Istoria Omenirii-antichitatea 3

Antichitatea 3 Stonehenge 2800 î.Hr. - Construirea monumentului Stonehenge în Anglia este un monument neolitic aflat în Anglia, în comitatul Wiltshire. Ansamblul Stonehenge este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul exterior (cercul Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de gresie (megaliţi - menhire), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare. Desupra acestor blocuri de piatră au fost aşezate ca nişte praguri (buiandrugi) alte blocuri curbate (în formă de arc de cerc). În interiorul acestui lanţ exterior se află un alt cerc de blocuri mai mic din piatră vânătă. Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie mecacee, denumită Piatra de Altar. Toată construcţia este înconjurată de un lanţ circular care măsoară 104 m în diametru. În interior, se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub numele de "găurile lui Aubrey" (după numele celui care le-a descoperit John Aubrey). Terasamentul şi lanţul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m şi lungă de aproape 3 km. Aproape de intrare în Bulevard se află Piatra Sacrificiului. Pe partea opusă se află Piatra Călcâi.

Planul ansamblului astăzi Construcţia ansamblului Stonhenge a început în anul 3.000 î.C. Este construit din pietre cu înalţime de 6 metri şi greutate de până la 50, aduse aici probabil de la o distanţă de 322 de km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Deşi nu se ştie exact rolul ansamblului, se crede că

1

cei care au construit-o aveau cunoştinţe în astronomie, şi că ziua de 21 iunie (Solstiţiul de vară) avea o semnificaţie deosebită, probabil religioasă.

Solstiţiu la Stonehenge Anul construcţiei Stonehenge este, probabil, cel mai important monument preistoric din Anglia. Nu se cunoaste exact cand a fost construit si de catre cine. O teorie destul de cunoscuta a avansat ipoteza ca ar fi construit de druizi, o populatie existenta in Anglia inainte de cucerirea romana.Tehnicile arheologice moderne au demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1000 de ani inaintea druizilor, in anul 2950 i.C, ajungand la forma pe care o cunoastem azi in anul 1600 i.C.Cercetări din 2008 indică perioada construcţiei ca fiind 2400-2200 î.e.n.[1] Locaţie Ruinele megalitice cunoscute sub denumirea de Stonehenge se află în Câmpia Salisbury, la 3 km vest de oraşul Amesbury, Wiltshire, in sudul Angliei.

Sfinxul 2500 î.Hr. - Este sculptat Sfinxul este o imagine iconică a unui leu cu cap de om şi eventual aripi, inventat de către egiptenii Vechiului Imperiu, dar un import cultural în arhaica mitologie greacă, de unde şi-a primit numele (gr. Σφινξ - cel care strangulează). Cel mai cunoscut este Marele Sfinx de la Giza.

2

Civilizaţia cretană 2500 î.Hr. - Prima civilizaţie europeană (cretană) dezvoltată în insula Creta Cea mai timpurie civilizaţie europeană de nivel înalt, civilizaţia cretană, a luat naştere în bazinul oriental al Mării Mediterane, pe insula Creta. După declinul civilizaţiei cretane, locul în acest spaţiu i-a fost luat de cultura miceniană, elenofonă, "bogată în aur". Insula Creta este situată în extremitatea sudică Mării Egee împânzite de insule, între Grecia şi Asia Mică. Este posibil ca civilizaţia cretană să fi fost rezultatul unei dezvoltări interne, dar este mult mai probabil să fi fost stimulată de legăturile comerciale şi culturale cu Asia Mică şi în măsură mai mică cu Egiptul. Creta avea în jurul anului 1950 î.e.n. palate splendide, oraşe mari şi prospere, acestea fiind probabil rezultatul atât al producţiei pe scară mare a uleiului de măsline şi a vinurilor, cât şi urmare a comerţului practicat intens în zona de răsărit a Mării Mediterane. Grecii au păstrat în secole ulterioare memoria grandorii cretane, dar istoria acestei civilizaţii este învăluită în legendă. Conform celei mai cunoscute dintre ele, oraşul elen Atena trimitea regelui cretan Minos în fiecare an, drept tribut, tineri şi fecioare, aceştia fiind sacrificaţi Minotaurului, monstrul jumătate om, jumătate taur, din adâncul labirintului. În cele din urmă, eroul atenian Tezeu omoară bestia şi reuşeşte să scape din labirint. Datorită legendei, adjectivul "minoic", derivat din numele Minos, este folosit în expresia "civilizaţia minoică", sinonim pentru "civilizaţia cretană". În realitate, vor fi fost sacrificaţi tauri. Iar singurii expuşi pericolului erau acrobaţii, antrenaţi să execute salturi peste tauri, prinzându-se de coamele acestora. Frescele viu colorate, pictate pe pereţii palatului de la Knossos, ne sugereaza că membrii societăţii minoice erau optimişti, relaxaţi şi iubitori ai plăcerilor vieţii. Se pare că populaţia era paşnică şi se simţea în siguranţă, deoarece palatele şi oraşele nu erau fortificate şi secole de-a rândul soldaţii nu au purtat armuri. Palatele erau formate dintr-un şir de încăperi complicat distribuite. Se presupune că cel mai mare palat, cel din Knossos, era reşedinţa regală, dar la fel de impresionante erau şi palatele din Phaistos, Mania şi Hagia Triada. Palatele şi oraşele aveau apeducte şi sisteme de canalizare. În jurul anului 1750 î.e.n., în urma unei catastrofe naturale, probabil un cutremur, palatele au fost avariate. Dar cultura minoică avea încă resursele necesare pentru a reconstrui totul şi mai grandios. După 1650 i.e.n. însă civilizaţia minoică, fiind trecută de apogeul dezvoltării ei, nu a mai putut face faţă unei noi catastrofe care s-a produs în jurul anului 1450 î.e.n. Aceasta din urmă a fost probabil legată de erupţia unui vulcan care a distrus mare parte a insulei Thera (astăzi Santorini) aflată la circa 110 km. Creta însăşi a fost devastată de gigantica undă postseismică. Efectele cutremurului au fost resimţite probabil în tot estul bazinului Mării Mediterane şi se presupune că distrugerea insulei Thera a dat naştere legendei continentului scufundat în ocean, Atlantida. În urma acestei catastrofe, palatele nu au mai fost reconstruite timp de câteva generaţii, iar civilizaţia minoică a dispărut. S-au păstrat numeroase tăbliţe de lut datând din aceasta perioadă. Inscripţiile acestora sunt similare primelor scrieri în limba greacă, ceea ce a susţinut prezumţia că la vremea aceea Creta căzuse sub ocupaţia războinicilor veniţi din peninsula Pelopones (Grecia), aheii sau 3

micenienii. Aheii erau barbari care sosiseră pe teritoriul Greciei venind dinspre nord, aproape concomitent cu naşterea civilizatiei cretane. Spre deosebire de minoici, care erau scunzi şi nu purtau barbă, aheii erau înalţi, bărboşi şi războinici iscusiţi. Ei utilizau carele de luptă, necunoscute cretanilor. Aheii şi-au întemeiat oraşe fortificate, fiecare oraş având câte o citadelă sau o fortareaţă foarte bine aparată. Majoritatea acestor oraşe se aflau în Pelopones, principala peninsulă care formează sudul Greciei. Cel mai impozant era Micene, amintit în poeme şi legende ca fiind capitala marilor regi ahei şi a bogăţiei lor în aur. Termenul "micenian" este utilizat de obicei când se face referire la ahei şi la civilizaţia lor din mileniul al II-la î.e.n. În jurul anului 1600 î.e.n, oraşele miceniene erau înfloritoare şi îşi dezvoltau propria cultură, puternic influenţată iniţial de cultura minoică din Creta. Micenienii erau răspândiţi în aproape tot arhipelagul din Marea Egee şi, odată cu declinul Cretei, şi-au construit o reţea comercială profitabilă cuprinzând toată zona estică a Mediteranei. Pentru un timp, Micene pare să fi avut statutul unei mari puteri, capabilă să negocieze pe picior de egalitate cu imperiul hittit şi cu cel egiptean. Primele semne ale dezordinii şi declinului au apărut în secolul al XIII-lea î.e.n. O cauză s-ar putea să fi fost suprasolicitarea forţelor proprii în razboiul împotriva Troiei. Principalele centre miceniene au decăzut definitiv în secolul al XII-lea î.e.n. Printre alte cauze probabile se numără şi sosirea unui alt trib elenofon, Dorienii. Deşi aheii şi dorienii au convieţuit şi în final au devenit un singur popor, tulburările perioadei de început au determinat migrări semnificative ale aheilor spre coasta de vest a Asiei Mici. Aproximativ în secolul al XI-lea î.e.n. scrisul s-a pierdut, iar operele de artă au disparut. Grecia, devastată de catastrofe, a intrat în perioada neagră a istoriei sale antice.

Hitiţi 2000 î.Hr. - Hitiţii ajung în Anatolia Hitiţii erau un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul al III-lea î.Ch. din teritoriile pe care le ocupau în sud-estul continentului european, în Asia Mică. Între istorici există două teorii asupra drumului pe care l-au parcurs hitiţii, din zona unde locuiau înspre Podişul Anatoliei: o variantă ar fi trecerea lor prin nordul Mării Negre şi traversarea Munţilor Caucaz, iar cea de-a doua ar fi străbaterea Peninsulei Balcanice şi traversarea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

Ruinele de la Hattusa

Originile

4

Imperiul hitit Originea indo-europeană a hitiţilor e indicată atât de picturile egiptene care îi arată ca având părul castaniu, în contrast cu cel al egiptenilor, precum şi de afinităţile limbii lor cu cea tracă, aşa cum au observat profesorul bulgar Vladimir Georghiev şi profesorul german S. Bugge.

Aşezarea Aşezaţi în mileniul al III-lea î.Ch., în noua lor patrie, teritoriu cunoscut azi ca Anatolia, hitiţii au format în scurt timp unul dintre cele mai puternice state ale vremii. Primele oraşe-cetăţi importante, Hattuşaş, Neşa, Zalpa şi Kuşşara, au apărut încă din secolul al XX-lea î.Ch, când unele triburi hitite au început să se impună în lupta pentru supremaţie. Regele Anitta din Kuşşara, a fost primul din cei 29 de regi hitiţi care s-au remarcat în mileniul al II-lea în campaniile de cuceriri. Tabarna (cca 1670 î.Ch.) a întins statul hitit spre Marea de sud, reuşind cucerirea cetăţii Arzawa. Hattuşil I (1600 î.Ch.) a dus o importantă campanie în zona Eufratului şi al Siriei de sud şi a reuşit să aducă o enormă pradă de război.

Imperiul hitit

Soldaţi hitiţi Imperiul hitit a atins apogeul în timpul lui Suppiluliuma I (1375-1335 î.Ch.) şi s-a menţinut până în vremea lui Suppiluliuma II (cca 1200 î.Ch.). În perioada 1200-1000 î.Ch. a avut loc invazia "popoarelor mării", triburi războinice venite dinspre Europa. Suppiluliuma II a fost trădat de regele vasal Medduwata şi a rămas singur în faţa valului uriaş de triburi care au trecut Bosforul revărsându-se spre răsărit, astfel încât capitala hitiţilor, Hattauşaş, cade în jurul anului 900 î.Ch.

5

Regele hitit Suppiluliuma II În urma fostului imperiu hitit au apărut o seamă de state succesorale:în apus - lidinii, având capitala la Sardas; frigienii, cu centrul la Gordyon; în sud - filistinii; în NV - tracii şi misienii.

Dispariţia În sud, în zonele neatinse de invazia "popoarelor mării", s-au menţinut mici state hitite care au căzut pe rând, pradă asirienilor. Regele acestora Sargon II, a cucerit în anul 717 î.Ch. ultima mare cetate hitită, Karkemiş, pentru ca 6 ani mai târziu să cadă şi statul Maraş. Hitiţii înşişi au preluat limba arameilor semitici şi, în final, dispar din istorie.

Arian 1500 î.Hr. - Arienii invadează valea Indusului Pentru interpretarea spirituală hindu şi zoroastriană, vedeţi Arya. Pentru filmul Bollywood numit similar, vedeţi Aryan (film). Aryan (/ ɑːrjən /) este un cuvânt derivat din limbile indică veda şi iraniană avestan, conform termenilor, folosiţi ca prefixe, ari-, arya-, ārya-, şi/sau formei extinse aryāna-. În limbile vechi sanscrită şi persană, cuvântul se pronunţă arya- (/ ɑːrjə /) şi aryan. Dincolo de aceste utilizări de auto-desemnare a proto indo-iranienilor, conotaţia de "nobil/spiritual" a fost ataşată cuvântului în sanscrită şi persană. În lingvistică, termenul este uneori utilizat ca o referire la familia de limbi indo-iraniene, dar este restricţionat ca utilizare la subgrupele de limbi indo-ariene, respectiv la cele indice.

Ramses cel Mare 1304 î.Hr. - Ramses cel Mare devine faraon; extizând teriitoriile Regatului egiptean

6

Statuia lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel Ramses al II-lea sau Ramses cel Mare a fost un faraon egiptean din dinastia 19 (1304-1237 î.Hr.) .Domnia sa de 67 ani reprezintă o epocă de prosperitate şi înflorire culturală. Ramses a urcat pe tron la o vârstă fragedă, co-regent al tatălui său Seti I. A domnit până când a murit, la vârsta de 96 de ani. Bătălia de la Kadesh prezintă o mare victorie asupra regatului hitit.

Primii ani Ramses a fost fiul faraonului Seti I şi a reginei Tuya. A devenit faraon la vârsta de 16-20 ani, în anul 1314 î.Hr.. Primii 3 ani după preluarea puterii sunt consacraţi reorganizărilor administrative, înlăturării neglijenţelor de guvernare, manifestate către sfârşitul domniei lui Seti I. Preocuparea majoră a politicii externe rămâne, în timpul lui Ramses II, consolidarea imperiului asiatic al Egiptului din spaţiul palestino-sirian, direct ameninţat de expansiunea hitiţilor. El se căsătoreşte cu o frumoasă prinţesă egipteancă,pe nume Nefertari şi cu fiica regelui hitit,Ueret-ma-a-neferu-Ra (Cea mareaţă care vede minunăţiile lui Ra). A avut împreună cu Nefertari şi celelalte soţii 100 de copii. Mută capitala de la Memphis la Delta, unde a fost ridicat oraşul Pi-Ramses.

Nefertari

Moise şi Ramses 7

Se spune că el ar fi fost faraonul din Biblie care a luat pe evrei ca sclavi şi că ar fi fost învins de către Dumnezeu prin profetul Moise. Cerecetătorii susţin că evreii erau deţinuţi ca sclavi încă din vremea regelui Seti I. Acesta ar fi poruncit uciderea pruncilor evreilor, iar doar unul a supravieţuit şi acesta era Moise. Moise ar fi trăit la curte împreună cu Ramses ca fraţi (vitregi). Moise a luptat împotriva faraonului Ramses câţiva ani, prin cele 10 urgii (nenatuale şi neobişnuite la egipteni)). În final,Moise a câştigat, faraonul Ramses pierzând o singură bătălie, cea a Domnului (naturii) şi răscoalele evreilor şi a lui Moise. Ramses şi-ar fi pierdut moştenitorul la tron (cel mai mare fiu al său, mort din cauza unei epidemii din cea de-a zecea urgie). Deşi teoria pare mult mai corectă, unii susţin că normal, Moise nu a trăit mai mult de 120 ani (conform Vechiului Testament), exodul evreilor începând mult după domnia lui Ramses. De aceea, faraonul ar fi fost ori urmaşul la tron a lui Ramses, Merneptah sau Amhose I. Cât despre Marea Roşie, nu s-a găsit nici un soldat egiptean, nici o bucată din car egiptean sau osemintele cailor în fundul mării.

Bătălia de la Kadesh

Ramses in lpta de la Kadesh Ramses a fost singurul faraon care a condus cea mai mare armată egipteană, formată din 20.000 de soldaţi. A luptat contra hitiţilor în primii ani de domnie ai săi. În anul 1299 î.Hr., îi învinge pe hitiţi în bătălia de la Kadesh. De aici, Ramses şi-a luat numele de Ramses cel neînfricat. Bătălia a avut loc în al cincelea an de domnie. Potrivit documentelor, când soldaţii lui erau în panică, el şi-a pus tunica şi a ucis unul după altul, arucându-i în fluviu pe hitiţi. Pe lângă acele scene, Ramses a gravat şi strigătele duşmanilor din timpul bătăliei: : I-am măcelărit şi i-am doborât acolo unde ei se aflau în timp ce ei îşi strigau,unul către celălalt :I-am ucis pe toţi, nu a scăpat niciunul.Potrivit scrierilor,Ramses a poruncit taierea mainilor mortilor ca sa-i numere pe hititii cazuti in lupta.

