi în fire, îl întreabă pe pustnicul Ogrin eum să se reintroducă în structurile so¬ciale, el îi sfătuieşte să se purifice mai întâi prin căinţă, remuşcare lăuntrică, să se angajeze ca de aici încolo să reziste oricărei ispite şi apoi, după revenirea la curte, să disimuleze pur şi simplu. „Pentru a înlătura ruşinea, şi a ascunde rŞ_ul, trebuie să minţi abil". Faţă de ceilalţi, Minciuna deci. Iar.pentru cei care n-au evadat 253 .

slobozi prin păduri, care au jucat public jocul, pe scena larg deschisă, în promiscuitatea ca¬merei şi a sălii, legea dragostei este sa tacă. Andre le Chapelain recomandă acest-lucru în tratatul său: „Cel ce doreşte să-şi păstreze iu¬birea intactă multă vreme trebuie să vegheze înainte de orice ca ea să nu fie divulgată ni¬mănui şi ţinută ascunsă de orice privire. Căci de îndată ce află de ea mai multe persoane, ea încetează să mai crească în mod firesc şi în¬cepe declinul". De aceea, „amanţii să nu-şi adreseze unul altuia semne decât dacă sunt siguri că nu li se întinde vreo cursă". Jocurile amoroase au instituit în sânul societăţii de curte structurile mai ferme ale replierii, silindu-i pe amanţi sa trăiască într-o solitudine în doi ocultă, ca şi cum n-ar exista nimic, învăluiţi într-un secret împărtăşit doar de ei, închişi într-o lume a lor pe care cei răi încearcă mereu s-o forţeze. Poate că aici, în rafinamentele relaţiei mascu-lin-feminin, în proba dificilă a discreţiei şi a tăcerii, se află sorgintea, în societatea profană de la sfârşitul secolului al XII-lea, a unei ma¬nifestări care va deveni pentru noi intimitatea. TRUPUL Imaginea trupului Prin ochi, săgeata dragostei pătrunde- până la inimă şi o aprinde. Schimbul de priviri — ori¬ginea oricărei pasiuni — şi, mai târziu, într-una din cele mai înalte faze ale progresiei iubirii, penultima etapă, etalarea — poate — de către iubită a goliciunii ei. Trupul surprins, .trupul exhibat: nesigura explorare a zonei celei mai intime din existenţa de zi cu zi a feudalităţii. pe care o întreprind, mă conduce la concentra¬rea atenţiei asupra individului faţă în faţă cu propriu-i trup şi cu trupul celuilalt. De la bun început trebuie precizat că ati¬tudinea faţă de trup era determinată de con254 cpţ dualistă care stătea la baza întregii re¬prezentări a lumii. Nimeni nu se îndoia că omul este alcătuit din trup şi suflet, că este împărţit între carne şi spirit. De o parte perisabilul, care e supus putrezirii, efemerul sortit să redevină pulbere, dar care e totuşi chemat să reînvie în ziua de apoi; de cealaltă, eternul, nemuritorul. De o parte, ceea ce e tras în jos de gravitate, de opacităţile substanţelor carnale; de cealaltă, ceea ce aspiră la perfecţiunea celestă. Trupul, deci, e socotit primejdios: tărâm al tentaţiilor, pulsaţii necontrolabile izvorăsc din părţile lui inferioare, în el se coc porniri rele, în mod con¬cret, prin degradare, boală, purulenţe, de care nici un trup nu scapă; asupra lui se aplică pe¬depsele de ispăşire şi expulzare a păcatului, a greşelii. Martor, trupul denunţă particularităţile sufletului prin trăsăturile lui specifice, culoarea pârului, a pielii, dar şi, în cazuri excepţionale, prin felul cum suportă ordalia, proba apei sau a fierului înroşit. Căci sufletul transpare în cor¬pul care îi slujeşte drept sediu. Trupul e perce¬put ca un înveliş, un habitaclu. Ca o casă. -Sau mai degrabă ca o curte, o împrejmuire. Scoarţă a unui spaţiu protejat, aşa cum e spaţiul do¬mestic înconjurător. Coborând în adâncul arti¬culărilor .structurilor, ancheta noastră pătrunde în sfârşit în deplina intimitate (privacy). Pentru a cunoaşte imaginea pe care oamenii timpului şi-o făceau despre corpul lor şi cel al altora, utilizez aici rezultatele unei importante cercetări întreprinse de Marie-Christine Pou-chelle asupra tratatului de chirurgie, compus în franceză, la Paris, la începutul secolului al XlV-lea, de Henri de Mondeville. Prin cuvin¬tele, comparaţiile pe care le foloseşte, textul furnizează într-adevăr cheile sistemului de sim¬boluri în care trupul era implicat nu numai pen-tru savanţi, dar şi pentru opinia publică, de vreme ce practicianul Mondeville pretinde a se referi la opiniile oamenilor de rând .şi la lim¬bajul lor. Apare foarte limpede că trupul era Perceput ca o locuinţă: interiorul său e numit 855

90

„domestic", exteriorul, „silvestru" şi opoziţia celor două epitete trimite evident la cei doi poli ai intrigii din romane, şi anume curtea şi codrul, i Curtea, da, căci această casă este vastă, com¬plexă tot cât o mănăstire sau un palat, şi există în sânul ei o ierarhie a spaţiilor: o parte nobilă, una de serviciu, despărţite printr-un perete ase¬mănător barierei care în societatea timpului se¬para pe muncitori de ceilalţi. Bariera despărţi¬toare, diafragma, izolează sectorul de jos. Prin natura lucrurilor, acesta trebuie guvernat, aser¬vit (de aici pornesc rebeliuni dintre cele mai periculoase), e lipsit de nobleţe, necioplit, repre- I zintă locul evacuării a tot ce e de prisos, nociv; ca în locuinţele senioriale, acest nivel inferior J are funcţii nutritive, alimentează organele aşe- I zate în zonele nobile, superioare, mai gingaşe şi care deţin cele două funcţii majore, puterea şi înţelepciunea. în fiecare din cele doua părţi, Mondeville recunoaşte câte un „cuptor", cel de 1 jos destinat să concocteze umorile nutritive, analog vetrei mari din bucătărie pe care fierb lent supele şi se pregătesc feluri ţărăneşti, în timp ce la nivelul superior străluceşte vesel un foc aprins pentru iluminaţii, pentru petreceri, inima, în care se operează, întocmai ca în bise¬rica din centrul spaţiului monastic, transferul materie-spirit şi de unde se desprinde, de sus deci, dinspre partea aerului, a focului, spiritul, prin distilarea umorilor. Bineînţeles, această casă e împresurată de o incintă, tot atât de rezistentă şi de neînlăturat cum este cea care înconjoară curtea domestică, învelişul trupului este astfel, în lumea oame¬nilor, cea mai profundă dintre împrejmuiri, cea mai secretă, cea mai intimă, şi interdicţii foarte riguroase împiedică ruperea ei. O casă întărită, va să zică, o fortăreaţă, o sihăstrie, însă necontenit ameninţată, asediată, pândită de Sa¬tana, aşa cum e şi refugiul Sfinţilor Părinţi din deşert. Trebuie în consecinţă vegheat asupra f acestui trup, în special asupra deschiderilor existente în zidul de apărare şi pe unde Ina. micul se poate infiltra. Moraliştii îndeamnă la pază în faţa acestor porţi şi ferestre care sunt ochii, gura, urechile, nările, pentru că sunt căile de pătrundere a gustului vieţii lumeşti, a păca- tului, a putregaiului: o neclintită vigilenţă deci, ca la porţile mănăstirii sau castelului. Reflectare a trupului lui Adam, dar inver¬sată, ca într-o oglindă (mai cu seamă în privinţa organelor sexuale, cu aceeaşi structură, însă în¬toarse, introvertite, mai secrete, deci mai parti¬culare, dar şi, ca orice lucru ascuns, suspecte), trupul femeii, mai permeabil la corupţie pentru că este mai puţin închis, solicită o pază mai atentă, şi supravegherea sa îi revine bărbatului. Femeia nu poate trăi fără bărbat, ea trebuie să fie supusă puterii unui bărbat. Anatomic, ea e sortită să rămână închisă într-o incintă supli¬mentară, să stea acasă, să nu iasă decât înso¬ţită, învelită într-o vestimentaţie mai opacă. în faţa trupului ei trebuie să se înalţe un zid, anume zidul vieţii private. Prin natura ei tru¬pească, femeia este silită să fie pudică, retrasă; trebuie să se ferească; mai ales să fie aşezată sub autoritatea bărbaţilor, de la naştere la moarte, căci trupul ei e primejdios. în primejdie şi totodată izvor de primejdii: prin el se dez¬onorează bărbatul, prin el riscă rătăcirea, prin această capcană cu atât mai periculoasă cu cât ,e mai aptă să seducă. Morala trupului Trupul făcea obiectul unei morale şi unei prac¬tici pe care istoricul le distinge cu greutate înainte de sfârşitul secolului al XHI-lea, pentru că arta, atât cât a supravieţuit, nu era pe-atunci decis realistă şi pentru că scrierile pe această temă maschează aproape tot. Principiul era că trebuie să-ţi respecţi trupul, de vreme ce acesta fste templul spiritului şi va învia, să-l îngri¬jeşti, dar cu prudenţă, să-l îndrăgeşti aşa cum, după Sfântul Pavel, soţii trebuie să-şi iubească 257

nevestele; păstrând o distanţă, cu neîncredere, căci trupul este purtător de ispite, ca şi femeia, împinge la dorinţă, pe alţii, dar şi pe sine. Ceea ce se evidenţiază în textele care ne informează cel mai bine — şi acestea sunt discursurile excesive ale specialiştilor rigorii, ideologii ecle¬ziastici — este tendinţa accentuată de a se teme de propriul trup, de a se detaşa de el, extremele ascetismului împingând până la a-l lăsa pradă verminei. Şi cu toate acestea, cel puţin în clasa do¬minantă, se discerne clar gustul pentru cu¬răţenie. Locul rezervat băilor în palatele Evului Mediu timpuriu se menţine, în secolele XI şi XII, în mănăstirile clunisiene, ca şi în obiceiu¬rile bunei societăţi laice. Nu se începe o masă protocolară, din cele care se dau în sală în faţa unei mari asistenţe, fără a se prezenta mese¬nilor vasele pentru abluţiuni. Apa curge din belşug, în literatura de divertisment, pe trupul cavalerului rătăcitor, mereu buşumat ca un cal, ţesălat, pansat, îngrijit de către fetele gazdei, seara, la popas, pe trupul despuiat al zânelor strânse la fântână, ca şi în căzi şi lighene pentru baia caldă, preludiu obligatoriu al tuturor jo¬curilor amoroase descrise în povestirile popu¬lare; a-şi spăla trupul, a spăla pe alţii apare ca o îndeletnicire specifică femeilor, stăpâne ale apei domestice ori de izvor.

91

Asemenea îngrijiri, pentru că dezvăluie pu¬terea de atracţie a trupului, sunt totuşi privite cu ochi bănuitori de către moralişti: baia în¬deamnă la turpitudini şi păcatele care-i ame¬ninţă pe bărbaţi când se scaldă în tovărăşia femeilor cu tarife bine stabilite se recunosc din ritualul de penitenţe a lui Burchard de Worms. Suspiciunea pare să depăşească simţitor câmpul integrismului ecleziastic. Lambert d'Ardres, isto¬riograful conţilor de Guines, evocând pe foarte I tânăra soţie a unui strămoş al eroului său pe când înota în iazul de la poalele castelului, sub ochii celor din casă, are grijă s-o înfăţişeze îm¬brăcată într-o cămaşă albă şi pudică. S-au păs258 PfiiPSsş mu mm i « wmpuj care în k„ tioase schimb obiectul mmm Persnnni .1; din je-Pedepsi

e tor-m^,- „.•_

dată. Asemenea preocupare pentru măsură şi discreţie se vădeşte clar când e vorba de păr. Pentru femei, parul e socotit necesar, ca un văl 'natural, semn al inferiorităţii lor fireşti, al subordonării. Sunt aşadar chemate să şi-l îngrijească, în timp ce bărbaţii prea atenţi cu . pletele lor sunt blamaţi. Dar când îşi părăsesc iatacurile, când se arată în lume, femeile tre¬buie să evite să lase liberă această cascadă ispititoare, căreia în epoca de care vorbim i se atribuia o putere erotică de temut. Conve¬nienţele le silesc să-l adune, să-l împletească, şi toate femeile care nu erau prostituate, care nu mai erau fetiţe şi care se aventurau în public, toate femeile măritate, în afara came¬rei lor, în sală, trebuiau să apară cu un văl ■ care le ascundea părul. Suntem totuşi încredinţaţi ca nici băr¬baţii, nici femeile nu renunţau chiar toţi să-şi utilizeze farmecele trupeşti spre a-şi întări autoritatea personală. O demonstrează locul acordat de Henri de Mondeville în tratatul lui reţetelor de înfrumuseţare, pentru oare are două justificări. Prima e foarte practică: me¬dicul priceput în artificii capabile să sporească puterea de seducţie poate câştiga — afirmă el — bani frumoşi, căci cererea e mare; al doilea argument spune multe despre rolul trupului în relaţiile sociale: autorului îi apare limpede faptul că trebuie să ştii să-ţi foloseşti din plin atuurile fizice ca să înaintezi, să triumfi în competiţia mondenă, în care indivi¬dualismul se fortifică. Mondeville scria, în pragul secolului al ■XlV-lea, când se încheia o lungă perioadă de progres continuu în cursul căreia trupul," în condiţiile refluxului ideologiei de desconside¬rare a carnalului şi înainte de adâncirea pre¬siunii complexului vinovăţiei sexuale asupra creştinismului occidental, se reabilitase, lent şi irezistibil. Văd în modificările reprezentării nudităţii o pledoarie în acest sens. Singurele forme —■ saii aproape singurele — care s-a^1 260 păstrat ţin de arta sacră. Or, sculptorii şi pic¬torii, care până atunci puneau accentul bucu¬ros pe latura perversă, trupurile goale înfăţi¬şând numai încarnări ale răului sau îndem¬nând la fapte reprobabile, încep, după 1230 — şi mă gândesc la înviaţii de pe timpanul catedralei din Bourges, la Adam de pe galeria corului de la Notre-Dame din Paris, la Erosul de la Auxerre —, să le înfăţişeze tinere, ra¬dioase, în plenitudine, împăcate. Care să fi fost în această schimbare de atitudine partea umanismului, a spiritului renascentist, antichi-zant, a curentului naturalist care invada cul¬tura înaltă? Acest curent nu urmărea oare chiar el promovarea omului, a persoanei? E incontestabil, oricum, faptul că frumuseţea fi¬zică a contat din ce în ce mai mult în cursul -acestor secole ca armă de care dispunea iden¬titatea fiecăruia pentru a se afirma în sânul colectivităţii. CUCERNICIE PRIVATA Această mişcare generală a trezit în sânul fie¬căruia un interes de neînvins pentru ceea ce în¬velişurile concentrice ale trupului-fortăreaţă protejau mai mult ori mai puţin de agresiu¬nile Satanei, inamicul public, pentru acea substanţă greu de definit, sufletul. E limpede că şi preocuparea pentru suflet a devenit din ce în ce mai individuală, s-a desprins treptat de colectivitate, în timp ce şi câmpul practicii religioase devenea din ce în ce mai privat. Te¬renul de cercetare e imens, aşa că ne vom mărgini aici a planta câteva jaloane. La începuturile feudalismului, „poporul", colectivitatea credincioşilor, recurgea la dele¬gaţi pentru a solicita izbăvirea de rău. Această intermediere era în primul rând sarcina mă¬năstirii, o altă colectivitate, paralelă, de oa¬meni mai aleşi, pentru că trăiau într-un spa¬ţiu privat foarte închis. Virând, dacă se poate 251

92

spune aşa, în contul celorlalţi oameni benefi¬ciile de pe urma penitenţelor purificatoare, mănăstirea se obliga să exprime perpetuu ru¬găciunea publică, în numele morţilor şi viilor; echipa monastică reprezenta vocea întregului popor. O funcţie mediatoare asemănătoare în¬deplinea şi principele. Prin devoţiunea lui, acesta asigura mântuirea supuşilor săi; dacă se întâmpla să păcătuiască, aceştia erau numai¬decât năpăstuiţi de mânia cerească; ca per¬soană publică, îi revenea tot lui să adreseze întruna lui Dumnezeu rugăciunea publică. în anii douăzeci ai secolului al Xlllea, contele de Flandra, Carol cel Bun, de exemplu, aşa cum îl descrie 'Galbert din Bruges, se ducea în fiecare dimineaţă din pat la tribuna biseri¬cii Saint-Donatien pentru a cânta, alături de călugări, auxiliarii săi, şi a citi o dată cu ei psaltirea, în timp ce săracii, înmatriculaţi, în¬registraţi, veneau la rând câte unul să ia fie¬care din mâna-i dreaptă, întinsă, câte un bă¬nuţ de argint. Majoritatea oamenilor priveau de la distanţă asemenea spectacole publice, îşi urmăreau mandatarii cum îndeplinesc ritu¬rile mântuirii colective,* pe deplin încrezători în bunele lor oficii. Cu toate acestea nu toţi erau satisfăcuţi. La începutul secolului al Xl-lea, bărbaţi şi femei, vânaţi ca eretici, care au fost zdrobiţi pentru că tulburau ordinea publică şi au putut fi în parte exterminaţi căci erau încă foarte minoritari, afirmau deja că refuză mijlocirea specialiştilor rugăciunii, înţelegând să comu¬nice personal cu Sfântul Duh şi să-şi câştige mântuirea prin forţe proprii. La începutul se¬colului al Xll-lea, succesorii lor declarau ace¬laşi lucru, dar mult mai tare, atât de răspicat încât Biserica, simţindu-se contestată, a reac¬ţionat mobilizându-şi armăturile. A conti¬nuat să se sprijine pe principi, pe toţi prin¬cipii mărunţi pe care descompunerea feudală a puterilor de comandă îi înmulţea, însărci-nându-i pe ei să asigure, în capelele lor pri262 vate, încadrarea religioasă a supuşilor. Dar a întărit, de asemenea, considerabil rolul cle¬rului, al preoţilor, al căror rol nu era să cânte deoparte, aşa cum făceau călugării, ci să răs¬pândească tainele bisericeşti şi vorba Domnu¬lui în popor. In poporul adunat, încadrat, gru¬pat din ce în ce mai strict în mici turme bine supravegheate, în parohii. Parcelare, control, „încelulare", cum bine spune Robert Fossier, spre a se pune frâu oamenilor. Şi totuşi, insti-tu\ia Bisericii n-ar fi învins erezia dacă n-ar fi răspuns aşteptărilor cedând pe alocuri în privinţa unor practici religioase mai per¬sonale. Credincioşii au fost invitaţi de Biserică să păstreze cu cele sfinte o relaţie analoagă ce¬lei al cărei monopol îl aveau cândva doar de¬legaţii lor la serviciile liturgice. Li s-a solici¬tat strădania spre desăvârşire, cu "simţul răs¬punderii individuale. Drumul către o interio¬rizare a practicilor creştine a fost foarte lent. Primii paşi au fost făcuţi, bineînţeles, la ni¬velul celor „puternici", a căror datorie statală era să dea exemplul; şi l-au dat efectiv, com¬portările lor propagându-se printr-o mişcare firească din lumea sus-pusă în straturile cul¬turale inferioare. în vreme ce în şcoli, în plină efervescenţă' intelectuală, dascălii redescope¬reau căile cunoaşterii de sine, înalta Biserică îi mustra mai întâi pe prinţi, şi poate în pri¬mul rând pe prinţese, toate aceste femei care, în asprimea căsniciei, se agăţau de duhovnicul lor. Cei bogaţi au fost primii invitaţi să~şi citească singuri rugăciunile din carte, aşa cum o făceau călugării, şi obişnuinţa lecturilor sfinte n-a încetat să se răspândească de-a lun¬gul secolului al XH-lea; se trecea de la lec¬tura în grup cu voce tare, care acompania pe cea a preotului oficiant, la o lectură perso¬nală, cu voce scăzută, continuată în afara sluj¬belor, pe şoptite. în marile case aristocratice, Printre bunurile foarte personale ale fiecărui stăpân, un loc însemnat şi-a câştigat cartea, K 263 cea a psalmodiei, psaltirea. Atât bărbaţii cât şi femeile s-au învăţat s-o folosească singuri. A sfârşit prin a deveni instrument de medi¬taţie intimă, prin text, dar mai ales prin ima¬gini, în acelaşi timp cu cartea, în cursul seco¬lului al XlII-lea s-au difuzat în societatea cea mai înalta şi alte obiecte de pietate persona¬lizate, purtând marca unei persoane, mici re-licvarii private care semănau cu nişte biseri¬cuţe, unele purtate direct pe piele; şi, treptat, dialogul mistic s-a instaurat, prin mijlocirea reprezentării pe obiect a figurii câte unui sfânt, a Fecioarei, a lui Hristos, dialog ulte¬rior continuat îri capelă, în biserică, în faţa altor imagini, publice de data aceasta: sfân¬tul Francisc dialogând cu crucifixul. O cerce¬tare amănunţită se impune, pornind de la asemenea repere, care ar trebui datate atent, căci sunt mărturia expansiunii unei devoţiuni individuale în straturi sociale din ce în ce mai profunde, la începutul secolului al XlV-lea; sa ne gândim că interogatoriile de la Mon-taillou, acest sătuc pierdut, au revelat obiş¬nuinţa învederată a rugăciunii personale, şi aceasta nu numai printre marginali oti cei. bănuiţi de erezie. Această interiorizare a fost rezultatul unei pedagogii ai cărei agenţi au fost clericii, în-focuiţi în secolul al XlII-lea de Fraţii cerşe¬tori. Discursuri, predici, cuvântări publice, în faţa unui public adeseori uriaş. Dar şi să¬mânţa bună

93

care să rodească în sufletul fie¬căruia şi îndemnul de a-i imita pe Hristos şi pe sfinţi, de a acţiona fiecare înăuntrul său, asupra voinţei, inimii sale, de a nu se măr¬gini la gesturi, la formule. Acest îndemn mo¬ral a avut câştig de cauză mai cu seamă prin exemphim, mica poveste foarte simplă, edifi¬catoare, convingătoare, propusă fiecărei con¬ştiinţe pentru a o orienta. într-adevăr, una din cele mai ample culegeri de 'exempla, compusa pentru uzul predicatorilor în primul sfert al secolului al XlII-lea de către cistercianul Ce2(54 saire de Heisterbach, se prezintă sub forma unor dialoguri: o educaţie deci privată, de la om l-a om, de la dascăl la discipol, faţă în faţă, şi, în fapt, orice bun predicator înţelege să se adreseze direct, în deplină confidenţă, fie¬căruia dintre auditorii săi. în aceste anecdote, toţi eroii sunt de altminteri persoane impli¬cate în aventuri individuale, înfruntând . în¬cercările singuri, dialogând apoi, pe drum ori mai degrabă în cameră, în mijlocul nopţii, în tăcere, în reculegere şi izolare, cu duhovnicul, prietenul ori cu îngerul, strigoiul, Fecioara, ba şi cu demonul ispititor; sunt întotdeauna convorbiri private şi opţiuni personale. Ade¬sea, în aceste povestiri, cei care se află în jurul eroului, împărţind cu el spaţiul domes^ tic, membrii cuprinzătoarei gospodării apar ca nişte intruşi, inoportuni care deranjează şi se cer îndepărtaţi. ■ în anii în care progresul general era cel mai intens, deceniile din jurul anului 1200, comportamentele religioase au fost cu adevă¬rat zbuciumate de noua pastorală. Ea propo¬văduia o altă interpretare a tainelor biseri¬ceşti. Despre taina euharistiei: toţi credincioşii erau chemaţi să consume pâinea sfântă, să in¬troducă în trupul lor trupul lui Hristos ca pentru o intimă întâlnire, din această practică rezultând imagini de glorificare a persoanei umane, asimilate unui tabernacul, desprinse de promiscuitatea domestică." Mai decisivă încă a fost transformarea actului de penitenţă, la început excepţional şi public, şi care, la capă¬tul unui foarte lung drum început încă din perioada carolingiană, a fost autorizat să de¬vină, în 1215, printr-o hotărâre a celui de-al IV-lea conciliu de la Lateran, susţinută de con¬cluziile asupra păcatului şi asupra cauzei „in¬time" a greşelii ale cercetătorilor în ştiinţe juridice, discret, periodic şi totodată obliga¬toriu. A-i sili pe toţi credincioşii să se spo¬vedească măcar o dată pe an era desigur o măsură constrângătoare, inchizitorială: urmărea să scoată la iveală ceea ce, ascunzân-du-se, însemna nesupunere, erezie în con¬ştiinţe, forţând hotarele spaţiului privat. Dar se poate oare închipui o revoluţie mai radicală şi cu un efect mai adânc şi mai durabil asu¬pra mentalităţilor decât trecerea de la o ce¬remonie atât de ostentativă ca penitenţa pu¬blică (urmând recunoaşterii publice a greşelii, ea introducea într-o societate particulară ca¬racterizată descliis prin anumite atitudini, o anumită vestimentaţie, anumite gesturi, pe scurt, un întreg- spectacol de excludere, mon¬tat pe scena publică) la simplul dialog, cel din exempla, între păcătos şi preot, adică între suflet şi Dumnezeu, confesiune auriculară, spusă la ureche, un secret inviolabil, mărtu¬risirea contând doar dacă era premergătoare efortului de îndreptare, de curăţire la care omul se supunea în tăcere, în interiorul pro¬priei fiinţe? La Cluny, citadelă a spiritului comunitar, confesiunea privată fusese impusă prin sta¬tutele abatelui Hugues al IIlea, între 1199 şi 1207, cel puţin săptămânal, penitenţele deve¬nind şi ele secrete, iar rugăciunile individuale, pronunţate cu voce scăzută. Iată că Lateran IV, câţiva ani mai târziu, extindea obligaţia la an¬samblul creştinilor. Cu toţii, în apropierea sărbătorilor de Paşti, trebuiau, în întâmpina¬rea împărtăşaniei, să-şi interogheze, sâ-şi ex'amineze conştiinţa, să-şi cerceteze sufletul şi să întreprindă acele scrutări interioare la care se înhămaseră câţiva oameni ai spiritului la începutul secolului al Xll-lea pentru a depista în adâncurile fiinţei lor pornirile perverse şi a le înăbuşi. Este vorba despre autdrii prime¬lor autobiografii, Abelard, Guibert, dar şi de cei care, mai numeroşi, întreţineau o cores¬pondenţă între o mănăstire şi alta, dictând scrisori, fireşte nu intime, dar care aşezau faţă în faţă două personalităţi neliniştite. In¬trospecţia, şi apoi discreţia mărturisirii Ş* a posturilor salvatoare formau un zid, în spa266 tele căruia cucernicia era de-acum îaninte bine adăpostită. A fost o răsturnare, lentă bineîn¬ţeles, progresivă. Să nu ne imaginăm că de¬cretul din 1215 sra şi aplicat numaidecât pre¬tutindeni. Un secol mai târziu însă, efectele lui, conjugate cu cele ale educaţiei prin pre¬dică şi prin cazuistica iubirii, ca şi cu cele ale evoluţiei economice care elibera individul prin accelerarea circulaţiei monetare, începu¬seră să modifice sensul termenului de privat. în sânul traiului familial gregar se dezvolta pe nesimţite o concepţie nouă despre viaţa privată: a fi tu însuţi în mijlocul celorlalţi, în cameră, la fereastră, cu bunurile tale pro¬prii, cu punga ta, cu propriile tale greşeli, recunoscute, iertate, cu visele tale, cu ilumi¬nările tale, cu taina ta. G.D. ABORDAREA INTIMITĂŢII, SECOLELE XIV-XV O istorie a spaţiilor private sau pe cale de a se închide ca atare, o istorie a diverselor etape de retragere şi intimitate, când între persoană şi privirea străină se interpune un ecran, o istorie a sentimentelor, a gândirii, a. imaginilor

94

mentale cultivate în secret, dar fi¬xate în scris, iată tot atâtea obiective a căror cercetare e fragilă şi nesigură. Eadevărat că izvoarele pe care le folosim promit o relativă abundenţă pentru sfârşitul Evului Mediu, faţă de secolele anterioare: ţinând seama de spo¬rirea sensibilă a masei documentare începând cu secolul al XHI-lea, de dăinuirea până în zilele noastre a unei apreciabile cantităţi de documente de origine privată, ne simţim de la bun început mai apţi să-i surprindem în inti¬mitate pe cei al căror rol personal, a căror Preocupare pentru scris ori pentru a se lăsa Portretizaţi, pe care hazardul arhivelor ni i-a Păstrat ca identitate, înfăţişare şi voce, Se cer cu toate acestea evitate unele pri¬mejdii şi, de asemenea, concluziile prea cate¬gorice ale unei anchete aventuroase. Fie câ indivizii se destăinuie ei înşişi, fie câ îşi pre¬lungesc existenţa în ficţiune, felul în care privesc intimitatea nu e mai inocent decât fe¬lul în care privesc lumea exterioară, aşa încât cu ce măsură trebuie cântărită mărturia indi¬viduală, imposibil de generalizat? Ce relaţie trebuie să stabilească istoricul cu iraţionalul unei conduite sau cu banalitatea unui com¬portament şi cum să disocieze un text scris de o persoană de experienţa colectivă care l-a inspirat? Scrierile private sau despre cercul privat duc fără îndoială, atunci când mărturiile se în¬ mulţesc, la o profundă mutaţie în atitudinea indivizilor faţă de grupurile familiale şi sociale cărora le aparţin: dorinţa de a transmite, ori cel puţin de a descrie fenomene trăite, asupra cărora generaţiile precedente păstrau tăcerea. Să ne ferim să credem că totul se schimbă fiindcă natura izvoarelor s-a schimbat; ceea ce' istoricul observă mai întâi este mo"dificarea pe care o antrenează obişnuinţa scrisului, poate şi răspândirea oglinzii. Să nu conchidem de aici că, atunci când sursele scrise lipsesc, conştiinţa de sine, plăcerea şi apărarea existen¬ ţei private nu existau. ', , Pe de altă parte, trebuie amintit că, dacă scrisul s-a răspândit la finele Evului Mediu, în marile oraşe mai mult decât în burgurile rurale, dacă s-a laicizat şi privatizat, a rămas privile¬giul unei minorităţi a populaţiei europene: ima¬ginea vieţii individuale oferită de izvoarele scrise ne introduce în intimitatea unui număr limitat de persoane, oferind despre populaţia mai largă doar fugare însemnări; ce-i drept, realis¬mul picturii şi sculpturii şi informaţiile acumu¬late graţie arheologiei corectează şi completează-imperfecta noastră viziune. O ultimă capcană ne pândeşte: este tentaţia modernităţii, în virtutea căreia ultimele secole ale Evului Mediu ar prefaţa viitorul, pentru singurul motiv că au fost, ca şi timpurile mo¬derne, mai prolixe cu privire la secretele oa¬menilor. Viaţa privată aparţine fără îndoială ■zonei mai puţin sigure a istoriei, zonă în care cercetarea structurilor economice, sociale, cul¬turale riscă să fie un instrument greoi în abor¬darea diversităţii ireductibile a subiectelor indi¬viduale; istoricii sunt mai deprinşi cu ideile generale decât cu perceperea vocilor din trecut. Să fii sensibil la voci înseamnă să te laşi sedus de libertatea unei destăinuiri, de îndrăzneala unei expresii, de aburul de vis pe care-l degajă un text, de dragostea care impregnează .plânge^ rea unui copil mort. Tot ce ne apropie de inti¬mitatea de acum câteva secole ne înclină să ştergem distanţa care ne desparte iremediabil de o lume pierdută. Capcana modernităţii este să descrii ce e vechi de când lumea: oare oame¬nii, când vorbesc în particular, nu folosesc peste secole aceeaşi limbă? Iată că bogăţia izvoarelor din secolele XIV şi XV ne pune în dificila situaţie de a evita totodată ruptura cu aceste vremi trecute şi asi¬milarea cu timpurile moderne. Fiecare document utilizat — şi cele prezentate aici provin mai ales din Italia şi Germania —, fiecare expri¬mare regăsită ar trebui minuţios cântărite în singularitatea lor şi în raport cu alte surse contemporane; plăcerea de a asculta o voce trebuie dublată de grija de a identifica pe cel care vorbeşte şi de a-l plasa în mediul său. Din păcate pentru adevărul istoric, confruntă¬rile nu sunt oricând posibile şi anumite texte, scânteietoare sau funebre, vor rămâne jaloane nesigure într-o viitoare istorie a sentimentelor Şi a expresiei lor. INVENTAREA SUBIECTULUI Prins în straturile succesive ale unei lumi închise, individul se defineşte prin contrast, ba chiar prin ruptura cu cercurile vieţii sociale: 269 -

95

grupul _ familial, colectivitatea curentă, struc¬turile profesionale, masa supuşilor. Conştiinţa de sine, născută dintr'-un recul, poate duce la o radicală punere în discuţie a ordinii: cei care-şi părăsesc locul sunt, pe drumuri şi în singurătate, în afara statutului: turbulenţii, cei ambigui, zănaticii din romanele de aventuri atât de citite la finele Evului Mediu, se încru¬cişează în hăţişurile tulburi cu negustorii de cărbuni, personaje la graniţa lumii civilizate şi cu pustnicii cei însetaţi de viaţa de apoi. Dar conştiinţa de sine, cea exprimată în scris, nu depăşeşte prea des hotarele dintre gregar şi neorganizat; în interiorul cercului de¬prinderilor mentale şi obligaţiilor sociale în care se află prins, orăşeanul rămâne, la sfârşit de Ev Mediu, foarte sensibil la ideologia binelui comun, care propune utilitas pentru toţi ca un progres faţă de commoditas doar pentru unii. Să nu vedem decât un topos în opoziţia pe care o stabileşte Guicciardini între o carieră onori¬fică, bineînţeles în serviciul public, şi traiul „lipsit de ocupaţie, trândav, fără demnitate şi întru totul privat"? Contemporanul său, Willi-bald Pirckheimer din Niirenberg, exprimă pă¬reri similare în autobiografia sa, în care se pre¬zintă retras din afaceri timp de trei ani, după moartea tatălui său, privatus şi trăind doar pentru el şi pentru prieteni, reluând apoi ser¬viciul treburilor publice şi stigmatizând, con-templându-şi propria statuie, pe cei care pre¬feră „folosului" obştesc „sentimentele lor par¬ticulare". A fi implicat ca actor în viaţa publi¬că e o onoare: curentul umanismului civic a trecut Alpii, şi exaltarea individului, a conştiin¬ţei de sine se manifestă cu strălucire în ser¬viciul republicii. Cu mai puţină afectare, alţi naratori de fapte ale timpului lor n-au ales din existenţa lor personală decât aspecte direct aso¬ciate evenimentelor oficiale, ca Velluti la Flo¬renţa; sau, declarându-şi intenţia de a redacta memorii, nu reuşesc să distingă între public şi privat, ca Hans Porner din Brunswick, care 270 anunţă că lucrarea sa îi aparţine lui într-adevăr şi nu consiliului orăşenesc, dar tratează de fapt numai despre treburile comunei, în care însem¬nările personale se pierd. Conştiinţa de sine este, după cum se vede, şovăitoare sau neferi¬cită, afirmându-se adeseori cu timiditate în comparaţie cu modelul de comportare al unui bun cetăţean. Mai există o referinţă care colorează expri-area revendicării personale — referinţa fami¬lială. S-a văzut în dorinţa de a se alinia în raart cu strada faţada unui palat, în Florenţa jiului al XV-lea, ruptura cu reprezentarea familiei ca insulă, ca un ansamblu compact de se aparţinând grupului; această nevoie indi-/iduală de a-şi manifesta izolarea faţă de resal neamurilor se ilustrează prin investiţii or¬golioase care consacră reuşita unei cariere, a unei case de comerţ conduse de un „operator", prin ilustrarea acelei res privata. Să nu ne în¬şelăm însă, revendicarea individului nu se poate lulţumi cu afirmarea familiei restrânse; cău-sa unei intimităţi, a unei interiorităţi din:>lo de faţada familială transpare din reparti¬zarea încăperilor între membrii familiei; prinul beneficiar este desigur stăpânul casei, care în măsură să se retragă în studiolo-ul său; ste poate singurul loc, retras unde omul de afaceri, pater familias, umanistul, temporar eliberaţi de gestiunea internă a familiei, se sgăsesc pe ei înşişi. Astfel, a lucra pentru bunăstarea colectiviăţii, pentru cea a „casei" sunt sarcini pe care onoarea le»atribuie individului conştient de răspunderea lui: activitatea, reflecţia produc¬tivă în interesul grupului, transparenţa, lasă suţin loc pentru viaţa privată în reprezentarea care oamenii de vază au dat-o existenţei lor Şi chiar de ar fi fost tentaţi să-i acorde timp şi importanţă, teama de a părea opiniei publice egoişti sau uşuratici îi reţinea: privatul este sootit „abject", nu există bună reputaţie în afara ţteţii publice — Fama non est nisi publica. 271 fu acest cadru strâmt, pe care scrierile — reflectări ale unei construcţii teoretice — ii alocă traiului privat, este evident că necesara sociabilitate ocupă scena aproape în întregime şi nu înlesneşte înflorirea firească a eului: mulţi autori se ivesc, înarmaţi cu virtuţi pe care lec¬tura lui Cicero sau Titus Livius le face mai exi¬gente. Am vrea să descoperim exprimări mai puţin elaborate, atitudini mai puţin rigide, siluete mai puţin satisfăcute de ale¬gerea lor; dar putem fi siguri că, pe de o parte, portretizarea propriei persoane făcută în ve¬derea posterităţii corespunde efectiv unor con¬duite active şi publice, iar, pe de altă parte, că modelul propus de câte un purtător de cuvânt . răspunde, în întreaga Europă urbană de la finele P>ului Mediu, unui ideal de viaţă. Unde vom găsi oare formele cele mai in¬time ale conştiinţei de sine? Cuirasa virtuţilor n-are oare rostul de a zăgăzui efuziunea sen¬timentală, confidenţele, mărturisirile? Trebuit; oare părăsită lumea oraşelor pentru a redesco¬peri, o-dată cu singurătatea şi în-absenţa ori¬cărei afectări, simplitatea impresiilor exprimate de individ în particular?

96

într-un frumos text, din care nu lipseşte retorica, Ulrich von Hutten arată cât de falsă ar fi, pentru surprinderea omului în ceea ce are mai tainic, ideea opoziţiei oraş-sat: umanis¬tul conştient de rolul său în societatea aristo¬cratică şi burgheză trebuie să se ferească să caute în viaţa la ţara stimulenţii unei autoper-fecţionări: singurătatea sărăceşte, fuga în „de¬şert" —•' fie acesta şi un castel dor familie — stârneşte neliniştea; nu, hotărât lucru, spiritul se hrăneşts din mişcare, din contactul cu mul¬ţimea. „Viaţa la ţară înseamnă agitaţie şi zgomot. Vorbeşti de farmecul satului, de odihnă, de pace ... Că a fost construit peun vârf de munte ori la şes, castelul n-a fost gândit pentru distracţie şi petreceri, ci pentru apărare, în¬conjurat de şanţuri şi metereze, strâmt în in272 terior, năpădit de grajduri pentru vitele mari şi mici, încăperi întunecoase pentru bombarde, depozite de smoală şi pucioasă, înţesat de stocuri de arme şi maşini de război. Domneşte mai cu seamă mirosul neplăcut al prafului de puşcă; şi pe urmă câinii şi murdăria de pe urma lor, plăcută duhoare, nu-i aş%? Şi un du-te vino necontenit al cavalerilor, printre care se află. şi. bandiţi, tâlhari şi hoţi; căci cel mai ade¬sea casa e larg deschisă, habar n-avem cine e cine şi nici nu ne ostenim să o aflăm. Se aud behăiturile oilor, mugetul boilor, lătrăturile câinilor, strigătele oamenilor care lucrează pe câmp, scârţâitul şi trosnetul carelor şi trăsu.. rilor; şi, foarte aproape de casă, care e vecină cu pădurea, chiar urletul lupilor. în fiecare zi trebuie să te îngrijeşti de cea care urmează, hărţuială, mişcare continuă şi apoi calendarul anotimpurilor: e nevoie să ari, să lucrezi pământul a doua oară, să îngrijeşti via, să plantezi pomii, să irigi păşunile, să grăI pezi, să însămânţezi, să gunoieşti, să seceri, să treieri; ba e vremea secerişului, ba trebuie cuI leasă via; şi dacă într-un an recolta e proastă, |;ce surprinzătoare sărăcie, ce mizerie, aşa încât nu eşti nicicând ferit de emoţii, nelinişte, an¬goase, ai mereu prilejul să te plictiseşti aştep¬tând, să-ţi pierzi răbdarea, să-ţi ieşi din fire, să pleci, să te-ndepărtezi". (Ulrich von Hutten către Willibald Pirckheimer, Vitae suae ratio-nem exponens, 1518). Fără altă ambiţie politică decât aceea de a-i | incita pe cei de la putere să favorizeze cu¬noaşterea şi studiul, Ulrich von Hutten se de¬scrie la curtea arhiepiscopului din Mainz ca ■■ fiind obişnuit cu singurătatea în mijlocul zgo¬motului: „Saepe in turba solus suin", Adevă-.rata libertate, afirmarea propriei identităţi sunt rodul unui exerciţiu privat: lectura, scrisul per¬mit promovarea eului, eliberat de orice obliga¬ţie faţă de autoritatea publică, faţă de greu¬tăţile familiale, implicat în contrastul dintre intimitate şi societate. Această întâlnire e un ' 27,3 »

privilegiu, la care ajung şi misticii, prin alte tehnici: „De veghezi ori de dormi, eşti singur chiar în mijlocul celorlalţi", scrie J. Mombaer, călugăr în comunitatea Viaţa Comună. E un privilegiu pe care Ulrich von Hutten îl opune tabloului penibil al vieţii ţăranilor, care nu au nici mijloacele, nici timpul să atingă deplina fericire a unei confruntări cu propriul suflet. PERSOANA ÎNTÂI SINGULAR Nu se vorbeşte despre sine fără justificare; Proverbele, Aristotel şi sfântul Toma sunt au¬torităţi suficiente pentru a limita împrejură¬rile în care o relatare poate fi făcută la per¬soana întâi. Autobiografia eliberată de constrân¬geri se naşte, în opinia mai multor autori, o dată cu timpurile moderne, care, pentru poves¬tirea despre sine, inventează un registru inde¬pendent şi de istorie, şi de apologetică. Este cât se poate de evident că, descoperindu-se în centrul universului între cele două infinituri, omul exultă pentru că Dumnezeu l-a înzestrat cu facultatea de a-şi realiza valenţele şi apti¬tudinile: autobiografia proclamă demnitatea unor destine singulare. Dar povestirea autobiografică n-a ţâşnit gata înarmată din capul unor eroi legi¬timaţi; ea s-a desprins treptat- de forme na¬rative care aduceau în scenă individul sociali¬zat, plăcerile şi suferinţele existenţei inspirân-du-i autorului irezistibila dorinţă de a-şi da pro¬pria părere, fie că semnalează faptul că era pe marginea drumului când aveau loc întâmplă¬rile relatate, fie că încorporează în rapsodie notaţii personale, fie că aşază sub privirea lui Dumnezeu o aventură exemplară, care înfăţi¬şează'de fapt propriile lui tribulaţii. în fond, jocul „eu*-lui cu un „eu" depăşit s-a născut fie din modelul augustinian al confesiunii, fie din preocuparea de a nota zilnic ceea ce un bun gestionar trebuie să păstreze în mintea sa, 274

97

pentru el şi ai lui, fie din nevoia înregistrării faptelor memorabile ale omenirii. Confesiunea, jurnalul, cronica sunt, la sfâr¬şitul Evului Mediu, izvoare informative în care uneori individul scapă câte o destăinuire despre viaţa lui particulară, despre trupul său, percep¬ţiile şi sentimentele sale, concepţia pe care o are despre mersul lucrurilor, puncte de vedere sincere atât cât poate fi o memorie regăsită, care pretinde „a picta omul din faţă şi nu din profil". în alt registru, înainte chiar ca ştergerea oricărei puneri în scenă să scoată la iveală obrazul pictat pe un fond neutru şi să imorta¬lizeze trăsăturile personale fără altă justifi¬care decât de a le sustrage degradării, în câte panouri sculptate şi fresce se observă pre¬zenţa, violentă ori înduioşătoare, a unor figu¬ranţi mai autentici decât sfinţii ori regii magi, printre ei fiind şi pictorul, care „se face" că a fost acolo? Este în cauză întreaga densitate a „eu"-lui intimidat de răsunetul lui sub bol¬ţile istoriei universale, estompându-se de în¬dată ce, tentat să spună mai multe, se loveşte de puterea divină şi, pentru a ridica tonul, se ascunde în spatele persoanei a treia ori în metaforă. Exprimarea singularităţii ar putea fi astfel căutată sub măştile limbajului, pentru a adăuga sumei afirmaţiilor despre sine vastul domeniu al reticenţelor; am rămâne oarecum .în impas şi, pentru a nu cădea în banalităţile proprii tuturor literaturilor intimităţii, s-ar cuveni să îi notăm contextul şi frecvenţa. în¬tr-o operă aflată la întretăierea între autobio¬grafie şi ficţiune, împăratul Maximilian evocă durerea lui la moartea tinerei sale soţii, „căci se iubiseră mult şi-ar fi multe de scris despre aceasta" — ceea ce n-a făcut. Limbajul confesiunii Mai mult decât orice altă formă narativă, confesiunea incită la punerea în scenă a in¬dividului ca protagonist al unei aventuri spiri¬tuale. Dincolo de modelul biografic franciscan, la câteva secole distanţă, referinţa este povesti¬rea justificativă a lui Abelard, contemplare lite¬rară a unui dezastru, şi mai cu seamă modelul augustinian. In vreme ce confesiunea drama¬tică a lui Abelard se compunea dintr-o succe¬siune de evenimente, surprinse în discontinui¬tatea lor, iar confesiunea senină a lui Adamo di Salimbene urmărea consecvent să înscrie silueta păcătosului în aura de lumină a sfântului Francisc, Confesiunile sfântului Augustin au inspirat mai multor scriitori italieni de prim rang modelul unei cristalizări a sentimentelor care să lumineze dintr-o dată întreaga viaţă anterioară: timpul surprins şi abolit în con¬tactul dintre memorie şi scriitură, prin care se exprimă veracitatea subiectului. La obârşia paginilor celor mai sensibile ale lui Dante, Pe-trarca şi Boccaccio se află observaţiile pătrun¬zătoare ale sfântului Augustin: „Memoria re¬învie nu realitatea însăşi, ce aparţine definitiv trecutului, ci cuvintele pe care reprezentarea acestei realităţi le suscită, realitate care, dispă¬rând, a lăsat urme în minte prin mijlocirea simţurilor". Sub privirea lui Dumnezeu, timpul interior este renaşterea clipelor trecute însu¬fleţite prin prezent; omul nou, prin gândire şi prin scris, dă formă şi sens înaintării şovăi¬toare a păcătosului; convertirea stă la originea povestirii, precum mântuirea omenirii stă la originea lumii create. Forţa organizatoare a viziunii augustiniene a inspirat, în situaţii personale variate, o fas¬cinaţie a metodei şi sentimentul unei frater¬nităţi spirituale. Fraternitatea a cuprins inima lui Petrarca, ale cărui lacrimi curgeau la lec¬tura Confesiunilor („inter legendum fluunt la-crimae") şi care, printr-un mimetism al conver276 tirii, s-a identificat în durere cu Augastin („transformatus sum in ălterum Augustinum"); se ştie cum dialogul cu sufletul lui, după o schemă inspirată de manualele duhovnicilor, l-a condus pe drumul muntelui Ventoux şi i-a sugerat imaginea citadelei în care se închidea cu cartea dascălului său. Dante îşi începe autobiografia poetică, Vita nuova, cu un preambul metodologic adânc in¬fluenţat de atmosfera intelectuală a lecturii particulare: „într-una din părţile cărţii adu¬cerii, mele aminte există o rubrică în care gă¬sesc transcrise cuvintele pe care am de gând să le folosesc în prezenta lucrare; chiar dacă nu le folosesc pe toate, măcar un rezumat semnificativ". Ariditatea rezumativă a analizei smulge întreaga libertate rememorării, dar prin prisma ordonatoare prinde brusc viaţă Beatrice transfigurată, creatură a spiritului încununată de glorie („la gloriosa donna della mia mente'1); şi Dante nu ezită să se reprezinte în camera unde s-a refugiat pentru a se lamenta fără a fi auzit („nella mia camera, la ov'io potea lamen-tarmi senza essere udito"). Intensitatea senti¬mentului este aici în funcţie de o alchimie care datorează totul scriiturii; prelucrarea trecutu¬lui personal asigură perenitatea izvoarelor vii, liturghia întreţine iubirea, cultul aducerii aminte constituie şi înnoieşte conştiinţa dure¬roasă a subiectului. în opera lui Petrarca, autobiografia este răs¬pândită în multiple faţete, „fragmente risipite ale sufletului său'*, literatura permiţându-i poe¬tului să-şi recompună eul confuz, alcătuit din clipe trăite. Aşa se explică practica stăruitoare a notelor marginale, explicaţiile lămuritoare din Canzoniere, adnotările de pe manuscrisele Pe care le poseda Petrarca. Pe marginea Eneidei, exemplar ilustrat cu miniaturile lui Simone Martini, într-o corespondenţă secretă cu ti¬nerii eroi ai lui Vergiliu pe care moartea nu-i cruţă, Petrarca însemnează, între 1348 şi 1372, humele persoanelor dispărute ce-i fuseseră 277

98

pagini, schiţează în Comentariile sale o autobio¬grafie insipidă şi fugară atâta vreme cât viaţa lui privată n-a primit consacrarea tiarei papale; dar după aceea, scriind cm. Cezar, magistrul său într-ale scriiturii, la persoana a treia, Enea Silvio îşi îmbracă existenţa în mantia pontifi¬catului său. De sub stilul unei naraţiuni obiec¬tive răzbat câteva inflexiuni ale vocii lui. Sar¬castică, atunci când descrie manipulările con¬clavului care l-a ales: „Cei mai mulţi cardinali s-au adunat în apropierea latrinelor şi în acest loc discret şi secret s-au înţeles cum să-l aleagă papă pe Guillaume"; melancolică, atunci când străbate ţinuturile copilăriei: „Papa se con¬frunta pretutindeni cu semnele evidente ale bă¬trâneţii sale"; resemnată, atunci când, în faţa oraşului Ancona, o dată cu imposibila cruciadă, pregăteşte actul final al vieţii lui: „Dacă drur mul acesta nu-i îndeamnă pe creştini să por¬nească la război, altul nu cunoaştem [...]. Cât despre noi, ştim că moartea stă în faţa noastră şi n-o respingem". Dacă mai persistă confor¬mism în aceste rânduri, el e trăit şi se cheamă imitaţia sfinţilor şi a martirilor. Comentarii asupra acţiunii O dată cu Comentariile, am trecut pe nesimţite pe celălalt versant al scriiturii, acolo unde doar subiectul menţine legătura cu planul privat: nu mai e vorba de clipe privilegiate în care trecutul e abolit, nici de exigenţele intime de limpezire a conştiinţei, ci de restituirea, în or¬dinea cronologică a timpului trăit, a evenimen¬telor susceptibile să fie salvate de uitare, în care elanurile personale şi opţiunile sunt ca¬muflate de aparenta obiectivitate a relatării. Faţă de finalitatea pe care continuă să şi-o fixeze la sfârşitul Evului Mediu istorici ca Froissart sau Villani, comentariile şi memoriile îşi propun deschis sa reia firul zilelor în lu¬mina experienţei: insistenţele şi lacunele, enu-

merările şi digresiunile, trecerea în revistă şi minuţiozitatea în prezentarea faptelor în¬cheagă subteran portretul naratorului, mai ales dacă-l însufleţeşte o dorinţă apologetică. Burghezul din Paris, care ţine jurnalul tim¬purilor grele, e un martor neputincios şi plin de mânie al unor evenimente care îl depăşesc; Philippe de Commynes a fost în acelaşi timp în intimitatea protagoniştilor, ducele Carol şi regele Ludovic, şi însărcinat cu misiuni publice şi secrete; relatarea pe care-o face, judecăţile pe care le emite, descrierile de locuri şi por¬tretele pe care le zugrăveşte sunt colorate de sentimentele lui şi, în amurgul vieţii, voalate de distanţa stabilită între activitatea politică şi retragerea silită. Dar surprinderea autoru¬lui în ipostaza lui particulară se produce fugi¬tiv, doar când i se solicită discursul şi îi sunt urmărite intenţiile; cât despre personajele pe care le aduce în scenă, nu le înfăţişează în ca¬mera lor decât în câteva prilejuri care să-i jus¬tifice consemnarea: ducele de Burgundia fu¬rios că a fost înşelat ori căzut într-o melancorie de mizantrop, regele Franţei în castelul lui, în ghearele morţii, agonie la care Commynes pretinde a fi asistat până la sfârşit. Unii autori preocupaţi să-şi înscrie expe¬rienţele personale într-o perspectivă istorică demnă de modelele antice nau putut menţine Un echilibru între privat şi public. Guicciar-dini a redactat separat trei lucrări, pe teme distincte, şi anume cunoştinţe despre viaţa pu¬blică, despre istoria familială şi despre pro¬pria sa existenţă: Istoriile florentinet Memoriile de familie şi Amintirile (Ricordanze); dar, ju-cându-şi rolul de istoriograf, el trasează portre¬tul tatălui său fără să menţioneze rudenia din¬tre ei şi, atunci când îşi propune să „conserve amintirea unor lucruri care i-au aparţinut doar lui", se mărgineşte la punctarea etapelor acelui cursus honorum al său şi îşi decernează satis-fecit-u\ de fiu bun şi de soţ bun: medalie de 281 onorabilitate care reduce viaţa privată la repu¬taţia unui bun actor pe scena publică. Printr-un demers invers, preocuparea de a justifica o acţiune publică determină persona¬jele cele mai diverse să-şi scrie o- apărare şi o ilustrare a conduitei lor: Jorg Kazmeier, primar al Munchenului în timpul tulburărilor de la sfârşitul secolului al XlV-lea, nu povesteşte evenimentele al căror teatru a fost oraşul său decât pentru a explica fuga lui; Arnecke, pri¬mar al localităţii Hildesheim la mijlocul se¬colului al XV-lea, se apără de acuzaţiile de ne¬pricepere şi de încălcare a legii; Gotz von Ber-lichingen, octogenar, descriindu-şi tribulaţiile de cavaler mercenar prin Elveţia, prin regiu¬nea Hessen, timp de un sfert de veac, speră să reducă la tăcere calomniatori îndărătnici, cu preţul unor siluiri ale adevărului privind ro¬lul lui în Războiul Ţăranilor; relatarea porneşte din copilărie, când deja temperamentul lui de şef se făcea simţit: „Deseori am auzit cum li se spunea tatii, mamei, fraţilor şi surorilor şi slugilor cum că eram un băiat extraordinar (wunderbarlich) [. . .]". Nemaiavând nimic de pierdut, acuzatorul contraatacă. Tot astfel,' Benvenuto Cellini, a cărui glorie şi a cărui dizgraţie au fost egale, face faţă con¬juraţiei detractorilor lui insistând asupra mi¬nunilor care i-au întovărăşit viaţa, publică şi privată; tot felul de referinţe eroice ori male¬fice dau naraţiunii ritm şi culoare, de la slu¬jirea lui Clement al VH-lea la carcera în care artistul e zvârlit în 1556. Pentru asemenea destin, nu lipseau semnele prevestitoare, nici străbunul ctitor al Florenţei, nici bunicii bi¬blici, nici salamandra alături de sugar. O pre¬istorie mitologică îl eliberează pe individ din cadrul strâmt al vremurilor sale;

99

autobiografia, lipsită de măsură, iese din normele curente, mizând totodată pe reputaţia bine stabilită a autorului; amestecând cu îndemânare poveşti şi simboluri, ea deformează ori disimulează rea¬litatea vieţii private. 282 Suntem la mijlocul secolului al XVI-lea, alături de Benvenuto Cellini, la capătul unei evoluţii a conştiinţei de sine relatate celorlalţi. Ficţiunea, o broderie pornind de la fapte ve¬ridice şi neverificabile, este rezultatul întâlnirii mai multor componente: introspecţie a spiri¬tului, întoarcere asupra unei experienţe trăite şi un al treilea fir, pe care îl vom examina acum, şi anume istoria familială. Memoria familială Grija pentru tot ceea ce, mai de aproape ori mai de departe, constituie memoria unei fami¬lii a dus, în mediile laice obişnuite cu scrisul, la conservarea hârtiilor, actelor, registrelor pri¬vate. Notarii şi scribii în servicii publice, ne¬gustorii de toate nivelurile, de la comerţul cu amănuntul la marile întreprinderi internaţio¬nale, ba şi câţiva meşteşugari formează un grup care, din secolul al XlII-lea în secolul al XVI-lea, se tot amplifică, cuprinzând persoa¬nele de vază din toate oraşele Europei. Nobilii nu sunt excluşi, şi nici femeile, care preiau uneori pana căzută din mâinile tatălui ori soţu¬lui lor. Gustul scrisului e asociat cu străduinţa pentru o bună administrare a patrimoniului şi pentru transmiterea capitalului de imobile, de bunuri imobiliare, de angajamente spirituale şi de memorii moştenitorilor de drept. Capitalul de memorii nu se girează şi nu se lasă moştenire decât bine ordonat şi într-ade¬văr, începând clin 1350, se observă în prăvălie, birou, studiolo-ul din palat, o organizare trep¬tată a arhivei familiei, alcătuită din documente contractuale şi contabile, liste de naşteri şi de¬cese, reţete medicinale şi cu efecte tămădui¬toare, teancuri de corespondenţă, scheme ge¬nealogice. Nucleul originar în jurul căruia s-au orânduit şi diversificat dosarele şefului fami¬liei pare să fi fost cel mai adesea ansamblul fişelor volante (vedem acele foi agăţate într-un 283 cui în dosul portretelor de negustori şi de ar¬tizani), apoi caiete şi registre păstrătoare de obligaţii şi scadenţe, transformate cu timpul într-un jurnal de evidenţă a antreprizei, în care separaţia între comercial şi domestic, în¬tre domestic şi memorialistic a întârziat să se stabilească. Oraşele din Italia centrală şi de nord, apoi oraşele Germaniei nordice începând de la fi¬nele secolului al XlV-lea, au fost cele în care s-a elaborat şi difuzat organizarea scriptică cea mai înaintată a antreprizei comerciale şi ban¬care; această organizare contabilă, lărgind cer¬cul referinţelor specializate, a eliminat din în¬registrări toate informaţiile care nu-şi aveau locul în bilanţul comercial. S-au născut astfel „cărţile secrete", „jurnalele afacerilor proprii", "„memorialele", aşa-numitele menagiers, cărţi-jurnal şi de concentrare a consemnărilor, în care, oricum s-ar intitula, sunt depozitate cu grijă pentru a fi transmise urmaşilor informa¬ţii cu caracter privat. Până către mijlocul seco¬lului al XVI-lea şi după, domneşte o vastă va¬rietate de conţinut, în funcţie de nivelurile de organizare intelectuală, în aceste scrieri de fa¬milie, care păstrează de pe urma lentei lor con¬stituiri, pornind de la însemnări zilnice, practica capricioasă a inserţiei mnemotehnice: o dezor¬dine organică, atunci când, de pildă, clauzele unui contract de căsătorie urmează după listele cu numele copiilor sau când, după menţionarea unei vânzări la iarmaroc, găseşti o reţetă pentru vindecarea cailor. Practica negustoriei transpare din însem¬nătatea pe care o deţin bilanţurile rezumate, extrase din celelalte cărţi, din importanţa in¬ventarelor, fie că e vorba de rochii şi giuvaere oferite de Lucas Rem de Augsburg soţiei sale, fie de relicve colecţionate de Nicholas Muffei din Nurenberg; de asemenea, din obiceiul de a tăia de pe lista copiilor pe cei morţi tineri, în¬tocmai ca în cazul creanţelor irecuperabile ori al conturilor lichidate. Dacă negustorii mai 284

? fruşti continuă, în plin secol XV, să interca¬leze în jurnalul lor contabil informaţii intermiI tente, oamenii de afaceri mai avizaţi — ca Gio-vanni Barbarigo la Veneţia, Anton Tueher la Niirnberg — despart fără echivoc registrele afacerilor de registrele particulare, dar conti¬nuă să treacă în cel domestic cheltuielile de menaj, veniturile de pe urma domeniilor şi câte o însemnare mai personală şi anecdotică. Libro segreto al lui Goro Daţi din Florenţa nu are nimic în comun, în ciuda titlului său, cu dosarele contabile alfe firmei Alberti şi nici nu se ridică deasupra notelor patrimoniale, per¬sonale şi familiale, în ciuda, unui preambul me¬lancolic despre timpul care trece. Sub titlul Zibaldone, „salată amestecată*, manuscrisul veneţian da Canal consemnează indicaţii strict limitate la uzanţele comerciale în vigoare pe Marea Mediterană, cunoscute de toate agenţiile companiilor, în timp ce Giovanni Rucellai din Florenţa, sub acelaşi titlu, pretinde că însu¬mează experienţa lui politică şi de afaceri, adaugă şi consideraţii despre mersul casei şi transcrie contul unor cheltuieli somptuare ne¬cesitate de faţada bisericii Santa