Domnia

8

A ridicat construcţii grandioase, inclusiv două temple la Abu Simbel, sala hipostilă de la Karnak, fabulosul său templu mortuar Ramesseum, un colos, un mormânt şi construcţii adiacente pentru Templul din Luxor. A avut 200 soţii şi concubine, 96 fii şi 60 fiice. În momentul când a murit, deja trăise mai mult decât 13 dintre moştenitorii săi.

Ultimi ani Faraonul a divorţat de Nefertari la 42 ani şi a continuat să domnească încă 24 ani singur. A murit la o vârstă înaintată; 96 ani. A fost îngropat probabil în Valea Regilor, probabil cu o bogăţii fabuloase, dar furate. A fost descoperit în anul 1881, de către o famile egipteană, împreună cu celelalte mumii ale faraonilor. Mumia sa indică semne de boli, probabil de boli ale bătrâneţii ori din cauza urgilor de pe vremea lui Moise. Ramses rămâne cel mai mare faraon al Egiptului, împreună cu domnia sa plină de campanii de cucerire a teritoriilor Palestinei şi cu lupta împotriva evreilor, pierdută, dar fantastică.A mai comandat construirea unui mormant urias pentru toti fii lui.Acest complex a fost numit de catre arheologi "Marele complex al fiilor a lui Ramses cel Mare".El a fost descoperit in anul 1976,de catre Kent Weks.

Descoperirea mumiei

Mumia faraonului Ramses II,expusa acum in Muzeul din Cairo.Veti observa usor bratele ridicate In anii 1890,dupa descoperirea mormantului de catre pastori a peste 40 mumii de faraoni,a fost descoperit si mumia faraonului Ramses II.Probabil mormantul sau a fost jefuit,iar mumia a fost transpusa impreuna cu celelalte mumii din Valea Regilor.Se spune ca atunci cand egiptologii vremii au vazut cum mainile mumiei s-au ridicat in mod ciudat-crezand ca e vorba despre un blestem.S-a dovedit a fi din cauza nisipului care i-a ridicat bratele din cauza medilui uscat.

9

A XIX-a Dinastie Egipteană Predecesor Succesor Ramses al II-lea Seti I Merneptah

Alfabetul fenician 1050 î.Hr. - Inventarea alfabetului fenician este un alfabet folosit iniţial pentru scrierea limbii feniciene, dar care mai apoi a dus la apariţia altor alfabete folosite astăzi, precum cel latin, arab, ebraic, grec şi cel chirilic. Cele mai vechi scrieri folosind alfabetul fenician datează aproximativ din anul 1000 îC, în inscripţii găsite în oraşele şi coloniile feniciene de pe ţărmul Mediteranei, ca de exemplu Byblos (azi în Liban) şi Cartagina (nordul Africii).

Literele alfabetului Alfabetul fenician este un alfabet consonantic, care nu notează vocalele; acestea trebuie deduse din context.

Civilizaţia miceniană 1100 î.Hr. - Se prăbuşeşte civilizaţia miceniană Civilizaţia miceniană reprezintă prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti, fiind opera aheilor. Termenul „civilizaţie miceniană” este pur convenţional, în sensul că nu presupune existenţa unei unităţi nici teritoriale, nici politice. Dintre numeroasele mici state ahee, cel a cărui capitală a fost oraşul Micene era desigur cel mai puternic (urmat de alte oraşe ca Argos, Tirint, Pilos, Atena, Teba). Aheii sunt atestaţi în Grecia încă de prin anul 1600 î.C. În curând ei ocupă Grecia centrală, nordul Peloponezului cu insulele din zona centrală şi sudică a Mării Egee. Înainte de 1400 î.C. cuceresc Creta şi o jefuiesc de comori pe care le transportă la Micene. Ultima mare întreprindere războinică a aheilor a fost războiul contra Troiei - război a cărui importanţă a fost mult exagerată de poemele homerice. Pe locul unei aşezări datând din neolitic au fost construite succesiv începând din mileniul al 3-lea î.C. - de către o populaţie amestecată în această zonă - 9 oraşe pe acelaşi loc cu acest nume. Troia era situată într-un punct care controla strâmtoarea Hellespontului şi în plus poseda şi un teritoriu foarte bogat,renumit şi pentru creşterea berbecilor şi cailor.O coaliţie de 28 de state aheene,totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1200 de corăbii,cele mai mari ducând câte 120 de oameni,sub comanda regelui Micenei, Agamemnon, au asediat timp de zece ani Troia. Evenimentul este plasat de Eratostene în anul 1183 î.C. După ce au cucerit oraşul şi l-au jefuit, aheii s-au retras.

10

Civilizaţia miceniană n-a durat nici şase secole. Rând pe rând palatele şi cetăţile miceniene au fost jefuite şi distruse. Singura cetate care şi-a continuat existenţa încă multe veacuri a fost Atena. Oraşul Micene a supravieţuit până către 1100 î.C. Cauza prăbuşirii civilizaţiei miceniene a fost în principal determinată de invazia ultimului val de triburi greceşti ale dorienilor, invazie în urma căreia va dispărea - pentru o perioadă de cinci secole - şi scrierea în Grecia.

Cartagina 814 î.Hr. - Intemeirea Cartaginei (din limba feniciană Qart-Hadasht, "Noul oraş", scris fără vocale precum în toate limbile semitice drept QRT HDŠT, ‫حدشة‬- ‫ قرة‬sau ‫)קרת חדשת‬, a fost un oraş antic în Nordul Africii, localizat în partea estică a Lacului Tunis, în prezent un cartier al oraşului modern Tunis din Tunisia. Limba vorbită de cartaginezi se numea punică, fiind una din limbile semitice antice, care provenea din limba vorbită de fenicieni. Cartagina (sau "Cartago") a fost fondat de comercianţii fenicieni şi, conform legendei, de prinţesa Dido (sau Elisa), sora lui Pigmalion. Colonia a ajuns să aibă o importanţă economică mare ce rivaliza cu cea a metropolelor feniciene. În jurul ei s-a format Imperiul Cartagian, cea mai mare forţă maritimă din Mediterana Occidentală până la Războaiele Punice cu Imperiul Roman. Oraşul a fost alimentat cu apă printr-un apeduct lung de 132 km, construit între anii 120-131 d.C., care aducea apă proaspătă din masivul muntos Djebel Zaghouan. Resturi ale acestui vechi apeduct roman se mai văd şi azi la Mohammédia (la sud de Tunis). Situl arheologic Cartagina este înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO

Olimpiada 776 î.Hr. - Prima Olimpiadă este perioada de timp dintre două jocuri olimpice. Termenul provine din limba greacă Olimp care este un munte cu altitudinea de 2.917 m deasupra n.m. din Grecia. Olimpiada la vechii greci a durat la fel patru ani. Prima olimpiadă conform izvoarelor istorice a fost în anul 776 î.Hr. De la acest an începe numărarea anilor la greci, după alte izvoare olimpiada a început mult mai devreme. Termenul de olimpiadă din perioada mai nouă, consideră anul 1896 ca primele jocuri olimpice.

11

750 î.Hr. - Apariţia celţilor în Europa centrală Numele "celt" denumeşte pe oricare dintre popoarele antice care foloseau una dintre limbile celtice, (care formează o ramură a limbilor indo-europene), dar la fel de bine poate să denumească alte popoare a căror limbă vorbită este necunoscută dar care au legături culturale cu lumea celtică, legături dovedite prin descoperirile arheologice. Teoriile istorice afirmă că aceşti factori indică originea comună, dar teorii recente ale influenţelor culturale asupra popoarelor indigene au fost sprijinite de curând de studiile genetice. Deşi cuceririle romane au făcut ca celţii continentali să adopte cultura romană, dezvoltarea creştinismului celtic în Irlanda şi Marea Britanie a adus o renaştere medievală a culturii celtice între anii 400-1200. Interesele anticarilor din secolul XVII a dus la dezvoltarea şi afirmarea termenului celt, şi dezvoltarea naţionalismului a dus la o revigorare celtică în secolul XIX în zonele în care limbile de origine celtică mai erau încă vorbite. În zilele noastre, prin "celtic" sunt de cele mai multe ori descrise culturile şi limbile din Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Cornwall, Insula Man şi regiunea Bretania (Bretagne) din Franţa. (Vezi şi articolul Celţii moderni).

Războaiele persane sau Războaiele medice au fost o serie de conflicte militare dintre lumea Greciei antice şi Imperiul Persan. Aceste războaie s-au desfăşurat între aproximativ 500 î.Hr. şi 448 î.Hr..

Darius I, pe un vas grecesc 12

La mijlocul secolului VI î.Hr., Imperiul Persan întemeiat atunci de Cirus II a intrat în contact cu grecii din Europa, după ce a subjugat Ionia. Darius I a extins imperiul său asupra văii Indusului, apoi generalul său Megabaze a supus Tracia şi Macedonia, care au devenit tributare Marelui Regat persan. În anul 501 î.Hr. ionienii se răscoală, sprijiniţi de Atena. Darius hotărăşte să pedepsească Atena, iar în 490 î.Hr. trimite o flotă puternică sub comanda lui Datis şi a lui Artaferne. Atenienii tocmai restabiliseră democraţia prin reformele lui Clistene, dar aristocraţii şi partizanii Pisistrazilor, nemulţumiţi, s-au aliat cu perşii şi, după ce aceştia au părăsit Eubeea, tiranul răsturnat Hipias i-a condus pe perşi la Marathon.

Bătălia de la Termopile În faţa ameninţării de invazie a perşilor, atenienii i-au chemat în ajutor pe spartani, care însă, sărbătorind atunci carneia (sărbătoarea agrară a lui Apolo Carneios, protector al turmelor), şiau amânat plecarea. Miltiades a obţinut ca cei nouă strategi numiţi o dată cu el să-i cedeze comanda, care era înnoită în fiecare zi. El a aşteptat propria sa zi de comandă (13 septembrie 490 î.e.n.) pentru a lansa asupra perşilor pe hopliţii greci. Perşii au fost înfrânţi şi aruncaţi în mare. Ei au încercat atunci să surprindă Atena, lipsită de apărători, dar era prea târziu, căci învingătorii se întorseseră, în fugă, la cetatea lor. Flota barbară şi-a ridicat pânzele, umilită pentru prima dată. Darius s-a decis apoi să dea o lovitură puternică Atenei. Timp de trei ani, el a făcut pregătiri pentru o nouă expediţie de anvergură, dar a renunţat la planul său din cauza unei rebeliuni a egiptenilor. El a murit, lăsând fiului şi urmaşului său Xerxes sarcina de a răzbuna onoarea perşilor.

13

Hoplit grec Când s-a urcat pe tron, în anul 486 î.Hr., prima grijă a lui Xerxes a fost să-i supună pe egiptenii revoltaţi, apoi a hotărât să pornească împotriva Greciei în fruntea unei armate puternice: Herodot dă cifra fabuloasă de 2641610 de oameni, cifră pe care Cresias, care a fost medic la curtea urmaşilor lui Xerxes a redus-o la 800000 de oameni. El a pornit la drum în primăvara anului 480 î.Hr., a traversat Hellespontul pe un pod de vase şi, sprijinit de o flotă puternică, a coborât spre Grecia prin Tracia şi prin Macedonia. Grecii au încercat zadarnic să-l oprească pe invadator la intrarea în Tessalia. Ei au renunţat la acest plan şi s-au retras în spatele Termopilelor, unde l-au lăsat pe regele Leonida în fruntea unei trupe mici, care a rezistat eroic invadatorilor. Puternica flotă persană a înaintat în golful de la Salamina, în timp ce infanteria persană ocupa Atica şi incendia Atena, părăsită cu totul de locuitorii săi. Flota a fost însă în cele din urmă distrusă, iar Xerxes a fugit la Sardes pentru a scăpa cu viaţă (29 septembrie 480 î.e.n.), lăsând generalului său, Mardonius, sarcina de a continua războiul pe uscat cu o armată de 300000 de oameni. Mardonius a fost învins la Plateea de grecii uniţi. În aceeaşi zi grecii au repurtat o importantă victorie navală asupra flotei persane lângă Micale, în Ionia. Conflictul dintre greci şi perşi n-a luat sfârşit decât prin victoria lui Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.) asupra lui Darius III Codommanos şi cucerirea Imperiului Ahemenid de către eleni.

Războiul peloponesiac Determinat de lupta pentru hegemonie în Grecia, acest conflict a opus Sparta (conducătoare a Ligii peloponesiace) Atenei (care se afla în fruntea Ligii de la Delos). Ambele tabere au utilizat toate rezervele materiale şi umane de care dispuneau, ceea ce va duce la secătuirea potenţialului lor militar şi economic. Pretextul războiului l-a reprezentat asedierea coloniei Corintului, Potideea, de către Atena. Corintul cere ajutor Spartei, iar Atena ia măsuri dure împotriva Megarei, aliată a Corintului, căreia îi interzice comerţul cu oraşele Ligii de la Delos. Operaţiunile militare se desfăşoară în special sub forma invaziilor pustiitoare ale spartanilor şi aliaţilor acestora împotriva Atenei şi a zonelor care îi rămân fidele. Distrugerile au fost amplificate de marea epidemie de ciumă, care afectează grav Atena (429 î.Hr.), liderul atenian Pericle numărându-se şi el printre victime. Conflictele interne din Atena, dar şi gravele neînţelegeri ale acesteia cu aliatele sale din Liga de la Delos au amplificat dezastrul. Una dintre cele mai grave înfrângeri suportate de Atena în timpul războiului peloponesiac a fost bătălia de la Asinaros, lângă Siracuza (413 î.Hr.), în urma căreia generalii atenieni sunt executaţi împreună cu 12 000 de cetăţeni soldaţi ai Atenei. După o ultimă înfrângere, la Aigos Potamos (în 405 î.Hr.), Atena este obligată să-şi predea flota spartanilor şi să-şi dărâme fortificaţiile în anul următor. Imperiul atenian format în secolul al V-lea î.Hr. era definitiv distrus, toate posesiunile maritime ale atenienilor, cu excepţia insulei Salamina, fiind pierdute. • •

Cauze ale conflictului: rivalitatea între liga peloponesiacă- liga delio-attică Cauze “publice”: o Conflict Atena- Corint, referitor la Corcyra (437-433) o Conflict Atena- Corint, referitor la Potideea (433-429) o Conflict Atena- Megara (432)

Faze ale conflictului

14

Războiul lui Archidamos (431-421) • • • •

Caracteristici: invazii spartane în Attica Conflicte periferice (în Chalcidica, Sicilia) Dispariţia lui Pericles (429), lupta pentru putere la Atena, între Cleon şi Nicias Pacea lui Nicias (Sparta-Atena): 421, menţinerea stării de lucruri anterioară războiului; recurgerea la arbitraj în caz de conflict

421 - 404 • • • • • • • •

Creată Liga argiană (Argos, Elis, Mantineea) Alianţa Sparta-Theba, 421/420 Alianţa Atena-Liga argiană, 420 Expediţia ateniană în Sicilia, 415-413, soldată cu dezastrul atenian Răscoala aliaţilor şi lovitura de stat oligarhică la Atena, 411 Alianţa Spartei cu Persia Victoria Atenei la Insulele Arginuse, 406 Victoria spartană la Aigos Potamos, 405; 404, destrămarea imperiului atenian, instaurarea regimului celor 30 de tirani la Atena

218 î.Hr. - 202 î.Hr. - Hannibal invadează Roma pe elefanţi, dar în 202 î.Hr. este înfrânt şi se sinucide in 183 î.Hr. Hannibal (247 î.Hr. - 183 î.Hr.) a fost om de stat şi general cartaginez, considerat unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie şi unul dintre cei mai mari duşmani ai Republicii Romane.

Cariera timpurie S-a născut în nordul Africii şi a fost fiul lui Hamilcar Barcas. (Barcas era o poreclă care însemna Fulgerul, având în vedere slabiciunea lui pentru atacurile rapide). Din anul 237 î. Hr. îşi însoţeşte tatăl în Spania; participă alături de acesta, apoi după moartea lui din 229 î.Hr., alături de Hasdrubal, la construirea imperiului colonial punic din Hispania. Potrivit legendei, la vârsta de 9 ani, Hannibal (Graţia lui Baal) este pus de tatăl său, neconsolat de înfrângerea suferită de Cartagina în primul război punic, să jure ură veşnică romanilor.