100

Măria Novelîa şi de capela Brancacci de la Carmine. Lucas Rem din Augsburg, în primul sfert al secolu¬lui al XVIlea, depune efortul de a orândui pe secţiuni materialul de care se ocupă (carieră personală, cheltuieli somptuare, copii), dar păs¬trează titlul înşelător de Taqebuch — ,furnal". După cum se vede, varietatea datelor con¬semnate pe marginea unei activităţi profesio¬nale şi a unei existenţe active multiplică un¬ghiurile sub care pot fi privite preocupările personale şi elementele patrimoniului, în ge¬neral disimulate cu grijă publicului: cartea fa¬miliei Valori din Florenţa poartă pe coDertă: ..A nu se arăta nimănui această carte" (Questo libro non si mostri a nessuno). In necesara triere operată de fiecare genera¬ţie, două criterii, în esenţă, au prevalat în orien¬tarea negustorilorscriitori, atunci când aceştia 285 înţelegeau să-şi transmită experienţa şi cunoş¬tinţele: utilitatea şi demnitatea. Aşezaţi în ca¬mera lor privata, faţă-n faţă cu contemporanii, cu descendenţii, cu posteritatea, ei au insistat asupra inalienabilului şi asupra exemplarului; pe de o parte, deciziile şi alegerea care, după ştiinţa lor, au consolidat sau slăbit societatea sau patrimoniul — şi accentul pus pe exemplu poate duce la exaltarea unui strămoş sau la mărturisirea propriilor erori; şi pe de alta, suma cunoştinţelor necesare traiului grupului fami¬lial, fie că e vorba de golirea latrinelor, fie de păstrarea de la o generaţie la alta a legăturilor de rudenie şi a prieteniilor de afaceri. Aceasta e finalitatea jurnalului lui Etienne Benoist din Limoges, care, în prima jumătate a secolului al XV-lea, a elaborat timp de două¬zeci de ani „memoria familială" (J. Tricart), socotită demnă de a fi transmisă copiilor Ifei: amintirea naşterilor, căsătoriilor şi deceselor, consemnarea contractelor (care ocupă peste un sfert din carte) şi â moştenirilor spirituale, dacă pot fi grupate sub aceeaşi rubrică tute¬lară rugăciunile şi textele alese din cărţile sfinte, într-o selecţie a familiei, şi „testamentul politic" nedatat al unui omonim al autorului, un cod de conduită preluat de la un strămoş şi recopiat încă din precedenta generaţie. Mate¬ria jurnalului e esenţialmente privată, eveni¬mentele politice din Limoges nefiind evocate decât în măsura în care vin în atingere cu viaţa de familie, iar finalitatea cărţii mărginindu-se la utilitatea ei pentru viitorul neamului Benoist. In masa de cronici familiale europene, pu¬blicate ori inedite, izvoarele florentine par cele mai numeroase şi bogate; gustul pentru antic în vremea „umanismului civic", rivalităţile sân¬geroase între grupuri de familii, care caracte¬rizează istoria politică, înrădăcinarea unor no¬tabili, rareori atraşi de aventura maritimă, care poate schimba o carieră şi întrerupe şirul în¬tâmplărilor, iată probabil motive ale densită¬ţii istoriilor acestor vieţi. în acest laborator în % care se afirmă conştiinţa de sine a unui grup urban, două texte dintre cele mai cunoscute I ilustrează cele două feţe ale scrierilor fami¬liale, profilate una pe experienţa personală, cealaltă pe memoria cu bătaie lungă. Giovanni Morelli are simţul vechimii fa¬miliei sale şi gustul pentru reconstituirea ge¬nealogică; dar Amintirile lui (Ricordi) propun mai ales un model educativ (ammaestrare i noştri figluogli). El însuşi se prezintă, la per¬soana a treia, ca reprezentant al măsurii şi con¬formismului politic; lasă despre el imaginea urnii negustor exemplar, a cărui pricepere i-a determinat succesul: „De talie şi greutate mij¬locii f. . .] nu-i plăcea ceea ce era dăunător, în special pentru Comună [.. .]. S-a străduit în¬totdeauna să trăiască fără griji, fără a se opune vreodată nici în vorbe nici în faptă puterii". Morală echilibrată, întemeiată pe abţinere, chiar fraudă fiscală, care smulge povestirii vie¬ţii private orice savoare: mai rămâne moartea fiului, o dramă pentru tată, o dramă pentru în¬treg neamul; şi aceste memorii utilitare se în¬cheie brusc aici. Donato Velluti face parte din generaţia an¬terioară şi poate că datorează carierei lui de jurist simţul continuităţii şi metoda istorică. Vorbind despre viaţa şi cariera lui, despre lo¬cul pe care-l ocupă în organismul viu al fami¬liei, el se exprimă la persoana întâi, când se în¬făţişează pe sine: „Mi s-a părut că scriam lucruri care prea erau spre lauda mea [. ..] n-am fă-cut-o pentru gloria mea, ci pentru a păstra amintirea unor fapte care au avut loc, gândind că viitorii mei cititori vor aprecia să ştie de ce Şi cum s-au petrecut". Alegând întâmplările şi amănuntele, le ra¬portează în mod voit la realitatea complexă care-l înconjoară şi la timpul îndelungat în care se înscrie: evocă guta de care suferă din 347, pentru că boala l-a împiedicat să ocupe ) osturi publice; vorbeşte de căsnicia lui în in-eresul continuităţii familiale; cariera lui o îm87 II pleteşte cu episoade din viaţa politică floren¬tină. „Cronica domestică", a cărei tendinţă era să se confunde din ce în ce cu relatarea eveni¬mentelor publice, se întrerupe tot atât de bru¬tal ca „amintirile''' lui Morelli cu moartea, la douăzeci şi doi de ani, a fiului său Lamberto: lovit de o boală care îi macină părţile genitale, tânărul mort e prin simetrie reversul fragil al robustului şi miticului întemeietor Bonaccorso. A se povesti pe sine

101

Construite pe baza arhivelor şi reprezentări¬lor care fac din familie capsula naturală în cen¬trul căreia înfloreşte acţiunea, cronicile par¬ticulare îl pun pe narator într-o lumină favo¬rabilă; de va fi fost ori nu tentat să se pună în valoare, vocea lui se va auzi, cercetările lui vor reconstitui vremurile apuse. începând cu primii ani ai secolului al XV-lea, memoria cutează să păstreze şi inutilul şi nedemnul. Câţiva autori adoptă nepăsarea şi îndrăgesc picarescul: ro¬manul realist prinde viaţă. Să rămânem la Florenţa în compania lui Bonaccorso Pitti. în prima treime a secolului al XV-lea, el scrie o cronică în care, reducând la minimum referin¬ţele genealogice şi trecând sub tăcere propria copilărie, îşi propune să povestească mai în¬tâi un vagabondaj: „Acum voi povesti cum am vagabondat prin lume după moartea tatălui meu". Libertatea proiectului, noutatea lui, ţin de ruptura iniţială a povestirii personale, după prologul inevitabil. Tânărul autor e încântat să poată relata fără perdea o aventură galanta, omorul unui zidar, episoade de vendetta pe fun¬dalul revoltei Ciompilor; nici virtuţile morale, nici onoarea familială, nici înfumurarea succe¬sului nu inspiră o pană alertă care promovează eul. O dată cu trecerea anilor şi cu sfârşitul cu¬treierărilor, succesele comerciale şi îndeplini¬rea de funcţii obşteşti îngreunează puţin câte puţin redactarea; cronica revine la matca ei şi 288 I îngroapă autobiografia sub povara utilului şi ■ a bunului simţ. Drumul străbătut de la zgârcitele înregis¬trări de note personale se măsoară după aceste ieşiri spontane, fireşti. Pentru ca romanul unei vieţi să se afirme definitiv, pentru ca ultimele reticenţe cu privire la expunerea intimităţii să cadă, trebuia să triumfe sentimentul de în¬credere al omului în propriile-i puteri, mai mult decât în originile sale sau în protecţia di¬vină. • Istoria unei vieţi particulare, surprinsă în desfăşurarea ei organică, se articulează £ strâns cu mândria reuşitei, cu dialogul dintre trecut şi prezentul narativ. Dar, spre deose¬bire de examenul de conştiinţă al penitenţei, care îl pune pe omul nou faţă în faţă cu dezor¬dinea şi absurditatea trecutului, istoria anilor tinereţii — copilăria deseori gravă, uneori plină de greutăţi, anii formaţiei profesionale — este cea care imprimă sinceritate textului. Spriji-nindu-se pe un jurnal, pe documente de primă mână, încadrată câteodată în perspectiva cursu¬lui dramatic al evenimentelor generale, bio¬grafia nu şi-a pierdut trimiterile familiale, poli¬tice, spirituale: ea reuneşte toate curentele care, de la mijlocul secolului al XIV-lea, imprimă vocii individuale, vieţii personale, experienţei intime valoare, prestigiu, funcţie socială. Ca şi autoportretul, care îndrăzneşte să impună într-un joc de oglinzi veşnicia unui priviri, şi cartea, în care se condensează un destin in¬dividual, ea exprimă — adesea în amurgul vieţii — energia creatoare a conştiinţei de sine. Această privire constructivă, uneori severă, cel mai adesea împăcată, este cea care dă tot preţul acelor aventuri neobişnuite con¬semnate la sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea, cu precădere în lumea germanică; se ştie de câtă apreciere s-a bucurat la nord de Alpi tema anilor de uce.. nicie şi a romanelor formaţiei. Astfel, Johan-nes Butzbach, care şi-a încheiat cariera ca sta¬reţ de schit la Laach în Eifel, în 1505, stăruie 289 în a sa Carte a peregrinărilor asupra condiţii¬lor aspre ale copilăriei sale nefericite; trăind cu amintirile sale sub privirea lui Dumnezeu, el stabileşte o contrapondere între greutăţile prin care a trecut copilul martir şi orfan şi paşnica izolare în care-şi aşteaptă moartea: căile Providenţei sunt de nepătruns. Alt exemplu, cel al lui Matthăus Schwarz din Augsburg care, copil fiind, la vârsta la care tânărul Diirer face primul lui autoportret cu¬noscut, plănuieşte o autobiografie, realizată cincisprezece am mai târziu. Devenit directorul financiar al sediului central al casei Fugger la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, el scrie conco¬mitent povestea vieţii sale private, intitulată Cursul lumii, şi o carte ilustrată cu acuarele, care-l înfăţişează în diverse costume purtate de el, singur de fiecare dată. Proiect mai narcisic e greu de închipuit, întrucât această minte stră¬lucită, acest confident al unuia dintre cei mai puternici oameni ai vremii sale a ales deliberat aparenţa, frivolitatea, autocomplezenţa, cu tot traiul lui împlinit. Suflă însă alt vânt, cel al provocării şi al snobismului; şi totuşi, după câteva generaţii în care sa scris despre sine, felul cum un om ajuns îşi priveşte frageda co¬pilărie, comentariile înduioşate ori picante care însoţesc siluetele evocate concentrează întreaga forţă a sentimentului pe care omul Renaşterii îl nutreşte faţă de propriul trecut. INDIVIDUL ÎN OGLINDĂ Identitatea Un istoric din Verona proiectase să adune portretele răspândite şi identificabile a o sută cincizeci de contemporani ai seniorului Veronei în secolul al XlV-lea, Cangrande Della Scala. A scruta feţe de piatră şi a le reda iden¬titatea, a detaşa persoane cu vază din'grupurile pictate în care se pierd reprezintă — în tradiţia 290

102

lui Michelet — nemăsurata ambiţie de a face să reînvie indivizi ale căror acţiuni şi pasiuni au contribuit, laolaltă cu mulţimea contempo¬ranilor, la destinul unei societăţi. Personaje publice, a căror imagine, pictată ori sculptată, le atesta puterea sau faima, şi care ofereau unui mare număr de privitori ceea ce le aparţinea doar lor, obrazul şi înfăţişarea. Reprezentarea persoanei nu e un obicei co¬mun tuturor civilizaţiilor, nici tuturor epocilor, în Occident, un nou avânt al portretului, înce¬pând de pe la mijlocul secolului al XlV-lea, corespunde eliberării progresive a individului, care ^se desprinde din cadrul social şi religios în care îl fixaseră adoraţia şi mărinimia pri¬vate. Se naşte fără îndoială şi din practica laică şi publică de a expune pe pereţi, cel puţin în Italia centrală şi septentrională, imaginea celor condamnaţi la oprobriul comunităţii. în sfâr¬şit, portretul exprimă ataşamentul pentru me¬moria celor care, în decursul timpului, au ţesut istoria unei familii; îl mărturisesc, la Florenţa — să fie un îndepărtat omagiu adus tradiţiei etrusce? —, portretele de ceară, perfect asemă¬nătoare, expuse în ex-voto la Santa Măria Annunziata sau păstrate în colecţiile particu¬lare ale unor mari familii şi prezentate public în timpul unor serbări şi procesiuni publice, ca demonstraţii de vechime şi putere a clanului. Portrete regale Nu poţi să nu te îndoieşti de veracitatea primelor efigii individuale, atât par de încăr¬cate de intenţii demonstrative: nu e o întâm¬plare că superbul cavaler din Bamberg a fost comparat cu figura ideală a regelui sfânt, Lu¬dovic. Reprezentările figurative scot în relief categorii mentale, după cum descrierile scot în relief imagini şi senzaţii; eficacitatea unora şi a altora a fost cu dibăcie exploatată de puterea Politică şi de magisteriul spiritual timp de se291

cole, cât a domnit simbolismul unei lumi ordo¬nate : hieratism al atitudinilor, demonstraţie prin gesturi, limbaj al armoariilor. Incantaţia tote¬mică a formelor şi culorilor frapează încă sub bolţile de la Westminster. Carol al IV-lea este primul suveran al Occidentului medieval care a înlocuit în mod deliberat perfecţiunea însem¬nelor sale cu portretul său fidel şi cu cel al membrilor familiei sale în catedrala Sfântul Guy din Praga; tot el este şi primul împărat care îşi redactează singur biografia, incluzând în cuprinsul ei întâmplări private fără nici 6 valoare exemplară. Atunci când e opera, nu a unui pictor, nici a unui sculptor, ci a unui scriitor, • portretul fizic şi moral al unui individ continuă un gen literar moştenit din Antichitate transmis prin Res gestae, care-l glorifică pe suveran, gen re¬venit la modă în mediile urbane ale sfârşitului de Ev Mediu prin cronici şi istorii familiale, si care stabileşte subtile legături între lumea vii¬lor şi a morţilor şi eternitatea eroilor de fic¬ţiune. Printre portretele literare de la finele Evu¬lui Mediu, cele ale regilor sunt de mare inte¬res pentru fixarea şi datarea preocupării pen¬tru adevărul fizic, şi aceasta nu fiindcă secolul al XV-lea ar fi abandonat simbolismul ori pen¬tru că secolele anterioare ar fi fost insensibile la realismul descrierii. însă reprezentarea figurii regale pendulează între două tendinţe, ţine seamă de funcţia monarhului şi-l înfăţişează pe rege conform acesteia, pe de o parte, şi, pe de alta, îi evidenţiază calităţile particulare care transpar în prezenţa sa fizică. Din secolul al XU-lea şi până în al XVIlea, irezistibila auten¬ticitate a detaliilor pătrunde în discursul despre rege, în măsura în care discursul pierde din caracterul lui elogios oficial şi adoptă liberta¬tea de ton a cronicarului ori a diplomatului în mesajele lui secrete. împăratului Ludovic de Bavaria, mort în 1347, i s-au adus patru elogii, dintre care unul zn se mulţumeşte să consemneze eleganţa suvera¬nului; celelalte trei precizează această primă impresie printr-o serie de adjective, distincte tuşe de culoare: regele era subţire şi zvelt, so¬lid, bine proporţionat, înalt, foarte drept. Toate concură efectiv la închegarea acelei imagini de eleganţă care aparţine tipologiei prinţului şi care i-a frapat fără îndoială pe observatori. Unul din cei patru scriitori, Albertino Mussato, a făcut regelui Henric al VII-lea, predecesorul ' lui Ludovic de Bavaria, un portret fizic care insistă pe aceeaşi impresie generală, datorată staturii şi mai ales armoniei proporţiilor: în descrierea celor d6i suverani se regăseşte ace¬laşi raport al măsurilor (cornmensurata conformitas), demn de o statuie,. între părţile tru¬pului, picioare şi gambe la Henric al VII-lea, . umeri şi gât la Ludovic. în afara aspectului de ansamblu, trei din cei patru autori evocă pilozitatea regelui: păr rar şi tinzând spre roşcat, detaliu care ar fi per¬fect veridic sub pana lui Albertino Mussato dacă n-ar fi contrazis de ceilalţi autori şi dacă nu sar regăsi cuvânt cu cuvânt în portretul lui Henric al VII-lea de4a evocat. Tenul, la unul colorat, la altul luminos şi rumen, pare să ţină de o figură de stil. Câteva amănunte privind obrazul (sprâncene proeminente, nas puternic) completează silueta; în sfârşit, Albertino Mussato adaugă şi trăsături de caracter: regele era în¬treprinzător,

103

perseverent, curtenitor, amabil, galant. Concordanţa observaţiilor asupra înfă¬ţişării generale, discordanţa asupra detaliilor, prolixitatea calificativelor fac de asemenea să planeze dubii cu privire la reconstituirea por¬tretului. Rămâne eleganţa, adică amintirea, transmisă de martori oculari sau de reprezen¬tări plastice figurative, a unei prezenţe fizice, definită concis de . Heinrich Rebdorf: Un rege n-ar putea el semăna oare cu imaginea pe care ne-o facem despre uri rege? Pentru " scolastică, fiecare formă vizibilă demonstrează invizibilul, ordinea creată se des293 cifrează. O armonie organizează ritmurile ar¬hitecturii, proporţiile corpului uman, structura societăţii, a cărei expresie superioară este per¬soana regelui. învestit cu o misiune divină, personajul regal trebuie să se conformeze, prin aparenţă, gesturi, voce, imaginii pe care şi-o face despre sarcina lui, şi pe care poporul creş¬tin o recunoaşte. E de-ajuns să-l vezi pentru a-i cunoaşte rangul: Ioana d'Arc îl regăseşte pe Carol al VH-lea în gloata în care s-a vârât, în sala castelului de la Chinon. E în ordinea lucrurilor ca înfăţişarea sa să fie demnă de funcţia exercitată: „Maiestatea radia pe faţa lui" (in vultu majestas), spune »Poggio Bracciolini despre bătrânul Sigismund intrând în Roma pentru a fi încoronat. Frederic al III-lea, a cărui carură nu lăsa să i se uite statura mică (statura plus quam mediocri), se ostenise încă din copi¬lărie să-şi compună o aparenţă impunătoare, scrie Johannes Griinbeck: afişa, imprima feţei sale trăsăturile caracterului său; toţi observa¬torii sunt impresionaţi de gravitatea, rezerva binevoitoare a împăratului, tot aşa cum ele¬ganţa lui Ludovic de Bavaria se impusese con¬temporanilor. Exploatându-şi defectele naturale (faţă prelungă, statură şi talie mică, timiditate) în favoarea expresivităţii maiestăţii sale, Frederic al III-lea demonstra că răspun¬derea şi conştiinţa misiunii sale îl pot face pe suveran să compenseze prin comporta¬ment ceea ce soarta nu i-a hărăzit. Discursul literar ştie să îmbine adevărul psihologic cu ba¬nalităţile de rigoare şi, prin mijlocirea elogie¬rii, dezvăluie una din datele esenţiale ale vie¬ţii particulare: mai mult decât ceilalţi oameni şi nu mai puţin decât ei, regele — persoană pu¬blică — îşi construieşte înfăţişarea. în legătură cu împăratul Maximilian, sub pana unor autori, ca de pildă Cuspinian, uma¬nistul vienez, găsim metafora scolastică a rege¬lui pătrat (statura quadrata, figura quadrata), clădit ca o biserică.în care străluceşte măreţia divină. Vitruviu stabilise o analogie între per294 fecţiunea corpului uman şi cea a Unui edificiu. Legăturile dintre aparenţa percepută ca o construcţie şi sentimentul frumosului (jorma-formosus) au fost una din temele recurente ale gândirii scolastice cu privire la creaţie, apoi ale speculaţiei asupra numerelor a geometrilor şi artiştilor Renaşterii. Aplicată persoanei prin¬ţului, această simbolistică luminează prin forţa ; ei sugestivă calităţile fizice şi calităţile sufle¬teşti; aşa cum vitraliul filtrează şi face să strălucească lumina divină, privirea lui Maxi-tnilian răspândeşte irezistibile scântei: Johannes Grunbeck, subjugat de ochii radioşi încărcaţi de o putere cvasi-siderală, evocă farmecul sub care cad şi bărbaţi şi femei. O surprinzătoare relatare a seducţiei ne do¬vedeşte cât de sensibil era împăratul la calită¬ţile fizice naturale ale celorlalţi: tânărul conte de Zimmern, cu amicala complicitate a ducelui Frederic de Saxa, s-a priceput să mizeze pe în¬făţişarea lui pentru a dobândi de la rege, în 1497, restituirea unui pământ ,care aparţinuse familiei sale: „Seniorul Wernher, care ştia cât de binevoitor şi fidel era prinţul elector, s-a di¬chisit în chipul cel mai elegant şi, cum era bărbat arătos şi cu obrazul, trupul şi alura bine proportionate (nachdem er sonst ain schene und wolgestalte person con angesicht, leib und ge-stalt), s-a pus să aştepte, alături de ceilalţi conţi şi seniori, venirea regelui; şi, după cină, când dansul principilor a luat sfârşit, seniorul Wernher s-a aşezat la vedere şi n-a trebuit mult pentru ca regele să-l remarce de câteva ori, să-i contemple înfăţişarea cu o plăcere deose¬bită (ăb seiner person ain besonăers gefăllen empfieng) şi să-l întrebe, pe ducele Frederic, care căutase să stea în vecinătatea imediată a regelui, cine era personajul [ .. . ]". Nu poţi re¬fuza nimic frumuseţii. în schimb, câţiva dintre suveranii sfârşitu¬lui de Ev Mediu deconcertau prin înfăţişarea ' comună sau fizicul ingrat, astfel încât por-tl, renunţând a mai transforma defectele în 295 virtuţi, acumulează observaţii critice. A contra-rio, jena cronicarilor şi observatorilor în fata urâţeniei pare să ateste realismul portretelor măgulitoare. Ceea ce frapează în primul rând este statura măruntă: „Deşi era mic (Etsi par-vus statura)", spune Thomas Ebendorfer despre Carol al IV-lea. După ce l-a întâlnit pe suve¬ran, Matteo Villani schiţează un portret lipsit de complezenţă: regele era mic de statură, pentru un neamţ mai cu seamă, aproape coco¬şat, cu capul şi gâtul proiectate în faţă, cu pă¬rul negru, obrajii prea largi, ochii bulbucaţi, creştetul chel. Bustul de la Praga confirmă această viziune realistă. Magia prezenţei regale neoperând asupra acestui observator străin, se ajunge la amănunte de comportament care contrastează cu stereotipurile despre maiestatea suverană: Carol al IV-lea, în cursul audienţe¬lor publice, ciopleşte o nuia cu cuţitul, fără a-i privi o singură dată pe suplicanţi.

104

Se simte o reticenţă în faţa atitudinilor făţiş contrare convenţiilor. Regele se îmbracă cu straie scurte, are înfăţişarea nevoiaşilor (formam pauperum exprimebat) — ne comunică biograful lui, Tho¬mas Ebendorfer, care deplânge acest lucru. De fapt, realismul descrierii e cu atât mai concret cu cât autorul nu reuşeşte să surprindă în mod concis imaginea conformă maiestăţii regale. îngrămădirea de detalii autentice se substituie impresiei iniţiale, pe care, dimpo¬trivă, o transmite redactarea sugestivă bazată pe atributele fiinţei. Ori de câte ori sentimen¬tul unui acord perfect (congruentia) întemeiază realitatea sensibilă, ori de câte ori persoana privată intră fără efort aparent în rolul per¬soanei publice, tonalitatea de ansamblu a por¬tretului regal apare mai adevărată decât multi¬plicarea notelor: ea satisface spiritul, dacă nu satisface curiozitatea; în literatură, ca şi îo pictură, realismul ar fi realitatea fără spirit, juxtapunerea de detalii fără idee. Dacă există o evoluţie în descoperirea indi¬vidului la sfârşitul Evului Mediu, ea ţine de 296 procedeele de analiză a realului, de unelte şi de vocabular: practica disecţiei, deprinderea spovedaniei, obişnuinţa corespondenţei parti¬culare, răspândirea oglinzii, tehnica picturii în ulei. Dar înmulţirea punctelor de vedere, vir¬tuozitatea în imitaţie, descompunerea mecanis¬melor corpului nu sunt suficiente pentru a în¬ţelege individul în intimitatea sa, după cum nişte cuburi de sticlă colorată nu sunt de-ajuns pentru a forma un mozaic. Dincolo de descrierea realistă a unui obraz ori a unei scene de interior, marea pictură fla¬mandă a secolului al XVîea fascinează pentru că izvorăşte dintr-o gândire, dintr-o viziune simbolică. In faţa pânzei netede a tabloului, îi revine privirii spectatorului să găsească cheia, să recompună individul, să-i restituie taina. Donatori şi eroi. Aşa cum s-a văzut prin câteva exemple regale, portretul pictat ori sculptat înlesneşte, la finele Evului Mediu, multiplicarea confruntărilor de surse şi verifi¬carea exactitudinii descrierilor: printr-un fel de instinct, am fi înclinaţi să ne încredem mai degrabă în pictor decât în cronicar. Totuşi, pictura comportă o latură de am¬biguitate, care ţine de convenţii sociale şi de intenţiile comanditarului: dacă utilizăm por¬tretul ca document isteric pentru viaţa particu¬lară, trebuie numaidecât fixate nişte limite, căci documentul îl înfăţişează pe particular în public, eternizându-l într-o. atitudine care îmbracă adesea protagonistul în haine de săr¬bătoare. Europa sfârşitului de Ev Mediu e plină de portrete, mai întâi în biserici şi în capelele de familie, în care ctitorii împreună cu ai lor Şi-au câştigat locul alături de Fecioara cu Pruncul sau de sfinţi oblăduitori, sporin-du-şi treptat autoritatea prin această frecven¬tare fizică a sacrului: cancelarul Rolin nu pare surprins s-o găsească pe Fecioară pozând în atelierul sfântului Luca; el îngenunchează aşa cum se cuvine. 29? Gustul pentru antic, cu toate acestea, reînvie portretul cizelat din profil, cu toate variaţiu-nile estetice ale pieptănăturilor şi ale pălăriilor, de la Piero della Francesca la Uccello. Portret aristocratic, punând în valoare şi uneori idea¬lizând trăsăturile impasibile ale eroului ori ale doamnei. Spiritul în care aceste comenzi erau executate, poziţia adoptată pentru ~ă eterniza o figură şi un nume ţin de istoria formelor, de is¬toria modei, şi chiar — în cazul panourilor din altar — de istoria socială a reprezentărilor. O dublă evoluţie, care se schiţează în secolul al XVlea în Ţările de Jos şi în Italia, ca şi în ora¬şele Imperiului, oferă o mai amplă materie pen¬tru cunoaşterea indivizilor. O primă mişcare îl aşaza pe comanditar în cadrul activităţii sale profesionale: argintarul, zaraful, omul de afaceri, geometrul s-au lăsat reprezentaţi în atelierul ori în biroul lor şi, cu toate că e încă vorba de o punere în scenă, mândria reuşitei personale a comanditarului şi exaltarea inventivă a pictorului aflat în căuta¬rea unui gen nou conlucrează în urmărirea ilu¬zionismului. Asemănarea modelului se deta¬şează pe un fundal familiar în trompel'oeil, care aduce preţioase informaţii despre spaţiul de lucru, decorul cotidian, uneltele de lucru mai adevărate ca în realitate. Tema spaţiului in¬tim în care, în tăcere, dincolo de cărţi şi căli¬mară, se defăşoară gândirea umanistului, este tratată pentru ea însăşi, avându-l drept pretext pe sfântul Ieronim, de Carpaccio, de Durer şi de atâţia alţii. Viaţa de familie prelungeşte uneori această deschidere către viaţa de interior; adesea ea se substituie vieţii profesionale, închizând în urma ei uşa biroului sau a prăvăliei. Cercetând op¬ţiunile burghezilor şi notabililor care s-au lă¬sat pictaţi într-un cadru ori într-altul, putem fără îndoială constata câ orgoliul familial primează faţă de cel profesional de îndată ce ambianţa intimă relaxată atestă reuşita so¬cială. Ieşind de pe panourile bisericeşti, unde 298 se aliniau după vârstă şi în genunchi, membrii familiei alcătuiesc, cu ajutorul pictorului, un cerc paşnic, în care vârsta, caracterul, apti¬tudinile nuanţează o armonie de bun gust. La capătul evoluţiei, Konrad Rehlinger din Augsburg, prezentându-şi cei opt copii în viaţă şi, într-o spărtură de cer, şi pe micuţii morţi înainte de vreme, a comandat pictorului Bern-hard Strigel o scenă de interior perfect ab¬stractă, de fapt viziunea de ansamblu a unui nivel genealogic.

105

Priviri şi taine. Se poate totuşi întâmpla ca relaţiile de afecţiune care-i leagă pe membrii familiei să constituie dominanta tabloului, chiar până la eliminarea oricărei urme de decor am¬biental. Francesco Sassetti, procuristul casei Medici, s-a lăsat reprezentat de Ghirlandaio fără vreo referire socială nici în costum, nici în poza adoptată, singur cu tânărul său fiu Teodoro al II-lea: copilul ridică o privire încre¬zătoare către tată, care n-are ochi decât pen¬tru el. Studiat, tot cât ar putea fi astăzi o fotografie, portretul ilustrează o pronunţată reciprocitate a sentimentului; ne simţim dintr-o dată de conivenţă cu cele două personaje, pen¬tru că nu suntem provocaţi direct şi pentru că privirea noastră n-ar putea să le întrerupă dialogul. Impresia de armonie (congruentia) nu e tulburată de realismul unui nas vânos şi plin de coşuri, sentimentul primează şi înnobilează totul. Tonalitatea frandscană plină de simpli¬tate şi de dragoste trebuie asociată seninătăţii grave a testamentului pe care Sassetti îl re¬dactează în 1488, cu doi ani înainte de a muri. Acest portret intimist, rodul unei comenzi — şi trebuie subliniat acest lucru —, dobân¬deşte semnificaţia unui manifest, în anii când bancherul florentin era răspunzător de situa¬ţia financiară catastrofală a casei Medici. Totuşi, o a doua tendinţă caracteristică în pictura europeană a secolului al XV-lea foca¬lizează atenţia portretiştilor asupra feţei privite frontal sau din trei sferturi, suprimând pito299

rescul decorului, mizând pe contrastele vii saci pe catifelarea negrului şi nereţinând decât con¬trapunctul unor semne (armoarii, devize) şi limbajul mut al câtorva obiecte (carte, floare, mătănii). La nivelul spectatorului, privirea: privirea incisivă din portretul de bărbat pic¬tat de Memling, de la Academia din Veneţia; privirea umedă şi blândă a bărbatului cu ga¬roafa de Van Eyck; privirea implacabilă a con¬dotierului pictat de Antonello da Messina; pri¬virea aproape rătăcită a lui Oswolt Krel pictat de Diirer. în momentul în care se afişează, o dată eu acea ars moriendi şi cu dansul macabru, totala descompunere a trupului şi desprinderea definitivă a sufletului, portretul individual spe¬culează cu virtuozitate o mutaţie tehnică din pic¬tură, care, de la Van Eyck, conferea privirii o profunzime şi o transparenţă fără egal: pictura în ulei şi diversele reţete de lacuri permiteau obţinerea unei străluciri ca de oglindă a pupi¬lei, un tremur luminos care însufleţea portretul, precum sufletul — trupul. Când Alberti afirma că pictura este „o fereastră transparentă", defi¬niţia lui poate fi interpretată ca un omagiu adus reprezentării intimităţii. Portretul european din secolul al XV-lea te lasă să pătrunzi în¬tr-un spaţiu imaginar, care e cel interior, şi în¬tr-un spaţiu vertiginos, de vreme ce portretul s-a născut din întâlnirea dintre pictor şi mode¬lul său, şi e destinat sâ suscite tot atâtea întâl¬niri personale cate priviri aţintite pe imaginea asemănătoare modelului dispărut. Acest joc al privirilor explică fascinaţia încă exercitată de dublul portret numit al lui Arnol-fini şi al soţiei sale, atât de comentat şi al cărui subiect veritabil este poate întâlnirea dintre realitatea care a fost şi ficţiunea care rămâne. Jan Van Eyck fuit Mc: pictorul şi-a semnat pre¬zenţa deasupra oglinzii în care personajele sale, în picioare, apar din spate; în faţa lor, adică în adâncimea câmpului introdus prin simetria 300 oglinzii, se află Van Eyck, pe locul ocupat de toţi cei care privesc tabloul. ■ Variaţiunile pe tema intimului nu-şi livrează întotdeauna secretele, fie că am pierdut noi căile de acces la gândirea simbolică a unei so¬cietăţi moarte, fie câ pictorul, modelele şi. co¬manditarii au încâlcit înadins referinţele şi au încurcat pistele. Este cazul tablourilor de şeva¬let ale lui Giorgione: Furtuna, Cei trei filozofi propuneau meditaţiei amatorilor veneţieni plă¬ceri rare, asupra descifrării cărora s-au aplecat numeroase anchete. A multiplica simbolurile, care nu se clarifică decât prin raportare reci¬procă, a ascunde semnificaţia printr-o insis¬tenţă pe detalii, a disimula adevărul în cutele frumosului — iată preocupări elitiste ale unui mediu de snobi cultivaţi. într-un climat propice enigmei, un portret nu e inocent: el spune mai mult spunând mai puţin, după retorica mărturisirii fără fraze. în cazurile cele mai simple, câteva obiecte ajung pentru a evoca, a sugera, fie că e vorba de o carte de rugăciuni, de iniţiale brodate ori de o poliţă. Dar cum să treci dincolo de „acest mie vraf de lucruri derizorii"? Fiinţa care a existat nu poate fi rezumată în acest instan-' taneu cu accesorii, şi pictura comportă tot atâ¬tea lucruri nespuse ca şi descrierea literară. La un nivel superior de artificiu, preocuparea pentru prezentarea virtuţilor personale şi a dis¬tincţiei determină naşterea unor compoziţii mai subtile şi mai interesante: astfel, marele por¬tret al lui Francesco Măria Della Rovere, duce de Urbino, pictat de Carpaccio, datat 1510, în care eroul se detaşează în picioare pe fundalul unei păduri de semne. Spaţiul organizat ca un puzzle heraldic pare încărcat de meditaţiile şi himerele cavalerului adolescent cu ochii blânzi.