Hannibal La moartea lui Hasdrubal, forţele cartagineze din Spania îl aleg, în 224 î.Hr. pe Hannibal în calitate de comandant suprem. A perfecţionat sistemul de cooperare în luptă între cavalerie şi infanterie, a dovedit în practică importanţa unui sistem eficient de recunoaştere şi transmitere 15

a informaţiilor, rolul unei ofensive hotărâte. Strateg şi tactician genial, bun organizator, conducător care a reuşit să insufle, prin calităţile şi exemplul personal, armatelor de mercenari comandate o încredere absolută. Diplomat clarvăzător şi om politic lucid, Hannibal a fost considerat de către romani drept duşmanul lor cel mai aprig din întreaga istorie. El rămâne cea mai strălucită personalitate a existenţei de peste jumătate de mileniu a Cartaginei. Istoricul roman Titus Livius îl descrie în opera sa Ab urbe condita (De la întemeierea Romei): "...nicicând n-a fost pe lume un om mai bine înzestrat cu însuşiri atât de felurite - şi de a asculta şi de a porunci. Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toţi, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuinţă. Nu-i isovea trupul nici un fel de trudă (...) Hannibal era deopotrivă de răbdător şi la frig şi la arşiţă, cumpătat la mâncare şi băutură, după care nu jinduia niciodată (...) Mulţi l-au văzut adesea pe Hannibal odihnindu-se pe pământul gol, acoperit numai cu o mantie soldăţească, în mijlocul străjerilor la posturile de veghe (...) În luptă pornea cel dintâi şi ieşea din încăierare cel din urmă." Cucerirea în 219 î.Hr., după un asediu de 8 luni, a oraşului iberic Saguntum, în pofida protestelor Romei, şi traversarea fluviului Ebru, în vederea supunerii întregii peninsule, au ca urmare declaraţia de război romană adresată Cartaginei. Această declaraţie de război a dus la izbucnirea celui de-al doilea război punic.

Al doilea război punic (218—202 î.Hr.)

Ruta invaziei lui Hannibal Hannibal străbate în august 218 î.Hr., cu o armată de 50.000 de pedeştri, 9.000 de cavaleri şi 37 de elefanţi, Munţii Pirinei, forţează trecerea râului Rhôn în Gallia şi dejoacă toate tentativele romane de a-i bara drumul. În toamna anului 218, traversează în numai 15 zile, dar cu pierderi grele, culmile înzăpezite ale Alpilor, pătrunzând în octombrie 218, cu cei 26.000 de soldaţi care i-au mai rămas, în Câmpia Padului, în nordul Italiei. Rapiditatea şi insolitul manevrelor lui Hannibal au zădărnicit planurile romane care urmăreau concentrarea a două armate, una în Sicilia, pentru a debarca în Africa de Nord, şi alta la Pisa, pentru a trece în Spania. Cea de-a treia armată, alcătuită în grabă, a încercat zadarnic să-l împiedice pe Hannibal să traverseze Rhônul şi să pătrundă în Peninsula Italică.

16

Fapta vitejească a lui Hannibal trecând Alpii cu elefanţi de război a curs drept o legendă europeană: detaliu după o frescă: ca. 1510, Muzeul Capitoliului, Roma

Bătălii În încercarea de a-şi găsi aliaţi, face curte oraşelor greceşti din Italia. Celţii, plini de ură împotriva Romei, care tocmai îi alungase din Italia de Nord, i-au facilitat armatei lui Hannibal trecerea. Îşi completează armata cu ajutorul triburilor din sudul Italiei şi după ce înfrânge în noiembrie 218 î.Hr pe râul Ticinus armata consulului Publius Cornelius Scipio (tatăl lui Scipio Africanul), în decembrie, înfrânge armata consulului T.Sempronius Longus pe râul Trebia. Urmărind în primul rând distrugerea hegemoniei Romei în Italia prin desprinderea aliaţilor ei, Hannibal se va prezenta acestora drept eliberator al populaţiilor şi cetăţilor italice de sub jugul roman. În martie 217 î.Hr. traversează Apeninii şi pătrunde în Etruria. În timpul acestor evenimente îşi pierde un ochi. Pe malul nordic al Lacului Trasimene, Hannibal surprinde şi nimiceşte, la 24 iunie, armata consulului Gaius Flaminius, care cade în luptă alături de alţi 15.000 de soldaţi faţă de numai 1.500 de soldaţi pierduţi ai lui Hannibal. Dictatorul roman Fabius Maximus este numit la scurt timp şi Cunctator (Zăbavnicul) pentru tactica sa de a evita o luptă deschisă cu armata cartagineză. Politica de temporizare promovată timp de şase luni de dictator, devastările punice din Italia centrală şi meridională îi determină pe cei doi consuli nou aleşi, Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro, să angajeze în august 216 î.Hr., la Cannae, în Apulia, o nouă confruntare deschisă cu Hannibal. Slăbind centrul şi oferind atacului roman iluzia unei victorii uşoare, Hannibal reuşeşte, graţie solidităţii flancurilor şi a manevrei de învăluire a cavaleriei, să obţină completa încercuire a armatei romane, care era dublă ca efectiv. Pe câmpul de luptă rămân între 50.000 - 60.000 de soldaţi romani morţi, cea mai gravă înfrângere militară din istoria Romei republicane.Hannibal a pierdut doar vreo 6000 de soldati ceea ce arata proportiile catastrofei pentru romani. Această bătălie a devenit model al bătăliei de învăluire în istoria artei militare. În urma acestei victorii, după ce Roma refuză orice tratative de pace, Hannibal pătrunde în Campania, raliindu-şi triburile samniţilor şi Capua, cel mai strălucit oraş al regiunii. Alte numeroase populaţii italice şi oraşe precum Nola, Neapolis şi Cumae, rămân fidele alianţei romane. În 215 î.Hr. Cumae rezistă atacului cartaginez, în schimb oraşele greceşti din sudul Italiei - Locri şi Crotona - îşi deschid porţile în faţa lui Hannibal. Victoria de la Cannae este

17

urmată de o serie de succese diplomatice de răsunet. Filip al V-lea al Macedoniei încheie o alianţă cu Hannibal declarând război Romei. Siracuza trece în tabăra anti-romană. Tarentul, urmat de Metapont şi de Thurioi, se alătură, în anii 213-212, punilor. Din 212-211 însă, balanţa de forţe începe să se încline lent, dar inexorabil, în favoarea Romei.

Impas În pofida superiorităţii lui Hannibal pe câmpul de luptă, depărtarea de bazele de aprovizionare din Africa de Nord şi Spania, dominaţia maritimă romană, tenacitatea şi puterea de rezistenţă latină au măcinat treptat forţele cartagineze de pe pământul italic. Hannibal a subapreciat sistemul hegemioniei italice. În anul 212 î.Hr. Siracuza este cucerită de romani, iar diversiunea de mare anvergură a lui Hannibal din 211 î.Hr., când apare sub zidurile Romei (Hannibal ad portas), nu îi poate obiga pe romani să ridice asediul oraşului Capua, care este cucerit şi aspru pedepsit. "Ştii să învingi, dar nu ştii să profiţi de victorie!" - acesta este reproşul pe care i l-a adresat fratele său lui Hannibal pentru că şi-a lăsat armata să lâncezească în luxul din Capua, în loc să atace Roma imediat după victoria de la Cannae.

Sfârşitul războiului

Scipio Africanul Printr-o abilă diplomaţie, Roma reuşeşte să găsească, în Liga Etoliană şi Pergam, aliaţi fideli în primul război macedonean (215 î.Hr. - 205 î.Hr.), obligându-l pe Filip al V-lea să se consacre, în excusivitate, operaţiunilor militare din Grecia. În anul 210 î.Hr., un nou general roman, în vârstă de numai 25 de ani, este numit comandant suprem al forţelor din Spania, eliminând până în 206 î.Hr. orice rezistenţă punică în Peninsulă. Istoriografia romană a făcut din Scipio Africanul contraponderea ideală a comandantului cartaginez. Tot mai izolat pe pământul italic, Hannibal apelează la ajutorul fratelui său Hasdrubal. Acesta, cu ultima mare oaste punică din Hispania, reface drumul lui Hannibal dar, ajuns în Italia centrală, este surprins de forţele celor doi consuli - Marcus Livius Salinator şi Gaius Claudius Nero - la râul Metaurus, pierzând în bătălie întreaga armată şi propria-i viaţă (207 î.Hr.). Redus la defensivă în sudul Italiei, Hannibal este rechemat în 203 î.Hr. în Africa, după victoriile repurtate aici de Scipio Africanul. La capătul a 16 ani de lupte, Hannibal părăseşte neînfrânt pământul Italiei. La Zama însă, în Tunisia, în ultima bătălie a celui de-al doilea război punic (202 î.Hr.) Hannibal este înfrânt de Scipio, Cartagina semnând, în anul următor, tratatul de pace.

18

Exilul şi moartea Hannibal schiţează un program de reforme economice, fiscale, constituţionale, vizând refacerea puterii cartagineze, dar animozitatea oligarhiei şi presiunile Romei îl obligă în 195 î.Hr. să se refugieze la curtea lui Antiochos al III-lea, suveranul Regatului Seleucid, unde încurajează ostilitatea împotriva romanilor. La începutul războiului lui Antiochos al III-lea împotriva Romei (192 î.Hr.), Hannibal susţine, fără succes, ideea purtării luptelor pe solul italic. După înfrângerea seleucidă de la Magnesia (190 î.Hr.), după o serie de pelegrinări, Hannibal se refugiază la curtea regelui Bitiniei, Prusias I. Conduce flota acestuia la victoria în războiul împotriva Pergamului (184 î.Hr.) dar, după înfrângerea Bitiniei, pentru a nu cădea în mâinile romanilor, care ceruseră predarea lui, se sinucide la Libyssa, în 183 î.Hr. Moare în acelaşi an ca şi rivalul său Scipio Africanul.

Lista bătăliilor Al Doilea Război Punic Ticinus – Trebia – Lacul Trasimene – Cannae – Nola, I – Nola, II – Nola, III – Capua, I – Silarus – Herdonia, I – Upper Baetis – Capua, II – Herdonia, II – Numistro – Asculum – Baecula – Grumentum – Metaurus – Ilipa – Crotona – Bagbrades – Zama •

218 î.Hr. Bătălia de la Ticinus - Hannibal învinge romanii conduşi de Publius Cornelius Scipio. Bătălia de la Trebia - Hannibal învinge romanii conduşi de Titus Sempronius Longus.

•

217 î.Hr. Bătălia de la Lacul Trasimene - Într-o ambuscadă, Hannibal distruge armata romană a lui Gaius Flaminius, care este ucis.

•

216 î.Hr. Bătălia de la Cannae - Hannibal distruge armata romană condusă de Lucius Aemilius Paullus şi de Gaius Terentius Varro în ceea ce este considerată una dintre cele mai mari capodopere ale artei tactice militare Prima bătălie de la Nola - Generalul roman Marcus Claudius Marcellus ţine piept unui atac al lui Hannibal.

•

215 î.Hr. A doua bătălie de la Nola - Marcellus respinge din nou un atac al lui Hannibal.

•

214 î.Hr.

19

A treia bătălie de la Nola - Marcellus luptă într-o bătălie indecisă cu Hannibal. •

212 î.Hr. Prima bătălie de la Capua - Hannibal învinge consulii Q. Fulvius Flaccus şi Appius Claudius Bătălia de la Silarus - Hannibal distruge armata romanăa praetorului M. Centenius Penula. Prima bătălie de la Herdonia - Hannibal distruge armata romană a praetorului Gnaeus Fulvius. A doua bătălie de la Capua

•

210 î.Hr. A doua bătălie de la Herdonia - Hannibal distruge armata romană condusă de Fulvius Centumalus, care este ucis Bătălia de la Numistro - Hannibal îl învinge pe Marcellus

•

209 î.Hr. Bătălia de la Asculum - Bătălie indecisă între Hannibal şi Marcellus

•

207 î.Hr. Bătălia de la Grumentum - Generalul roman Gaius Claudius Nero luptă într-o bătălie indecisă cu Hannibal

•

204 î.Hr. Bătălia de la Crotona - Hannibal luptă împotriva generalului roman Sempronius în sudul Italiei.

•

202 î.Hr. Bătălia de la Zama (19 octombrie) - Scipio Africanul îl învinge decisiv pe Hannibal în Africa de Nord, sfârşind al doilea război punic

Hannibal în filme An

2 008

Film

Hannibal the Conqueror(Anuntat)

Note

Protagonist Vin Diesel

20

2 004

The Phantom of the Opera

2 005

The True Story of Hannibal

Documentar britanic

2 001

Hannibal: The Man Who Hated Rome

Documentar britanic

1 997

The Great Battles of Hannibal

Documentar britanic

1960 Annibale

Italian; Protagonist Victor Mature

1 955

Jupiter's Darling

Britanic; Protagonist Howard Keel

1 939

Scipio Africanus - the Defeat of Hannibal (Scipione l'africano)

Italian

1 914

Cabiria

Italian

Scipio Africanul a fost un mare strateg în cursul istoriei. Şi-a dobândit faima cucerind portul Cartagina şi obţinând numeroase victorii în Spania. Scipio a dobândit numele de "Africanul" pentru că el a înfrânt armata lui Hannibal în bătălia de pe câmpia Zama.

Marele Zid Chinezesc 214 î.Hr. - Construirea Marelui Zid Chinezesc (chineză 万里长城/萬裡長城, Wànlĭ Chángchéng „10.000 Li lungime a zidului“; de asemenea chin. 中国长城/中國長城, Zhōngguó Chángchéng „Lungimea zidului“ ) este o construcţie strategică de mii de kilometri lungime cu rol de apărare. Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniţei imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcţie gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o lungime controversată, după datele mai recente ar fi avut o lungime de 6 350 km, zidul 21

principal având 2 400 km lungime. Zidul a fost construit după un sistem care leagă între ele mai multe fragmente de vârstă diferită. Lungimea zidului declarată de China se consideră exagerată, la 10 000 de unităţi Li de lungime, se consideră în calcul 1 Li = 575,5 m ceace ar corespunde cu ca. 5.755 km.

Istoric

Marele Zid Chinezesc (văzut iarna) - este una dintre cele mai îndrăzneţ şi impunătoare construcţie realizată vreodată de om

Cele 24 de turnuri de observaţie din dreptul localităţii Jinshanling, reconstruite în Epoca Ming Prima porţiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î.e.n. în timpul dezbinării Imperiului chinez (475 - 221 î.H ) cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord. In anul 214 î.H lasă împăratul Qin Shi Huangdi, să de contruiască prima parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare faţă de poprului nomad Xiongnu (numiţi în Europa huni). Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde şi în văi, zidul acesta era construit numai pe crestele munţilor.Din lipsă de argilă s-a folosit la construcţia zidului numai piatră aşezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul diastiei Ming lungimea maximă. In anul 1493 a început împăratul Hongzhi construcţia zidului dinastiei Ming care servea ca apărare contra mongolilor şi pentru o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale, ca porţiunea centrală a drumului mătăsii. Pe crestele munţilor începându-se o construcţie deosebit de costisitoare. Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcţia interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip şi piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită astfel de exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 şi 8 m, la coama zidului 8 iar la bază 10 m grosime, La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălţime cu rolul de observare, transmitere de signale şi depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat ca. 25 000 de asemenea turnuri integrate în zid şi 15 000 de turnuri pentru signale care făceau legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu, dacă se observa agresorul se făcea foc în turn. Construcţie gigantică a lumii antice, Marele Zid Chinezesc masoară 10 000 de kilometri lungime, fiind şi astăzi “cel mai lung zid de pe Terra”. Nu se ştie cu exactitate care din formaţiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului sau cu valuri de pământ şi piatră. Pentru a-şi proteja statul pe care îl unificase, primul împarat al

22

Chinei, Qin (221-210 i.Hr.) porunceşte să fie legate între ele fortificaţii clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta atât spre est cât şi spre vest, pe o lungime totală de circa 5.000 kilometri, realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul următoarei dinastii, Han (206-220 i.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est şi spre vest până la o lungime de 10.000 kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat şi capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi). Şerpuind pe crestele munţilor şi ale dealurilor, dar şi prin văile adânci, zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic şi turnuri înalte de aparare, are o înălţime de 8 metri şi o lăţime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca şosea strategică dar şi ca drum comercial. Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecţie guvernamentală din 1952, fiind declarat monumet istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porţiune din zid a fost reabilitată şi accesibilă turiştilor)

Spartacus (n. ? - d. 71 î.Hr.) a fost conducătorul celei de-a III-a răscoală a sclavilor (74 î.Hr.-71 î.Hr.), care a avut loc în Italia. A fost cel mai renumit gladiator roman[necesită citare].

Viaţa de gladiator Spartacus a fost conducătorul răscoalei sclavilor din Italia în anul 73 î.Hr.. Născut în Tracia, a luptat în rândurile soldaţilor romani, dar în cele din urmă, a fost prins şi vândut ca sclav. Acesta este dus la şcoala de gladiatori, din Capua, devenind un mare gladiator. Acolo se îndrăgosteşte de soţia lui Lucius Cornelius Sulla Felix, numită Valeria, dar nu se căsătoreşte cu ea, relaţia rămânând ascunsă. Valeria şi Spartacus au avut un copil numit Postumia.

Gladiatori

Răscoala sclavilor Hotărând să devină liber, Spartacus evadează împreuna cu cei 70 de tovarăşi din şcoala de gladiatori din Capua, organizand la scurt timp o armata care numara 40.000 de oameni, ajungând apoi la 60.000 de oameni. Acesta a dat mai multe lupte împreuna cu alţi 2 sclavi, Crixus şi Oinomanus cu romanii, zdrobind 4 legiuni, învingandu-l pe generalul Publius Varinus. Dorind să ajungă în Sicilia şi să o elibereze de dominaţia romană, acesta convinge nişte piraţi să-l treaca in Sicilia, dar aceştia îl înşeală şi pleacă când în zorii zilei. 23

Crassus şi Spartacus Un nou general roman, avea de gând să-l prindă pe Spartacus, însuşi Crassus. Crassus a hotărât să-i taie calea lui Spartacus, închinzând făşia îngustă de pământ, istmul, cu un şanţ adânc şi cu intărituri. Din nou Spartacus s-a dovedit isteţ: a umplut şanţul cu trupurile celor ucişi şi cu cadravele cailor morţi şi a trecut! Au ajuns la Brundisium, dar o parte dintre sclavi, conduşi de Castus şi Gannicus, au plecat. O lupta grea îi aştepta, ne spune Plutarh. După mai multe înfrangeri contra sclavilor, în cele din urmă, cu o uriaşă armată romană, i-a inconjurat pe sclavi, fiind ucişi 13.000 de sclavi, printre care Crixus si Oinomanus.

Moartea Trupele generalilor Pompei şi Lucculus au învins sclavii. Nereuşind sa treacă in Sicilia, rănit si înfruntand ploaia de săgeţi, cu ultimele sale forţe, îi ucide 2 centurioni şi încearcă să-l ucida pe Crassus, dar blocat de soldaţi, este ucis în cele din urmă in luptă, in anul 71 î.Hr. Ceilalţi 6.000 de sclavi care au supravieţuit au fost crucificaţi pe drumul de la Capua din Roma (Via Appia). Pentru istoricii romani, Spartacus rămâne pentru Roma, ca cel mai mare duşman al Romei, după Hannibal şi cel mai bun gladiator roman.

Moartea lui Spartacus 24

Gladiatori Jean-Leon Gerome Pollice

Marcus Licinius Crassus Dives (n. 115 î.Hr./114 î.Hr.-53 î.Hr.) a fost un politician din timpul republicii romane fiind renumit pentru averea sa. Capacitatea lui politică şi militară nu sunt însă la nivelul posibilităţilor sale financiare.

Biografie Crassus provine dintr-o familie patriciană bogată a căror membrii au avut funcţii de stat importante în timpul celui de-al II-lea război Punic [1]. Tatăl său Publius Licinius Crassus a fost consul (97 î.Hr) şi cenzor (89 î.Hr.) fiind omorât în timpul conflictului dintre Gaius Marius, Lucius Cornelius Cinna, conflict politic în care preia Lucius Cornelius Sulla puterea de politică. Tânărul Crassus reuşeşte să scape din acest conflict cu viaţă, şi va lupta ca ofiţer[2] într-un război civil din Spania de partea lui Sulla care se va reîntoarce la Roma. Crasus devine şi mai bogat prin diferite afaceri câştigate prin instruirea sclavilor ca gladiatori. Deja în timpul refugiului său în Spania deţinea deja Crassus o avere de 300 de talanţi [3]

25

După ce în anul 73 a fost pretor, Crassus este ales comandant suprem a trupelor militare romane pornite contra revoltei sclavilor conduşi de Spartacus revoltă pe care după lupte grele reuşeşte să o înăbuşe (71 î,Hr.). Sclavii prinzionieri vor fi răstigniţi de-a lungul drumului Via Appia [4]. Impreună cu rivalul său „Gnaeus Pompeius Magnus” devine consul cu care împreună vor emite legi pentru siguranţa statului roman. Până la alegerea lui în primul triumvirat, [5]Crassus nu are prea multă influenţă din punct de vedere, politic, şi funcţia de triumvir o dobândeşte prin plătirea datoriilor lui „Caesar”. A avut un fiu Publius Licinius Crassus general in armata lui Caesar. Caesar caută să aplaneze rivalitatea crescândă dintre Crassus şi Pompei, Crassus moare fiind înfrânt şi trădat într-un război din Siria (53 î,Hr.) din 40 000 de soldaţi ajung numai 10 000 la Roma, ei vor aduce şi capul lui Crassus trimis de regele parţilor Orodes II (57-38 î.Hr)

Cneus Pompeius Magnus Gnaeus Pompeius Magnus sau Cnaeus Pompeius Magnus (29 septembrie 106 î.Hr.-28 septembrie 48 î.Hr.), general şi om de stat roman. Fiu al lui Gnaeus Pompeius Strabo, reprezentant al unei familii senatoriale, Pompei se afirmă în viaţa politică după debarcarea lui Sullla în sudul Italiei şi reizbucnirea războiului civil dintre populari şi optimaţi. La începutul anului 83 î.Hr. reuşte să recruteze 3 legiuni cu care contribuie la victoria optimaţilor. Căsătorit cu Aemilia, fiica vitregă a lui Sulla, Pompei este trimis în Sicilia, apoi în Africa de Nord pentru a lichida ultimile rezistenţe ale popularilor. Din 76 î.Hr. duce lupte grele în Spania împotriva lui Sertorius. Revenit în Italia, înfrânge în 71 î.Hr. ultimile forţe ale armatei lui Spartacus.

Moneda cu Pompei Este ales consul în 70 î.Hr. împreună cu Crassus. În 67 î.Hr., prin "Lex Gabinia", i se conferă puteri extraordinare ("imperium maius") pentru 3 ani, cu misiunea de a combate pirateria din Marea Mediterană. Dovedeşte un talent organizatoric de excepţie şi rezolvă această misiune în câteva luni. În 66 î.Hr, împotriva Senatului, îi este încredinţată comanda supremă în Orient în războiul împotriva lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului.

26

Pompei Pompei îl învinge pe acesta, apoi pe aliatul său Tigranes II cel Mare, regele Armeniei. În perioada 64 î.Hr.-63 î.Hr. se consacră reorganizării politice a Orientului. La întoarcere la Roma, îşi serbează triumful, primeşte cognomenul de "Magnus", dar din cauza opoziţiei Senatului, nu reuşeşte să ratifice măsurile adoptate în Orient. În 60 î.Hr. se constituie primul triumvirat între Pompei, Cezar şi Crassus, înţelegere privată şi secretă a celor 3 împotriva aristocraţiei senatoriale. În 57 î.Hr. dobândeşte puteri excepţionale pe timp de 5 ani, în vederea asigurării aprovizionării Romei cu cereale. În 55 î.Hr. este ales din nou consul iar la sfârşitul consulatului obţine guvernarea Spaniei pe 5 ani, însă nu părăseşte Roma. Moartea lui Crassus la Carrhae, gloria lui Cezar în Gallia, duc la destrămarea triumviratului şi la apropierea de Senat. În 52 î.Hr, Senatul acceptă desemnarea lui Pompei în calitate de "consul sine collega", cu misiunea de a restaura ordinea. La 7 ianuarie 49 î.Hr, printr-un "senatus consultum ultimum", Cezar este demis din funcţii, iar Pompei este însărcinat cu apărarea republicii. 3 zile mai târziu, când traversează Rubiconul cu legiunile sale, Cezar declanşează războiul civil. Pompei se refugiază în Grecia, unde este învins în bătălia de la Ilerda. La 9 august 48 î.Hr. are loc bătălia de la Pharsalos în Tesalia. Înfrânt, Pompei se refugiază în Egipt, unde este asasinat la 28 septembrie 48 î.Hr. din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea.

Căsătorii • • •

• •

Prima soţie, Antistia A II-a soţie, Aemilia Scaura (fiica vitregă a lui Sulla) A III-a soţie, Mucia Tertia (de care a divorţat pentru adulter) o Gnaeus Pompeius, executat în 45 î.Hr., după bătălia de la Munda o Pompeia, căsătorită cu Faustus Cornelius Sulla o Sextus Pompeius A IV-a soţie, Iulia (fiica lui Cezar; decedată în 54 î.Hr.) A V-a soţie, Cornelia Metella (fiica lui Metellus Scipio)

27

Primul triumvirat Termenul triumvirat este folosit pentru a descrie o perioadă politică dominată de un regim condus de trei persoane. Înţelegerea poate fi formală sau informală, şi deşi cei trei ar trebui să fie egali în drepturi, în realitate acest lucru nu este adevărat. Termenul poate fi folosit şi pentru a dcescrie un stat cu 3 generali de armată care pretind că sunt adevăraţii lideri ai armatei. Termenul triumvirat(o lege) este folosit pentru a descrie o perioada politica dominata de un regim condus de trei persoane. Intelegerea poate fi formala sau informala, si desi cei trei ar trebui sa fie egali in drepturi, in realitate acest lucru nu este adevarat. Termenul poate fi folosit si pentru a dcescrie un stat cu 3 generali de armata care pretind ca sunt adevaratii lideri ai armatei. Triumviratele Romane De doua ori in perioada pre-Principat, in era Republicii Romane, puterea politica a trecut de la magistrati si senat, la trei oameni care au constituit un guvern de tranzitie , cunoscut si ca triumvirat, care avea sa se dizolve in urma unui razboi civil. Primul Triumvirat a fost o alianta politica informala intre doi mari rivali, generalii Julius Caesar si Pompei cel Mare reprezentand viziunea populara si a Partidului Senatului, cu omul de afaceri foarte influent Marcus Licinius Crassus. Aceasta intelegere a cazut dupa moartea lui Crassus, cand cei doi generali au pornit un razboi civil, in timpul caruia Pompei a fost omorat iar Caesar s-a autoproclamat singur conducator si dictator Al doilea triumvirat a fost o guvernare formala intre Octavian si Marc Antoniu, rivali pentru preluarea puterii, si un al treilea, Marcus Aemilius Lepidus. Acesta a fost inlaturat in scurt timp, Marc Antoniu a fost eliminat in timpul unui razboi civil, Octavian ramanand singurul conducator. In diverse municipalitati si de asemenea in perioada Principatelor, conducerea magistraturilor era asigurata de un colegiu de 3 persoane, denumiti triumviri.

Primul Triumvirat Primul Triumvirat este un termen folosit de unii istorici pentru a se referi la o alianţă neoficială romană între Gaius Julius Caesar, Marcus Licinius Crassus, şi Gnaeus Pompeius Magnus. Deşi este mai cunoscută ca cel de-al doilea Triumvirat, această alianţă nu a avut nici un statut oficial - pueterea ei in statul Roman a avut legatură cu influenţa pe care o aveau cei trei. Această aliantţă a fost ţinută secretă o anumită perioadă ca parte din maşinaţiunea politică a insăşi triumvirilor. A fost formată în anul 63 î.Ch si s-a încheiat in anul 503 î.Ch odată cu moartea lui Crassus. Crassus şi Pompey au fost colegi (s-au urât din totdeauna) în consulat, de la începutul anului 70 iCh, când s-au ocupat de restaurarea completă a insituţiei tribunului poporului (dictatorul Lucius Cornelius Sulla, lăsase instituţia fără aproape toate puterile sale, cu excepţia ius

28

auxiliandi, dreptul de a salva un plebeu din mâinile unui magistrat patrician). Totuşi din acea perioadă cei doi şi-au arătat antipatiile din ce în ce mai des, fiecare crezând despre celelat că s-au dat la o parte din calea unui altuia pentru a îşi spori reputaţia în faţa colegiului. Caesar a contribuit la împăcarea dintre cei doi dar numai pentru a reuşi să fie ales consul în anul 59 iCh; el şi Crassus erau foarte buni prieteni, dar a reuşit să întarească relatia cu Pompei dându-i-o în căsătorie pe fata sa Julia. Alianţa a combinat popularitatea legală a lui Caesar cu bunăstarea si influenţa lui Crassus în rândurile Ordinului Ecvestru plutocratic dar şi cu bunăstarea şi reputaţia lui Pompei. Triumviratul a fost ţinut secret până în momentul în care Caesar a fost împiedicat să depună o lege agrară prin care se propunea colonizarea cetăţenilor romani şi acordarea acestora a unor terenuri. El a prezentat această lege în faţa Consiuliului Poporului, fiind flancat pe ambele părţi de Crassus si Pompei, dezvăluind astfel alianţa. Legea agrară a fost aprobată iar Triumviri l-au desemnat mai apoi pe demagogul Publius Clodius Pulcher ca tribun al poporului. Triuviratul a continuat să facă aranjamente în interes propriu. Cezar a fost fost premiat pentru afacerile bune pe care le-a făcut. Tot el a trecut de la tilul de tribun, la cel de proconsul al provinciiilor Galia Cisalpina si Transalpina si Illirium, deţinând comanda asupra 4 legiuni, pe o perioada de 5 ani; Noul socru al lui Cezar a fost numit proconsul in 58 i.en iar Pompei si Crassus au impartit un al doilea consulat in 55 i.en. Cei doi i-au prelunigit lui Cezar cu încă 5 ani titlul de proconsolul şi şi+au oferit titlul de guvernatori ai provinciilor Hispania si Siria. Alianţa le-a permis celor 3 să domine în totalitate politica romană, dar nu avea să ţină pentru totdeauna datorită ambiţiilor, ego-ului şi invidiei dintre cei trei. Cezar şi Crassus se înţelegeau bine, însă Pompei nu îl agrea pe Crassus , iar invidia pentru Cezar creştea din ce în ce mai mult, mai ales dupa victoria acestuia in Galia când a anexat practic Franţa zilelor noastre la Impriul Roman. Moartea Juliei in timpul naşterii şi a lui Crassus in timpul unei bătălii a pus capăt alianţei celor trei. Pompei a ramas la Roma şi a condus Hispania prin intermediul locotenenţilor. Tot el s+a căsătorit cu fiica lui Quintus Caecilius Metellus Pius Cornelianus Scipio Nasica, un conservator dintr-o aripă a senatului opusă lui Cezar. Pompei a fost ales consul in 52 i.en si a parcticipat la planurile care au dus la trecerea lui Cezar in Rubicon, 49 ien, ce a dus la începerea răzbiului civil. Pompei a fost omorât in luptă in Egipt iar Cezar a ramas singur conducator al Imperiului Roman

De la fondare la imperiu Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus şi Remus pe 21 aprilie 753 î.Hr., şi dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la aşezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, şi care au stat la baza noului oraş în secolul VIII î.Hr.. Oraşul avea să devină capitala Regatului Roman (condus de o succesiune de şapte regi, conform tradiţiei), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. 27 î.Hr., guvernată de Senat), şi în final a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un 29

împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominaţia economică, precum şi de asimilarea selectivă a civilizaţiilor învecinate, în mod notabil etruscii şi vechii greci. În anul 64 în timpul domniei lui Nero o mare parte a oraşului a fost mistuită de incendiu. Oraşul a fost reconstruit în timpul Flavilor mai ales în timpul împăraţilor Traian, Adrian şi Caracalla. De la fondarea Romei în 753 î.Hr., oraşul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deşi a pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celţi (unul dintre cele trei triburi principale ale galilor), şi apoi recuperată de romani în acelaşi an. Conform legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populaţiei sale în schimbul a cinci sute de kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-şi recapete oraşul luptând mai degrabă decât să recunoască o înfrângere. Dominaţia romană s-a extins asupra majorităţii Europei şi malurilor Mării Mediterane, în timp ce populaţia ei depăşea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de ani, Roma a fost cel mai mare, mai bogat şi mai important din punct de vedere politic oraş al lumii occidentale, şi a rămas astfel şi când a început declinul imperiului şi împărţirea sa în două, chiar dacă până la urmă şi-a pierdut statutul de capitală în detrimentul oraşului Milano şi apoi Ravenna, şi a fost depăşită ca prestigiu de capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol.