106

Oglinzi. O dimensiune suplimentară a mis¬terului fiinţei a fost introdusă în pictură prin invenţia autoportretului. Sunt nenumăraţi acei pictori care, ca şi meşterii sculptori de chei ie boltă, au fost tentaţi să se reprezinte; la în301 ceput s-au strecurat în grupurile şi cetele de credincioşi pe care le pictau: H-ans Mem-ling, curios, în spatele unui stâlp diri altarul lui sir John Donne; Botticelli, adoptând ţinuta trufaşă a conducătorilor florentini pe care-i frecventa. Pe urmă, cedând pornirii imperioase de a-l neglija pe comanditar, pictorii ne-au lăsat propriul lor portret solitar. Forţa pe care o exercită un portret asupra spectatorului pro¬vine din faptul că relaţia pictorului cu el însuşi include oglinda în câmpul transparenţei; auto¬portretul schiţează un roman al sinelui, cu o privire şi câteva semne. Inaugurând lunga serie a dublurilor (Dop-pelgănger) din istoria intelectuală germanică, Albrecht Diirer s-a reprezentat de cel puţin opt ori pentru el însuşi; încă de la paisprezece ani, se scruta în faţa oglinzii. Cele trei autoportrete în ulei ale sale con¬stituie jaloane în istoria introspecţiei la hota¬rul dintre Evul Mediu şi Renaştere: trei priviri asupra intimităţii, trei momente ale unui iti¬nerar spiritual. Portretul „cu scaietele", conservat la Luvru, datează din 1493; a fost pictat când artistul grava la Basel frontispiciul Scrisorilor sfântu¬lui Ieronim. Tânărul sprijinit în coate de baza tabloului — acea „fereastră transparentă" de care vorbea Alberti — ţine în mână scaietele care a dat numele lucrării. Privirea gravă, fon¬dul neutru concentrează atenţia pe această plantă simbolică şi. gândurile pe care le suscită; controversa între cele două niveluri de interpre¬tare propuse nu se va putea dezlega:' Albrecht Diirer este în ajunul căsătoriei sale (1494) şi scaietele este aici, anticipativ, simbolul fide¬lităţii conjugale (Mănnestreue); sau, scaietele fiind numit în greceşte dypsakos (însetatul), portretul proclamă că acest tânăr de douăzeci şi doi de ani este însetat de adevăr. Legenda în stil naiv — rimată, o confidenţă spirituală? —- („My sach di gat / als es oben schtat") nu e de mare ajutor în elucidarea enigmei. 302 O etapă însemnată este depăşită în 1498, în momentul celui de-al doilea autoportret în ulei, conservat la Prado. Diirer a descoperit la Vene¬ţia lumina şi culoarea, dar şi pe Mantegna şi desenul în stil antic; el a inventat peisajul au¬tonom şi acuarela de atmosferă; cunoaşte succe¬sul o dată cu Apocalipsul cu figuri, operă pe care Europa şi-o dispută. Fără aroganţă, dar cu încredere în propria valoare, artistul lansează o provocare mediului de artizani şi de negus¬tori care e al său; cu mândrie revendică un sta¬tut social la înălţimea misiunii sale. De la Ve¬neţia îi scria în 1506 prietenului său Willibald • Pirckheimer: „Aici sunt cineva; la mine, un musafir nedorit" („Hier birt ich ein her, da-heim ein schmarotzer"): de aici eleganţa pozei, insolenţa provocatoare a vestimentaţiei şi ve-duta leonardescă, ce exprimă acordul între secretul personal şi misterul naturii. Ultimul portret frapează prin poza riguros frontală, mâna dreaptă ridicată, atmosfera de fervoare mistică. Oricare ar fi data (1500 sau 1518), portretul de la Miinchen impune ideea unei asemănări accentuate cu imaginea lui Hristos. Fie că i se interpretează spiritul ca un manifest de imitaţie şi de reformă interioară, fie ca o afirmare a puterii creatoare a artis¬tului emanând din puterea creatoare a lui Dum¬nezeu, ceea ce e sigur e că spiritualitatea ilu¬minează de aici înainte viaţa lui Diirer: o do¬vedesc tonalitatea ferventă a operei sale, scrie¬rile sale intime şi testamentul public care înso¬ţeşte donaţia către oraşul Niirenberg a celor Patru Apostoli, ultima sa operă monumentală. Sinceritate. Fie că e descris, fie că se des-tăinuie, individul ni se pare, la sfârşitul Evului Mediu, mai accesibil decât în secolele ante¬rioare. Poate că şi circulă în Europa o idee nouă, dacă prin aceasta se înţelege că grupuri deprivilegiaţi ai culturii şi ai rangului social par mai sensibili decât strămoşii lor la fragili¬tatea gloriei şi la preţul vieţii lor personale. Făcând o virtute din ceea ce sub legea ve303

che era o încălcare a rezervei, ei au îndrăznit să exalte singularul din om şi, mai ales, au gă¬sit în acest scop mijloace noi de expresie, gra¬ţie cărora putem încerca să-i înţelegem. Avem despre societăţi, în esenţă despre societăţile ur¬bane ale sfârşitului Evului Mediu, o viziune al¬cătuită pe baza unor izvoare publice şi a unui număr în creştere de izvoare private; acestea furnizează despre indivizi instantanee care-i fixează aşa cum ei înşişi s-au văzut sau s-au lăsat văzuţi de contemporanii lor. Dar o serie de instantanee nu constituie un film, care singur ar putea restitui densitatea şi dinamismul vieţii particulare. Am risca să ră¬mânem doar la o evidenţă corporală şi la per¬manenţa sentimentelor dacă am fi insensibili la voce şi la cadraj: simularea nu ar duce de¬cât la inventarierea unor lucruri fără viaţă.

107

Nu iubirea conjugală ne va surprinde, ci inventarea dublului portret al soţilor, repre¬zentaţi pe avers în deplinătatea înfăţişării lor, iar pe revers în putreziciunea morţii. Cât despre realismul descrierilor fizice, acesta trebuie sâ ne frapeze din două puncte de vedere: atunci când se manifestă,; cu cutezanţa imitării cli¬nice, fără nici o conotaţie morală; atunci când exprimă, prin analiză ori confidenţă, un nivel de cunoaştere medicală ori un raport intim al omului cu propriul trup. Din acest punct de vedere, unul din ultimele portrete pe care Dii-rer le-a trasat în faţa oglinzii ne oferă imagi¬nea îngrijorată şi lipsită de pudoare a unui trup vlăguit. încă o treaptă în destăinuirea intimă, justificată de boală. Dar, înainte de a ajunge la această sinceritate, să vedem cum ne informează convenienţele şi gustul despre aparenţă. APARENTA ÎNVEŞMÂNTATA Una din nuvelele lui Sercambi pune în scenă un blănar din Lucea care, ducându-se la 304 baia publică şi dezbrăcându-se de haine, a fost dintr-o dată cuprins de panică la ideea de a-si pierde identitatea în mulţimea de trupuri ano¬nime. Îşi pune atunci pe umărul drept o cruce din paie şi se agaţă de acest semn ca de un colac de salvare; dar crucea se desprinde şi alunecă pe vecinul său, care pune mâna pe ea: „Eu sunt tu; dispari! ai murit!" şi blănarul, de-a dreptul rătăcit, e convins de moartea sa. Costume ţi societate Umorul negru aparţine tuturor timpurilor, ca şi omul fără calităţi, pe care logica verbului îl poate ucide. Dar fabula toscană are mai cu seamă meritul de a aminti fragilitatea defini¬ţiilor profesionale şi a orgoliului social pe un teren şi într-un mediu în care reuşita indi¬viduală era slăvită în toate chipurile. Identi¬tatea se pierde o dată cu costumul, căci omul social este un om îmbrăcat. în plus, e maliţios a-l evoca pe blănar în pielea goală, mai întâi pentru că portul blă¬nii este un element discriminator al reprezen¬tării sociale, pe urmă pentru că goliciunea, într-o societate a ordinii, îl defineşte pe cel rătăcit sau pe cel exclus în ochii oamenilor îmbrăcaţi, în sfârşit, pentru că nuditatea se asociază cu firescul omului sălbatic, care po¬pulează visele şi pădurile de dorinţe. La gra¬niţa fabulei mijeşte subversiunea: şubrezenie a unei societăţi care nu stă în picioare decât prin consensul exprimat de aparenţa indivizi¬lor, scandal provocat de fratele Genievo, unul din primii discipoli ai lui Francisc din Assisi, fiul negustorului de stofe, care s-a expus gol în piaţa centrală din Viterbe. Societăţile de la sfârşitul Evului Mediu au rămas credincioase schemei trifuncţionale, dar ele au făcut-o mai complexă şi mai greu des¬cifrabilă. Avântul economic urban a multi¬plicat statutele dintre muncitori şi conducători; 305 cei mâi bogaţi dintre producători sunt în mă¬sură să ia in serviciul lor sabia care îi apără şi se simt mai aproape de puterea de decizie decât de munca înrobitoare. Or, ambiţia de a reuşi, ascensiunea socială ' estompează dife¬renţele tranşante şi, de la un oraş la altul, sta¬tutele profesionale nu stabilesc ierarhii omo¬gene: artele joacă la Florenţa, în secolul al XlV-lea, un rol determinant în definirea cor¬pului politic şi social; la Veneţia, nu, joacă nici unul. Astfel încât imaginea pe care o dau de¬spre ele societăţile urbane reflectă particulari¬tăţile istoriei lor; grupurile aflate la putere apreciază şi canalizează fluiditatea indispensa¬bilă, ici sau colo, „binelui colectiv", dar, la sfârşitul secolului al XlV-lea, codificarea tinde să fixeze definitiv contururile claselor domi¬nante în majoritatea oraşelor din Europa care se guvernează. Vestimentaţia este unul din semnele esen¬ţiale ale convenienţei sociale, într-atât obiş¬nuiesc adunările şi procesiunile să atribuie fiecărei părţi din populaţie un rol şi un loc anume, uşor de recunoscut prin formă şi cu¬loare, în consecinţă, costumul este miza unui conflict surd între ordinea politică şi mişcarea economică; el face obiectul unei reglementări care, în numele „binelui colectiv", tinde să frâneze orice ostentaţie arogantă din partea particularilor; sunt nenumărate oraşele care au emis legi somptuare şi au intensificat rigoarea în prevenirea cheltuielilor exagerate, în seco- -lele al XlV-lea şi al XV-lea, pe măsură ce bună¬starea păturilor de meşteşugari şi luxul celor avuţi ridicau mereu miza. Menţinut pe locul lui, în rangul care-i este desemnat prin Pro¬videnţă, fiecare individ participă la armonia corpului social, fie el puternic sau sărac: teorie a unei ordini intangibile, sub ochiul divin, a cărei expresie este costumul. E ceea ce reiese din volumul cu gravurile de veşminte cores¬punzând profesiunilor, publicat de Jost Am-mann la Augsburg, la mijlocul secolului al 306 jXVI-lea, sociologie pitorească pornind de la aparenţe. De mai multe generaţii, se recunoaşte ne¬gustorul după ţinuta lui, senatorul veneţian după culoarea neagră pe care o arborează, evreul după stea şi femeia de moravuri uşoare după galbenul rochiei: un proces veneţian de la finele

108

secolului al XlV-lea o evocă pe nefe¬ricita sechestrată într-o cocioabă mizeră şi că¬reia i s-a sărit în ajutor graţie urletelor ei, când, după hainele care î s-au pus, şi-a dat seama ce soartă şi ce statut i se pregătesc. In cazul prostituatelor, ca şi în cazul re¬gilor, stereotipia funcţiei sociale impune un fil¬tru care reduce aparenţa la un semn, cu mici variaţii. De aceea, întrebarea pe care reprezen¬tarea veşmântului o pune istoricului este de a şti dacă viaţa privată n-ar fi întotdeauna faţa ascunsă a aparenţelor. Despre omul public se ştie că la un moment daţ îşi depune podoa¬bele şi se lasă prins de viaţa lui particulară cotidiană, întrezărită doar întâmplător în spa¬tele unei uşi a istoriei. Cât despre omul săr¬man, acesta are oare o viaţă particulară? Cum ne poate ajuta haina lui să ni-l închipuim, de vreme ce în afara sărbătorilor, când se îndreap¬tă, se aşază ori dansează, el poartă în văzul tuturor o îmbrăcăminte practică de lucru? Munca sub cerul liber e foarte puţin compa¬tibilă cu intimitatea şi când ţăranul se vâră în pat, el este, ca şi burghezul, gol-goluţ. Obiecte doveditoare Din fericire există şi alt mod de a aborda cos¬tumul, acela de a recurge direct la obiectele do¬veditoare, întorcând spatele unui spectacol pe care o societate şi-l dă sieşi: garderobele, în toate amănuntele lor, aşa cum le înfăţişează inventarele trecute prin notariat şi conturile. Nu atât garderobele principilor, în care deosebi¬rea între ceremonie şi existenţa de zi cu zi este greu de făcut: articolele cele mai curente vor 307 fi dispărut fără îndoială şi distanţa ţine mai puţin de calitatea materialelor cât de prezenţa ori absenţa mânecilor brodate, a vălurilor cu perle şi mărgele, a coafurilor savante, a man-tourilor de ceremonie; ci garderobele burgheze şi ţărăneşti, care echilibrează documentarea, lărgesc cercul strâmt al observaţiilor oferite de pictură şi de textele narative, prin forţa lucru¬rilor limitate. Aceste piese de îmbrăcăminte vechi aliniate în faţa notarului şi descrise în câteva cuvinte sunt mai mult ori mai puţin uzate („o pereche de nădragi vechi, două scufe, dintre care una veche") şi o privire estima¬tivă distinge rapid piesele din inventar' care mai pot face cinste ori da iluzia. La descrieri, contabilitatea privată adaugă preţuri, permite calculul separat al materialului, al ornamenta¬ţiei, al lucrului, evaluarea ciclului necesar re¬înnoirii tmei garderobe sau rolul cheltuielilor vestimentare în bugetul familial. Cercetând populaţii care au marcat- în ves¬timentaţie diferenţele după sex sau şi-au împo¬dobit trupul mai degrabă decât şi l-au acope¬rit, analiza etnologică îi sugerează istoricului că funcţionalitatea costumului nu era neapărat prima lui calitate. Totuşi, garderoba celor ne¬voiaşi, cea care supune înregistrării notarului cu multă impudoare viaţa lor particulară, în secolele XIV şi XV, face obligatoriu loc — atunci când se compune din două sau trei pie¬se — protecţiei contra ploii sau frigului: apar . atunci pălăria sau cojocul de blană. Costumul ţărănesc. Despre minimum, atunci când nu e temporar, ci structural, inventarele după deces oferă de-a lungul întregii Europe o imagine monotonă. In¬ventarele săteşti din Burgundia, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea, cum ar fi cele cercetate de F. Piponnier, dezvăluie prezenţa unei trilogii de bază, constituită din-tr-o cămăşoaie, un cojoc şi o pălărie. Când vreuna din piese lipseşte, e adesea pentru că a slujit la plata cheltuielilor de înmormântare. 308 Intre haina masculină şi haina feminină, dis¬tincţia se şterge: rochia desemnează ori echi¬valentul cămăşii lungi, ori al tunicii de deasu¬pra ori al ansamblului straielor, la fel ca în Toscana, în aceeaşi vreme, unde îmbrăcămin¬tea feminină se compune din două tunici su¬prapuse şi o manta. Pelisson este o vestă de blană întoarsă ori un cojocel căptuşit cu blană de iepure şi, pentru cei mai înstăriţi, de pisică. Pălăria de pânză şi, pentru bărbaţi, nădragii completează ţinuta ţărănească. Să semnalăm lenjeria de corp, cămăşi de pânză, izmene băr¬băteşti şi de asemenea să precizăm culorile care caracterizează distinct sexele: bărbaţi şi femei se îmbracă în dimie, ţesătură mediocră, dar destul de călduroasă, pe care bărbaţii o poartă de cele mai multe ori în nuanţa ei neînălbită, bej, în vreme ce femeile sunt în albastru; pă¬lăriile bărbaţilor sunt de obicei albastre, cele ale femeilor adesea roşii, dacă nu albastre ori albe. înstărirea, în această societate rurală, se cunoaşte, chiar când e de calitate proastă, după numărul de articole de îmbrăcăminte (o prosti¬tuată are cinci pălării în garderoba ei) şi după cele câteva elemente de decor, aduse de negus¬torii ambulanţi în coşurile lor şi descoperite cu prilejul săpăturilor arheologice, la Rougiers, Dracy, Brandes în Oisans: catarame şi clipsuri de argint, aplicaţii metalice pe pungi, nasturi la pălărie. Bijuteriile sunt rare, în afara unor inele; mănuşile sunt de efect: un tânăr ţăran le foloseşte drept momeală atunci când face curte fetei, într-un jăbliau. Poporul „gras". S-ar descoperi desigur ace¬eaşi parcimonie vestimentară în mediile cele mai modeste din oraşele europene de la sfârşi¬tul Evului Mediu; dar până în prezent, hainele poporului „gras" sunt cele care au făcut obiec¬tul cercetărilor celor mai sistematice şi mai subtile, fie cu privire.la difuzarea postavurilor fabricate cam peste tot în Europa, fie pentru a verifica eficacitatea legislaţiei somptuare. Ast¬fel, în 1401, burghezele din Bologna au avut

109

309

. -

răgaz două zile pentru a supune aprecierii unei comisii rochiile lor, care riscau să cadă sub in¬cidenţa unei legi prevenind luxul vestimentar; 210 obiecte de îmbrăcăminte au fost sigilate şi descrierea lor e o contribuţie utilă în istoria privată a costumului, în măsura în care infor¬mează despre ceea ce era socotit excesiv în găteala burghezelor, în raport cu normele bu¬getului familial; ceea ce nu se mai admite e extraordinara varietate a ornamentelor. Stele de argint, ciucuri şi cordeluţe împletite din aur, broderii cu raze, frunze, animale, garnituri din blană la guler şi manşete, culori vii care pre¬supun folosirea de coloranţi — coşenilă ori chir-miz — fără a mai vorbi de perle ori pietre preţioase cusute. Efectiv, atunci când există po¬sibilitatea de a calcula defalcat preţul unei ro¬chii, partea reprezentând materialul separat de cea privind lucrul şi ornamentarea, rezultă că la Florenţa, în 1363, toaleta extravagantă pe care Simone Peruzzi o oferea nevestei sale re¬prezenta echivalentul salariului pe 140 de zile al unui zidar, din care doar 30% din suma to¬tală erau cheltuielile pe stofă şi lucru, restul fiind nasturii de argint, bordurile din blană, şnurul de aur. Scandal comparabil, dacă rapor¬tăm la aceleaşi norme cheltuielile făcute pen¬tru parura unei logodnice Strozzi, în 1447, şi anume 500 de zile de lucru ale unui muncitor calificat: ghirlanda cu opt sute de ochi de coadă de păun, cu grăunţe de -aur „mişcătoare", cu perle, flori emailate şi frunze aurite veneţiene, valora ea singură 212 livre, adică o treime din total. Dar şi Peruzzi, şi Strozzi, în plină glorie, scăpau de restricţii. Şi ce reprezenta garderoba unei doamne Spinelli, născută Gherardini, în 1380, şi anume 500 de fiorini, pentru vreo douăzeci de piese inventariate, pe lângă cei 50 000 de fiorini lăsaţi de soţul ei după moarte, adică salariul cumulat pe opt până la zece ani de muncă al unui zidar? Economie şi buget al aparenţei. Aceste câ¬teva cifre dau dimensiunea economică a unui 310 fapt social; ele stabilesc distanţa exactă dintre planeta bogaţilor, pe care o cunoaştem oare¬cum, şi cea a celor umili, care se disting greu în umbră; viaţa cotidiană n-are acelaşi sens psntru unii şi pentru ceilalţi, după cum nici veşmântul, conceput ca o operă de artă sau redus la funcţionalitatea sa. Pe de altă parte, istoria costumului trebuie să se înscrie într-o viziune dinamică asupra societăţii şi, rămânând la Florenţa, este evident că o burgheză contem¬porană cu Dante nu era tentată să investească în aparenţă tot atât cât a fost ulterior nepoata ei; chiar fără a evoca modificările culturale şi de mentalitate, piaţa florentină nu oferea îna¬inte de 1300 diversitatea de ţesături şi de ten¬taţii de care va dispune la începutul secolului al XV-lea. Extrasele dintr-un cont de tutelă florentin din ultima treime a secolului al XlII-lea pun în evidenţă întrebuinţarea unui material ieftin pentru rochiile mamei, a unuia de calitate mai bună pentru hainele băieţilor — stanfort căl¬duros şi des pentru iarnă, serj roşu de Caen pentru vară — şi mai ales înnoirea t măsurată a garderobei: în patru ani doamna şi-a îngă¬duit trei piese noi, adică mai puţin de două „vestire" complete. Acest simţ al economiei domestice şi-ar găsi corespondentul în sfaturile din Menagier de Paris sau în conturile private ale burghezilor veneţieni, franconieni, hanseatici din secolele XIV şi XV. Economiei familiale — care e ni¬velul cel mai de jos al cheltuielilor necesare — i se suprapun. în mod excepţional cheltuielile ostentative impuse fiecărei generaţii de căsă¬torii: ceremonii, cadouri, constituiri de .zestre sunt prilejuri de investiţii în stofe, podoabe şi bijuterii.. Lucas Rem de Augsburg a recapitu¬lat cu grijă în al său Jurnal (Tagebuch), într-o secţiune specială, preţul postavului negru de Lindau, al catifelei brune şi al satinului cenu-Şiu, cumpărate pentru costumul lui de nuntă, valoarea rubinelor, a diamantului şi a safirului 311 Jl oferite nevestei, laolaltă cu totalul costului re¬cepţiei. Cheltuieli rare, faţă de fluxul egal al celor zilnice sau al celor legate, de exemplu, de echi¬parea unui fiu trimis la învăţătură sau în uce¬nicie în vreun oraş îndepărtat, Praga sau Ve¬neţia: postav bun, rezistent, încălţăminte con¬fortabilă. Nimic nu se uzează mai repede ca încălţările, iar costul pingelelor noi, în buge¬tul familiei lui Anton Tucher din Nurenberg, în primii ani ai secolului al XVI-lea, revine ritmic, o dată cu nevoile copiilor în creştere, în trimestrele care trec. Comanda unui costum nou pentru şcolarul de zece ani e un eveniment în viaţa privată şi amintiri durabile se leagă de nerăbdarea băiatului ale cărui veşminte, prea lungi ori prea scurte, nu mai sunt la mo¬dă. Aplecat asupra trecutului său, Hans von Weisenberg din Koln evocă silueta puştiului care părăsea, în 1531, casa părintească pentru internatul religios de la Emmerich: „Tata a pus să mi se facă o haină de postav de culoare ce¬nuşie, cu multe cute, pantaloni albi, ghete înalte şi, pe cap mi-a aşezat o pălărie neagră. A f6st ţinuta mea curentă câtă vreme am fost la Emmerich şi îmbrăcăminte mai bună nu mi-ar fi folosit, căci acolo şcolarii nu stau în bănci, ci pe jos. în plus, mai aveam ceva haine vechi, uşoare, de vară, dar care-mi rămâneau prea mici". Nu poate fi exprimată mai limpede alegerea de veşminte practice şi solide şi apro¬barea de către adult a hotărârii paterne, chiar

110

dacă la vremea ei aceasta a înăbuşit dorinţa adolescentului de a face o bună impresie: regre¬tul că hainele noi erau cenuşii, oftat rezona¬bil. Funcţia primă a îmbrăcăminţii curente este să ţină cald. Istoria privată a costumului are la bază această banalitate, preţurile calculate cât mai exact, oftaturile de plăcere ori regret. Din¬colo de acest prag începe istoria costumului public:-lux, modă, gust, superfluu. 312 Vestimentaţie şi comportament Somptuos sau comod, veşmântul este strâns legat de intim: locul pe care-l deţine în listele de cheltuieli, ca şi în reprezentările iconogra¬fice suscitate la finele Evului Mediu este în această privinţă convingător. Şi dacă trebuie să ne întoarcem la convenienţe şi la semne, este pentru că nu i-am epuizat semnificaţia evo¬când nivelurile sociale ale aparenţei. Costumul reprezintă de fiecare dată mai mult decât stofa şi podoabele, se extinde asupra comportamen¬tului, pe care îl determină şi totodată îl pune în valoare: el marchează etapele vieţii, con¬tribuie la alcătuirea personalităţii, defineşte contrastul între sexe. Ostentaţie şi urgenţă. La sfârşitul Evului Mediu, bărbaţii şi femeile din clasele munci¬toare au păstrat, după cum sa văzut, o îmbră¬căminte de bază nediferenţiată şi, la cealaltă extremitate, formele publice de protocol îm¬bracă silueta încremenită a celor puternici cu aceeaşi haină cu cute grele, căptuşită cu blă¬nuri preţioase. Intre cele două categorii, dina¬mismul modei mizează pe materiale şi pe cro¬ială pentru a adânci, într-o evoluţie paralelă, deosebirea dintre sexe. Mobilitatea economică, închiderea în caste şi în cercuri privilegiate accelerează, la curte ca şi la oraş, ciclurile unei mode mai scurte şi mai tiranice, care lungeşte formele în mod incredibil, dezvăluie sau subli¬niază prin completări artificiale — lână, câlţi — structura trupului, combină modelele strânse pe corp cu pliseurile şi formele ample, vapo¬roase. O modă nervoasă, violentă, sofisticată exaltă farmecele şi avantajele, expunându-le sau sugerându-le. Renunţând la ţinuta de cle¬ric, tânărul fante îşi pune în valoare muşchii Şi încheieturile ca să semene cu sfântul Gheor-ghe sau cu tovarăşii de arme ai lui Arthur. E foarte posibil ca evoluţia armurii, prin des¬compunerea formelor în plăci şi articulaţii, să fi contribuit la sublinierea arhitecturii trupu313 lui masculin, şi ca metalul să fi imprimat as¬pectului exterior, până la rafinament şi extra¬vaganţă, simularea unui caracter războinic, tru¬faş şi capricios. Începând de la mijlocul seco¬lului al XV-lea, gravura răspândeşte în Europa modelul flăcăului îndrăgostit, care face din cu¬cerirea femeii o întreprindere provocatoare ca o incursiune militară. Faţă de aceşti filfizoni aroganţi şi siguri pe farmecele lor, a căror imagine ne-au transmis-o portretele, de la Pisanello la Diirer, tânăra fe¬meie din buna societate păstrează o atitudine sobră. Silueta ei multă vreme graţioasă şi sub¬ţire se mai împlineşte spre sfârşitul Evului Mediu, dar moda feminină, care urmează de la distanţă moda costumului masculin, se mărgi¬neşte să marcheze talia, să dezvelească mai mult ori mai puţin umerii, să acopere ori să descopere părul şi pieptul; vălurile, pălă¬riile lungi purtate pe creştet, batistele, dan¬telele se interpun între public şi intim ca nişte delicate şi insidioase mijloace de apărare. Se¬ducţia pe care o inspiră, cucerirea căreia i se abandonează nu trebuie s-o facă să renunţe prea repede la atitudinea discretă recomandată la sfârşitul secolului al XlV-lea de cavalerul de La Tour Landry în tratatul său despre edu¬caţia fetelor. Călătoria permite adesea descoperirea la alţii a ceea ce n-ai ştiut vedea acasă. Petrarca descrie la Koln, în 1333, simplitatea, prospeţi¬mea tulburătoare a unui cortegiu de femei în¬deplinind pe malul Rinului un rit de neînţeles: „Ce prezenţă! scrie el din Lyon amicului său, cardinalul Giovanni Colonna. Ce alură! [„Que forma! quis habitus!"] Cu fruntea încinsă cu ierburi înmiresmate, cu mânecile suflecate peste cot, ele muiau în apă mâinile lor albe şi bra¬ţele lor, murmurând în limba lor o blândă can¬tilenă [.. .]". O surprinzătoare impresie de ar¬monie, „atât de departe de civilizaţie*', adică departe de rafinamentele şi perversiunile unei societăţi mediteraneene mai mobile şi mai li314 bere. Dar şi tinerele florentine erau crescute în acelaşi ataşament pentru pudoare şi demni¬tate ca şi contemporanele lor din Franţa sau din ţinuturile Imperiului, dacă e să judecăm după tonul corespondenţei lor private sau.după tema predicilor sfântului Antonin, arhiepiscop ii Florenţei la mijlocul secolului al XV-lea. întimentul convenienţei în costumul şi com>rtanientul tinerelor fete ori ale femeilor mă-•itate se exprimă în termeni comparabili în îtreaga Europă. Sexul şi vârsta. Dacă legile somptuare re•imă înainte de orice excesele, ostentaţiei fe¬minine, acest lucru se datorează în primul rând unei foarte vechi misoginii a legislatorului me¬dieval; apoi şi în funcţie de o simbolistică a puterii masculine şi a unei concepţii patrimo¬niale a raporturilor dintre sexe. Coaptă pentru căsătorie — în aceşti termeni le descrie Poggio pe tinerele