Căderea imperiului şi Evul Mediu În timpul domniei lui Constantin I, episcopul de Roma a căpătat atât importanţă religioasă, cât şi politică, până la urmă ajungând să fie cunoscut drept Papă şi stabilind Roma ca centru al Bisericii Catolice. În urma prădării Romei din 410 de către Alaric I şi căderii Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr., Roma a alternat între Imperiul Bizantin şi jafurile barbarilor germanici. Populaţia ei a scăzut până la a ajunge la doar 20.000 de oameni în timpul Evului Mediu Timpuriu, reducând oraşul cândva înfloritor la grupuri de clădiri locuite, dispersate dea lungul unor arii extinse de ruine şi vegetaţie. Roma a făcut în mod nominal parte din Imperiul Bizantin până în 751 d.Hr., când lombarzii au abolit Exarhatul de la Ravenna. În 756, Pepin cel Scurt i-a oferit papei jurisdicţie temporală asupra Romei şi zonelor limitrofe, creând astfel Statele Papale. Roma a rămas capitala Statelor Papale până la anexarea sa de către Regatul Italiei în 1870; oraşul a devenit o destinaţie a pelerinilor în timpul Evului Mediu, şi focar de dispute între papalitate şi Sfântul Imperiu Roman începând cu domnia lui Carol cel Mare, care a fost primul împărat încoronat de papă la Roma, de Crăciun, în anul 800 (de către papa Leon al IIIlea). În afară de perioade scurte ca oraş liber în Evul Mediu, Roma şi-a menţinut statutul de capitală papală şi „oraş sfânt” timp de secole, chiar şi când papii au fost mutaţi la Avignon între 1309-1337. Deşi nu mai avea putere politică, precum a dovedit-o brutala prădare a Romei în 1527, oraşul a înflorit ca centru cultural şi artistic în timpul Renaşterii şi Barocului, sub patronajul curţii papale.

Arhitectura

Roma antică Unul dintre simbolurile Romei este Colosseumul (70-80 d.Hr.), cel mai mare amfiteatru construit vreodată în Imperiul Roman. Având iniţial o capacitate de 60.000 de spectatori, a fost folosit pentru lupte între gladiatori. Lista monumentelor foarte importante ale Romei antice include Forumul Roman, Domus Aurea, Panteonul, Columna lui Traian, Piaţa lui 30

Traian, zonele catacombelor, Circus Maximus, Băile lui Caracalla, Castelul Sant'Angelo, Mausoleul lui Augustus, Ara Pacis, Arcul lui Constantin, Piramida lui Cestius şi Bocca della Verità.

Iulius Cezar

Iulius Cezar n. 13 iulie, cca. 100 î.Hr.; m. 15 martie, 44 î.Hr.) Bustul lui Iulius Cezar Locul naşterii: Roma Locul decesului: Roma

Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr.; m. 15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente personalităţi din istorie. Rolul său a fost unul instrumental în transformarea Romei din Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie. Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii Romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia. El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranţa de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani (Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane. Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar , Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca primul împărat.

31

Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări: Commentarii de Bello Gallico, şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de către istorici precum Suetonius, Plutarh şi Cassius Dio.

Viaţa timpurie

Tânărul Cezar Fotografie de Maxwell Wolf Cezar s-a născut la Roma, într-o bine-cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se presupunea că descinde din Iulus, fiul prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil, deoarece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-un modest apartament al unei construcţii antice (insula) în Suburba, un cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deşi provenind din descendenţi patricieni aristocratici, nu era avută, după standardele nobilimii romane. Astfel, nici unul dintre membrii familiei sale nu a obţinut proeminenţe remarcabile în vremurile copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătuşa sa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma la vremea respectivă, influenţa sa politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar. Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizaţi în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O înşiruire de dispute între cele două partide a condus la un război civil, deschizând eventual calea lui Sulla către postul de dictator. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiale. Nu era doar nepotul lui Marius, el era şi căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla. Pentru a înrăutăţi situaţia, în anul 85 î.Hr., la scurt timp după ce Cezar împlineşte 15 ani, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare. Atât tatăl, cât şi Marius, i-au lăsat majoritatea proprietăţilor şi averilor deţinute lui Cezar. Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar trecut de 20 de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia în 82 î.Hr., dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se 32

ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar şi familia sa şi i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat asupra pericolului de a-l lăsa în viaţă pe Cezar. Conform lui Suetonius, în momentele ridicării exilului lui Cezar, dictatorul a spus: „El a cărui viaţa o doreşti atât de mult va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susţii alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius“. În ciuda graţierii oferite de Sulla, Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru satisfacerea serviciului militar în Asia şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operaţiuni militare. În 80 î.Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia corona civica (coroana de ghindă). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant şi purtată în public, chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia. La Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea sa nemiloasă în procesele împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi corupţie. Marele orator Cicero chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Ţintind către perfecţiune în retorică, Cezar a călătorit în Rodos în 75 î.Hr. pentru studii filozofice şi oratorice sub faimosul învăţător Apollonius Molo. În drumul spre insula greacă, Cezar a fost răpit de către piraţi cilicieni în Marea Mediterană. Când aceştia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talenţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceştia au acceptat şi Cezar şi-a trimis discipolii către variate oraşe pentru a colecta banii de răscumpărare. În total, a fost reţinut pentru treizeci şi şase de zile, timp în care i-a ameninţat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ţinându-se de cuvânt, imediat după ce a fost rescumpărat şi pus în liberatate, Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii şi fortăreaţa din insula acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceialalţi piraţi. Dar pentru faptul că piraţii îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie rupte picioarele, pentru a le reduce suferinţa. După întoarcerea la Roma din 73 î.Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului Pontifilor. Din păcate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub comanda fostului gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru a rezolva situaţia, dar Spartacus ieşise învingător de fiecare dată. În 72 î.Hr., Cezar a fost ales tribun militar de către Adunările romane, primul său pas în viaţa politică. În sfârşit, în anul 71 î.Hr., Marcus Crassus s-a ridicat împotriva provocării prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii oameni care l-a sprijinit pe Crassus în încercarea de a restabili siguranţa. Senatul l-a desemnat pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a adunat şase legiuni noi, recrutându-l şi pe tânărul Cezar, pentru a servi ca unul dintre tribunii săi pentru slujba de avocat. După o serie de înfrângeri, Crassus l-a învins pe Spartacus, în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar şi Crassus vor forma o prietenie care, mai târziu, îi va ajuta pe amândoi să avanseze în carieră. Însă triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru. În 69 î.Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe mătuşa sa, Iulia, de care era foarte ataşat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a creşte singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiţia ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar a

33

încălcat tradiţia şi le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii politice, Cezar insistând ca mască mortuară să aibă înfăţişarea lui Marius. Deşi Cezar era foarte apropiat de ambele femei (conform lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenţii săi politici ca propagandă pentru viitoarea sa alegere pentru postul de chestor.

Cursus Honorum al lui Cezar

Iulius Cezar, descris din bustul de la Muzeul Britanic, în Istoria Angliei dupa Cassell (1902) Cezar a fost ales chestor de către Adunarea Poporului în 69 î.Hr., la vârsta de treizeci de ani, după cum stipulează în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, o provincie romană situată în Portugalia de astăzi şi sudul Spaniei. Ca ofiţer administrativ şi financiar, perioada a fost în genere lipsită de evenimente însă, în timp ce se afla în Hispania, a avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit şi ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o astfel de reacţie, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când eu consider că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe naţiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot acest timp?“. Cezar a fost eliberat devreme din slujba de chestor şi i s-a permis să se întoarcă la Roma. În ciuda durerii de a-şi fi pierdut soţia, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire ciudată. Nepoata lui Sulla şi fiica lui Quintus Pompei, Pompeia, avea să fie viitoarea sa soţie. Deşi părând a intra în rândurile senatorilor optimaţi, celelalte acţiuni ale lui Cezar aveau puţin de-a face cu politica conservatoare, şi el şi-a continuat drumul spre sprijinirea politicii populares. Cezar a sprijinit Lex Gabinia, ce îi oferea lui Pompei cel Mare puteri nelimitate în soluţionarea problemelor cu piraţii cilicieni. Mai târziu, în faţa asprei rezistenţe a optimaţilor, Cezar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei unica şi cuprinzătoarea comandă a întregului est împotriva lui Mithridates. Desigur, construirea unei relaţii cu marele general al Romei îi va fi de folos mai târziu. Rivalitatea dintre Pompei şi binefăcătorul lui Cezar, Crassus, părea a avea puţin efect asupra lui Cezar. Crassus a continuat să suporte enormele datorii ale lui Cezar şi în anii care au urmat.

34

Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei, Cezar a servit drept curator al Drumului Appian. Întreţinerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae şi trecea dincolo de călcâiul gheatei Italiei, era o poziţie importantă şi de profil înalt. Deşi pe plan personal necesita costuri enorme, poziţia oferea foarte mare prestigiu unui tânăr Senator, iar sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Cezar. În acest timp, Cezar şi-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale ca curule aedile, în 65 î.Hr., alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facţiunii Optimaţilor. Poziţia de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea şi îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului şi alte aspecte ale vieţii de zi cu zi din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului şi administrarea Circului Maximus. Cezar s-a împrumutat până la punctul financiar de ruină, în această perioadă, însă şi-a intensificat popularitatea ireversibil printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau spectaculoase, şi proiectele de construcţie propuse de el - ambiţioase. Într-un spectacol în onoarea tatălui său, Cezar a înfăţişat 320 de perechi de gladiatori înzestraţi cu armură de argint, la un cost enorm. Cezar şi-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simţit ultragiat, dar popularitatea lui Cezar îl făcea aproape de neatins. Puteau încerca, însă, să blocheze traseul său politic prin alte mijloace. Cezar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea pentru reprimarea unei turbulenţe în Egipt, dar nu a fost capabil să câştige destul sprijin pentru a obţine acest post. Cezar şi-a încheiat anul ca edil în glorie, însă în faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talenţi de aur (o sumă echivalentă cu câteva milioane de euro, la cursul valutar actual), ameninţând astfel viitorul carierei sale. Co-edilul său, Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, prin comparaţie, încât avea să îşi proclame mai târziu frustrarea că, pentru întrega perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărţit laudele cu acesta. Succesul său ca edil a fost, însă, un ajutor enorm pentru alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare a morţii predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziţia însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For, implicând responsabilitate asupra tuturor treburilor religioase romane şi custodia asupra virginelor lui Vesta de sub acoperişul său. Pentru Cezar, numirea însemna şi uşurarea datoriilor sale; de asemenea, îi conferea o putere considerabilă, existând şi oportunitatea acumulării unui venit. Pontifexul a fost ales pe o durată temporală definitivă şi, deşi în termeni tehnici nu reprezenta o poziţie politică, oferea şi avantaje considerabile în tratarea cu Senatul şi legislaţia. Debutul ca Pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morţii soţiei sale, Cornelia, Cezar s-a căsătorit cu Pompeia, o nepoată a lui Sulla, în 67 î.Hr.. Ca soţie de Pontifex şi o importantă matrona (latină: femeie căsătorită), Pompeia era responsabilă de organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor şi considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reuşit să pătrundă în casa în care se desfăşura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat un sacrilegiu absolut, şi Pompeia a primit o scrisoare de divorţ. Însuşi Cezar a recunoscut că ea ar putea fi inocentă în acest complot, dar a afirmat: „Soţia lui Cezar, ca şi întreaga familie a lui Cezar, trebuie să fie deasupra suspiciunilor.“

35

63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Cezar, ci pentru însăşi Republica Romană. Cezar a candidat şi a câştigat alegerile pentru postul de Praetor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi instalat, măcar, în noul său post, izbucneşte Conspiraţia lui Catilina, aducându-l pe Cezar în conflict direct cu Optimaţii încă o dată. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de consul, se confrunta cu acuzaţii de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune armată. Vina lui Calilina este disputată. La alegerile ce au avut loc în preajma finelui lui 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară. La puţin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime, ce îl informau că diverşi senatori trebuie să părăsească Roma pentru a evita un masacru al liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspiraţia Senatului. Mulţi dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinşi că Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câştig politic. Elocvenţa oratorică a lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alţii, a devenit prima ţintă. Ca răspuns, acesta a decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero. Acesta însă a eşuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din Etruria. Ca rezultat, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi cinci romani notabili, aliaţii lui Catilina, fără proces. Singura opţiune alternativă ar fi fost exilarea, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită înainte; dacă ar fi fost exilaţi, oamenii ar fi mers spre a prelua comanda armatelor lui Catilina în Etruria. Senatul a deliberat pe această tema, Cezar aflându-se printre puţinii care au pledat împotriva pedepsei capitale. Dacă Cezar a fost implicat în afacerea lui Catilina, acest fapt nu i-a cauzat nici un rău durabil. În anii următori, Cezar a început un mandat ca urban praetor. Din această poziţie de elită şi-a promovat încă o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimaţii, însă, l-au refuzat. Fără succes în această încercare, şi-a întărit alăturarea cu Pompei, ce urma să se întoarcă în curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniştit pe optimaţi, care se temeau de un marş în stilul lui Sulla către Roma şi dictatură. Aveau nevoie să prezinte oraşul şi împrejurimile sale ca un mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinei restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a adus problema în faţa Senatului, cerând ca lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia şi restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos şi Pompei, dar Cato a înfrânt moţiunea. Nepos a fugit din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Cezar a fost înlăturat din pretoriat. Când mulţimea venită în sprijinul lui Cezar a ameninţat violent, el a fost reabilitat în funcţie. Cezar a potolit mulţimea înainte de a se ajunge la violenţă. Spre finele activităţii sale ca pretor, Cezar se afla din nou în pericol iminent de a fi judecat pentru datoriile sale. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20 milioane de denari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Cezar a fost desemnat ca guvernator propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au retras, permiţându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei chiar înainte de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că Cezar nu voia să îşi asume niciun risc. Cezar şi personalul său au călărit în forţă, ajungând la Rhone în doar 8 zile, iar el a presimţit viitoarea sa abilitate de a putea deplasa armate la viteze remarcabile. În drumul lor, mai mulţi membri al anturajului său au notat barbaricul şi, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Cezar, demonstrându-şi ambiţia, a replicat: "Din partea mea, aş prefera să fiu primul om între aceşti inşi, decât al doilea în Roma". În timpul mandatului de guvernator, Cezar şi-a

36

întărit relaţia cu popoarele galice, care s-a dovedit a fi un factor important în planurile sale de mai târziu. Odată sosit în Hispania, Cezar şi-a construit o reputaţie deosebită în postura de comandant militar. Între 61 î.Hr. şi 60 î.Hr., a câştigat bătălii considerabile împotriva triburilor galiciene şi lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta consideraţia vitală pentru a fi un triumf roman eligibil. Cezar se afla acum în faţa unei dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. şi trebuia să fie prezent în Roma pentru aceasta, dar voia şi să primească onorul pentru un triumf. Optimaţii vor folosi această problemă împotriva sa, forţându-l să aştepte la porţile oraşului, aşa cum era obiceiul, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe Cezar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul şi îl va pune în faţa unei decizii fatale. În vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcţie din Republica Romană.

Primul triumvirat

Bust al lui Iulius Cezar În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a îşi abţine candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în Hispania) l-a pus în poziţia de a candida pentru consul. Deşi Cezar dispunea de o popularitate copleşitoare printre membrii adunărilor cetăţeneşti, a fost nevoit să manipuleze alianţe formidabile în Senatul roman pentru a-şi putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliţie. Pompei era deja frustrat din cauza incapacităţii sale de a obţine reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.

37

Alianţa (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., şi a rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei şi Crassus au căzut de acord să îşi folosească averile şi puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea să influenţeze agendele politice ale celor doi. Cezar şi Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace, şi-au consolidat alianţa cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris. Alianţa combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor şi reputaţia sa, cu fantastica avere şi influenţa asupra plutocraţiei marilor comişi de care dispunea Crassus, alături de reputaţia militară, averea şi influenţa senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câşigat cu uşurinţă poziţia de consul, însă Optimaţii au reuşit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziţia de consul junior. Odată instalat în funcţie, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi care stipula ca toate dezbaterile şi procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După aceasta, şi-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părţi nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite şi oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulţimii şomere din Roma, ci satisfăcea şi doleanţele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facţiunea Optimaţilor, s-a opus conceptului, din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul şi a dus problema direct în faţa poporului. În timp ce vorbea în faţa unei Adunări cetăţeneşti, Cezar şi-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, aşa-numitul prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei şi Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgenţă. Legea a fost sprijinită de copleşitoarea reacţie a publicului, şi Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgraţie. Bibulus şi-a petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule şi lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice îşi propunea. După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă: anul lui "Iulius şi Cezar". Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine şi al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a îşi egala victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiţiei lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreţie. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredinţată lui Cezar. Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu excepţia sa), şi de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deşi deţinea cel mai înalt post din Roma şi continua să îşi înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărşăluind cu rapiditate prin siguranţa relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a îşi invoca imperiumul şi a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii antice.