111

fete elveţience pe care le vede în 1416 lângă Zurich: „Puellae jam maturae viro [...] in dearum habitum ac formam" —, tâ¬năra fată devine un capital ostensibil, pe care diferenţa de vârstă între viitorii soţi o hără¬zeşte unui bărbat „instalat", chiar bătrâior. Reglementările cu privire la lux sau la nive¬lul zestrei vizează printre altele frânarea con¬curenţei matrimoniale, care înlesneşte ridica¬rea mizei. în schimb, nu e nici un risc să-l vezi pe burghezul însurat, care-şi inaugurează jurnalul ca şef al familiei, continuându-şi în noua po¬ziţie provocările permise înainte: înmormân-tându-şi existenţa de burlac, el aşterne o haină întunecată peste nebuniile unei tinereţi care s-a dus şi n-ar admite ca tânăra lui soţie să se gătească ori să se afişeze în particular. Pie¬trele preţioase din dotă se pun deoparte, for¬jele se acoperă, armoniile de culori se fac mai discrete şi iată-l pe „negustorul perfect" şi fa¬milia lui, după Francesco Sassetti: expresie amabilă, dar plină de gravitate, ţinută de bon ton, mers şi gesturi studiate, Chiar dacă e mai 315 tânăr, „curteanul desăvârşit", care-l anunţă pe „omul onest" al secolului al XVII-lea, trebuie să-şi compună bine comportamentul, în care costumul are un rol important. Pus în scenă de Baldassare Castiglione, care reînvie dialogu¬rile purtate în anturajul lui Laurenţiu Magni¬ficul, omul cU gust îmbină respectul pentru convenţii cu o eleganţă calculată. Element de discriminare socială, veşmântul îl ajută pe in¬divid să-şi construiască aspectul după vârstele vieţii: moda îi sade bine tinereţii, perioadă strălucitoare între cenuşiul copilăriei şi culorile spălăcite ale maturităţii şi bătrâneţii. în timpul anilor tinereţii şi ai formării, ves¬timentaţia permite într-adevăr exprimarea sen¬timentelor personale. Sfârşitul Evului Mediu n-a avut privilegiul exclusiv de a indica, prin detalii cifrate ale aparenţei, gusturi, intenţii şi dorinţe: a fi adept al modei înseamnă, în toate timpurile, să te supui dominantei distingân-du-te totodată de ceilalţi. Dar la finele Evului Mediu mai multe curente vin să întărească do¬rinţa individuală de deosebire: puterea orga¬nizatoare a statului, care transformă oamenii liberi în supuşi, închiderea progresivă a institu¬ţiilor care impune afilierea la cercuri, voga per¬sistentă a romanelor cavalereşti, care face din regele Arthur şi din vasalii săi modele pentru capetele încoronate, de la Carol al Vl-lea la Carol al VlII-lea. Inventarea şi promovarea propriei persoane, pentru tinerii de neam, tre¬ce prin ucenicia ceremonialului şi a simbolis-ticii: sub domnia lui Carol al Vllea, moda per¬sonală, născută la curtea Franţei, se constituie ca un uluitor contrapunct al întăririi etichetei. Semne şi coduri. Semne distinctive, semne de recunoaştere având origini militare şi vir¬tuţi familiale şi politice, armele, devizele, în¬semnele îi înscriu pe deţinătorii lor în cercul larg al tovarăşilor şi prietenilor. Cercetările ge¬nealogice ale notabililor toscani au pornit adesea de la aceste indicii, iar memorialul cavalerului Georg von Ehingen, nobil franconian de la mij316 locul secolului al XV-lea, descrie răbdătoarea reconstituire a patrimoniului de familie, legat de cruci, armoarii, paveze risipite între Main şi Dunăre. Semnele se înmulţesc la sfârşitul Evului Mediu şi ele înregimentează societatea: apar „cluburile" ori Stuben ale notabililor re¬nani, hanseatici, saxoni; apar companiile tine¬rilor patricieni, cum ar fi Calza veneţiană, al cărei costum e semnalat de Carpaccio; se pro¬duce o extraordinară dezvoltare a confreriilor, ale căror procesiuni se desfăşoară după rân-duială, folosindu-se pelerine cu glugi şi lumâ¬nări de culori diferite. Chiar şi jocurile publice, ca acel Schembartlaufen de la Niirenberg sau Palio din Siena, grupează mulţimile formând din ele figuri heraldice, care proiectează în spa¬ţiu şi fac să evolueze reprezentări codificate. Anumite ordine laice cavalereşti, create în în¬treaga Europă încă din cel de-al doilea sfert al secolului al XIV-lea, desemnează public, nrintr-o cruce, un cordon, o mantie, pe cei care se socotesc solidari, uniţi printr-o disciplină li¬ber consimţită, în urma unui legământ privat. în sfârşit, se răspândeşte obiceiul distribui¬rii anuale de către prinţi de veşminte unifor¬me, care atestă liberalitatea celor puternici şi totodată adună sub aceleaşi însemne şi aceleaşi culori pe toţi cei care se socotesc dependenţi de ei. S-au păstrat cărţile cu costumele case¬lor de Saxa şi de Bavaria, de la sfârşitul secolu¬lui al XV-lea şi1 începutul secolului al XVI-lea: ducii gustau spectacolul defilării acestor mulţimi de supuşi purtând pecetea lor şi agre¬mentau periodic uniformele lor cu amănunte noi care le făceau la modă. Din această tra¬diţie imperială decurge, în Renaştere, avatarul burghez care este distribuirea de către casa Fugger a unor ţinute de ceremonie întregului ei personal, pentru a se celebra în mod uni¬form căsătoria — în roşu — şi moartea — în negru — a celor de la cârma firmei.** Ucenicia aparenţei. în raport cu aceste sis¬teme codificate, libertatea de opţiune vestimen317 111 I

112

tară. presupune o ucenicie care să evite gafele şi să facă perceptibile aluziile. Două din textele literare franceze ale mij¬locului secolului al XV-lea, în care ucenicia aparenţei este un element esenţial al formării, sunt opera unor oameni de acţiune, învăţaţi cu strategia semnelor: Tinerelul de Jean de Bueil şi Jehan de Saintre dei Antoine de La Sale. Ultimul înfăţişează un băiat de treisprezece ani pe care o nobilă doamnă îl ajută să-şi in¬venteze propriul sistem de recunoaştere; în climatul de curtoazie şi educaţie amoroasă care defineşte întreg romanul, tânărul îşi compune laborios expresia publică a sentimentelor sale intime. întrebat de doamnă despre podoabele lui, Saintre descrie armele pe care şi le născo¬ceşte: „Şi dacă am una din damasc negru, ţe¬sută cu fir de argint şi brodată cu smocuri de pene de struţ verzi, mov şi cenuşii, după cu¬lorile domniei voastre, mărginită de smocuri albe presărate cu smocuri negre şi cu blană de hermină [.. .]". Invenţia nu poate fi însă o creaţie totală, pe un fundal atât de încărcat de semne. Ea pre¬supune stăpânirea unui vocabular şi a unei gramatici. Monograme, devize brodate — cea a lui Charles d'Orleans, cea a Margaretei de Burgundia şi cele ale unor personaje secundare, care ar merita să fie studiate pentru a li se analiza referinţele —, embleme heraldice pro¬filate pe faună şi floră şi inventând specii ne¬cunoscute, precum şi un întreg limbaj al cu¬lorii, în care se suprapun tradiţia simbolismului mistic şi savant şi fondul comun de reprezen¬tări moralizate: când Carol al VH-lea luptă că¬lare îmbrăcat în cavaler verde, curtea pricepe aluzia cavalerească; florentinii ştiu că expre¬sia „îmbrăcat în roşu" îl desemnează pe omul bogat încă de la începutul secolului al XHI-lea; Matthaus gjchwarz, când îşi aşază o coroană de trandafiri pe pletele cenuşii, se gândeşte poate la pălăria cu trandafiri a Iui Lancelot; iar Ana de Bretania face o proclamaţie politică purtând 318 doliu negru după Carol al VlII-lea, ca în Bre-tania, şi nu alb, ca în regat. De fapt, toate an¬gajările individului în fixarea aparenţei sunt susceptibile de glose; unele au intrat în dome¬niul public şi emit mesaje foarte clare, altele aduc o notă de libertate în câmpul obligaţiilor; în fine, altele exprimă doar angajări private, care nu pot fi înţelese decât de unul ori câţiva aleşi: un secret provocator, un rebus, o ghici¬toare, suferinţe ale inimii străpunse, chiar bâte o prinsoare între amici. Matthăus Schwarz, Jurnalul lui, se reprezintă îmbrăcat în ace¬laşi costum cu prietenii lui din tinereţe, apă¬rând la un bal cu o clepsidră prinsă de-a lun¬gul piciorului: nu vom şti niciodată mai mult despre limbajul unei serate. Moda, vârsta şi memoria. încărcat de toate implicaţiile culturale, economice şi sociale pe care tocmai le-am evocat, veşmântul mai slu¬jeşte ' individului care-şi retrăieşte trecutul şi ca referinţă biologică. Mai mulţi autori de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul Timpuri¬lor Moderne asociază memoria aspectului lor personal unor evenimente din viaţa particulară sau publică; sunt revelaţii adesea pline de ade¬văr psihologic, atunci când adultul revine amu¬zat ori emoţionat asupra stângăciei sale din adolescenţă, când plutea în haine prea lungi: e cazul tânărului conte de Zimmern, care-şi po¬vesteşte neplăcerea de a constata ce puţin caz făceau părinţii lui de modă şi tentativa sa de a^i impune croitorului îmbrăcămintea scurtă la care jinduia din tot sufletul. Sentiment al timpului care trece, asociat cu comentarii prea puţin binevoitoare la adresa veşmintelor celor tineri, ca în cronica de la Limburg (1360—1370), ori în cronica domestică a lui Konrad Pellikan de Ruffach, în care autorul îşi aminteşte im¬presia proastă pe care o lăsa prin extravaganţă rnoda adusă de pedestraşii germani către 1480. Documentul cel mai recent despre felul de a se îmbrăca la sfârşitul Evului Mediu şi în Perioada Renaşterii este fără discuţie acel 319 Trachtenbuch al lui Matthâus Schwarz, pe¬reche a autobiografiei deja amintite: o istorie prin ilustraţii comentate a propriilor sale cos¬tume; nu a celor publice, care, după el, sunt costume de carnaval, ci a celor compuse şi exe¬cutate sub îndrumările lui de către croitor în vederea diverselor ocazii ale vieţii private, ani¬versări, nunţi şi sărbători. Proiectul îşi dobân¬deşte densitatea în două feluri: pe de o parte prin intenţia manifestă de a compara evoluţia modei actuale cu costumele generaţiilor tre¬cute, astfel încât Matthăus Schwarz este pro¬babil cel dintâi istoric al costumului, atent la modificări şi cicluri; pe de altă parte prin du¬bla preocupare de a transforma în cronică a vieţii particulare ceea ce nu era decât un cata¬log de veşminte de lux şi de revenire în timp până la primele amintiri perceptibile, „ca-ntr-o ceaţă", la vârsta de patru ani, pe urmă, mai înapoi, la adevărul începuturilor, în scutece, ,,prima îmbrăcăminte" pe acest pământ, şi în burta mamei — „unde eram ascuns". Ca un in¬dicator al timpului privat, costumul începutu¬rilor stabileşte o simetrie cu hainele de inte¬rior ale bătrânului slăbit de un infarct („mâna lui Dumnezeu") şi rătăcind prin casă cu paşi mărunţi, într-un soi de manta cafenie, cu bas¬ton şi o scufă pe cap. La acest grad de rezonanţă intimistă, nu mai lipseşte decât trupul gol, cel care apropie toate clasele sociale şi le confundă: bolnavul la pat, negustorul îngrijorat, săracul rebegit de frig, prinţul în mătăsuri. Printr-o piruetă că¬reia

113

nu-i lipseşte o anume profunzime, Mat¬thăus Schwarz propune, la mijlocul lucrării lui, cele două feţe ale propriului trup, „gras cum ajunsesem", spune chiar el cu umor. CORPUL DEZGOLIT Dezgolirea Protecţie ori podoabă, haina este ultimul înve¬liş al vieţii sociale înainte de misterele netede ale trupului. Să ne întoarcem o clipă la blă-narul din Lucea pus în scenă de Sercambi, că¬ruia îi era teamă să-şi piardă identitatea la baie, o dată cu despuierea de veşminte: secole de vigilenţă creştină şi de interdicţii moraliza¬toare îl opresc să se recunoască în corpul său opac. Nuditatea este semnul unui regres în raport cu ordinea colectivă, al unei rupturi cu cercu¬rile sociabilităţii medievale; chiar în catedrale, în spaţiile ogivale, cei aleşi şi cei damnaţi sunt încă reprezentaţi îmbrăcaţi. Nuditatea feminină reprezintă desfrânarea nesănătoasă şi roşcată, aşa cum o vede Pisanello; mai este şi înfăţişa¬rea silită a prizonierelor captive, dintre care împăratul îşi alege o femeie sau scene violente la lumina torţelor. Cât despre nuditatea mas¬culină, ea e asociată, în reprezentările literare, fantasmelor nebuniei sau ale vieţii sălbatice: copilullup, cavalerul smintit nu au nici me¬morie, nici gesturi controlate, şi o piele nouă îi acoperă; în catastrofa de la balul Ardenţilor, care depăşea limitele convenabilului inţrodu-cându-l la curtea lui Carol al Vl-lea pe omul sălbatic, opinia publică a fost confruntată cu sancţionarea actului interzis. în fine, în cere¬monialul execuţiilor publice, condamnaţii pre¬zentaţi mulţimii sunt privaţi de haine: spânzu¬raţii lui Pisanello, cei ai lui Villon, schiţele lui Andrea del Sarto pentru picturile reprezentând infamia căpitanilor florentini, din 1530, sunt tot atâtea înspăimântătoare şi groteşti mario¬nete în cămaşă. Glorie şi supliciu. Fără îndoială că aceste imagini şi,puneri în scenă trădează paroxisme obsesive ale trupului; au în comun absenţa vio¬lentă, scandaloasă, degradantă a veşmântului 321 I care linişteşte şi deosebeşte între unul şi altul. Apar alte imagini, care fac din nuditate un aport al culturii creştine: Adam cel glorios şi ■ Iisus condamnatul la patimi impun poporului credincios cei doi termeni ai istoriei Creaţiei şi Mântuirii, splendoarea trupului neprihănit şi suferinţa trupului martirizat. La sfârşitul Evului Mediu, acest spectacol simbolic s-a încarnat: limba germană nu dispune decât de un singur cuvânt pentru carne (simţuri) şi carne (în sens concret), Fleisch, şi această ambiguitate expri¬mă perfect povara umanităţii, în pictura nor¬dului Europei, care se simte începând din se¬colul al XV-lea în nuditatea triumfătoare a lui Adam şi a Evei, şi în nuditatea lui fîristos tor¬turat până la moarte. S-a reţinut adeseori din realism lecţia tenebrelor: virtuozitatea artişti¬lor şi expresiile unei cucernicii morbide au în¬mulţit reprezentările de trupuri moarte. De la Pietă a lui Enguerrand Quarton la acele Ves-perbilăer germanice şi la Hristos mort de Man-tegna şi, în fine, la compartimentul inferior al tabloului lui Holbein de la muzeul din Basel, care are formatul unui sicriu pentru acest ca¬davru solitar, s-a străbătut un impresionant parcurs pe calea mântuirii'. Noul Adam, însă, îndeplineşte promisiunile făcute trupului plin de glorie al celui dintâi om. Adam şi Eva, pe panourile Mielul mistic al lui Van Eyck, au pentru prima oară în is¬toria picturii occidentale pielea, părul, rotun¬jimile, cutele care sugerează circulaţia sânge¬lui şi suflul vieţii; ei freamătă în goliciunea lor exemplară sub dalta lui Rizzo, la Veneţia; pic¬taţi ori gravaţi de Diirer, ei dobândesc toată eleganţa pe care Antichitatea regăsită o im¬primă gesturilor lor armonioase. Imagini paş¬nice şi nobile care domesticesc trupul tinereţii, exprimă frumuseţea lumii, în care omul de¬vine măsura lucrurilor. Primul studiu de nud pozând în faţa unui pictor este poate acel desen de Diirer, datat H93, reprezentând o femeie tânără în picioare. 322 A lăsat rochia să-i cadă, dar şi-a păstrat pa¬pucii de casă, care o izolează de podeaua rece în timp ce pozează. Acest detaliu de viaţă pri¬vată dă o forţă nouă studiului acestui trup ex¬pus fără pretext şi fără vreun gând ascuns pri¬virii care-l scrutează ca pe o floare ori un fruct. Se poate măsura drumul parcurs de la Eva me¬tafizică din Autun, care ri-a lăsat nici o urmă despre elaborarea ei; tânăra nemţoaică din 1493 este unul din nenumăratele portrete po¬sibile ale Evei din secolul al XV-lea şi nici mă¬car nu se ia drept model al ei. Dialogul dintre om şi imaginea lui, aşa cum i-o transmit artiştii, ţine de conştiinţa nouă despre trupul lor revelat, pe care bărbaţii şi femeile au dobândit-o la finele Evului Mediu. Fără a-şi face iluzii de altfel asupra trupului atrăgător şi păcătos, din care sufletul se va desprinde în ultima suflare pentru a se instala în cenuşiul trupului dureros al purgatoriului. In faţa nudului împăcat de la sfârşitul Evu¬lui Mediu, să nu aşteptăm a pătrunde în fine în intimitate. Zona privată a vieţii ne-ar scăpa dacă am căuta-o sub haina convenţiilor şi a semnelor. Nu se ajunge

114

la intimitate aşa cum se desface o ceapă. Intimitatea este într-adevăr ultimul cerc privat, dar acesta trece oare în mod necesar prin trupul oferit, despuiat, hăi¬tuit? Ridicând plapuma de puf de pe paturile luxoase, cu lanterna în mână, medievistul n-ar descoperi decât trupuri goale şi adormite. Go¬liciunea presupune o privire, o privire perce¬pută încă din primele zile ale raiului ca o che¬mare. Să încercăm măcar să surprindem, în această etapă, privirea pe care bărbaţii şi fe¬meile de la sfârşitul Evului Mediu o aruncă asupra propriului trup. Funcţiile naturale. Dacă sănătatea trupească .. este un element determinant al vieţii private a indivizilor, nu ne putem' apropia de acest adevăr decât printr-o analiză a faptelor sta¬ tistice. ■ Pentru că, începând din ultima treime a 323 secolului al XlV-lea, despre indivizi există o documentaţie iconografică mult mai amplă şi sigură decât pentru generaţiile anterioare, ar merita să considerăm drept populaţie statistică ansamblul portretelor conservate, pe vârste şi pe regiuni, pentru a încerca, prin fotografii de grup, o abordare a sănătăţii fizice. Prin filtrul picturii am conchide neîndoios de pe urma acestei analize că orăşenii cu vază erau bine hrăniţi, dar unele amănunte ar putea revela în plus constituţii sau afecţiuni lămuritoare pen¬tru istoria fiziologică a unui mediu social. Mă¬car o clasificare după temperamente, de la san¬gvin la melancolic, este posibilă, secretele ca¬racterului fiind, după Calendarul păstorilor, demascate de obraz. Tenul, fruct al unor decoc-ţiuni interne, este esenţial în Evul Mediu în perceperea identităţii personale, până-ntr-atât încât anumite eroine de roman îşi vopsesc pur şi simplu faţa ca să treacă neobservate. Sub piele şi ten, scheletul. Şi osatura este un reper, care trebuie măsurat statistic: dimensiunile pietrelor funerare şi gisanţilor, gabaritul armu¬rilor, ale căror colecţii se regăsesc în întreaga Europă şi care nu dau impresia că luptătorii şi şefii războinici ar fi fost de talie măruntă. Cercetările sistematice ale mormintelor săteşti sunt însă cele care, de curând, îmbogăţesc cu¬noştinţele istorice despre partea cea mai nume¬roasă a populaţiei europene la finele Evului Mediu. Ţăranii, care n-aveau răgazul să facă speculaţii asupra temperamentelor, aveau, cum e lesne de bănuit, pielea brună. Astfel îi zugră¬vesc textele literare care-i aduc în scenă. Ra¬rele portrete care-i înfăţişează ca persoane şi nu ca figuri stereotipe subliniază vigoarea, să¬nătatea modelului, cea a femeii slovene care, surâzătoare, i-a pozat lui Diirer, cea a bărbo¬sului cu căciula de blană de miel, care s-a pre¬tat jocului în faţa lui Lucas Cranach cel Bă¬trân. Cercetările pasionante care pornesc de la examinarea scheletelor, precum cele efectuate 324 în zona Saint-Jean-le-Froid de F. Piponnier şi R. Bueaille, au dus la noi concluzii cu privire la constituţia fizică, regimul alimentar, chiar grupele de sânge ale populaţiilor rurale. Spre deosebire de mineri, de pildă cei din satul de altitudine Brandes din Oisans, atinşi de satur¬nism şi suferind de deformări osoase datorate condiţiilor de lucru, ţăranii din Burgundia au lăsat incontestabile semne ale unei bune să¬nătăţi: bine clădiţi, ei aveau o dentiţie exce¬lentă, iar oasele lor nu prezintă urmele unor boli îndelungate. Să nu extindem la întreaga Europă rezultatul unor anchete de pionierat, dar să constatăm, împreună cu M.-Th. Lorcin, că arheologia confirmă în acest caz imaginea pe care o dau despre ţăran texte precum aşa-numitele jabliaux sau acel Novelliere al lui Sercambi sau miniaturi precum cele din Cartea de rugăciuni a ducelui de Berry. Personajele prezentate sunt în plină maturitate; ele au li¬bertatea de expresie inocentă şi brutală pe care Emmanuel Le Roy Ladurie o observă la po¬pulaţia din Montaillou; îndeplinesc cu tragere de inimă funcţiile naturale ale trupului, mă¬nâncă şi beau, se uşurează şi fac dragoste. A se hrăni. Acest trup în bună stare este desigur mai bine hrănit la sfârşitul Evului Me¬diu decât în secolele trecute. Supravieţuitorii ciumei negre şi descendenţii lor au cunoscut, cel puţin în unele ţinuturi, condiţii materiale de viaţă mai bune, dacă luăm în considerare avântul productivităţii cerealiere, consumul mare de carne în toate mediile urbane despre care ne informează sursele, creşterea conside¬rabilă a consumului de vin şi bere, din Gasco-nia până la Baltica şi în Europa centrală, în¬tre secolul al XlII-lea şi secolul al XVI-lea. Salariile reale distribuite pe şantierele de con¬strucţii, masa servită bolnavilor spitalizaţi, re¬gimul caloric echilibrat studiat la Ar Ies la mij¬locul secolului al XV-lea de L. Stouff dau im¬presia unor bugete mai puţin restrânse şi a unei atenţii mai pronunţate acordate valorii nu325 mi tritive a alimentelor; impresie de ansamblu care nu trebuie să ne facă să uităm nici curţile Miracolelor, nici vagabondajul celor săraci în¬tre pământurile lăsate în paragină şi oraşele suprapopulate, nici victimele

115

incursiunilor ar¬mate şi ale gherilei, nici lipsa de rezistenţă chiar şi a celor mai bine hrăniţi faţă de conta¬giunea epidemică. O masă bună rămâne pen¬tru mulţi, ca Till Eulenspiegel, o realitate in¬termitentă pe care o suplinesc aroma cărnii şi mirosurile bucătăriei celor bogaţi; ţara unde curg laptele şi mierea este teritoriul oniric al plăcerilor neîmplinite, unde totul se mănâncă; dar chefurile rabelaisiene se înscriu într-o tra¬diţie care cultivă rituri de sociabilitate comune tuturor grupurilor sociale, chiar dacă sunt oca¬zionale, între funcţiile naturale ale corpului, mâncatul şi băutul, în familie ori la han, cer o tovărăşie: să bei împreună cu alţii poate re¬prezenta o primă treaptă a politeţei, căci cine va bea primul? Emmanuel Le Roy Ladurie a vorbit despre o „cultură a promiscuităţii". Celelalte funcţii sunt mai discrete,, şi în toate societăţile; relativa bogăţie documentară din secolele XIV—XV n-a transmis imagini, ci texte şi subînţelesuri despre uşurare' şi îm¬preunare, două funcţii anatomic învecinate. în mintea contemporanilor, autorii de texte me¬dicale şi chirurgicale erau asociaţi — aşa cum ne arată M.-Ch. Pouchelle — haznalagiilor şi măcelarilor. Uşurarea. Chirurgul Mondeville, autor al primei lucrări în limba franceză consacrate cor¬pului deschis şi descris, ia îmbălsămat pe Filip cel Frumos şi pe Ludovic al X-lea „Arţăgo¬sul" şi s-a uitat şi la părţile mai puţin nobile din trup, aşezate sub diafragmă, acolo unde, umorile nutritive fiind concoctate, deşeurile se acumulează şi se evacuează. Sunt cunoscute problemele edilitare cu care s-au confruntat, la finele Evului Mediu, orga¬nisme urbane de toate gradele în legătură cu evacuarea deşeurilor. Comisii de notabilităţi, 326 arhitecţi-şefi ai municipalităţilor au deliberat asupra unor probleme de fiecare zi, care nu reprezintă decât multiplicarea problemelor fa¬miliale şi individuale. Din acest punct de ve¬dere, o privire asupra vieţii particulare este o privire asupra locurilor de uşurare. Ca să scapi de promiscuitate trebuie să ^beneficiezi de „lo¬curi de retragere şi uşurare", unde să te poţi izola pentru o clipă. Castelele, oraşele fortifi¬cate cu ziduri au latrinele lor publice, care dau spre şanţurile cu apă înconjurătoare; încă se mai văd, dispuse în sala gărzilor din castelul conţilor din Gând. Oraşul Nurenberg avea pre¬văzute în secolul al XV-lea locuri de scurgere deschise, paralele cu spatele caselor şi perpen¬diculare pe cursul fluviului; depunerile care se adunau, în lipsa curenţilor, trebuiau periodic cărate şi împrăştiate în afara zidurilor. Chel¬tuielile reparaţiilor la castelele ducilor de Bur-gundia, procesele între vecini pe colina Sainte-Genevieve studiate de S. Roux demonstrează miza confortului privat; când Diirer descinde într-un hotel din Veneţia, în 1506, el nu negli¬jează să noteze latrinele, la fiecare etaj, pe planul casei pe care-l desenează. O circumstanţă când promiscuitatea de ne¬înlăturat ultragiază efectiv pudoarea este lun¬gul drum pe mare, pe o galeră, care-i obligă pe pelerinii Ierusalimului, indiferent de ordi¬nele lor religioase, să fie involuntar laolaltă chiar( în posturile cele mai intime. Fratele do¬minican Felix Faber din Ulm, care s-a dus în Ţara Sfântă de două ori, în 1480 şi în 1483, a redactat pentru uzul succesorilor lui un text de un realism şocant; întors în chilia lui in¬timă din mănăstirea şvabă, aventurierul îşi po¬vesteşte întâmplările şi dă câteva sfaturi de comportament privat: „Cum spune poetul: când te apucă pânte-căraia e-o treabă insuportabilă (ut dicitur me¬trice: maturum stercus est importabile pondus). Câteva cuvinte despre cum să urinezi şi cum să te e... i pe o corabie, 327 Fiecare pelerin ale lângă el pe pat o ploscă — recipient din pământ ars, fiolă — în care urinează şi vomează. Dar cum locurile sunt strâmte pentru mulţimea conţinută, şi întune¬coase pe deasupra, şi e un du-tfe vino neînce¬tat, rareori aceste recipiente nu se răstoarnă până-n zori. într-adevăr, de regulă, împins de o nevoie grabnică ce-l sileşte să se scoale, câte un neîndemânatic răstoarnă în drumul lui, cinci ori şase ploşti, răspândind o duhoare de nesu¬ferit. Dimineaţa, când pelerinii se trezesc şi burta le-o cere, se suie pe punte şi se îndreaptă spre proră, unde, de-o parte şi de alta a pintenului, s-au amenajat latrine. Se formează uneori în dreptul lor o coadă de .treisprezece ori şi mai multe persoane, care aşteaptă la rând să se aşeze şi nu ienă, ci iritare se produce (nec est ibi verecundia. sed potius iracundia) când vre¬unul întârzie prea mult. Comparam bucuros această aşteptare cu cea a oamenilor care se spovedesc în pemea postului când. în picioare, se enervează din pricina spovedaniilor intermi¬nabile, aşteptându-şi rândul, prost dispuşi. E o întreprindere grea să ajungi noaptea la latrine din cauza gloatei culcate şi adormite de la un capăt la celălalt al galeriei. Cel care vrea să încerce trebuie să treacă peste mai bine de patruzeci de inşi, încălecând la fiecare pas pe câte cineva, riscând să dea câte-o lovitură de picior sau, alunecând între două trepte, să cadă peste un pasager adormit. Dacă în drum atinse pe unul ori altul, înjurăturile nu întârzie. Cei care nu se tem şi n-au ameţeli pot urca la proră eăţărându-se pe marginile vasului şi propul-sându-se din frânghie în frânghie, ceea ce eu am .făcut adesea, cu

116

tot riscul şi primejdia. Se mai poate si, ieşind pe la tambuchiuri, să treci şezând de la o vâslă la alta; nu e nimerit pen¬tru fricoşi, căci a te aşeza călare pe vâsle e oericulos şi nici chiar marinarii nu se avântă la aşa ceva. Greutăţile devin însă considerabile mai cu 323 seamă când vremea e rea, când latrinele sunt continuu înecate de valuri mari, iar vâslele strânse pe deasupra băncilor. Să te aşezi acolo ' în plină furtună înseamnă a te expune să fii udat din cap până-n picioare, aşa că mulţi pa¬sageri îşi lasă hainele şi se duc în pielea goală. In această situaţie, pudoarea (verecundia) are mult de suferit şi părţile ruşinoase (verecunda) trec prin destule emoţii. Cei care nu vor să se lase observaţi în asemenea poziţii se chircesc prin alte unghere, pe care le spurcă, se stârnesc scandaluri, tărăboi, iar oameni onorabili sunt desconsideraţi. Mai sunt şi cei eare-şi umplu recipientele de lângă pat, ceea ce e infect, îi otrăveşte pe vecini şi nu poate fi tolerat, decât în cazul bolnavilor, pe care nu te poţi supăra: câteva cuvinte n-ar ajunge să povestesc ce-am pătimit din partea unui vecin de pat bolnav. Pelerinul trebuie să fie atent nici să nu se reţină, dintr-o falsă pudoare, şi nici să-şi dea drumul la nevoi: ambele atitudini îi fac rău , călătorului îmbarcat. Pe mare eşti adesea con-stipat. Iaş da pelerinului un bun sfat de igie¬nă, acela de a se duce zilnic de trei-patru ori la locul de uşurare, chiar fără o nevoie firească, ca prin eforturi discrete să grăbească uşurarea; şi să nu dispere dacă ea nu se produce la a treia ori a patra oară. Să se ducă foarte des, să-şi dezlege cureaua, să desfacă toate legătu¬rile prea strânse din îmbrăcămintea lui, de pe piept şi de pe burtă, şi va obţine evacuarea chiar de-ar avea pietre în intestine. Un bătrân marinar mi-a dat acest sfat, odată când fuse¬sem grozav de constipat mai multe zile în şir; şi nu e deloc un leac sigur să iei, pe mare fiind, pilule ori supozitoare (pilulas aut suppositoria accipere), pentru că rişti, cu prea multe purga¬tive, inconveniente mai grave decât constipaţia". Interesul deosebit al acestui text, bazat pe o experienţă personală, este că se înscrie ca un jalon precursor în descrierea intimităţii tru¬peşti. Cu mai mult umor decât Samuel Pepys, 329

â Samel W d^ ?, Pentru a r^&e sa-şi aducă ." ™n florenţa firii n e lnstrui desnrp « le la Predici alarmează

în depoziţiile făcute sub jurământ — ceîe care ne-au învăţat atâtea despre enoriaşii din Montaillou şi despre preotul lor —, actul se¬xual apare ca satisfacere a unei nevoi elemen¬tare a bărbaţilor, care găsesc întotdeauna, de bunăvoie ori cu forţa, o parteneră. Violenţa intră în joc adeseori: castelana din Montaillou e constrânsă să-i cedeze vărului preotului. Uneori situaţia e răsturnată; vicarul Bart/he-lemy Amilhac relatează următoarea conversa¬ţie: „Ea-mi spuse: «vino deseară la mine», ceea ce am făcut. «Ce vrei?» Şi ea-mi spuse: «Te iubesc. Vreau să ma culc cu tine*. Şi i-am spus.: «Bine!»". Sanda simplicitas... La Mon¬taillou, plăcerea garantează inocenţa unei le-' gaturi, mai cu seamă când diferenţa de vârstă între soţi acordă o şansă ambiţiosului ademe- i nit de o ,,rău măritată"; este tema prin exce¬lenţă a literaturii în limbă „d'oc", ilustrată în secolul al XIII-lea de romanul Flamenca. Acelaşi zel, aceleaşi gâfâieli ne transmite lectura actelor judiciare, în care există vio¬lenţă şi plăcere smulsă trupului supus; dar partenerii sunt prea adesea inegali. Femei cinstite înşelate, băieţi şi fetiţe victime ale unor smintiţi. în timp ce învăţătorul lor în¬târzie într-o zi a anului 1412 pentru a juca şah în apropiere, într-un han din Veneţia, cei doi fii ai unui bogat negustor de mătăsuri. Amado di Amadi, sunt ademeniţi în camera din spatele prăvăliei şi violaţi. Nu e sigur că homose¬xualitatea, sancţionată în mod cumplit la adulţi, ar fi doar un fenomen urban, cum pare să creadă Jacques Fournier în cursul anchetei sale asupra catarilor meridionali. Ea ţine mai degrabă de o categorie de vârstă, şi aceasta în toate mediile. Promiscuitatea în pat şi atin¬gerile care rezultă din aceasta — Arnaud de Verniolles, unul din personajele de la Mon¬taillou, a fost iniţiat la Pamiers, la doispre¬zece ani, de unul dintre camarazii lui noc¬turni —, obişnuinţa de a trăi între băieţi timp de zece până la cincisprezece ani înainte de a 332

117

se fixa, ar fi de-ajuns pentru a face curente şi banale, înainte de căsătorie, jocurile mai mult ori mai puţin exagerate cu trupurile tovarăşi¬lor. Şi mai puţine informaţii ne-au parvenit despre relaţiile dintre fete, despre viaţa de gineceu suspectă misoginilor („femeile vorbesc urât când sunt singure între ele", scrie în 1340 Jean Dupin), despre domnişoarele care se scaldă împreună în Romanul Trandafiru¬lui; pictura aristocratică e cea care difuzează, în prima treime a secolului al XVI-lea, tema prietenelor la ora îmbăierii, schimbând cu o liniştită impudoare de zeiţe mângâieri şi dez¬mierdări foarte senzuale. Guvernarea trupului Mai liber în mişcările sale în reprezentări, dacă nu şi în viata cotidiană, trupul face obiectul unor îngrijiri mai atente la sfârşitul Evului Mediu. Diferitele curente ale cunoaş¬terii şi sensibilităţii converg într-o morală prac¬tică, al cărei scop e cât mai buna întreţinere a ,mecanicii corporale. Desigur, formele noi dp de¬voţiune, începând din secolul al XlV-lea, păstrează din tradiţia ascetică preocuparea de a-i acorda trupului acelaşi loc limitat; dar, dacă extrema sfinţenie presupune în conti¬nuare abandonarea cărnii şi nepăsarea faţă de Propriul trup, dacă mişcarea de penitenţă face din flagelanţi nişte specialişti ai rănirii şi ai umilirii trupului, masa credincioşilor e chemată sâ-l imite pe Hristos, care nu era un schimnic, ci un om din mijlocul poporului. Predica sfân¬tului Antonin, cea a lui Geiler von Kaisers-berg nu se ridică împotriva trupului, ci îm¬potriva exceselor de atenţie acordate trupului, care distrag de la esenţial, adică de la viaţa spirituală. Pe acest teren, ea nu contrazice curiozitatea naturalistă, încurajată de noul Aristotel, care urmăreşte o mai bună înţele¬gere a funcţiilor trupeşti pentru a-l ajuta ps 333 individ să-şi echilibreze comportamentul: me¬dicina şi morala sunt indisociabile de vreme ce împreună fac să triumfe ideea de măsură. Este ideea centrală a marelui tratat Cartea naturii (Das Buch der Natur) de Konrad von Megenberg, datat 1394, care recomandă un stil de viaţă trupească perfect compatibil cu interioritatea. Dietă, mişcare în aer liber, băi frecvente, mens sana in corpore sano. Apro¬bând vitejiile cavalerilor în turniruri, dar tot¬odată respingând orice ar putea fi de natură să împiedice virtualităţile spirituale ale atle¬ţilor lui Hristos, cum ar trebui să fie toţi creş¬tinii: se cunoaşte favoarea de care s-au bucurat sfântul Gheorghe şi sfântul Mihail în în¬treaga Europă, la sfârşitul Evului Mediu. Reţete de viaţă. S-au păstrat numeroase reţete, copiate prin cărţi de însemnări zilnice, printre socoteli şi rugăciuni, grupate în fas¬cicule, care atestă preţul acordat regulilor de sănătate care întreţin şi,apără trupul; breviar de ştiinţă şi experienţă, corpus european de igienă raţională — în care se strecoară fireşte şi nerozii pompoase şi obscure —, constituit în baza unor tradiţii familiale, în care cunoş¬tinţele celor simpli sunt transmise de femei, iar practica savantă a medicinei e difuzată de universitari aflaţi în slujba prinţilor şi a co¬lectivităţilor. Se vede astfel dezvoltându-se în secolul al XV-lea un studiu asupra copilului în primii săi ani, care propune mamelor un plan educativ complet. Un tratat âl dr. Bar-tholomeus Metlinger din Augsburg, datând din 1475, consacră lungi pasaje alăptării şi înţărcării, dentiţiei, legănării şi plimbării, re¬gimului alimentar şi primilor paşi. La dezvoltarea, la întreţinerea trupului con¬tribuie pe de altă parte obiceiuri profilactice bazate pe respectarea unor sfaturi şi remedii: fumigaţii, coliere şi bile din chihlimbar, me¬dicament veneţian cu opiu, care vindecă orice boală. în secolele XIV şi XV se înmulţesc semnele vigilenţei de care se dă dovadă pre334 ventiv. Călătorii trebuie să se asigure — aşa cum am văzut în cazul galerelor — contra riscurilor pe care le întâmpină, departe de mediul lor, expuşi schimbărilor de aer pro¬pice germenilor infecţioşi şi atacului nepre¬văzut al molimei; anumite tratate veneţiene adună pentru uzul ambasadorilor informaţii despre drumurile Europei centrale şi precau¬ţiile ce trebuie luate, călare ori la han. Prinţi, amatori ca medicul Hartmann Sche-del din Niirenberg, colecţionează tratate în care materia medicală concentrează ştiinţa antică, adăugându-i alte cunoştinţe: cea a pietrelor preţioase, anatomia, semnele zodiacului, farmacopeea, formulele invocând graţia divină, atât e de vast câmpul ocupat — între stele şi alambic — de trupul omului. Folosite în con¬diţii precise, multe reţete urmăresc să asigure împotriva oricăror surprize ale inamicului. Cartea de reţete a împăratului Maximilian, reţete redactate în anturajul lui contra peşti-lenciam, are scopul de a preveni boala. „Nu se cunoaşte un exemplu de moarte prin otrăvire sau de gravă îmbolnăvire de dumă la cei care au băut din această aquavita zilnic, dimineaţa şi seara. Cine a luat acest obicei va elimina orice otravă care ar încerca să-l atace". Cău¬tarea imunităţii, noţiunea de regim au intrat - în conştiinţa publicului, care se înarmează pentru a se apăra. Răul dă târcoale. Inamicul e puternic şi, .până să-i analizezi simptomele, contagiunea îşi face efectul. De îndată ce răul pândeşte în camera bolnavului, trebuie să-ţi aduni forţele pentru a-ţi orândui toate treburile pământeşti Şi a împiedica victoria diavolului. Viaţa parti¬culară se încheie în această bătălie publică în care freamătă puterile supranaturale; febrile codicile adăugate în grabă unui testament, o ul¬timă scrisoare către apropiaţi când mori de-

118

Parte de ei. Organismele cele mai bine consti¬tuite sucombă repede, şi trebuie să te resem¬nezi. Ultimele clipe în care trupul încă mai 335 adăposteşte o viaţă spirituală sunt deose¬bit de mişcătoare, în izvoarele scrise ale Evu¬lui Mediu târziu. Iată şi câteva exemple care ne fac să asistăm la dispariţia unor persoane particulare. 1478. O molimă cuprinde Veneţia. Un mare negustor din nord, Heinrich von den Chalden-heroergen, simte că e pierdut. Culcat în odaia lui din Fondaco, unde trag nemţii şi trăiesc laolaltă, îşi cheamă nişte prieteni de afaceri pentru a le cere ajutor în dezlegarea unei si¬tuaţii complexe, mult schimbate faţă de testa¬mentul lui făcut la Roma în 1476. „Eu, Heinrich Kufuss din Anvers, certific cu toată sinceritatea că Heinrich von den Chal-denherbergen, reprezentant al domnului An-dolph von Burg, mi-a cerut să vin în camera sa. M-am dus şi-am constatat că se simţea foarte rău. Şi numitul Heinrich m-a rugat să merg la banca Soranzo şi să trag o poliţă pe numele domnului Piero Grimani, ceea ce am făcut în numele lui, I-am spus în plus că trebuia să se spovedească şi să-şi întocmească testamen¬tul, şi să continue să trăiască creştineşte, şi că nu va muri mai repede din aceste pricini. Mi-a răspuns că într-adevăr ar fi bine s-o facă şi că vroia s-o facă. Şi i-am răspuns: «Când erai la Roma, după câte ştiu, acum vreo doi ani, ai făcut un testament şi ai luat nişte dispoziţii», şi i-am mai spus: «Vrei ca testa¬mentul de la Roma să rămână neschimbat?», ,şi i-am spus: «Cine îţi sunt delegaţii?» Şi el mi-a răspuns că exista, într-adevăr, un testa¬ment, dar că altfel nu mai ştie nimic [... ]". In acelaşi an, o doamnă nobilă, Anna von Zimmern, se simte rău, se prăbuşeşte, scrie şi moare. „In timp ce ţinea în mână un ciorchine de strugure fără a-i da prea mare atenţie, un viermişor galben, asemănător unei râme mici, a ieşit din fruct, s-a târât de-a lungul degetu¬lui ei mic, cel numit degetul de aur, de la mâna stânga, s-a încolăcit şi s-a agăţat. Când 336

a băgat ea de seamă, l-a chemat.pe Sixt von Hausen să-i scoată viermele de pe deget. Dar abia făcuse aceasta că se şi simţi rău, pă¬răsi masa şi, cu ajutorul tinerelor fete şi al altor persoane care-o întovărăşeau, fu întinsă pe un pat. Şi în mare grabă, la porunca ei, se merse la Zurich, la distanţă de abia o milă germană, după un doctor. Şi numaidecât, în mare grabă, ea a reuşit sâ-i scrie fiului ei, domnul Johann Wernher, şi soţiei lui o misivă, al cărei conţinut era ur¬mătorul: «Toată dragostea mea maternă şi gândurile mele cele mai bune, prea iubite fiu şi prea iubită fiică. Aflaţi că un viermişor, ieşit dintr-un ciorchine, mi-a contaminat un deget şi că to¬tul s-a agravat, aşa că sunt în pat şi, una peste alta, mă simt destul de rău, sunt slăbită şi abia vă pat scrie şi ruga ceva. Dragii mei co¬pii, nu uitaţi să-mi trimiteţi neîntârziat un mesager şi să-mi transmiteţi prin el cum le merge iubiţilor mei copii, cei tineri, căci îmi lipsiţi îngrozitor, şi ei, şi voi. Dar nu fiţi prea îngrijoraţi şi, înainte de toate, daţi-mi veşti despre cei mici. Scris, la Baden, în seara de luni a zilei Naşterii Maicii Domnului 1478.» Nu mă pot împiedica să inserez aici o a doua scrisoare, al cărei conţinut era urmă¬torul: «Dragul meu fiu, află că starea mea se în¬răutăţeşte, până-ntr-atât încât mare nădejde nu mai am, decât să mă las în grija lui Dum¬nezeu Atotputernicul; sunt acum prizonieră a voinţei Lui şi va face cu mine după voinţa Lui divină; şi am avut creştineşte grijă de toate tainele bisericeşti, în mare grabă înainte de căderea nopţii, căci nu ştiu ce mi seaşterne de-acum şi până mâine. De-aceea nu te abate .de la ocupaţiile tale, dar trimite-mi imediat scrisoarea mea de indulgenţă, s-o am lângă mine. Fă-mi acest serviciu cât mai bine şi arată-mi cât mai sunt în viaţă şi după moar¬tea mea toată afecţiunea de care eşti capabil. 337 Iubite fiule, scrisoarea de indulgenţă se află sus, in dulap şi cheile sunt în sertar. Scris în ziua Naşterii Maicii Domnului în anul 1478.» Dar, înainte ca această scrisoare să ajungă la Mosskirch, ea murise". Intr-unul din cele două fragmente ale jur¬nalului său, redactat în 1503, Diirer povesteşte moartea crâncenă care-i loveşte pe tatăl, apoi pe mama lui. Sculat prea târziu pentru a-l asista pe tată, care transpiră cumplit înainte de a-şi da duhul, artistul păstrează despre moartea mamei" sale imaginea unei lupte în¬spăimântător de inegale: „Ea a cunoscut o moarte crudă — spune el — şi-mi dădeam seama că vedea în faţa ei ceva groaznic [.'. .] şi-a dat sufletul în plină durere". Această con¬fruntare o prefigurează pe cea a artistului în¬suşi, al cărui trup nu-l slujeşte. El ştie foarte bine când anume boala devine iremediabilă, aşa cum se vede din desenul în care se reprezintă gol, cu degetul îndreptat spre şold, cu inscrip¬ţia: „Aici se află răul care mă doare" (Do ist mir iveli).

119

Dar dacă agonia este, din toate timpurile, o confruntare solitară, o persoană publică e datoare, şi faţă de ea însăşi şi faţă de cei care o înconjoară, să fie un exemplu de demnitate impasibilă. Margareta de Austria scrie o scri¬soare scumpului ei nepot Carol Quintul, care îi pecetluieşte viaţa ca un act oficial: Malines, ultima zi din noiembrie 1530 Către Carol Quintul Monseniore, A venit- ceasul când nu vă mai pot scrie cu propria-mi mână, căci mă simt atât de rău încât cred că viaţa mea nu mai ţine decât puţină vreme. Liniştită în cuget şi decisă să primesc tot ceea ce Dumnezeu îmi va hărăzi, fără durere alta decât aceea de a fi lipsită de prezenţa voastră, de a nu vă mai vedea înainte de sfârşitul meu, 333 nici de a putea să vă vorbesc, trebuie totuşi să suplinesc întrucâtva acele cu¬vinte prin — iată —- prezenta scrisoare, care, mă tem, va fi ultima pe care o veţi primi de la mine. V-am desemnat drept legatarul meu universal şi vă las statele voastre, pe care în absenţa voastră nu numai că le-am conservat aşa cum mi le-aţi încredinţat la plecare, dar le-am sporit considerabil şi vă predau senioria lor în aşa fel încât cred c-am meritat nu doar satisfacţia voas¬tră, Monseniore, ci şi mulţumirea supu¬şilor voştri şi răsplata cerului. înainte de orice vă recomand pacea şi vă rog, Mon¬seniore, în numele dragostei pe care o veţi arăta acestui biet trup, să păstraţi şi amintirea sufletului meu. încredinţez bunăvoinţei voastre pe sărmanii mei ser¬vitori şi slujnice, şi vă adresez un ultim salut, rugându-l pe Dumnezeu să vă dea, Monseniore, fericire şi viaţă lungă. A voastră foarte devotată mătuşă Margareta. Purificarea de sine Trupul preamărit în virtatea chiar a fragili¬tăţii sale este trupul fermecător al tinere¬ţii: Giuliano de Medici şi-a oferit culoarea blondă a părului şi prestanţa drept stindard al sărbătorilor care glorificau renaşterea flo¬rentină. Bătrâneţea, un naufragiu din punct de vedere fizic ■— Petrarca era convins de aceasta şi o explică într-o scrisoare către Guido Sette —, nu merită îngrijiri ridicole: Geiler von Kaisersberg, din amvon, râde de femeia bătrână şi ridată din Strasbourg care a Vrut să se dreagă (auspiifizen) şi s-a urâţit ^ai râu ca înainte. Există o vârstă a înfrumu¬seţării şi i se iartă tinereţii, care n-are nimic 339 I li1

I1 ii'1

de restaurat, că vrea să-şi pună în valoare ca¬lităţile naturale, cu condiţia să păstreze mă¬sura. Toaleta are virtuţi terapeutice şi trata¬tele de medicină cele mai austere se fălesc cu capitole despre întreţinerea frumuseţii. Toa¬leta trimite la îmbăiere, unde regăsim trupul gol, dar nu neapărat intimitatea, după cum ne vom da seama. înainte însă de a-l spăla, tru¬pul trebuie scăpat de fauna sa. Paraziţi. Faună obişnuită, care apropie in¬divizii, de vreme ce te laşi despăducheat de cei pe care-i iubeşti; la Montaillou, la soare, pe acoperişuri, în pragul uşilor, este rolul ne¬vestelor, al amantelor. Pierre Clergue, stând de vorbă, se lasă despăducheat de Beatrice de Planissoles. Să ne întoarcem la galera cu pe¬lerini, acel microcosmos; fratele Felix Fabei ne relatează experienţa lui în această privinţă, ca şi-n altele. Paraziţii prosperă dacă nu te aperi: „Prea mulţi inşi de pe vas nu s-au în¬grijit să aibă haine de schimb, stau în su¬doare şi în duhori, mişună vermina, în îmbră¬căminte, ca şi în bărbi şi în păr. De-aceea pe¬lerinul nu trebuie să se lase, ci dimpotrivă să se. cureţe în fiecare zi: cutare, fără nici un pă¬duche acum, poate avea o mie în următorul ceas dacă a venit în contact cu un pelerin ori un marinar păduchios. Să-şi îngrijească va să zică zilnic barba şi părul, fiindcă dacă păduchii i se înmulţesc, va fi obligat să se radă şi să-şi piardă astfel demnitatea, căci e scandalos să nu porţi barbă pe mare. Inutil pe de altă parte să porţi părul lung la care anumiţi nobili nu vor să renunţe şi pe care i-am văzut atât de plini de păduchi, că îi aprovizionau pe toţi prietenii şi stinghereau pe toţi vecinii. Să nu-i fie ruşine unui pelerin să ceară să i se caute păduchii în barbă". Trebuie să respingi imundul, transmiţător al flagelurilor epidemice; bunul simţ privat coincide cu interesul general. întreţinerea tru¬pului este un act de salubritate care comportă o latură agreabilă; eroii şi eroinele cu fru340 moaşe plete şi cu tenul alb şi rumen ştiu cât timp hărăzesc toaletei lor; bărbaţi şi femei, la sfârşitul Evului Mediu, se spală şi se supun masajului mai des decât descendenţii lor. Cel puţin aceasta este impresia pe care o lasă abun¬denţa izvoarelor relative la înfrumuseţarea şi îngrijirea trupului.

120

înfrumuseţare. Bărbaţii limitează aceste mă¬suri la marile asudări sportive, la abluţiunile şi masajul care le urmează, la serviciile foar¬fecelui şi pieptenelui pentru păr şi barbă după canoanele modei — care se tot schimbă, ca şi costumul, portretele fiind în acest sens o măr¬turie convingătoare. Este tot ce suportă virili¬tatea, cu câteva loţiuni în plus. Ovidiu, rămas în secolul al XV-lea arbitrul eleganţei, amin¬teşte că trupul masculin nu cere nimic de pri¬sos, iar filfizonii frizaţi de la Veneţia şi Flo¬renţa, de la Bruges şi Paris exagerează. Femeile îşi dau mai multă osteneală ca să seducă, atunci când îşi pun mintea; şi aşa cum un bun medic trebuie, după Hipocrat, să răspundă tuturor întrebărilor despre trup, tratatele de chirurgie includ Un număr de- reţete de înfrumuseţare, fie că e vorba de farduri, de soluţii depila-toare, de unguente pentru sâni, de vopsele pentru pâr, ba şi de pomezi pe bază de pili¬tură de sticlă, astringente şi de coloranţi care să simuleze virginitatea. Departe de tărăncile solide din Cartea de ru¬găciuni a ducelui de Berry, de depanatoarele şi torcătoarele de lână din oraşele cu postă¬varii, de cele care spălau şi alegeau minereul din munţii Vosgi ale lui Heinrich Gross sau de ţigâncile lui Mathias Illurainator, se contura astfel, insensibilă la criticile Bisericii, imaginea unei femei artificiale, o Agnes Sorel cu pielea palidă şi sprâncenele epilate, care îndrăznea să pozeze cu sânii descoperiţi pentru Fecioara cu Pruncul sau, mai târziu, în vremea Războ¬iului Ţăranilor, uluitoarea păpuşă pictată de Baldung Grien, sulemenită cu alb de ceruză sub marea ei pălărie neagră. 341 "

In vreme ce aerul hirsut indică doliul — în neagra lui melancolie, Carol Temerarul îşi lasă unghiile să crească întocmai ca o fiară —, grijile pentru corp caută să ordoneze, să amelioreze prin renunţare la inutil natura cea darnică. Construcţie a culturii, femeia va trebui să fie netedă pentru a fi plăcută. Tra¬tatele de medicină explică celor interesate că părul este condensarea unor fumuri grosolane, şi că surplusul de umiditate feminină care nu se scurge in mod firesc se transformă în muşchi, care trebuie tăiat. Se procedează la smulgere cu ajutorul unor fâşii de pânză îm¬bibate în smoală, se distrug bulbii perilor cu ace fierbinţi, se folosesc şi depilatoare de te- , mut. într-un Mister hi Patimilor care biciuie desfrâul parizian, Magdalena este astfel apo¬strofată de credincioasa ei slugă Pasiphae. „Iată uleiurile voastre preţioase care vă fac pielea frumoasă şi proaspătă. — Oare lucesc destul? — Sunteţi mai lucitoare decât o icoană". A se spăla. Pielea curată, netedă, strălu¬citoare şi tot trupul pe măsură, iată rodul băi¬lor repetate şi al unei îndelungate trude, pe care o perfectează alifiile. Spălarea corpului nu mai stârneşte la fi¬ nele Evului Mediu ameninţările moralismului monastic; sau cel puţin practica băii şi a etu¬ vei devine atât de generală în toate mediile, încât rezervele asupra spălării complete şi dese a corpului nu mai par potrivite. Domini¬ canul Felix Faber, aşa cum s-a văzut, reco¬ mandă energic curăţenia corporală şi în plus insistă asupra schimbării periodice a rufăriei de corp. Vom avea chiar ocazia să ne între¬ băm dacă spălatul frecvent n-a câştigat aceeaşi valoare spirituală ca spovedania frecventă în reprezentările colective. Dar să revenim la practică şi la lighean. ■ 342 Există două feluri de a te spăla, în apa din baie sau în aburii etuvei, singur ori cu mai mulţi odată. Când faci baie la domiciliu, ţi-o

pregăteşti în cameră, lângă focul care încăl¬zeşte apa; este una din primele îndatoriri ale ospitalităţii. Când seniorul Barnabâ Visconti, in povestirea lui Petro Âzario, îndeplineşte promisiunile făcute incognito ţăranului care l-a ajutat să-şi regăsească drumul, el pune să-l spele cu apă călduţă înainte de a-i da patul cel mai somptuos pe care bietul om l-a văzut vreodată. In opulenta locuinţă burgheză de la ■ sfârşitul Evului Mediu, te dezbraci şi te scalzi în intimitate. In casa lui Anton Tucher din Niirenberg, către 1500, stăpânul casei trece din odaia lui într-una mică, în care-şi scoate hai¬nele, în care se află un hârdău lângă o sobă de alamă pe podeaua pavată şi cu scânduri aşezate

121

peste ea. Se face o infuzie cu plante aromate, după o reţetă a lui Galehus, cel care se îmbăiază e stropit cu petale de trandafir: „S-au zvârlit atâtea peste mine, că nici nu se mai vedea apa din baie" — spune cavalerul ' dintr-o epopee austriacă scrisă la sfârşitul se¬colului al XIII-lea de Ulrich von Lichtenstein. La ţară, dacă e să judecăm după fabliaux, obi¬ceiul băii nu e mai puţin răspândit decât la oraş; în casă ori afară, te aşezi într-un hârdău cu apă caldă, sub un cearşaf care păstrează vaporii şi adaugă aburi băii. Te poţi îmbăia în doi, şi chiar mai mulţi: ospitalitatea şi socia¬bilitatea favorizează ritualurile, cel al băii culegătorilor de struguri, cel al băii mirelui, în ajunul nunţii, împreună cu tinerii lui prie¬teni, a miresei laolaltă cu prietenele ei. In afara locuinţei proprii, la oraş sau la ţară, te puteai duce adeseori la stabilimente publice, girate în unele cazuri de comunitate, într-unele i se adăuga abluţiunii cura termală; tradiţia antică a termelor se perpetua în lo-Cljri natural privilegiate. In secolul al XV-lea, cura devine un fenomen modern, de exemplu ■ a Bad Teinach, în Pădurea Neagră, unde Wdbad-ul („baie sălbatică", adică ţâşnitoare) atrage în 1476 pe ducele Wilhelm de Saxa, în¬tovărăşit de medicul lui; sau la Hali, în Tirol, 343 stabiliment ale cărui instalaţii sofisticate sunt descrise de ambasadorul Agostino Patrizi, care se afla în drum spre Regensburg, in 1471. Plăcerile apei sunt larg răspândite la finele Evului Mediu. La nord de "Alpi, practica etu¬vei e foarte veche şi curentă; tratatul italian De ornatu despre toaleta feminină precizează că baia de aburi — sau stuphis — era o reţetă germanică (sic faciunt mulieres ultramonta-nee). într-adevăr, sauna, cea mai veche descri¬ere a ei fiind transmisă de geograful şi di¬plomatul Ibrahim ben Yacub în 973, când vizita Saxa şi Boemia, este o instituţie foarte răspândită în lumea slavă şi germanică; în majoritatea satelor, etuva, semnalată în exte¬rior de un mănunchi de crengi înfrunzite, func¬ţiona câteva zile pe săptămână. Un poem epic de la sfârşitul secolului al XlII-lea, atribuit austriacului Siegfrid Hei-, ' bling, descrie cu lux de amănunte toate fazele unei băi de aburi, pe care o fac împreună, prin¬tre alţii, un cavaler şi valetul lui. De îndată ce stăpânul băii sună din goarnă, oamenii vin, în picioarele goale şi fără cingătoare, cu o cămaşă sau un halat pe braţ; se culcă pe bănci de lemn, în obscuritatea aburilor, în jurul unor pietre încinse care se stropesc în mod re¬gulat, şi se lasă masaţi pe spinare, pe braţe, pe picioare; se activează sudaţia prin lovituri cu crengi înfrunzite, se freacă trupul cu cenuşă şi săpun; pe urmă vine. frizerul care îndreaptă barba şi părul; în sfârşit, cu halatul pe tine, treci să te odihneşti pe un pat, alături, într-o încăpere. Descrierea concordă cu ilustraţiile Bibliei regelui Wenceslas de Boemia şi cu Ca¬lendarul păstorilor din 1491: baia şi etuva sunt locuri de de'stindere, unde-ţi cureţi trupul, unde poţi totodată să discuţi, să te hrăneşti, să te dis¬trezi. Ce loc poate fi mai nimerit pentru întâl¬niri galante de tot felul? Proasta faimă a anumi¬tor locuri se răsfrânge asupra profesiunii de băieş şi duce la desconsiderarea meseriei de maseuză; erotismul, apei colorează întâlnirile 344 ascunse de la băile din Bourbon-l'Archambault, povestite în Flamenca, poem occitan al dra¬gostei vinovate. Trupuri impudice, trupuri inocente se încrucişează şi se dau în spectacol; individul e cercetat cu de-amănuntul, cântă¬rit, dorit, sedus. Se pot închipui schimburile de priviri; se poate merge şi mai departe în căutarea intimităţii graţie unui text contempo¬ran care restituie anumite comportări şi le şi judecă. Ochii unui străin — e vorba de Poggio care vizitează Elveţia — fac să cadă clişeele. Bucurii ale trupului, baie a sufletului. în-tovărăşindu-l pe papa Ioan al XXIII-lea, în 1414, la conciliul din Konstanz în calitate de secretar apostolic, Poggio, autor la modă, prie¬ten al umaniştilor florentini de prim rang, mare colecţionar de manuscrise antice pe care le vânează prin toată Europa, se trezeşte de¬odată fără funcţii şi fără post după destituirea protectorului său, Baldassare Cossa. Aşa că se duce ca spectator fără ocupaţie la băile de la Baden, lângă Ziirich, în 1416, şi spectacolul e într-adevăr surprinzător: „Oraşul Baden — numele înseamnă «băi» în nemţeşte — e destup de înfloritor, aşezat într-o vale dominată de munţi foarte înalţi, lângă un râu mare cu ape repezi care se varsă în Rin la şase mii de paşi depărtare de oraş. în apropiere de oraş, la vreo 6—700 metri, se - află un stabiliment superb clădit pe malul apei Şi destinat băilor. în centrul stabilimentului se întinde o imensă piaţă şi, de jur împrejur, clădiri magnifice, capabile să primească mul¬ţimi întregi. Fiecare edificiu are în interior băile sale, în care se scaldă doar cei admişi. Dintre aceste băi, unele sunt publice, altele sunt private, cu totul vreo treizeci. Băi publice sunt două, accesibile de o parte ;i de alta a pieţei, cu bazine pentru tot popo¬rul, unde se duc femei, bărbaţi, copii, fete ti¬nere şi toată drojdia care-i înconjoară. în aceste bazine, un soi de gard a fost construit între oameni paşnici: el separă pe bărbaţi de femei. E de râs, zău, să vezi nişte babe intrând o dată cu tinerii în apă, în pielea

122

goală, sub privirea bărbaţilor, arătându-r-:i atributele fireşti şi dosul; mi s-a întâmplat adesea să râd de asemenea spectacol pitoresc, evocând prin contrast bătăile cu flori, şi admi¬ ram în mintea mea inocenţa acestor inşi care nu zăbovesc asupra tuturor fleacurilor şi nu-şi închipuie — şi nici nu-şi spun — ni¬ mic rău. . . Cât despre băile adăpostite în case private, sunt foarte elegante şi de asemenea comune bărbaţilor şi femeilor, li despart simple împle, tituri, în care sunt decupate mici ferestre prin care se poate bea împreună, conversa, privi de o parte şi de alta şi ciiiar atinge, ceea ce este un lucru obişnuit. Pe deasupra bazinelor există galerii unde bărbaţii se aşază pentru a observa şi a discuta. Căci e îngăduit tuturor să meargă la băile unora şi altora pentru a contempla^ a pălăvrăgi, a se juca, a-şi relaxa mintea, a rămâne pe loc spre a le măsura cu privirea pe femeile aproape goale, care ies ori intră în apă. Nici o pază la intrări, nici o uşă care să interzică accesul, nici o bănuială deşucheată. In majoritatea cazurilor, aceeaşi intrare ser¬veşte şi bărbaţilor şi femeilor, iar bărbaţii în¬tâlnesc femei pe jumătate goale, iar femeile bărbaţi goi. Bărbaţii folosesc cel mult un fel de izmene, femeile poartă nişte tunici de pânză, deschise sus ori pe-o parte, care nu aco¬peră nici gâtul, nici pieptul, nici braţele, nici umerii. Foarte des în apă se ia masa, al cărei preţ e inclus în taxa de intrare, mesele fiind montate pe apă, iar spectatorii asistă de obi¬cei la aceste prânzuri [...]. Cât desore mine, priveam de la galerie, cu ochii măriţi şi cu nesaţ, moravurile, obiceiu¬rile, plăcerile sociabilităţii, libertatea, ba chiar indecenţa modurilor de viaţă. E într-adevăr de mirare cu câtă inocenţă, cu câtă acceptare a adevărului trăiesc ei. Unii soţi îşi văd nevestele 346 pipăite de străini şi nu se emoţionează, nu dau atenţie, luând partea bună a lucrurilor. Ni¬mic delicat care să nu devină firesc prin obi¬ceiurile lor de viaţă. S-ar fi adaptat uşor la politica lui Platon, socotind totul comun tutu¬ror, de vreme ce, fără a-i cunoaşte teoriile, s-ar număra de la bun început printre adepţii lui. In unele băi, bărbaţii se amestecă direct cu femeile, că le sunt ori nu apropiaţi prin sânge ori alte complicităţi; zilnic intră în baie de câte treipatru ori, petrecând astfel mai toată ziua, .cântând, .bând sau dansând. Ei cântă într-adevăr în apă, în sunetul ţiterei, în-doindu-se uşor; şi e un spectacol plin de farmec să vezi fete tinere, coapte pentru căsătorie, în plenitudinea formelor lor nubile, cu faţa ra¬diind de nobleţe, în atitudini şi cu mişcări de zeiţe; în timp ce cântă, hainele lor plutesc pe suprafaţa apei ca o trenă mişcătoare, încât le-ai putea lua drept înaripate Venus". Descriind pe urmă jocurile la care se par¬ticipă, după-amiaza, într-o mare pajişte cu p^.ni plantaţi de-a lungul râului, mai ales con¬cursuri de aruncare a suliţei şi prezentări de dansuri, Poggio continuă: „Cred într-adevăr că aceste locuri trebuie să fi văzut năseându-se primul om, locul pe care evreii îl numesc Eden; chiar aşa, o grădină a voluptăţii. Căci dacă vo¬luptatea poate face viaţa fericită, nu văd ce lipseşte aici pentru a atinge perfecţiunea unei voluptăţi consumate în toate privinţele". Este posibil ca trupul să fie în acelaşi timp oferit şi pur? Omul de cultură, omul de lume pierde, ca înta-un vis cu ochii deschişi, toate referinţele literare, naţionale, merale. Simţul convenţiilor îi este adânc răsturnat de sprin¬teneala spectacolului care amestecă vârstele şi sexele: nu, bătrâna decrepită nu-şi ascunde formele veştede şi nu stârneşte ilaritate; nu, tinerii care se privesc aproape goi n-au ochii aPrinşi de poftă. Hotarul dintre bine şi rău a dispărut pe-ascuns, şi, deşi trupurile se iting, deşi femeile nu-şi feresc nici gâtul, nici "> pieptul, nici umerii, nici braţele (neque . . _ neque . . . neque), Poggio este cel care le dez¬bracă cu privirea, buzele lui rostesc cuvintele impudoare şi lubricitate; simplitatea, sănăta¬tea mentală se degajă din spectacol, necuviinţa sălăşluieşte doar în vocabularul umanistului. Nu-i rămâne decât să se despoaie la rândul lui şi să facă o baie de tinereţe, care să-i cu¬reţe mintea; se teme oare să fie dezgolit de ochii celorlalţi? îşi aminteşte că a vorbi fru¬mos e profesiunea lui; poate oare un intelec¬tual să se-aşeze lângă^jiişte doamne în baie fără a căuta să le dea gata? Nu ştie nemţeşte? N-are importanţă, se transformă într-un pri¬vitor pasiv în faţa acestei colectivităţi de tru¬puri împăcate, vesele şi fără dorinţe, căci nu le lipseşte nimic; dureros sentiment al unei plenitudini la care el nu participă. Un ultim element al tulburării lui: această grădină a voluptăţii, acest Eden se află la nord de Alpi. Un nou contract social, cel al Cetăţii lui Pla-ton, bazat pe moravuri, pare realizat în ar¬monie, fără violenţe, fără gelozie: fără pază la uşă, fără soţi geloşi, ca italienii. Zurich e totuşi la nord de civilizaţie, de civilizaţia din care provine Poggio. Trupul, intimitatea care îl compune ţin întru totul şi fără tăgadă de muma sa Mediterana. Din nord, el repatriază manuscrisele Antichităţii care-l hrănesc: de la Cluny, de la Koln, de la Saint-Gall aduce o mulţime de texte, unele complet necunoscute: treisprezece noi discursuri ale lui Cicero, şi Instituţia oratoriei de Quintilian, şi întreaga operă