Războaiele galice

38

Gaius Iulius Cezar Gaius Iulius Cezar şi-a însuşit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină şi Galia Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast, echivalând cu Franţa de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederaţii independente de triburi celtice, ce menţineau diferite relaţii cu Roma. Dar, imediat după ce el şi-a ocupat poziţia, un trib celtic ce trăia pe teritoriul Elveţiei contemporane, helveţii, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franţei de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveţii ar fi trebuit nu doar să mărşuluiască prin teritorii aflate sub control roman, ci să străbată şi teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alţi celţi de origine galică şi alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveţii să nu vandalizeze totul în calea lor până la destinaţia finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii şi a recrutat în grabă două noi legiuni. Mai multe alte triburi s-au alăturat mişcării helveţilor, ei devenind cu timpul cel mai mare şi cel mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane, din care 260.000 erau femei, copii şi alte tipuri de non-combatanţi. După ce au pornit la drum, fără a ţine seamă de obiecţia lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele şase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveţii, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizaţi, doar 130.000 au supravieţuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din armata adversă; se pare că au fost ucişi încă 20.000 de oameni. Aproape în acelaşi timp, la sfârşitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii graniţelor, însă Cezar a înăbuşit situaţia la acel moment, aranjând o alianţă cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forţat retragerea germanilor înapoi în est, de-a lungul Rinului şi a folosit pretextul "apărării aliaţilor Romei" pentru a-şi continua cuceririle în nord. În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administraţia guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulţumiri oferite de diverse triburi galice, nemulţumirea creştea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederaţii a triburilor galice sub stăpânire belgeică, pentru a se opune prezenţei romane în Galia. Cezar s-a întors în grabă la legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni, alcătuite majoritar din "cetăţeni" galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt. La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziţiei galice se adeveriseră. Cezar s-a mişcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziţiei şi transformându-le în aliaţi. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu 39

cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotaţie: nu doar o victorie armată, ci şi una politică, însoţită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-şi "aliaţii" de agresiuni externe, el putea acum securiza cu uşurinţă legalităţile necesare împotriva triburilor belgice. Deşi ar fi reprezentat încă o campanie dificilă, acesta era exact genul de şansă pe care Cezar şi-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată. La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupaţia romană. Cezar şi-a trimis generalii în fiecare colţ al Galiei, pentru a înăbuşi orice rezistenţă în calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu douăsprezece cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică porţiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord, către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneţi. Veneţii controlau căile navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniţi însă şi de celţii britanici. Iniţial vasele galice le-au depăşit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operaţiunile veneţilor. Dar ingeniozitatea romană a intrat în acţiune, şi aceştia au început să folosească cârlige lansate de arcaşi pentru a cuceri vasele veneţilor. În scurt timp, veneţii au fost complet învinşi, şi ca multe triburi înaintea lor, vânduţi ca sclavi. În total, zeci de triburi au fost forţate să capituleze în faţa dominaţiei romane şi sute de mii de prizonieri au fost trimişi înapoi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenţei galice, Cezar şi-a îndreptat atenţia dincolo Canalul Mânecii. Totuşi, cucerirea nu era atât de completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa către insulă. Şi, în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.

Germania, Britania şi Vercingetorix Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întrega provincie galică, situaţia politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acţiuni în Galia, Britania şi Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, ştiind că trebuie să se afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe ambii la Lucca pentru o conferinţă, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deşi sprijinul în Roma era desluşit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult mai mare coaliţie decât doar a trei persoane. Însă Cezar avea nevoie ca Pompei şi Crassus să se înţeleagă pentru a putea menţine întreaga înţelegere. Comanda lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecăţii.

40

Cezar şi Vercingetorix Acordul asupra căruia s-a înţeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce Pompei şi Crassus aveau posibilitatea de a accede la putere. Pompei şi Crassus aveau să fie aleşi consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încrediţându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creşterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După soluţionarea problemelor, Crassus şi Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda înverşunatei rezistenţe din partea Optimaţilor, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu şi-a asumat nici un risc, însă, şi a trimis nunţiul său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a "păstra ordinea". Prezenţa acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus şi Pompei au reusit cu greu sa stabilizeze situaţia. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie romană în Britania. Înainte ca Cezar să-şi poată concentra atenţia asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în teritoriul ubian i-a întors atenţia asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei şi a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind ucişi în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei germanice şi, conform lui Cezar, 430.000 oameni germani rămaşi fără lider, femei şi copii au fost adunaţi laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimiţând masa de persoane către Rin, unde mulţi alţii au sucombat înecându-se. Nu se ştie care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.

Războiul civil

Iulius Cezar

41

În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma şi săşi demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat secund în absenţa sa. Cezar a crezut că va fi judecat şi marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziţia de consul sau fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare şi trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (graniţa Italiei) şi războiul civil izbucneşte. Istoricii se contrazic în privinţa spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi spus "Alea iacta est" ("Zarurile sunt aruncate"), sau "Fie ca zarurile să zboare la înălţime!" (un citat al poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura modernă când un autor atribuie citatul mai puţin popular al lui Menander lui Cezar. Optimaţii, inclusiv Metellus Scipio şi Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neştiind că Cezar este însoţit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianţa lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar Cezar a făcut un uimitor marş de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenţii lui Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei şi cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o luptă violentă şi de scurtă durată în anul 48 î.Hr.. Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către un ofiţer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar este numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca prim locotenent; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile şi a fost ales pentru a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei în Alexandria, unde îşi instalează tabăra armatei sale şi devine implicat în războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu şi sora, soţia şi regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianţa lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu la avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către şambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. În orice circumstanţe, Cezar înfrânge forţele lui Ptolemeu şi o instalează pe Cleopatra ca domnitor, alături de care îşi va creşte singurul său fiu biologic despre care se ştie, Ptolemeu al XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de "Caesarion". Cezar şi Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată. După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă şi completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici ("Am venit, am văzut, am cucerit"). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câştigat cu rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în faţa forţelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie) şi lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuşi, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius şi Sextus Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunţiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) şi al doilea în comandă în Războiul Galic, supravieţuiesc bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire şi a înfrânt ultimele rămăşiţe ale opozanţilor în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea şi al patrulea său mandat în poziţia de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) şi 45 î.Hr. (fără partener).

După război

42

Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Îşi completează testamentul printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse săi ofere onoruri chiar şi în absenţa sa. Deşi Cezar nu şi-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape pe fiecare dintre aceştia, părea a fi o rezistenţă deschisă extrem de redusă. Mari jocuri şi festivităţi s-au ţinut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare roşu închis (evocatoare a regilor Romei) şi coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moşie era construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul de imperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul vieţii sale. O statuie de fildeş asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase publice. O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripţia Zeului Invincibil. Cum Quirinus era asemănarea deificată a oraşului şi fondatorului acestuia şi prim rege, Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeaşi scară cu zeii, dar şi cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor şapte regi romani şi a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viaţă figura pe o monedă. Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese fără partener) şi i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus şi Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat Senatul pentru că Cezar nu a ţinut seama deloc de sistemul republican de alegere şi a acţionat astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătoreşte un al patrulea triumf, de data aceasta pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie construit în onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator. Este ales consul pe viaţă şi îi este permis să ocupe orice oficiu doreşte, inclusiv cele în general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat de a fi singurul roman care deţine imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală şi ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane. Alte onoruri au continuat, inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toţi magistraţii, poziţii care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistraţi pentru toate îndatoririle provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna naşterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa şi ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare naţională. Chiar şi un clan din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu şi clasa religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat şi dedicat în onoarea familiei sale. Cezar, însă, a avut şi o agendă reformatoare, privind totodată şi variate probleme pe teme sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetăţenilor romani cu vârste între 20 şi 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflaţi în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operaţii a fermelor locale şi afacerilor şi ar fi prevenit corupţia peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deşi considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate datoriile a uşurat foarte tare publicul şi a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în rândurile populaţiei de rând.

43

Cezar a regulat foarte strâns achiziţionarea grânelor subvenţionate de către stat, prostituatelor şi a interzis celor ce îşi permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi şi pentru aşezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după alegerea sa pe viaţă ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine. Adiţional, s-au desfăşurat mari lucrări publice. Roma era im oraş de mare întindere urbană şi arhitectură de cărămidă neimpresionantă şi avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de marmură, terenuri pentru cai şi noi pieţe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învăţat Varro era, de asemenea, sub construcţie. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Graniţa sacră -- Pomerium -- a oraşului a fost extinsă permiţând creşterea adiţională. Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual şi că onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar şi-a retras această poziţie pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae ("Părintele Patriei"). A fost numit dictator pentru a treia oară şi apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit şi autoritate cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum) timp de trei ani. La începutul anului 44 î.Hr., onorurile oferite lui Cezar au continuat şi riftul ulterior între el şi aristrocaţi s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viaţă. Acest titlu începuse să apară până şi pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalţi din Roma. Unii dintre populaţie au început chiar să facă referire la persoana sa ca "Rex" (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat acceptarea acestui titlu. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegaţie senatorială a mers să-l consulte, iar Cezar a refuzat să se oprească şi să-i onoreze la venirea lor. Deşi evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveştii, este evident faptul că senatorii prezenţi acolo s-au simţit adânc insultaţi. În încercarea de a rectifica situaţia, ceva mai târziu Cezar şi-a expus gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puţin situaţia, dar paguba fusese deja realizată. Seminţele conspiraţiei începuseră să crească.

Asasinatul

44

Moartea lui Cezar (Pictură istorică din secolul XIX) Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat cetăţeni care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câştig. Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând "Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine". Însă puţine au fost uralele publicului, şi Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat din nou, spunând: "Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor." Mulţimea a aprobat imediat acţiunile lui Cezar. În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta să pornească către Parthia. Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de 45

senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar. Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase majoritatea crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale şi mortale şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum: •

και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)

•

Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat grecesc din Suetonius)

•

Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

] Relatarea unui martor ocular Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas, la puţini ani după ce aceasta a avut loc. Planul „Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional acasă la fiecare dintre ei. Au fost multe discuţii şi propuneri, aşa cum era de aşteptat, în timp ce investigau cum şi unde să-şi execute planul. Unii au sugerat să încerce în timp ce acesta mergea pe Calea Sacră, care era una dintre plimbările sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri, în timp ce traversa un pod pentru a numi magistraţii din cadrul Campus Martius; urmau să vadă care este cel mai puţin norocos dintre ei, pentru ca acela să îl împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalţi să alerge şi să îl ucidă. Un al treilea plan era acela de a aştepta următorul spectacol cu gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nu s-ar fi născut nici o suspiciune dacă se zăreau armele ce urmau să fie pregătite pentru asasinat. Însă majoritatea a decis să fie omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoţit de nimeni, din moment ce non-senatorii nu erau admişi, şi unde cei mulţi conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan a fost câştigătorul zilei.“ Semne rele „Înainte de a intra în altar, preoţii au adus în faţă victimele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea să fie ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereuşit, preoţii au făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar putea apărea altceva, mai favorabil decât cele deja dezvăluite. În final, preoţii au concis că nu au putut vedea cu claritate intenţia divină, pentru că exista un spirit transparent şi malefic, ascuns printre victime. Cezar s-a simţit iritat şi a abandonat divinaţia până la lăsarea soarelui, deşi preoţii şi-au continuat tot mai mult eforturile. 46

Asasinii prezenţi atunci au fost încântaţi să vadă acestea, deşi prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze adunarea Senatului din acea zi, din pricina spuselor preoţilor. El a fost de acord, însă unii participanţi s-au ridicat, l-au strigat şi i-au spus că Senatul era deja plin. Şi-a privit amicii, dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i 'Vino, bunule domn, nu acorda atenţie palavrelor acestor oameni şi nu amâna ceea ce Cezar şi puterea sa grandioasă a găsit de cuviinţă să se organizeze. Fă-ţi singur curajul de bun augur.' Cu aceste cuvinte l-a convins pe Cezar; ţinându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat, care se afla chiar în apropiere. Cezar l-a urmat în tăcere.“ Atacul final „Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziţia sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă parte din complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanţe din partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de Cezar şi a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mişcare şi mai amplă cu mâinile sale asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice şi să-şi folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către Cimber, devenind astfel excesiv de iritat. Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acţioneze. Toţi şi-au scos în grabă pumnalele şi sau năpustit asupra sa. Întâi Servilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puţin deasupra osului gâtului. La acela ţintise, însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat pentru a se apăra şi, în acel vacarm, Casca a ţipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit şi a împins sabia în coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asupra feţei şi Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat şi a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit de asemenea pe Cezar şi Rubrius în coapsă. Era pur şi simplu o mulţime aflată în bătălie cu un singur oponent. Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor, nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de douăzeci şi trei de ori, şi-a dat ultima suflare.“ Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat şi însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au descoperit trupul. Soldaţii romani i-au înfăşurat trupul şi l-au ars pe altar (a fost incinerat, potrivit tradiţiei romane). Femeile au aruncat in flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii şi hainele copiilor lor. A fost o zi neagră pentru Roma; odată cu pierderea marelui părinte al patriei, începea o nouă epocă romană.

Urmările asasinării

Moartea lui Cezar 47

Moartea lui Cezar a marcat, de asemenea, în mod ironic şi sfârşitul Republicii Romane, republică pentru binele căruia fusese ucis. Clasa romană de mijloc şi cea inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocraţi le uciseseră campionul. Faimosa cuvântare a lui Antoniu din piesa shakesperiană, „Prieteni, Romani, Concetăţeni, acordaţi-mi atenţia voastră“ s-ar fi putut sau nu întâmpla în realitate, însă ea reprezintă un exemplu perfect al gândirii publice ce a urmat morţii lui Cezar. Antoniu, care în ultima vreme se îndepărtase de Cezar, a capitalizat supărarea mulţimii romane şi a ameninţat că-i va dezlănţui asupra Optimaţilor, poate în intenţia ca el să preia controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca unic moştenitor al vastei sale bogăţii, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de numele lui Cezar, cât şi control asupra uneia dintre cele mai mari averi din Republică. În plus, Gaius Octavius era de asemenea, pentru toate intenţiile şi scopurile, fiul marelui Cezar şi în mod consecvent loialitatea populaţiei romane a trecut de la mortul Cezar la Octavius aflat în viaţă. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi nemilos şi letal, şi în timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile, Octavius îşi consolida poziţia. Pentru a se putea lupta cu Brutus şi Cassius, care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui Cezar, cât şi de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acţiuni pe care acesta ar fi desfăşurat-o împotriva celor doi. Un nou Triumvirat s-a format - al doilea şi ultimul, cu Octavius, Antoniu, şi comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a deificat pe Cezar ca divus iulius şi – văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenţei sale - oroarea proscrierilor, abandonată din vremurile lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-şi însuşi încă şi mai multe fonduri pentru al doilea război civil, împotriva lui Brutus şi Cassius, pe care Antoniu şi Octavian i-au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanşat apoi între Octavian pe deoparte şi Antoniu şi Cleopatra pe cealaltă. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu şi a Cleopatrei la Actium, rezultând astfel ascensiunea lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, sub numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat formal ca Divinul Iulius (Divus Iulius), şi Cezar August a devenit astfel Divi filius (Fiul lui Dumnezeu).

Literatul Cezar Vezi Opera literară a lui Iulius Cezar. Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori şi prozatori din Roma vremurilor sale— chiar şi Cicero lăuda retorica şi stilul lui Cezar. Printre cele mai faimoase opere ale sale se numără discursul său funerar pentru mătuşa sa paternală Iulia (văduva lui Marius) şi Anticato, un document menit să distrugă reputaţia lui Cato din Utica şi să fie o replică la memorialul Cato al lui Cicero. Din păcate majoritatea operelor şi discursurilor sale s-au pierdut. Cele mai faimoase opere dintre cele care s-au păstrat sunt: • •

Commentarii de Bello Gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre campaniile din Galia şi Britania în timpul mandatului său de proconsul şi Commentarii de Bello Civile (Comentarii despre războiul civil) 2, evenimentele din timpul Războiului civil, până imediat după moartea lui Pompei.

Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt: •

De Bello Hispaniensis (Despre războiul hispanic) [1], campaniile din Spania modernă; 48

• •

De Bello Africo (Despre războiul african) [2], campaniile din Africa de Nord, şi De Bello Alexandrino (Despre războiul alexandrin) [3], campaniile din Alexandria.

Aceste naraţiuni, scrise aparent într-un stil direct şi simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de propagandă a agendei sale politice, destinate în special clasei de mijloc sau micii aristocraţii a Romei, Italiei şi provinciilor.

Militarul Cezar Vezi Cariera militară a lui Iulius Cezar.

] Numele lui Cezar Vezi Etimologia numelui lui Iulius Cezar.

Familia lui Cezar Soţii • • •

Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla A doua căsătorie cu Pompeia Sulla A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis

Copii • •

Iulia Cezaris, cu Cornelia Cinnilla Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean

Nepoţi •

un nepot de bunic din partea Iuliei Cezaris şi a lui Pompei, mort la câteva zile, nebotezat

Iubite • • •

Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului Legături cu prima soţie a lui Cato, cu primele două soţii ale lui Bibulus, cu soţiile multor senatori aflaţi în partide opozante Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus

Posibili iubiţi În Roma veche homosexualitatea masculină era comună şi larg-răspândită în societate, în special în clasele superioare. Însă societatea romană, cel puţin ostentativ, dezaproba homosexualitatea per total, egalizând-o cu neputinţa grecilor. Conform lui Cicero, Bibulus şi alţi inamici ai lui Cezar, el a avut o aventură cu Nicomedes al III-a al Bithyniei la începutul carierei sale. Adevărat sau nu, povestirile au fost relatate în maniera de a îl umili şi degrada, încercând să-l facă să pară nimic mai mult decât o prostituată de curte orientală, o poziţie

49

extrem de joasă în ochii romanilor. Nu există destule dovezi pentru a dovedi astfel sau contrariul, că Cezar ar fi avut o relaţie cu Nicomedes, şi virtual aceeaşi nesiguranţă există privind toate celelalte ocazii. Ce este sigur este că povestea lui Nicomedes a venit din pricina şederilor sale cu regele în timpul tinereţii lui, aderând ca o pată în restul carierei sale. Însuşi Cezar nu a încercat să se apere vreodată împotriva acestor acuzaţii, dar nici nepotul Augustus nu a încercat vreodată să sprijine povestea. 3 Marc Antoniu a acuzat că Gaius Julius Caesar Octavianus şi-a câştigat adopţia sa de către Cezar prin favoruri sexuale. Suetonius, deşi relatând că aventura dintre Cezar şi Nicomedes este adevărată a caracterizat acuzaţia lui Antoniu cum că Octavian ar fi avut o relaţie cu Cezar drept calomnie politică. Băiatul avea să devină primul împărat roman după moartea lui Cezar. 4

Cronologie • • • • • • • •

• •

• • • • • •

• •

•

13 iulie 100 î.Hr. – Naşterea la Roma. Alternativă: 12 iulie 102 î.Hr. 84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla 82 î.Hr. – Scapă de persecuţiile lui Sulla 81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia şi Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din Bithinia anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat 69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară 65 î.Hr. – Edil curule 63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla, o Decembrie, Divorţează de Pompeia o Este ales Pontifex Maximus şi praetor urbanus o Conspiraţia catiliniană 61 î.Hr. – Serveşte ca Propraetor Hispania Ulterior 59 î.Hr. – Primul consulat, alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primului Triumvirat o A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis 58 î.Hr./53 î.Hr. – Primul mandat ca Proconsul al Galiei 54 î.Hr. – Moartea Iuliei 53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat o 53 î.Hr./48 î.Hr. — Al doilea mandat ca Proconsul al Galiei 52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia 49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil 48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia la Bătălia de la Pharsalus; numit dictator (serveşte 11 zile) o Al doilea consulat, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus 47 î.Hr. – Campania în Egipt; o întâlneşte pe Cleopatra a VII-a 46 î.Hr. – Îi înfrânge pe Cato şi Metellus Scipio în nordul Africii; al treilea consulat, alături de Marcus Aemilius Lepidus o A doua dictatură o Este ales Pontifex Maximus pe viaţă (introduce Calendarul Iulian) şi îl adoptă pe Octavian ca moştenitor 45 î.Hr. – Înfrânge ultima opoziţie în Hispania o Se reîntoarce la Roma; al patrulea consulat (fără partener) o Numit Pater Patriae de către Senat şi al treilea mandat de dictator 50

•

•

44 î.Hr. – o Al cincilea consulat, alături de Marc Antoniu o Este numit dictator perpetuu o Februarie, Refuză diadema oferită de Antoniu o 15 martie, Asasinat 42 î.Hr. – Deificat formal ca Divinul Iulius (Divus Julius)

Onoruri Cezar a fost ales numărul 67 în lista celor mai influente figuri din istorie, scrisă de Michael H. Hart. A primit titlul Divus, sau zeu, după moartea sa. În timpul vieţii, a primit multe distincţii, inclusiv titluri precum Pater Patriae (Părintele Patriei), Pontifex Maximus (Cel mai Înalt Preot) şi Dictator. De fapt, multe dintre titlurile pentru care Senatul a votat sunt considerate o cauză a asasinării sale, din prisma faptului că părea nepotrivit pentru mulţi dintre contemporanii săi ca un muritor să primească atât de multe onoruri. Poate că cel mai semnificativ titlu pe care l-a purtat a fost numele pe care l-a primit la naştere: Cezar. Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman şi a devenit un semnal de mare putere şi autoritate departe de graniţele imperiului (precum germanul Kaiser şi rusul ţar).

Note 1

Numele oficial după 42 î.Hr., Imperator Gaius Iulius Caesar Divus (în română „Împăratul Gaius Iulius Cezar, zeificatul“). Născut Gaius Iulius Gaii Filius Gaii Nepos Caesar (în română „Gaius Iulius Cezar, fiu al lui Gaius, nepot al lui Gaius“). 2 Iulius Cezar: „DE BELLO CIVILI“ (în latină, engleză, italiană şi germană) 3 Suetonius 1.2, 49; 1:65-69 4 Suetonius 2.68, 71; 1:229, 233 Referinţe Războiul •

• •

galic, de Iulius Cezar;

Vita Caesaris („Viaţa lui Cezar“), opera lui Plutarch, capitolele 19–24, relatează asasinarea lui Cezar. Pentru opinia lui Nicolaus şi sursele sale vezi E.G. Sihler: Annals of Caesar: A Critical Biography with a Survey of the Sources („Analele lui Cezar: O biografie critică cu o trecere în revistă a surselor“, New York : G. E. Stechert, 1911), pag. 293–4; Cei doisprezece cezari – Iulius Cezar, de Suetonius. Vladimir Hanga, Caius Iulius Caesar, Editura Tineretului, Bucureşti 1967

51

Moartea lui Cezar

Moartea lui Cezar (Pictură istorică din secolul XIX)

52

Cezar şi Vercingetorix

Galia (în latină Gallia, şi în greacă Galatia) a fost regiunea Europei de Vest care include nordul Italiei moderne, Franţa, Belgia, Elveţia occidnetală şi părţi a Olandei şi a Germaniei pe partea vestică a râului Rin. În antichitate, galii, un popor celtic locuia pe acest teritoriu, precum şi în alte părţi a Europei, vorbind limba galică. În afară de galii, existau şi alte popoare pe teritoriul nordului Italiei moderne, ca lepontii care locuiau pe poalele sudice a Alpilor italieni, în Raetia.

Istorie

53

Moartea galului-statuie Stramosii francezilor au fost galii. Si ei se ocupau cu agricultura si cresterea animalelor. Erau vestiti pentru armele, uneltele si podoabele facute de ei. Le placea curatenia (ei au inventat sapunul). Locuintele lor erau mai ales de forma rotunda, construite din lemn si acoperite cu stuf. Galii purtau pantaloni facuti din diverse materiale. Obisnuiau sa se impodobeasca cu bratari si fibule. Realizau lucrari artistice, cum ar fi mununatele bijuterii,scupturi etc). Erau razboinici faimosi; in anii 400 i.Hr., cucerisera Roma. Galia (în latină Gallia, şi în greacă Galatia) a fost regiunea Europei de Vest care include nordul Italiei moderne, Franţa, Belgia, Elveţia occidentală şi părţi ale Olandei şi ale Germaniei pe partea vestică a râului Rin. În Antichitate, galii, un popor Celtic locuiau pe acest teritoriu, precum şi în alte părţi ale Europei, vorbind limba galică. În afară de gali, existau şi alte popoare pe teritoriul nordului Italiei moderne, ca Lepontii care locuiau pe poalele sudice a Alpilor italieni, în Raetia. Galii sub comanda lui Brennus au ocupat Roma ca. 390 î.Hr. În lumea egee, o migraţiune a galilor răsăriteni a apărut în Tracia, la nordul Greciei, în 281 î.Hr. Un alt căpitan numit Brennus, in fruntea unei armate largi, a renunţat să distrugă Templul lui Apollo în Delfi doar în ultimul minut, văzând după legendă o ameninţare în formă de fulger. În acelaşi timp o bandă migratorie de celţi, ca. 10.000 de luptători, împreună cu femeile, copiii, şi sclavii lor treceau prin Tracia. Trei triburi galice au trecut dinTracia în Anatolia la invitaţia domnitorului bitinian Nicomedes I, care a cerut ajutor pentru lupta sa contra fratelui său. Ulterior ei s-au stabilit în Frigia şi Cappadocia în Anatolia centrală, o regiune care de atunci înainte s-a numit Galatia. Vercingetorix (72-46 î.Hr.) a rezistat cu eroism in fata romanilor. Romanii insa fiind foarte puternici, iar conducatorul lor Cezar, s-a dovedit un mare comandant de oaste, Vercingetorix s-a predat si a fost omorat in inchisoare, prin sufocare. Galia a fost transformata in provincie romana, devenind una dintre cele mai infloritoare.

Imperiul Part (238 Î.Hr. – 226) Imperiul Part (238 Î.Hr. – 226) a fost al treilea Imperiu Persan ce a dominat teritoriul platoului Iranian. Parţia este şi o regiune situată în sud-estul Mării Caspice, regiune ce a reprezentat centrul Imperiului. Imperiul a fost condus de dinastia arsacidă, iar la apogeul existenţei controla teritoriile actuale din Armenia, Mesopotamia, Iran, şi Afganistan. Fondarea imperiului a avut loc odată cu prăbuşirea Imperiului Seleucid, iar Imperiul Part a fost un rival important al Imperiului Roman.

Istoric Între anii 334 î.Hr.-327 î.Hr, regele macedonean Alexandru cel Mare cucereşte Imperiul Persan. La moartea sa din anul 323 î.Hr, generalii săi, numiţi diadohi, împart imensul imperiu

54

ce se întindea din Macedonia până în India. Unul din aceşti generali, numit Seleucos, primeşte Imperiul Persan şi întemeiază dinastia seleucidă. În jurul anului 250 î.Hr. apare din Asia Centrală un conducător dur numit Arsace, ce întemeiază Imperiul part, în estul Persiei şi dinastia arsacidă. Un urmaş al acestuia, Mitriade, devine rege în 171 î.Hr. şi cucereşte între anii 160 î.Hr.-140 î.Hr. teritoriile cuprinse între Marea Caspică şi Golful Persic şi înfiinţează o nouă capitală la Ctesifon, iar Imperiul Seleucid cuprindea acum doar Siria. Mitriade moare în 138 î.Hr, iar Imperiul part este la maxima sa expansiune teritorială de la Eufrat la Ind. Primele ciocniri cu romanii sunt în anul 53 î.Hr, când generalul roman Crassus, care visa cucerirea Parţiei, este învins în bătălia de le Carrhae de către generalul part Surena şi ucis. Este o înfrângere zdrobitoare: din cei 42.000 de soldaţi romani (7 legiuni) 20.000 mor în luptă, 10.000 sunt luaţi prizonieri şi doar 12.000 scapă. Parţii aveau o armată de doar 11.000 de oameni. Cezar se pregătea de o campanie împotriva parţilor, dar este asasinat în anul 44 î.Hr. Prietenul acestuia, Marcus Antonius, duce 2 campanii împotriva parţilor în 36 î.Hr. şi 34 î.Hr., dar nu reuşeşte să cucerească Parţia. Primul împărat roman, Augustus (27 î.Hr.-14) promovează o politică de pace cu parţii şi recuperează în 20 î.Hr. prizonierii şi stindardele pierdute de Crassus la Carrhae şi fixează Eufrat-ul ca ganiţă între cele 2 imperii. Între anii 114-117, împăratul roman Traian cucereşte Armenia, Asiria şi Mesopotamia, Imperiul Roman atingând maxima sa expansiune teritorială. Traian moare la întoarcerea la Roma, iar succesorul său, Hadrian, restituie Asiria şi Mesopotamia parţilor. În 163 parţii atacă Siria, dar romanii îi resping, trec Eufratul şi jefuiesc Ctesifonul în 166. Împăratul roman Septimius Severus cucereşte Mesopotamia în 198 şi jefuieşte iar Ctesifonul în 212. În anul 224 nobilii din familia sasanidă preiau puterea în Parţia şi reînfiinţează Imperiul Sasanid şi dinastia sasanidă.

Imperiul Seleucid a fost unul din statele elenistice succesoare al imperiului creat de Alexandru cel Mare. În perioada de maximă întindere teritorială, imperiul cuprindea Anatolia centrală, Levantul, Mesopotamia, Persia, Turkmenistan, Pamir şi Valea Indusului (Pakistan).

Fondarea Regatului Seleucid

55

Imperiul Seleucid la 301 î.Hr. În 323 î.Hr., la moartea lui Alexandru cel Mare, Perdiccas este proclamat regent al imperiului creat de macedoneni, iar Seleucos (născut în 358 î.Hr, fiul nobilului Antiochos, devine hillarh al lui Perdiccas. În 321 î.Hr., Seleucos I Nicator, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, devine satrap al Babiloniei, in urma rascoalei diadohilor, împotriva regenţei lui Perdiccas. Seleucos fusese unul din generalii lui Alexandru, care se afirmase mai ales în expediţia din India (326 î.Hr.) şi la instigarea acestuia, Perdiccas este ucis de proprii soldaţi, în timpul expediţiei împotriva Egiptului, la Pelusa, pe malul Nilului. În timpul celui de-al doilea război al diadohilor (319 î.Hr. - 316 î.Hr), Seleucos va fi izgonit din Babilon, iar Antigonos Monophtalmos, satrapul Pamfiliei şi Liciei, va deveni stăpân al Asiei. Încercarea acestuia de a păstra unitatea cuceririlor lui Alexandru, sub autoritatea sa, proclamându-se regent, va declanşa al treilea război (315 î.Hr. - 311 î.Hr), în cadrul căruia, Demetrios, fiul lui Antigonos, va pierde bătălia de la Gaza (312 î.Hr.). În urma păcii din (311 î.Hr), imperiul este împărţit între Antigonos (Asia), Ptolemeu (Egipt), Lysimach (Tracia), Kassandros (Grecia şi Macedonia). Lăsat pe dinafară, Seleucos reuşeşte totuşi să se impună în Babilon, cu sprijinul lui Ptolemeu I Soter, stăpânul Egiptului. Data de 1 octombrie 312 î.Hr este considerată data fondării erei seleucide.

Epoca lui Seleucos I Nicator

Seleucos I Nicator (Copie romană după una greacă, originală, găsită în Herculaneum). Una din primele acţiuni ale lui Seleucos, a fost întemeierea unui mare oraş, Seleucia pe Tigru (Tel Umar de astăzi, din Irak), care va deveni, pentru un deceniu, capitala statului Seleucid. După asasinarea în 310 î.Hr a Roxanei şi al lui Alexandru IV (soţia şi fiul lui Alexandru cel Mare), din ordinul lui Kassandros, reizbucnesc luptele dintre diadohi. Ultimele idei de menţinere a imperiului unitar sunt pierdute când Antigonos şi Ptolemeu I Soter se proclamă regi în Grecia şi respectiv Egipt (306 î.Hr.). La rândul său, Seleucos I se proclamă rege al Babiloniei, fondând statul Seleucid.