123

a lui Lucreţiu. Faţă de această patrie care ea sa, cât cântăreşte dureroasa viziune a unui paradis nordic? Sensibilizat pentru o clipă, poate şi din pricina crizei din cariera lui, Poggio îşi va reveni. Paranteza se închide, enigmatică, asupra acestei adunări, a acestei privelişti de trupuri fericite, care anunţă Re¬naşterea, atleţii lui Michelangelo în spatele unei Fecioare musculoase şi sărbătorile galante, "de la Primaticcio la Cranach. 348

Dar iată că trupul expus la baie trezeşte si alte rezonanţe la sfârşitul Evului Mediu. Renaşterea nu reprezintă numai o viziune spa¬ţială a fericirii, ea este şi o viziune profunăă a unei înaintări interioare. Alături de fântâna unei tinereţi de vară veşnică, fântâna vieţii, a vieţii veşnice. Trupul luminat de plăcerea simţurilor inspiră gesturile şi demersul unei reforme spirituale. Apa mântuirii este cea care îi inspiră poetului Thomas Murner din Strasbourg lucrarea Badenfahrt, publicată în 1514, o alegorie a convertirii la chemarea lui Hristos, în tonul solemn al goarnei stăpânului băii: „Atunci Dumnezeu milostivindu-se de noi / A început să ne înveţe / Cum trebuie să ne ducem la baie / Să ne spălăm, să ne purificăm, să uităm de ruşine / în atotputer¬nicia sfântului Său nume. / A făcut-o atât de la vedere / Că lumea întreagă l-a zărit: / Ni¬meni n-ar putea într-adevăr pretinde / Nici spune, nici a se plânge / Că n-a ştiut / Cum să te scalzi, cum să te purifici / Să te purifici nou prin Dumnezeu / Să te ridici ca un i Adam / Pe care botezul îl reînvie. / Căci Dumnezeu în mila Sa ne spune / Că nici un păcat originar nu ne mai zdrobeşte. / Aceasta s a săvârşit atât de deschis de Domnul / Că lumea-ntreagă a văzut: / A fost chiar Domnul cel care ne-a chemat la baie în sunet de trompetă". Pe aceste temeiuri, încurajat de admira¬bile xilografii a căror difuzare trebuie să se fi făcut sub forma unor foi volante, se dezvoltă un vocabular suscitând imaginile cele mai curente ale băilor de aburi, ca şi cum genera¬rea gesturilor simple ar face să se nască cu¬vântul divin. Viaţa trupească este o perfectă homeotetie, o demonstraţie a vieţii spirituale. Convertirea nu este o căutare îndepărtată, un Pelerinaj la extremităţi, ci un demers coti¬dian, călăuzit de simţuri: de câte ori ai făcut cutare gest, Hristos s-a apropiat de tine. La-să-te chemat la baie, dezbară-te de vicii, de 349 elanul binelui, Baia sufletului cura termală purificarea revelaţia spovedania a-şi depune viciile ruşinea die badecur in das bad laden a invita la baie sich selbst unrein a se recunoaşte erkennen murdar sich abziehen a se dezbrăca vor Gott a se prezenta nackent stehen gol în faţa lui Dumnezeu die fus weschen a spăla picioarele umilinţa den leib reiben spovedania die haut kratzen a-şi curăţa pielea penitenţa se biciui cu crengi halatul baia de ulei baia zilnică baia termală in bad lecken de, badmantel clas olbad das tăglich bad uiildbad giulgi"! botezul şi miruirea slujba convertirea'

124

a-şi freca trupul a asculta

înaintea morţii a mulţumi lui a muiv"" mulţumi Dumnezeu stăpânului ban dem bader dancken »■-J Tocken a se biciui

a trezi avântul

rii senzoriale. i .or, ţe abordării la încp - ttvă- AC<SS apro

pedagogia s-ta orig.m 351 accesibilă fără a mai fi nevoie de organizarea logică a spaţiului: imaginaţia şi memoria per¬miteau majorităţii credincioşilor sa descompu¬nă, să izoleze şi să reunească elementele unei scene pictate ori sculptate. începând din se¬colul al XlV-lea, îşi face loc un alt tip de reprezentare figurativă, bazată pe sugerarea unei libertăţi de mişcare a figurilor în spaţiu: gesturile, pereţii fictivi, profunzimea planuri¬lor presupuse, într-un cuvânt aşa-numitul trompel'oeil, fac din perspectivă o categorie nouă de forme simbolice. Ceea ce am fi în¬demnaţi să apreciem la finele Evului Mediu ca o evoluţie către realismul reprezentării este de fapt o elegantă simulare a realului, care satisface o clientelă pentru care opulenţa- stă în obiecte, iar gândirea în spaţiul care le uneşte. Adevăraţii cucernici, fie ei nevoiaşii şi ignoranţii de care se preocupă un Gerson, rămân ataşaţi unor imagini sensibile, a căror contemplare — vom reveni asupra acestui lu¬cru - - reînnoieşte neîncetat puterea prin sim¬bol. Este adevărata miză a dezbaterii instau¬rate prin imaginea Renaşterii între profan şi sacru, şi care se sprijină pe trăsăturile fizice şi culturale ale percepţiei. Notarea culorilor nu trădează mai puţin o abordare a intimităţii ca perceperea spaţiului. Din acest punct de vedere, heraldica, moda vestimentară, pictura de interior ne-ar putea convinge de la început că oamenii secolului al XV-lea aveau acelaşi gust al contrastelor şi acelaşi simţ al nuanţelor ca noi. Uităm adese¬ori ceea ce valoarea simbolică a culorii adăuga farmecului unei opere, şi anume intenţii pe-a-tunci percepute, astăzi ascunse. Mai straniu încă este contrastul dintre realismul aparent al picturii şi al sculpturii secolelor XIV şi XV .şi sărăcia vocabularului descriptiv din textele contemporane. Când Froissart descrie campaniile din Ariege, când poposeşte la curtea contelui de Foix, Qaston Phebus, decorul pe care-l înfă.552 tişeazâ este aceia al unor „vesele" dealuri şl al unor râuri „limpezi"; departe de pitoresc sau de naturalism, cronicarul n-are alt scop decât acela de a afirma puterea gazdei sale, clădită pe bogate avuţii. în schimb, descriind intrarea în Paris a reginei Isabeau de Bava-ria, zăboveşte o dată cu cortegiul regal asu¬pra fiecărei opriri protocolare şi pana lui scânteiază de roşu, albastru şi auriu; dar culoarea nu este folosită aici decât pentru a atesta prin caracterul ei simbolic omagiul adresat monarhiei de către burghezia pari¬ziană. Mult ar trebui căutată în literatura isto¬rică a sfârşitului de Ev Mediu o calitate de¬scriptivă comparabilă cu cea a acuarelelor al-pestre ale lui Albrecht Diirer, primele peisaje din istoria artei occidentale eliberate de orice semnificaţie sau de orice utilitate. Convenţia simbolică, fie ea colorată ca trandafirul pur¬puriu, nu cedează locul

125

realităţii trăite decât în rare texte emotive, în care peisajul apare ca fundal al vreunei întâmplări rememorate, astfel fântâna din Vaucluse care-i inspiră în plină noapte lui Petrarca fascinaţia nelinişti¬toare a apelor sale negre sau pădurile din Cadore, izolate şi sălbatice, unde Carol al IV-lea, împreună cu armata sa, e cât pe-aci să se piardă, sau deşertul din Sinai, unde era gata să piară călugărul Felix Faber, tentat de incomensurabil. După cum,se vede, câteva scene nocturne Şi angoasante ne prilejuiesc schiţarea unei descrieri. Nimic comparabil cu jurnalele de călătorie ale secolului al XIX-lea: chiar pele¬rinii Orientului, cei mai receptivi la exotism, veniţi să descopere, uneori cu lacrimi în ochi, locurile biblice atât de des evocate în imagi¬naţie, se mărginesc să noteze pentru cititorii lor veracitatea informaţiilor de care dispuneau lr*ainte de plecare. Să nu tragem concluzia că ar fi insensibili la culoareff locală, ci că nu 353 beneficiază de %roeabularul necesar descrieri^ şi că, dintre cele cinci simţuri, văzul nu. este poate cel mai sensibil. Celelalte simţuri într-adevăr, aceleaşi texte turistice zăbovesc ■ bucuros asupra grădinilor Ţării Sfinte, în care, pentru europeni, par reunite toate condiţiile delectării, premise ale paradisului. Cântecul păsărilor, susurul căderilor de apă, miresmele speciilor vegetale grupate la un loc , încântă simţurile cavalerilor, burghezilor, oamenilor Bisericii veniţi să guste deliciile Orientului. Chiar şi în Europa, grădina împrejmuită pri¬lejuieşte intimităţii celor sus-puşi, îndrăgosti¬ţilor, rafinaţilor, adevărate sărbători ale sim--ţurilor, care trebuie asociate plăcerilor polifo¬niei ori combinării gusturilor în mâncăruri, a acrului cu dulcele. în medii mai.puţin înstă-' rite, descrierea felurilor de mâncare, varieta¬tea condimentelor, gustul pentru florile tăiate, prezenţa păsărilor în colivii sunt ţot atâtea semne ale bucuriei de a trăi. într-o lume mai puţin aseptizată şi mai puţin uniformă decât astăzi, mirosul, auzul şi gustul jucau fără în¬doială un rol esenţial în definirea fericirii senzoriale, atât în realitate, cât şi în ficţiune: descrierile fericirii recurg mai degrabă la su¬nete armonioase şi la insesizabile parfumuri, decât la viziuni serafice pentru a transmite o stare de graţie. Astfel, pentru mistica Marga-retha Ebner, străbătută de fiori inefabili, pre¬zenţa divină, în corul bisericii sale, se mani¬festa prin dulci adieri şi o mireasma mi¬nunată. Dimpotrivă, mirosurile insuportabile indică limite sociale şi conturează xenofobia; duhoa¬rea se leagă temeinic de anumite profesiuni, ' delimitează sectoare urbane, închide grupuri de populaţie în singularitatea lor. Călugărul Felix Faber, care Suferă, după cum s-a văzut, 354

de promiscuitatea de pe galera care-l ducea în Ţara Sfântă, are grijă să deosebească pe musulmani şi evrei după miros, la băile de la . Gaza, în vreme ce creştinii, pretinde el, nu miros urât. Printre locurile comune care se aplică în mod curent nemţilor sub pana ita¬lienilor figurează mirosul greu care ar domni în ţinuturile Imperiului şi pe care locuitorii acestora, oricare le-ar fi statutul, chipurile l-ar duce cu ei. Campano, un umanist în mi¬siune la Reichstag-ul din Regensburg, în 1^71, vorbeşte de un miros fetid şi persistent, care-l sileşte pe străinul întors acasă să se spele de cinci, ba şi de şapte ori pentru a se, dez¬băra de el. Dincolo de exagerarea polemică sau fabulatorie, e foarte posibil ca obiceiurile alimentare să fi trasat în chip durabil prin mirosurile zilnice nişte graniţe culturale. Geo¬grafia mirosurilor a lui Andre Siegfried nu era doar invenţia amuzantă a unui economist serios. Nimic surprinzător în faptul că diversita¬tea de zgomote rezultând din. promiscui,tate este resimţită ca o plagă insuportabilă de un călugăr învăţat cu liniştea mănăstirii; Felix Faber a disecat bine toate neplăcerile la care erau condamnaţi pelerinii în cursul une"i călă¬torii în masă, şi zgomotul e una dintre ele. în general, zgomotele naturale violente —: doar în deliberări orăşeneşti se găsesc referiri la neajunsurile legate de industrii — întovăr㬺esc evenimente prevestitoare de rele, ca moar¬tea unui tirarr sau venirea diavolului: în noaptea în care a murit Gian Galeazzo Vis-conti, după istoricul florentin Goro Daţi, un uragan şi trombe de ploaie au semnalat înghi¬ţirea sufletului lui de către iad. Şi în relată¬rile călătoriilor spre puţul Sfântului Patriciu, gură irlandeză a iadului, viteazul cavaler are de înfruntat vijelii impetuoase, ţipete oribile Şi un vacarm drăcesc, atât de dezlănţuit „că toate râurile de pe lume adunate la un loc ft-ar fi mai zgomotoase" ... 355 Astfel, fie că e vorba de fericire ori de situaţiile cele mai insuportabile, ansamblul simţurilor este cel afectat de invazia impresii¬lor lumii exterioare, lume în care sufletele morţilor foiesc în jurul celor în viaţă, în care îngerii lui Fouquet, roşii şi albaştri, o cu¬prind pe Fecioara cu Pruncul, şi în care chiar şi pustiurile sunt năpădite de demoni gata să sfâşie.

126

Exprimarea sentimentelor Confruntat cu puterea realului, individul caută să-şi stăpânească exprimarea sentimentelor. Preceptele educative, exemplul poemelor eroice, oglinzile principilor hotărăsc ce revine publi¬cului şi ce nu trebuie exprimat decât în par¬ticular. • Pudoarea interzice să vorbeşti peste mă¬sură despre propria fericire sau să insişti asu¬pra tristeţii tale. Ludovic de Diesbach, care povesteşte moartea soţiei lui, precizează că şi-a concediat slugile pentru a rămâne singur cu muribunda, a o alina şi a o veghea. Ana de Bretania, aflând la unsprezece seara de moar--tea, la, Amboise, a lui, Carol al VUI-lea, s-a retras la ea şi n-a îngăduit nici o companie; a doua zi a primit condoleanţele cardinalului Briconnet, nu i-a răspuns nimic şi s-a închis pentru vreo douăzeci şi patru de ore. Desigur, este imposibil de stabilit câtă durere, câtă scrutare-a propriei conştiinţe,^ câtă meditaţie politică intră în această retragere. Oricum, ea demonstrează dorinţa afişării unei atitudini rezervate a cuiva care nu se bizuie decât pe sine şi poate pe Dumnezeu. Cu toate acestea, câţiva taţi au încredinţat scrisului exprimarea sentimentelor lor răv㬺ite după moartea copiilor. Lucas Rem din Augsburg, în jurnalul său, consemnează lita¬niile pentru morţii apropiaţi, trăsăturile fizice ale unor copii dispăruţi prea devreme, de care se 356 ataşase: astfel, acel băiat cu ochii negri, mort de langoare după douăzeci de săptămâni de stingere lentăf ,,cel mai trist spectacol din viaţa mea". Giovanni Conversini din Ravenna declară că pudoarea „îl opreşte să etaleze du¬rerea care-i strânge inima". Mai prolix, şi atât de mişcător, Giovanni di Pagolo Morelli din Florenţa, după ce povesteşte moartea fiului său Alberto, adaugă: „Luni de zile s-au scurs de când a murit, dar nici eu şi nici mama lui nu-l putem uita. Mereu avem imaginea lui în faţa, ne amintim felul său de a fi şi situaţiile, vorbele şi gesturile lui, îl vedem ziua, noaptea, prânzind, cinând, în casă, afară, dormind ori veghind, în vila noastră ori la Florenţa; ori¬cum ne-am comporta, un cuţit ne străpunge inima". Şi, ceva mai departe: ,,Mai bine de un an n-am putut intra în acea cameră, fără alt motiv decât durerea-mi extremă". INTIMITATEA STRICTĂ Retragerea „Camera cugetărilor". în afara mănăstirilor şi a chiliilor de recluziune voluntară, există un bun obicei civil al singurătăţii, care presupune voinţă şi capacitate de retragere. ,,Odăiţa din fundul prăvăliei" a lui Montaigne se înca¬drează în tradiţia „camerelor private" în care se închideau bucuros poeţii, umaniştii şi cre¬dincioşii la finele Evului Mediu. într-adevăr, e vorba mai întâi de un loc amenajat anume pentru lucru şi meditaţie, acel studiolo în stil italian din care Carpaccio Şi Diirer au făcut cadrul intim şi solitar al ac¬tivităţilor sfântului Ieronim. S-a văzut, că fo¬losirea acestei încăperi intrase în obişnuinţa vieţii private din nordul Alpilor. Studiolo-ul ^ai desemna şi camera de joc încuiată cu cheia, în care micul Conrad von Weinsberg 357 din Koln îşi transportase comorile şi făcea pe preotul în "faţa unui altar improvizat. . In camera sa se închidea Daute pentru a se lamenta fără a fi auzit, dacă judecăm după Vita niiova. Şi tot într-un loc privat, citind Confesiunile sfântului Augustin, Petrarca se lăsa pradă lacrimilor, îşi lovea fruntea, îşi frângea mâinile, într-atât participa la zbuciu ■ mul modelului sau; nu ţinea să aibă martori în asemenea împrejurări. Retragerea spirituală este cu atât mai favorizată de liniştea unui loc ferit: constituţia călugărilor .Vieţii Comune, canonicii din Windesheim, recomanda „să te desprinzi de lume pentru a-ţi îndrepta inima cât mai intens spre Dumnezeu". Retragerea poate însemna un loc de sin¬gurătate şi totodată voinţa de a renunţa la lume. Spre deosebire de Datini, negustorul din Prato, care ezită sa ia parte la reprezen¬tările soţiei sale şi a!e prietenilor lui şi să se gândească în sfârşit la sufletul său, „negusto¬rul desăvârşit" — aşa cum îl vede Benedetto Cotrugli în tratatul său de morală practică — îşi închide registrul de socoteli şi, retras în casa lui de la ţară, îşi petrece timpul care-i mai rămâne de trăit pregătindu-şi mântuirea. în sfârşit, în sens spiritual, retragerea se defineşte ca o mişcare ascendentă, năzuind sa atingă a treaptă înaltă,' simbolică şi intimă. Suind în vârful muntelui Ventoux, Petrarca e pătruns de valoarea demonstrativă a demersu¬lui său care-i permite concomitent să contem¬ple panorama vieţii sale trecute şi să se apro¬pie de esenţă. După cum scrie Ludolph von Sudheim: ,,Omul se schimbă într-adevăr doar atunci când se înalţă mai su.s". Retragerea devine în acel caz o „fortăreaţă a tăcerii", în care omul, după ce s-a detaşat de cele lumeşti, îl poate primi pe Iisus Hristos. Dintre toate definiţiile sufletului propuse de Maestrul Eck-hart în Predicile sale, una dintre cele mai frapante este cea a cetăţii: ,,Această mică ce¬tate este atâ,t de sus deasupra lumii şi a ori,153

127

cărei puteri încât singur Dumnezeu poate vreodată s~o pătrundă cu privirea. Şi fiindcă e Unul şi Singurul, El intră în această unici¬tate pe care o numesc o mică fortăreaţă a su¬fletului". In această ultimă fază a retragerii în sine, camera izolată, camera înaltă a Scripturii nu trebuie căutată în vreun loc ideal; ea se află în fiecare din noi, dacă ştim să o orânduim şi să ne retragem în ea. A ne ridica în noi înşine şi a închide porţile spre lume înseamnă a crea acea ,,intimă tăcere a sufletului", cum spunea mistica Mechtilde de Magdeburg. Atunci, fie că ,,veghezi ori dormi, că V2*. mănânci şi bei, poţi fi singur chiar în mijlocul relorlalţi, singur cu Hristos" (J. Mombaer). Desigur, această formă supremă de retra¬gere nu era, în secolul al XV-lea, mai mult decât în oricare altă epocă, la îndemâna ori¬cui. Charles d'Orleans, care poseda o vastă bibliotecă filozofică şi teologică, nu depăşeşte pragul etapei de inventariere a sinelui în „ca¬mera cugetului său", în care îşi macină me¬lancolia. Insă introspecţia, exemplificată de atâţia autori din secolele XIV şi XV, chiar când se limitează la formule testamentare, se înscrie în orizontul de nelinişti sincere şi fer¬vente. O dovedesc trecerea de care se bucură din nou în secolul al XV-lea ordinele ascetice, succesul confreriilor cucernice, aspectele cele mai spectaculare ale propovăduirii Cerşetorilor, Şi mai ales bogăţia manifestărilor personale de devoţiune. Disciplina memoriei. Bineînţeles, aceste dispoziţii ale spiritului se consolidează prin-tr-un antrenament al stăpânirii de sine. Uce¬nicia disciplinei începe cu tăcerea impusă şco¬larilor, considerată ca un element formativ la ■fel ca abecedarul: un anume giuvaergiu din ■Franken, la începutul secolului -al XVI-lea, aŞază pe acelaşi plan, în amintirile sale din Copilărie, statul pe scaun în tăcere (stiîle sitzen) şi învăţarea literelor (buchsîabieren). 359

Tăcerea este generatoare de structuri mentale, dacă pune în mişcare memoria! O memorie dezvoltată prin tehnici vizuale şi o deprindere a recapitulării. Despre forţa şi precizia memoriei bărbaţilor şi femeilor din mileniul medieval, când rarita¬tea cărţii face din imagine —- imaginea reli¬gioasă —■ documentul de referinţă, exemplele abundă. Nu numai în mediile cultivate în care memoria e unul din elementele unei culturi cumulative, ci şi în mediile populare, după cum o reflecta practica judiciară a mărturiei. Viaţa particulară, în aspectele cele mai personale ale individului, se bazează pe cercuri ale memoriei în care elemente dobândite de pe urma studiu¬lui şi a experienţei se adaugă transmiterilor orale; şi dacă memoria familială nu pare să depăşească trei generaţii, dincolo de care arhi¬vele, tradiţiile, legendele compun trecutul ce¬lor mari, memoria individuală a unor eveni¬mente, şi chiar a unor cuvinte rostite, actuali¬zează cu o surprinzătoare sugestivitate sfertul de secol ce s-a scurs.- Când, în Rerum vulgar iur*. fragmenta, Petrarca face cronica zilnică a ope¬rei sale, el poate scrie: „în această zi de vineri 19 mai 1368, în plină insomnie, mă ridic, căci iată, îmi vine în minte o foarte veche amintire, de acum mai bine de.douăzeci şi cinci de ani [...]". Şi mai uimitoare sunt declaraţiile fă¬cute în faţa judecătorului inchizitor de către Beatrice de Plariissoles, castelana din Montail-lou, care evocă o întâmplare veche de douăzeci şi şase de ani, din luna august; sau cele ale unei .sărmane muncitoare din Douai, în stare să citeze, după moartea puternicului şi de te¬mut negustor postăvar Jehan Boinebroke, vor¬bele batjocoritoare adresate de acest om de afaceri tinerei ei mame, cu treizeci de ani în urmă. spiritului Acest exerciţiu societăţi î i de g Semne fo rebusurije evocată £ l 0 lumină 362 venţi creştini, fie ci grupaţi în confrerii cucer¬nice ori izolaţi în exerciţiile lor spirituale, a re¬trăi punându-şi şi trupul, şi spiritul la grea încercare fiecare episod al Patimilor. „A avea neclintit în minte" (frequenter in mente . . ., spune G. Groote), a se pregăti ,,prin cucernice efuziuni" (per pias affectiones . . . spune capi¬tolul despre liturghie

128

din constituţia Fraţilor Vieţii Creştine), a cântări „lent şi cu lacrimi" (sfântul Bonaventura în tratatul său de învăţă¬tură pentru novici); iată în ce dispoziţii tre¬buie să se afle credinciosul. „Priveşte — scrie Bonaventura — sudoarea însângerată, loviturile în plin obraz, îndârjirea biciului, coroana de spini, batjocura şi scuipa¬tul, înfigerea cuielor în palmele mâinilor şi labele picioarelor, ridicarea crucii, faţa descom¬pusă, gura lividă, amarul buretelui, greutatea capului căzut, moartea atroce [. . . ]". Credincio¬sul e chemat să pătrundă în toate etapele unui supliciu, să cerceteze cu de-amănuntul şi pe îndelete semnele şi efectele execuţiei, să mi¬meze în gând şi în fiinţa lui trupească "abjecta agonie impusă Mântuitorului lumii. Formată de tehnicile memoriei şi emoţiei, privirea cu care contemporanii îmbrăţişau pânze care nouă ni se par în primul rând superbe piese de pictură, aminteşte de ambiguitatea pe care arta religioasă a secolului al XV-lea o datorează originilor sale. Astfel, Coborârea de pe cruce a lui Rogier Van der Weyden, pictată pentru arcaşii din Leuven. care au aşezat pânza pe altarul confreriei lor, se leagă de un moment de întrerupere din istoria Patimilor, recreat de iluzia atitudinilor. Această somptuoasă relatare oprită în loc lansează totodată dublul semn di¬fuzat în epocă de umilele foi volante de o pie¬tate oarecum discretă: corpul livid şi chinuit al lui Hristos mort, compasiunea Fecioarei le¬şinate. Alt exemplu, şi mai subtil încă, cel al Madonei lui Giovanni Bellini conservată la Aca¬demia din Veneţia, în care Fecioara iubitoare nu poate ignora destinul viitor al Pruncului-Dum364 nezeu cu braţul atârnând ţeapăn. Aceste exem¬ple atestă că icoana de altar şi imaginea pioasă personală nu sunt în mod necesar despărţite, că liturghia şi intimismul nu se opun întot¬deauna. Există trepte în perceperea sacrului şi în eficacitatea semnelor: cea mai adâncă inte-rioritate se poate acomoda cu ostentaţia pieţei publice. Rugăciunea. Totul e rugăciune, după teolo¬gia mistică a cancelarului Gerson, atunci când credinciosul cel mai umil, spiritul cel mai sim¬plu (etiamsi sit muliercula vel ydiota) practică îără să delibereze elevaţia spirituală. Creştinul poate include în rugăciunea sa orice aspect care i se prezintă în faţă. Fervoarea personală, în¬rădăcinată într-o atitudine de umilinţă perma¬nentă, este disponibilitatea la venirea Sfântului Duh. Rugăciunea, scrie Gerson, este „lanţul care ajută corăbiei să se apropie de mal, fără a apropia malul de ea". Meditaţia, sprijinită de o ucenicie a memoriei şi de un antrenament al sensibilităţii mai larg răspândite către sfârşitul Evului Mediu decât ar crede categoriile noastre intelectuale, duce la contemplare. Dacă jude¬căm după miile de rugăciuni manuscrise, de orice natură şi de orice nivel, păstrate în arhi¬vele europene, şi care, cu sutele, prezintă sem¬nele unei mişcătoare spontaneităţi, se poate so¬coti că obiceiul rugăciunii, adică al unei con¬vorbiri intime a fiinţei cu o autoritate supe¬rioară, a lăsat urme adânci în. aspectele cele mai tainice ale vieţii particulare din secolele XIV şi XV. Ca şi în cazul imaginilor, nu trebuie să opunem radical o rugăciune oficială, liturgică, unei rugăciuni personale, intime: alături de ma¬rile texte ale psaltirii, de celebrele rugăciuni atribuite Părinţilor Bisericii şi unor mistici, di¬fuzate prin copii nenumărate şi imprimate, trebuie totuşi constatată extrema varietate de rugăciuni redactate, adunate, rostite în. toate ocaziile vieţii cotidiene. Să notăm bineînţeles inflaţia de rugăciuni către Fecioara Măria, fe365 nomenele de modă, care, de la o generaţie la alta ori de la o regiune la alta, substituie in¬vocări şi mijlocitori, fără a modifica textul. Dar, scrise pentru sărbătoriri, pentru zilele săptămânii, pentru a însoţi decizii, pentru iertă¬ciune, pentru încercări, rugăciunile conservate au dat curs liber de multe ori exprimării unui impuls personal. Pe lângă anumite cărţi de rugăciuni, zilnic răsfoite, culegeri de copii ma¬nuscrise unde rugăciunile se învecinează cu reţete şi formule, s-au păstrat rugăciuni scrise pe pergamente făcute sul, cusute în căptuşeala hainelor, închise în cutiuţe, şi care dovedesc rolul profilactic pe care-l puteau juca aceste mărturii materiale ale legăturii dintre om şi invizibil. Extazul. De la meditaţie la rugăciune, dis¬tanţele nu sunt limpede stabilite; şi una şi alta sunt modalităţi de acces la o realitate mai vastă, mai înaltă, mai călăuzitoare: lumea spiritului se întredeschide către lumea spiritelor prin vi¬ziune. Chiar dacă nu se poate vorbi decât de o manifestare extremă a vieţii spirituale, mis¬ticismul sfârşitului de Ev Mediu a cunoscut în întreaga Europă un răsunet care depăşeşte limitele marginalităţii. Dacă misticismul se de¬fineşte ca nimicirea sinelui pentru a-l lăsa pe Dumnezeu în loc (cerul pe pământ), anumite relatări autobiografice sau „revelaţii" vin să demonstreze, cu ajutorul unor experienţe asu¬mate şi descrise până la inexprimabil, contacte intime, trăite de bărbaţi şi mai cu seamă de fe¬mei, cu lumea de dincolo. In dialogurile ei cu Hristos, călugăriţa Margaretha Ebner declară a fi primit multe răspunsuri ,,imposibil de tran¬scris după normele acestei lumi, căci cu cât graţia divină abundă cu-atât e mai puţin posibil s.-o exprimi prin gânduri". Aceste manifestări extatice, desemnate înce¬pând din secolul al XlII-lea în lumea germanică prin termenul de kunst, adică dibăcie — tehnică şi disponibilitate — mai degrabă decât o stare, au făcut obiectul unor analize psihologice, psiha3(56

129

nalitice şi clinice, care insistă cu drept cu-vânt pe aspectele corporale ale experienţelor raite; însă nici o interpretare' restrictivă a tul¬burărilor intime descrise de mistici nu poate ştirbi adevărul pur şi dureros al iubirii descrise ca iubire divină. Viziunile Margarethei Ebner, călugăriţă la Medingen, moartă la capătul a lungi ani de suferinţă, în 1351, erau însoţite de o stare de excitaţie sau o paralizie senzorială şi motrice. Excitaţia se traducea printr-o pornire muzicală şi luminoasă şi un soi de sprinteneală a trupu¬lui care o făceau să îngâne ceva automat într-o limbă de nicăieri: „Când începeam să rostesc Tatăl Nostru, inima-mi era cuprinsă de har şi nu ştiam unde mă purta; incapabilă uneori să mă rog, rămâneam cuprinsă de o bucurie divină dinainte de zori şi până dimineaţa; câteodată calea mi se deschidea deacolo de unde venea cuvântul (Rede); câteodată eram înălţată într-a¬tât încât nu mai atingeam pământul [, .. ]". Paralizia declanşată de evocarea Patimilor, apoi chiar de simpla rostire a numelui lui Iisus, se traducea, la intervale din ce în ce mai scurte, printr-o pierdere a capacităţii de folosire a membrelor şi a vorbirii: catalepsie, pe care Margaretha Ebner o numeşte swige, adică tăcere. Ne aflăm aici într-o situaţie-limiţă a vieţii cu¬cernice, cea în cauză înregistrând cu o admira-Mlâ constanţă etapele unei arderi mistuitoare, înverşunării de a împărtăşi o aventură care le aprinde întreaga viaţă îi datorăm paginile- cele îai libere şi mai surprinzătoare ale literaturii afective sau de dragoste scrise de femei în Hvul Mediu. . Hristos este copilul divin care se plimbă la sfârşitul secolului al XlV-lea prin galeriile mâ-lâstirilor de femei. „Cine e tatăl tău? — Pater Joster!" răspunde copilul, care dispare. O maică din Adelshausen n-a încetat ani de zile să geamă zi şi noapte, inconsolabilă pentru" că nu-l mai vedea pe copilaşul întâlnit cândva. Mai fericită, Umiliana dei Cerchi păstrează multă 367 vreme vie amintirea vizitei acelui bambino. Violentă, Agnes de Montepulciano refuză să-i restituie Fecioarei pruncul care i-a fost încre¬dinţat pentru un ceas; ea păstrează din această întâmplare cruciuliţa pe care copilaşul o purta la gât. Identificarea cu Fecioara, prin grija atentă faţă de simulacre reale, păpuşi din lemn ori din stuc, sau faţă de copii de vis, îşi are obârşia în precepte de devoţiune bazate pe par¬ticiparea la istoria biblică. Contactul vizual cu imaginile sacre preschimbă, prin manipulări imaginare, frustrările tinerelor călugăriţe. Mar-garetha Ebner avea în odaie un leagăn în care, chipurile, un copil lisus, refuzând să doarmă, ti cerea să-l ia în braţe. Hristos mai este, foarte frecvent, şi mirele divin. Adela de Brisach vorbeşte de o „unire cu Dumnezeu care ajunge la sărut"; Kristine Eb¬ner se lipeşte de Hristos „ca ceara în care si¬giliul se întipăreşte"; Adela Langmann îl vede pe Hristos intrând în celula ei şi dându-i o bucată de carne s-o mănânce („Acesta este trupul meu ...'»); Margaretha Ebner îl vede pe Crucificat aplecându-se către ea, cu braţele pre¬gătite s-o îmbrăţişeze; se sprijină de el ca apostolul loan şi se hrăneşte din el. Aceste scene arzătoare sunt foarte departe de picturile elegante şi caste înfăţişând căsătoria mistică a sfintei Caterina, executate de Rafael sau de Perugino pentru un public care n-ar fi admis reprezentări atât de tulburătoare. Elanurile, viziunile misticilor au ridicat fi¬reşte întrebări cu privire la originea lor. Mar¬garetha Ebner ştie foarte bine că diavolul are obiceiul să apară sub înfăţişarea unui înger de lumină: „Deodată — scrie ea — totul s-a întunecat în mine, într-atât încât am ajuns să mă îndoiesc, împotriva voinţei mele, de cre¬dinţa mea". Doar agravarea durerilor ei fizice i-a redat certitudinea mântuirii. Pentru Robert d'Uzes, îndoiala nu este posibilă; el a fost efectiv asaltat, la căderea serii, de melancolie: „Satana a vrut să mă înşele •— scrie el — apă368 •ând in faţa mea sub înfăţişarea Domnului Nostru Iisus Hristos". Aerul rarefiat în care se mişcă misticii dă o formă prezenţei reale a divinului şi le per¬mite să descopere după anumite semne intime veracitatea viziunilor lor. A vedea invizibilul însemnaţi sau anonimi, şi alţi indivizi au trans¬mis prin impresii ori relatări aptitudinea lor de a vedea uneori invizibilul, sub toate formele: sumbre ori luminoase înfăţişări de vis, coşma¬ruri, enigmatice întâlniri, scurte contacte cu năluci ori cu morţi, care prelungesc realitatea ori o dedublează. Viziune şi angoasă. Unele din aceste viziuni se înscriu în tradiţia antică a viselor profetice, iar caracterul lor literar şi politic le ia din va-Joarea de mărturie a intimităţii; cu toate aces¬tea, forma lor e bogată în informaţii despre imaginile mentale şi reprezentările pe care oa¬menii le zămisleau despre spirite. Pentru vii¬torul împărat Carol al IV-lea, trezit în plină noapte în cortul lui, lângă Parma, de un înger trimis de Dumnezeu, identitatea solului — pe care-l numeşte „senior" (Herr) — nu-i provoacă nici o îndoială, după cum nici zborul pe deasu¬pra întinselor peisaje, ţinut de păr, nici epui¬zarea fizică la trezire, după străbaterea prin văzduh a unor distanţe atât de mari. Contele de Zimmern este, după cronica de familie, martorul şi actorul unei scene fantas¬tice, care ţine de o pioşenie legendară. Pierdut în codrul des, vede ridicându-se în faţa lui o figură umană tăcută, însărcinată să-i facă o revelaţie. „Cum îi vorbea de Dumnezeu, contele a acceptat să călărească în spatele lui". Prive¬liştea unui castel

130

fermecat, ai cărui locuitori mimau în tăcere un interminabil ospăţ, e un fragment antologic fantastică, -Până la dispariţia ca prin vrajă a peisajului şi 369

din

literatura

a figurii iniţiatice, într-un miros de pucioasă şi în ţipete, care fac deodată să se ivească ia¬dul. Contele de Zirnmern, îngrozit de a fi asis¬tat la chinul veşnic la care e supus unchiul lui mort, hotărăşte numaidecât să ctitorească o bi¬serică de ispăşire, dar prietenii abia îl recunosc, „atât de albite îi sunt pletele şi barba". Lite¬ratură? Rămâne de văzut. Spaima contelui este poate, alături de clădirile care supravieţuiesc, punctul de pornire al relatării. Altă poveste, extrasă din autobiografia lui Burkard Zink, burghez din Augsburg, consem¬nează o angoasă comparabilă, însă şi mai in¬solită, pentru că nu are funcţie morală şi nici finalitate literară. Pe urmele a doi călăreţi, prin-tr-Un codru din Ungaria, pe care nu-l cunoaşte, autorul îi vede pe cei doi din faţa lui dispărând şi e el însuşi dintr-o dată oprit din drum, pe în¬serat, de nişte mistreţi ameninţători, în faţa unui castel lugubru. Abia apucă să-l cheme pe Dumnezeu în ajutor şi castelul dispare, şi o cale de scăpare i se deschide în faţa:, „Am văzut atunci că fusesem înşelat şi că urmărisem nişte strigoi călărind în spatele celor două personaje, prin pădure f. . .]. Când l-am implorat pe Dum¬nezeu şi mi-am făcut semnul crucii, tot ceea ce era simulacru s-a şters din faţa ochilor mei". Prezenţa Duşmanului se manifestă chiar în locuri închise şi păzite, după cum reiese din anecdota insolită pe care Carol al IV-lea a ţi¬nut s-o includă în relatarea politică şi militară a anilor lui de tinereţe, când spiritul cel viclean s-a făcut simţit prin răsturnarea pe podea a unui păhărel de vin si un zgomot de paşi. O dată cu obiectul regăsit pe jos a doua zi de dimineaţă, povestirea intră în categoria spai¬melor inexplicate. Diavolul, niciodată numit, este acea zvâcnire de sânge în obraz, acea-ac¬celerare a bătăilor inimii din pricina panicii, care, în singurătate şi în locuri ostile, sau în locuri închise invadate subit, provoacă'iluzia şi incomprehensibilul. 370 Această nelinişte difuză, care se preschimbă uneori în groază, înlesneşte înţelegerea dublei înfăţişări a diavolului medieval: exactitatea ireală a aspectului său pentru cei care nu l-au întâlnit şi imprecizia apăsătoare a prezenţei lui reale pentru cei pe care-i atacă. Când cer¬cetezi îndeaproape textele care-i descriu inter¬venţia în existenţa de fiecare zi a bărbaţilor şi femeilor de la sfârşitul Evului Mediu, constaţi că demonul adoptă, de fiecare dată când e re¬cunoscut — adică atunci când a şi dispărut — iparenţa cea mai comună, şi că alterările fizice îmbătrânire prematură, letargie, ieşiri isterice) eterminate de prezenţa lui sunt reale. Există iră îndoială o experienţă subiectivă a prezen-;i răului, dar, aşa cum s-a scris, demonii cei nai înspăimântători sunt demonii interiori. Realul şi adevărul. înconjuraţi de puterile e sus şi de cele de jos, care, cu permisiunea | divină, le apar câteodată şi-i ademenesc, soli¬citaţi până la ultima suflare să aleagă între bine şi râu, ale căror cohorte în rânduri strânse ocupă toată camera agonizanţilor, bărbaţii şi femeile au, la finele Evului Mediu, ochii des¬chişi asupra lumii nevăzute. Clericii şi ignoranţii, pe care totul îi desparte în afara angoasei, nobilii şi oamenii din popor, pe care moartea batjocoritoare îi îmbrăţişează cu aceeaşi vigoare, traversează laolaltă o lume încă plină şi fremătătoare, cu hotare nesigure între ceea ce este real şi ceea ce este adevărat, chiar pentru privirile cele mai agere. Armande Rives, din Montaillou, era con¬vinsă— pentru că le întâlnise adeseori — că „sufletele au carne, oase şi toate membrele". Câteva generaţii mai târziu, cavalerul Georges le Hongrois îl întreabă pe îngerul care-l călău¬zeşte prin purgatoriu dacă sfinţii pe care-i vede au trupuri. Chiar şi invizibilul este înrădăcinat în trupesc, comunitatea morţilor şi a sufletelor prelungindu-şi viaţa terestră şi venind adesea în contact cu cei vii. Toţi aleşii vor fi într-o zi adunaţi în imobilitatea glorioasă a casei Tată371

ţl TlI"Puri nni mm

aţl umane iJ

nale, Coucy (milieu Xl-e — milieu XIH-e sfecle), Paris, Pubjications de la Sorbonne, 1984. Bloch M., La Sociâte feodale, Paris, Albin Miche], 1968, ed. a doua. Bonassie P., La Catalogne du milieu du X-e ă la fin du XJ-e siecle. Croissance et mulation d'une so¬ciete, Toulouse, univ. Toulouse-Le Mirail, 1975, 2 voi.

131

Bouchard C. B., „Consanguinity and noble Marriages in the tenth and eleventh centuries", Speculum, 56—2, 1981, p, 268—287. Dauvillier F., Le Mariage dans le droit classique de l'£glise, depuis le decret de Gratien (1140) jus-qu'ă la mort de Clement V (1314), Paris, 1933. Duby G., Le Chevalier, la Femme et le Pretre, Paris, Hachette, 1981. —- Guillaume le Marechal ou le Meilleur Chevalier_ du monde, Paris, Fayard, 1984. — Hommes et Structures du Moyen Age; Paris, Mouton-De Gruyter, 1973 (culegere de articole, dintre care cele mai multe consacrate structu¬rilor de înrudire aristocratice şi literaturii ge¬nealogice). — Saint Bernard. L'art cistercien, Paris, AMG, 1976, şi Flammarion, col. „Champs 77", 1979. — La Societe aux Xf-e et Xll-e siecles dans la region mâconnaise, Paris, Mouton, 1971, ed. a doua. Familie ■ et Parente dans L'Occident medieval, dir. G. Duby şi J. Le Goff, Paris—Roma, EFR, 1978. Fossier R., Enfance de l'Europe, Paris, PUF, 1982, ; 2 voi. — La Terre et Ies Hommes en Picardie jusqu'ă la fin du XLII-e siecle, Paris-Louvain, Nauwelaerts, 1968, 2 voi. Gaudemet J., iglise et Societe en Occident au Moyen Âge, Londra, Variorum reprints, 1984 ^culegere de articole^ dintre care unul consacrat definiţiei romano-canonice a căsătoriei, altul celibatului ecleziastic). Genicot L., Les Genealogies (Typologie des sources du Moyen Âge occidental. I5)f Turnhout, Bre-pols, 1975. 374 _ La Noblesse dans VOccidcnt medieval, Londra, Variorum reprints, 1982 (culegere de articole dintre care numeroase sunt consacrate structu¬rilor de înrudire aristocratice). Goody J-, L'Evolution de la familie et du mariage en Europe, trad. fr., Paris, Armând Colin, 1985. Grisward J. H., Archeologie de l'epopee medievale, Paris, Payot, 1981. Guerreau-Jalabert A , ,,Sur Ies structures de parente dans l'Europe medievale", Annales ESC, 36, 1981, p. 1028— 1049. Heritier F., L'Exercice de la parente, Paris, Ed. du Seuil, 1981. „La Femme dans Ies civilisations des X-e—XlII-e siecles (Actes du colloque de Poi-tiers, 23—25 sept. 1976)", Cahiers de civilisatîon medievale, XX, 1977, p. 93—263. Le Goff J., La Civilisation de l'Occident medieval, Paris, Arthaud, 1972, ed. a doua. Les Domaines de la parente, dir. M. Auge, Paris, Maspero, 1975. Levj-Strauss C, Les Structures elementaires de In parente, Paris, Mouton-De Gruyter, 1967, ed. a doua. Molin J.-B. şi Mutembe P., Le Rituel du mariage en France du Xll-e au XVI~c siede, Paris, Beauchesne, 1974. Musset L., „L'aristocratie normande au Xl-e siecle", La Noblesse au Moyen Age, dir. Ph. Contamine, Paris, PUF, 1976, p. 71—86. Poly J.-P. şi Bournazel E., La Mutation feodale, Paris, PUF, 1980. Toubert P., Les Structures du Latium medieval, Paris—Roma, EFR, 1974, 2 voi. ,,La theorie du mariage chez les moralistes ca-rolingiens", Settimane di studio del Centro ita¬liano di studi sulValto medioevo, XXIV, 1976: U matrimonio nella societă altomedievale, Spo-leto, 1977, p. 233—285. valous G. de, Le monachisme clunisien des origines au XV-e siecle, Paris, Picard, 1935, 2 voi. vauchez A., La Spiritualite du Moyen Age occiden¬tal, Paris, PUF, 1975. ' 375 Vercauteren F., „Une parentele dans la France du Nord au Xl-e et Xll-e siecle, Le Moyen Age seria a patra, XIX, 1963, p. 223—245. Warlop E., The Flemish Nobility before 1300, trad. engl., Courtrai, 1975. Arheologie (v. partea a patra) Boiiard M. de, Manuel d'archeologie medievale, Paris, SEDES, 1976. — „De l'aula au donjon. Les fouilles de la motte de la Chapelle â Doue-la-Fontaine (X-e—XI-e)", Archeologie medievale, III, Caen, 1973, p. 5—110. — „La salle dite de l'Echiquier, au château de Caen", Medieval Archeology, IX, Londra, 1965, p. 64—81. Callebaut D., „Le château des comtes â Gând", Château-Gaillard, XI, Caen, 1983, p. 45—54.

132

Colardelle M., „L'habitat medieval immerg£ de Colletiere â Charavines. Premier bilan des fouilles", Archeologie medievale, X, 1980, p. 167—203. Debord A., „Fouille du castrum d'Andone â VîlleJoubert (Charente)", Château-Gaillard, VII, Caen, 1975, p. 35—48. — ,,Motte castrale et habitat chevaleresque", Me-langes d'archeologie et d'histoire medievales en l'honneur du doyen M. de Boilard (Memoires ct documents publies par la Sociite de l'Bcole des chartes, XXVII), Geneva—Paris, 1982, p. 83—90. Decaens J., „La motte d'OHvet â Grimbosq (Calva-dos), residence seigneuriale du Xl-e siecle", Archeologie medievale, IX, p. 167 sq. Fournier G., Le Château. dans la France medievale, Paris, Aubier Montaigne, 1978. HeJfbt P., „Sur Ies residences princieres bâties en France du X-e au Xll-e siecle", Le Moyen Age, seria a 4-a, X, 1955, p. 27—61, 291 sq. — „Les origines du donjon residentiel et les donjons-palais romans de France et d'Angleterre". Cahiers de civilisaţion medievale, XVII, Poitiers, 1974, p. 217—234. — „Nouvelles remarques sur les palais episcopaux 37$ et princiers de l'epoque romane en France", Francia, IV, 1976, p. 139 sq. „Les fortifications de terre en Europe occiden¬ tale du X-e au Xll-e siecle (colloque de Caen, 2—5 oct. l-980)", Archeologie medievale XI, 1981, p. 5—12.3. Lorren C, „La demeure seigneuriale de Rubercy (milieu Xll-e — debut XIII-e)", Château-Gail-lard, VIII, Caen, 1977, p. 185—192. Mortet V., Recueil de textes relatijs ă l'histolre de l'architecture et ă la condition des architectes en France au Moyen Âge (Collection de textes pour servir ă l'e'tude et ă l'enseignement de l'histoire), Paris, Picard, 1911. Pesez J.-M. şi Piponnier F., „Les maisons fortes bourguignonnes", Château-Gaillard, V, Caen, 1972, p. 143—164,. Van de Walle A., „Le château des comtes de Flandre â Gând: quelques' problemes archeologiques, ChâteauGaillard, I, Caen, 1962, p. 163—109. II. MĂRTURII ALE LITERATURII Surse Textele evocate în partea intitulată „Ficţiuni" sunt numeroase: în principal au fost explorate versiunile romanului Tristan şi Isolda, romanele lui Chretien de Troyes (Cliges, Erec şi Enide, Cavalerul cu că¬ruţa, Cavalerul cu leul), Cânturile Măriei de Franţa, povestiri arthuriene în proză cum ar fi Cău¬tarea Sfântului Graal şi Moartea regelui Arthur, Romanul Trandafirului, Flamenca, aşa-numitele fabliaux, în sfârşit, cântece de fesut. Alte texte, poate mai puţin cunoscute, s-au dovedit a fi surse deose¬bit de generoase: astfel, romane ca Guillaume de Dole, Romanul gaiei, La Manekine, dar şi nuvele cum ar fi Doamna de Vergi, Fata contelui de Pon-tieu, Cântul cavalerului alb, Zisul prunului. Texte normative cam ar fi Pedepsirea doamnelor de Robert de Blois şi Cartea pentru învăţătura fiicelor sale a Cavalerului de La Tour Landry s-au adăugat 377

378 1::: fr

133

'^bini G • Sionon : ^7 "■ clu 'ie 1900 'V B. Spaţiul Bardet J. le r F , . 3S2 r-M 363

nd K. v

eu '■ l /iUSIRÂ7Illou «»■ a) b) iubirii 192 '•■■■nu afli tu ns' Bibi. n n ci unde

134

ee$tt/«

194. 387 S36)

lei (Sărbătoare la Curtea regelui Arthur, bibi. din Dijon, mss. 527). 197. „Altminteri, aşa cum ştiţi, peste tot unde există cavalerismul, pe pământ păgân ori creştin, mem¬brii lui vin să se aşeze la Masa Rotundă şjr dacă Dumnezeu le acordă harul de a-şi găsi acolo locul, se consideră mai îndestulaţi decât dacă ar fi avut lumea întreagă la dispoziţia lor". Căutarea Sfântului Graal (Cartea lui_ Lancelot du lac, secolul al XlV-lea, Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 120). 198. „... au poftit să stea jos pe toţi cei care-l în¬soţiseră pe rege, cu condiţia să fie cavaleri". Moartea regelui Arthur, secolul al XlV-lea (To-rino, Bibi. naţ.). 199. Guiron cel Curtenitor. Jocul de şah (Către 1370— 1380, Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 5243). 200. Aici începe testamentul maestrului Jean de Meun ..". (Stockholm, Bibi. regală). 201. Christine de Pisan, Zisul adevăraţilor îndrăgoi tiţi, secolul al XV-lea (Paris, Bibi. naţ., mss. ■ fr. 836). 202.' Troilus era cufundat în melancolie: „In puţin timp, iatacul lui se umplu de doamne şi dom¬nişoare şi de instrumente muzicale de toate fe¬lurile ...". Romanul lui Troilus (Paris, Bibi. nat., mss. fr. 25528). 203. Creşterea rolului slovei scrise. Romanul lui Troilus (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 25528). 204. Paris, Bibi. Arsenalului, mss. 5117. 205. „Cât timp vei vrea să mă ţii alături de dom¬ nia ta, nu mă întreba niciodată cine sunt, nu mă întreba niciodată numele ţării mele Cântul cavalerului cu lebăda (Munchen, Bayerische Staatsbibliothek). 206. Romanul. Flamenfiăi, a doua jumătate a seco¬ lului al XHI-lea (Bibi. din Carcassonne). 207. „Veţi găsi în stomacul său ceva ce seamănă cu urma lăsată de o mănuşă: este locul unde mâna a fost păstrată, ierni de-a rândul, veri de-a rân¬ dul!". La Manekine (Bibi. din Cambrai). 208. „Când Gauvain fu adormit, domnişoara, care era tânără şi durdulie, adormi şi ea, legănata de dulcea prezenţă a prietenului ei". Atunci o surprinse regele de Norgales pe fiica lui în braţele cavalerului (Paris, Bibi. Arsenalului, mss. 3479). 209 Regele Arthur şi regina Guenievre părăsesc os¬ păţul, sec. XIV (Torino, Bibi. naţ.). 210 Vizită a unui cavaler la doamna sa, sec. XV (Chantilly, muzeul Conde). 211. „Ursoaica îl îndrăgi pe copil şi-l aîăptă un an întreg". Din cauza acestei hrane, copilul deveni păros ca un animal sălbatic: se hrănea cu carne crudă ...". Valentin şi Orson (Manuscris ilustrat de J. Bourdichon, sec. XV, Paris, Ecole des beaux-arts). 212. Memoria gestului. Boccaccio, Despre clerici şi doamnele nobile, către 1403 (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 598).

135

213. „Bătrâna îl duse în faţa găurii pe care o f㬠cuse: contele privi printr-însa şi zări violeta pe sânul drept...". Romanul Violetei, sec. XV (Pa¬ ris, Bibi. naţ.). 214. Boccaccio, Despre doamnele nobile şi renumite. Cu îndemânare, Marcia şi-a făcut propriul por¬ tret cu ajutorul unei oglinzi... (sec. XV, Paris, Bibi. naţ, mss. fr. 598). 215. Aici începe cartea adresată de cavalerul de La Tour Landry fiicelor sale „încă tinere şi lipsite de înţelepciune..." (sec. XV, Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 1190). 216. „Aici începe Cartea Cetăţii Doamnelor al cărei capitol dintâi spune de ce şi pentru care mo¬ tiv a fost scrisă..." (Prin 1405, Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 607). 217. Fericitele locuitoare din Cetatea Doamnelor în regatul Femeii. Christine de Pisan, Cartea Ce¬ tăţii Doamnelor, sec. XV (Chantilly, muzeul **8- „... o cărticică numită Evanghelia furcii de tors, în memoria şi în amintirea acestor femei, scrisă pentru toate femeile viitoare" (sec. XV, Chantilly, muzeul Conde). 219. Guiron cel Curtenitor, către . 1370—1380 (Paris, ' Bibi. naţ., mss. n.a. fr. 5243). 389

220. „ ... povestea despre Griselidis şi uimitoarea e răbdare: poartă titlul «Oglinda femeilor mări¬tate".^ Povestea marchizei de Saluce prin per¬sonaje, 1395 (Paris, Bibi. nat, mss. fr. 22Q3). 221. „... Ea luă o oglindă foarte frumoasă pentru a se privi în ea şi şi-a văzut oglindită faţa plă¬cută şi rumenă şi formele pieptului său alb -Beuve de Hantone (Chantilly, muzeul . Conde). 222. „O doamnă trebuie să se privească în oglindă din două motive, pentru a-şi vedea chipul şj pentru a-şi vedea conştiinţa ..." Podoabele doam¬nelor în versuri, de Olivier de La Marche, sec. XVI (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 25431). " 223. O apă cu o temperatură plăcută. Tacuinum sanitatis, către 1390—1400 (Liege, Bibi. generală, mss. 1041). 224. „ ... Melusine se scălda într-un bazin mare din marmură, cu trepte care coborau până jos..." Romanul lui Melusine saii Povestea neamului Lusignan (Paris, Bibi. naţ.). 225. Lăptuca înlătură insomniile şi gonoreea, dar dăunează coitului şi vederii, efect ce poate fi temperat adăugându-i-se puţină ţelină. Tacui¬num sanitatis, către 1390—1400 (Paris, Bibi. naţ., mss. n.a. lat. 1673). 226. Luarea de sânge. Tratat de medicină şi Imagine a lumii, sec. XIV (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 12323). 227. In timpul căutării lor, Inimă şi Dorinţă o în¬ tâlnesc pe pitica Gelozie, cu braţele păroase şi părul vâlvoi, îmbrăcată cu două piei de leu... Rene d'Anjou, Inima cuprinsă de văpaia iubi¬ rii (Viena, Bibi. naţ.). 228. Bărbaţi şi femei sălbatici. Jean Wauquelin, Po¬ vestea lui Alexandru, către 1448 (Paris, Bibi. naţ., mss. fp. 9342). 229. Glorioasa Desăvârşire: perfecţiunea şi frumu¬ seţea ei sunt răsplata autorului (Cele douăspre¬ zece Doamne de fetorică, de seniorul de Montferrand, Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 1174).

136

230. Seducţia feminină. Cei Patru Fii Aymon (Paris, Bibi. Arsenalului, mss. 5073). 390 231. „Toate cântecele pe care le-am compus, întru lauda ei le compuneam". Guillaume de Machaut, Remediul Fortunei (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 1586). 232. „Intr-o noapte a lunii trecute...". Rene d'Anjou, Inima cuprinsă de văpaia iubirii (Viena, Bibi. naţ.). 233. David Aubert scrie sub privirile atente ale lui Filip cel Bun. Povestea lui Olivier de Castilia şi a lui Artus de Algarbe. Manuscris ilustrat i de Loyset Liedet, sec. XV (Paris, Bibi. naţ, mss. fr. 12574). 234. ,. ■ • • căci ea (Fortuna) nu este nici sigură, nici statornică, nici dreaptă, loială şi adevărată. Când o crezi miloasă, este zgârcită, aspră, schimb㬠toare, înspăimântătoare". Guillaume de Machaut, Remediul Fortunei (Paris, Bibi. naţ, mss. fr. 1586). 235. „înfăţişarea ei o arăta drept nestatornică, sau cel puţin uşor schimbătoare: avea ochii legaţi ca zeul Cupidon. în mâna. dreaptă, ţinea un • sceptru regal şi în mâna stângă, 6 roată care nu înceta să se învârtească". Pierre Michault, Dansul (Chantilly, muzeul Conde). 236. Dans macabru (Paris, Bibi. naţ, mss. lat. 1402). 237. Tristan în proză. Cavaler monocrom, 1463 (Pa¬ ris, Bibi. naţ, mss fr. 99). 238. Armoariile lui Bohort, cavaler al Mesei Ro¬ tunde. Lancelot în proză, miji. sec. XV (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 115). 239. Boccacio, : Despre doamnele nobile şi renumite. Talentul Irenei, fiică şi elevă a pictorului Cratin, îl întrece pe acela al tatălui ei (sec. XV, Paris, Bibi. naţ, mss. fr. 598). 240. „... mă culcasem într-o noapte, ca de obicei, şi, pe când dormeam adânc, am avut un vis tare frumos...". Guillaume de Lorris, Romanul Tran¬ dafirului (Chantilly, muzeul Conde). 241. „Regele Nabucodonosor a văzut în vis lucruri care s-au adeverit apoi, şi adesea lucruri pe care le-am gândit ziua reapar noaptea când vi¬ săm", Philippe de Mezieres, Visul din livadă, sec. XV (Paris, Bibi. naţ. mss. fr. 12442). *" no392 251

-*■■■»•°

137

orbilor

tta stan"? ^^ (ia stânga); săpătuau 260. Villv-i

**

iMlll secolului, aI trei te

ntea^ £fdraperii *1 colonete com-ţiu dominat de suveran 3 SOlemn^ea, un ^ sale de iubire s"cV;5dn ca^e dictează cânte-f la ^nga, îl aco^'. ln. *™P ce la dreapta *; XIII, Ca^^^TK?8 mU2ica •• d?l-de la E-Six cel ■ (sfâr?itul sec „■ Par». Montpellier »™ , documente de ta Sloiul26 A^r' msS- 3^ JJOCU1 secolului al XlV-lea. 394 Focul, unitate de impozitare pentru principe, pentru senior. Redactorul registrului moşiei de la Saint-Paul-lesRomans — seniorie a călugă¬rilor ospitalieri de la Sfântul-Ioan-de-la-Ierusa-lim — a reprezentat grafic pe fiecare fermier alături de lista îndatoririlor sale. Printre ei, o femeie, fără îndoială văduvă, cu cei trei copii ai ei (Arhivele din Drame, 40 H 2). 267. Cartea de rugăciuni a lui Charles d'Angouleme, sfârşitul sec. XV. Alături de bucătărie, sala, cu dalajul ei îngrijit (Paris, Bibi. naţ., mss. lat. 1173). 268. Carte de rugăciuni a abaţiei Montierneuf, la Poitiers, sfârşitul sec. XV. întors acasă, să-ţi încălzeşti picioarele la focul vesel din cămin; este o atitudine obişnuită, reprodusă în multe miniaturi (Paris, Bibi. naţ., mss. iat. 873). 269. Cartea ispitelor iubirii, sec. XV. („Livada pl㬠cerilor". Un simplu luminiş plantat cu pomi fructiferi. Câinii şi vânătorii amintesc de p㬠durea foarte apropiată (Paris, Bibi. naţ., mss. fr. 9197). 270. Cartea de rugăciuni a' lui Louis de Laval, sec. XV. Un bărbat şi o femeie la lucru într-o vie. De jur împrejur, un gard cu o uşă (Paris, Bibi. , naţ., mss. lat. 920). " . 271. Noua carte despre vânătoare,, începutul sec. XVI. între două păduri, vânătorul şi câinele său. La orizont, trei castele despărţite prin garduri şi pădurice (Paris, Petit Palais, col. Dutuit 217). 272. Trasat pe o întreagă piele de pergament, acest desen al mănăstirii de femei Saint-Antoine-des-

138

Champs, la Paris, datează de la sfârşitul seco¬ lului al XV-lea. împrejmuirea propriu-zisă, la stânga, cuprinde biserica, ansamblul clădirilor mănăstireşti şi un porumbar, clădiri anexe şi chiar o pădurice. Dincolo, la dreapta, ferma aba¬ ţiei cu curtea ei de păsări (Paris, Arhivele naţ., N III Seine 730). 273. Manuscris din sec. XV. Grădina unei mănăstiri de călugăriţe. Ziduri solide prevăzute eu un turn şi ferestruici. Alei bine trasate (Paris, BibL Arsenalului, mss. 5216). 395 -s t Ud de AfOr,t , teilfe ' Arse«aiuiui mss_

na?-. mss

!- Planul de la « Cic< *o, î "oiptuo,. lucrării DP j Z sec on la sfâr^l sec PU"e doi ? '" Iu i f« omeneşti de GuiiT cu baston netezea / « M^ / iar cutare cântec" ^J f rşi cu cearşaf^. cu i c

295 - Viaţa în co,

.

HarIey

Paturi ale

139

ara Pe icurile dintre ^ rulouri SUnt în

323. Chip. Efigie funerară 325. Adam (PariS) muz 326. Rugăciune în fata M la i.eure, de mss. lat. i161) 327. Giotto, Sfântul Fran ■ a icoanei. Ilustr 14io (Pari r^ -ml- (detaliu), ,338-' (Fior4 ■ore 0arpaM0

Iff ?dinta de n » taW°Urile caZ -P°Zare sec- XVI, Credincioşii 402 r-

4O<5 Luvru,

de n," 1Cono^afii - ş£ „I " ■ ■- ir ■ r " din via^ c^ST^?. «" , (pans, Biw. » când a străbătu 'Sfântului Gri-

140

5 6 9a 9 . 10 . 13 14 15 17 17 18 19 21 24 27 28 28 29 31 32 34 36 37 38 39 40 41 42 45 46

'«.„„-

;;

141