56

Încă dinainte de adoptarea oficială a regatului, Seleucos începuse o campanie militară de proporţii, în Asia Centrală (311-304 îHr.), împingând graniţele regatului său, până la Indus, şi intrând în conflict cu Chandragupta, regele Indiei Maurya. Campania îi aduce titlul de "Nicator" (Învingătorul). Seleucos recuperase teritoriile indiene, pierdute după moartea lui Alexandru Macedon, dar conştient de puterea militară tot mai crescută a indienilor lui Chandragupta (care tocmai fondase cel mai mare imperiu indian al epocii), va încheia cu acesta o pace de compromis. Nu se cunosc evenimentele din timpul luptelor dintre greci şi indieni dar se cunosc detaliile păcii prin care renunţă la satrapiile indiene (Gandhara, Gedrosia şi Arachosia) în schimbul a 500 elefanţi de război şi promsiunea de căsătorie dintre Seleucos şi fiica suveranului indian. În anul 301 î.Hr are loc deznodământul luptelor dintre diadohi. La Issos, unde Alexandru învinsese pe perşi, are loc ultima bătălie dintre diadohi, în timpul căreia moare Antigonos şi cu el ultima speranţă de a menţine lumea elenistică unită. Îm urma împărţirii imperiului între diadohi, Seleucos ocupă Siria (fără partea ei meridională, Coilesyria), ceea ce va genera un conflict de secole cu Egiptul Ptolemeilor şi o serie de şase războaie sângeroase. În anul 300 î.Hr, Seleucos mută capitala într-un oraş nou înfiinţat, Antiohia. Centrul de greutate al politicii seleucide se va muta, astfel, înspre apus, în detrimentul provinciilor asiatice. Moartea lui Seleucos, va surveni în anul 281 î.Hr, în urma bătăliei de la Kurupedion (Corupedium), în care îl învinsese pe Lysimach. La moartea sa, Imperiul Seleucid, era cel mai mare stat elenistic, cu o suprafaţă de 3,4 milioane de kmp Ashkâniân (‫)اشکانیان‬ Imperiul Part ←

238 î.Hr. – 226

→

Capitală Hecatompylos 238 î.Hr. to Ecbatana 139 î.Hr. to Ctesiphon c. 129 î.Hr. Limbă/limbi partă Religie Zoroastrism Creştinism Iudaism Formă de guvernare Monarhie Epoca istorică Antichitatea clasică - Fondare 238 î.Hr. - Dezmembrare 226 Imperiul Part la apogeu

57

Spartacus

Colosseum Colosseumul este un monument turistic din Roma vizitat de foarte mulţi turişti din toată lumea. El este probabil cea mai impresionantă clădire a Imperiului Roman. Cunoscut iniţial sub numele de Amfiteatrul Flavian, Colosseumul era cea mai mare construcţie a vremurilor sale şi astăzi este cel mai mare amfiteatru antic care poate fi vizitat.

58

Destinaţia Prizonierii din războaie erau puşi să lupte între ei sau cu animale sălbatice.Oamenii aceştia se numeau gladiatori .Oameni veneau si priveau luptele dintre gladiatori.

Amfiteatrul Flavian Împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane , a inceput construcţia Colosseumului în anul 72 e.n. Aceasta a fost încheiată în anul 80 e.n., la un an după moartea lui Vespasian. Uriaşul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc construit de Nero în centrul Romei, care includea de asemenea şi Domus Aurea, cât şi statuia Colossus. Această gigantică statuie a lui Nero, de 36 de metri înălţime, care îl prezenta pe împărat în chip de zeu al soarelui a dat numele actual al construcţiei - Colosseum. Statuia, amplasată lângă amfiteatru, fost demolată ulterior. Nu numai statuia, dar şi amfiteatrul ofereau o privelişte grandioasă. În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m, axa mică de 150m, avea un perimetru de 520 m si o înălţime de 55m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundaţia pe care a fost construit avea 12 metri grosime.

Amfiteatru

Colosseumul roman

Teatrul antic grec din Dodona

59

Amfiteatrul (grec. amphi = ambii, dublu) este un teatru de formă circulară lipsit de acoperiş. Noţiunea de "dublu" se referă la forma teatrului antic grec, care avea o formă semicirculară. Amfiteatrul este un teatru dublu, deci două teatre semicirculare faţă în faţă. Un exemplu celebru de amfiteatru este Amfiteatrul Flavian, din Roma, mai bine cunoscut sub denumirea de Colosseum Clădirea amfiteatrului este amplasată în jurul unei arene circulare sau ovale şi este prevăzută cu locuri pentru şezut, aşezate circular şi pe nivele diferite (trepte). Azi după noile ceercetări s-a ajuns la concluzia că amfiteatrele au fost clădite pentru ca publicul să urmărească mai bine luptele de gladiatori, o astfel de clădire având o capacitate de până la 70 000 de spectatori

Forurile Imperiale Forumurile Imperiale sunt o serie de pieţe monumentale construite în decursul unui secol şi jumătate (între anii 46 î.Hr. şi 113 în centrul Romei de către Împăraţii romani. Dintre acestea însă nu face parte Forumul Roman, vechea piaţă republicană, care a fost construit în Secolul al VI-lea.î.Hr. şi care a fost timp de secole centrul politic, religios şi economic al oraşului. În ciuda existenţei a încă multor clădiri şi a reconstrucţiei celor mai vechi şi în ciuda multor monumente care îl înfrumuseţau, Forumul Roman nu şi-a mai păstrat caracterul unitar. Sub Iulius Caesar şi Augustus au avut loc construcţia Basilicii Iulia şi refacerea Basilicii Aemilia, care delimitau laturile lungi ale pieţei şi îi dădeau o anume regularitate.

Harta forurilor

Forumul lui Caesar cu templul lui Venus

60

Forumul lui Caesar Gaius Iulius Caesar a decis să costruiască o piaţă impunătoare care să poarte numele său, Forumul lui Caesar, inaugurată în 46 î.Hr. (probabil încă incompletă şi terminată ulterior de August). Spre deosebire de Forumul Roman era vorba de un proiect unitar: o piaţă cu portici laterali lungi şi în centru cu un templu dedicat Venerei Genetrix, din care Iulius Caesar considera că descinde prin Iulus, fiul lui Eneas,stramosul gintei Iulia. Caesar a plătit din proprii bani terenurile pe care trebuia înălţat noul monument. În plus a dispus modificarea orientării tradiţionale şi seculare a Curiei, sediul Senatului, care primise sarcina de a îl reconstrui după distrugerea sa într-un incendiu, astfel incât să se adapteze la aceea a noului Forum care îi purta numele. Noua piaţă relua modelul porticilor costruite în interiorul templelor pe care cei mai importanţi şi influenţi oameni politici din ultimul secol al Republicii le-au ridicat în zonă şi avea scopul pur de propagandă personală şi de obţinere a consensului. Dar evident că vecinătatea vechiului centru politic sporea mult efectul.

Forumul lui Augustus

Forumul lui Augustus cu templul lui Marte Augustus promisese un templu dedicat lui Marte cu ocazia bătăliei de la Filippi din 42 î.Hr., în care împreună cu Marcus Antonius îi învinsese pe ucigaşii lui Caesar şi, în felul acesta, îi răzbunase moartea. Templul este inaugurat doar după 40 de ani, în anul 2 î.Hr., fiind ridicat într-o altă piaţă monumentală, Forumul lui Augustus. Faţă de Forumul lui Caesar, noul complex era dispus ortogonal, iar templul se sprijinea de un zid foarte vechi, conservat încă, care despărţea monumentul de cartierul Suburra. În afară de aceasta porticile aflate pe laturile lungi se deschideau în spaţii ample semicirculare acoperite, destinate adăpostirii activităţii tribunalelor. Şi în acest caz costrucţia complexului a fost gândită cu scop de propagandă şi toată decorarea sa celebra noua eră a aurului care se inaugura cu principatul lui Augustus.

Forumul Pacii Sub împăratul Vespasian a fost costruită în anul 75 o altă piaţă mare, separată de Forul lui August şi cel al lui Cezar de către strada Argileto, care punea în legătură Forul Roman cu Suburra, şi aflată înspre Velia (în direcţia Coloseumului). Acest complex nu era considerat la 61

început drept un Forum Imperial, ci doar mult mai târziu şi este cunoscut, de asemenea, drept Templum Pacis sau Forumul lui Vespasianus. Chiar şi forma sa era diferită: era creată ca şi un patrulater vast încercuit de porticuri, cu timpul fiind inserat în porticul laturii din spate. Zona centrală nu era de fapt pavată ca şi o piaţă, ci era sistematizată ca o grădină, cu vase de apă şi piedestaluri pentru statui, care o făceau un adevărat muzeu în aer liber. Monumentul era ridicat ca şi o sărbătorire a cuceririi Ierusalimului. Într-una dintre aule aflate în spatele porticilor a fost afişată Forma Urbis Severiana, harta din marmoră a Romei antice, creată în epoca severiana (începutul Secolului III) pe marmora care acoperea peretele, rămasă parţial până acum.

Forumul lui Nerva sau Forum Transitorium

Partea rămasă din Forumul lui Nerva Domiţian a decis să unească complexele precedente şi în zona neregulată rămasă liberă între Templul Păcii, Forumul lui Caesar şi al lui Augustus în anul 98 a ridicat o altă piaţă monumentală care le lega pe toate între ele. Spaţiul limitat, ocupat în parte de către Forumul lui Augustus şi de strada Argiletum, l-a costrâns să construiască portice laterale ca şi simple decoraţiuni ale zidurilor înconjurătoare. Templul, dedicat zeiţei Minerva (protectoarea sa) a fost ridicat în exteriorul esedrei Forumului lui Augustus, iar spaţiul rămas a fost folosit pentru o intrare monumentală (Porticus Absidata) pentru toate forumurile. Moartea lui Domiţian datorită unei conspiraţii a făcut ca complexul, acum aproape terminat, să fie inaugurat de succesorul său Nerva de la care a luat numele de Forumul lui Nerva. Mai este cunoscut şi ca Forum Transitorium, din cauza funcţiei de pasaj de trecere pe care o avea.

Forumul lui Traian

62

Forumul lui Traian din Biserica Ulpia (dinspre nord) Probabil că proiectele lui Domiţian erau mai ambiţioase şi poate că sub conducerea sa au început deja lucrările de îndepărtare a înălţăturii care lega Colina Capitoliului de Colina Quirinal şi închidea valea Forumurilor în partea dinspre Câmpul lui Marte, în direcţia actualei Pieţe Veneţiene. Proiectul a fost reluat şi terminat în anii 112-113 de Traian prin costruirea Forului lui Traian, cu ocazia cuceririi Daciei şi ale cărui decoraţiuni celebrau victoriile sale militare. Lucrările de pregătire au fost foarte complicate: a fost îndepărtată şaua muntuoasă, pentru a avea spaţiul necesar noului complex, s-a recostruit templul lui Venus în Forul lui Cezar şi s-a costruit Piaţa lui Traian. Piaţa forumului era închisă în spate de Basilica Ulpia, cu Columna lui Traian în spate. În faţa bazilicii a fost ridicată a statuie ecvestră colosală a împăratului. Ultimul dintre Foruri era totodată cel mai mare şi majestuos.

Panteonul din Roma

Panteonul din Roma Panteonul (în latină si greacă- Pantheon, înseamnă "Templul dedicat tuturor Zeilor") este o clădire situată în Roma care a fost construită iniţial ca templu pentru cele şapte zeităţi guvernatoare ale celor şapte planete în statul religios al Romei Antice, din secolul VII fiind transformată într-o biserică creştină. Este cea mai bine conservată dintre clădirile romane şi cea mai importantă clădire veche din lume cu acoperişul original intact. Deşi identitatea arhitectului rămâne incertă, mulţi o atribuie lui Apolodor din Damasc.

Columna lui Traian este un monument din Roma construit din ordinul împăratului Traian. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminat în 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei. 63

Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone. Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însă ea a fost înlocuită în secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru.

Basorelief Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos). Soldaţii romani şi daci sunt prezentaţi în timpul bătăliei. Atingând apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei şi care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice (De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat "act de naştere" al poporului român.

Columna lui Traian

Columna lui Traian (detaliu basorelief)

Ara Pacis Ara Pacis Augustae (latină : Altarul Păcii Maiestoase; prescurtarea comună este Ara Pacis) este un altar dedicat păcii, văzută ca o zeiţă romană. A fost comandat de Senatul Roman pe 4 iulie, în anul 13 î.Hr., pentru a onora întoarcerea triumfală din Hispania şi Galia a împăratului roman Augustus,[1], şi a fost consacrat pe 30 ianuarie, în anul 9 î.Hr., de către Senatul Roman, pentru a celebra pacea stabilită în imperiu după victoriile lui Augustus.[2] Altarul trebuia să fie o viziune a religiei civile romane. Căuta să înfăţişeze pacea şi prosperitatea fertilă care au rezultat din Pax Augusta („Pacea augustină”), cauzată de supremaţia militară a Imperiului Roman.

Note 64

1. ^ "La întoarcerea mea din Spania şi Galia, în timpul consulatelor lui Tiberius Nero şi Publius Quintilius, după ce am reuşit să rezolv problemele din acele provincii, senatul a hotărât ca un altar al Păcii Augustine să fie consacrat în apropiere de Campus Martius, în onoarea reîntoarcerii mele, şi a ordonat ca magistraţii, preoţii şi Virginele Vestale să îndeplinească acolo un sacrificiu anual... Prin legi noi aprobate la propunerea mea, am adus înapoi mai multe practici ale strămoşilor noştri, care erau pe cale să dispară în timpurile noastre, şi în mare parte am transmis eu însumi practici exemplare pentru ca posteritatea să le imită (Faptele Divinului Augustus 2.2; 8.5.) 2. ^ Crow, Charlotte (Jun 2006). "The Ara Pacis". History Today 56 (6): 5. Retrieved on 2007-02-28.; Samuel Ball Platner.

Bocca della Verità

"Gura Adevărului". "La Bocca della Verità" (în română Gura Adevărului) este un monument care înfăţişează faţa unui om, monument plasat lângă Biserica Sfintei Maria din Roma. A apărut în filmul Roman Holiday din 1953, cu Audrey Hepburn. În secolul al XVII-lea "Gura Adevărului" avea rol de "detector de minciuni". Astfel, se spunea că celor care băgau mâna şi spuneau o minciună li se tăia membrul.

65

Marc Antoniu Marcus Antonius (în latină: "M·ANTONIVS·M·F·M·N", română: "Marc Antoniu") (n. 82 î.Hr.-d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general şi politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian şi Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.). Victorios la Philippi (42 î.Hr.) asupra lui forţelor lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar, devine figura dominantă a triumviratului. Primeşte guvernarea provinciilor din Orient, pleacă spre Asia şi are o întrevedere cu Cleopatra, regina Egiptului, cu care s-a căsătorit. Comportamentul lui moral şi politic duce la ascuţirea conflictului cu Octavian, al cărui rezultat a fost bătălia de la Actium (31 î.Hr.) în care Antonius a fost înfrânt. Aflând de sinuciderea Cleopatrei care, aşa cum spune legenda, se lăsase muşcată de vipere, Antonius se sinucide.

Lista împăraţilor romani Aceasta este o listă a împăraţilor romani, cu datele când au domnit în Imperiul Roman. În lista care urmează, Iulius Cezar nu este menţionat ca împărat, ca o convenţie a faptului că el n-a fost considerat aşa

Principate Dinastia Iulio-Claudiană Domnie

Cunoscut sub numele

Nume şi titlu la naştere

Nume imperial

16 ianuarie 27 î.Hr. Augustus – 19 august 14 d.Hr.

GAIVS OCTAVIVS GAIVS IVLIVS CAESAR OCTAVIANVS IMPERATOR CAESAR DIVI FILIVS

19 august 14–16 martie 37

Tiberius

TIBERIVS TIBERIVS CLAVDIVS CAESAR NERO AVGVSTVS TIBERIVS IVLIVS CAESAR

18 martie 37 – 24 ianuarie 41

Caligula

GAIVS IVLIVS CAESAR GERMANICVS GAIVS CAESAR

Genealogie

Note

IMPERATOR fiul lui Gaius 12 î.Hr.: Pontifex CAESAR DIVI Octavius Maximus FILIVS AVGVSTVS

adoptat de Augustus

15: Pontifex Maximus

GAIVS fiul Poreclă Caligula, CAESAR generalului (Cizmuliţe); 37: AVGVSTVS Germanicus Pontifex Maximus, GERMANICVS Pater Patriae;

66

AVGVSTVS GERMANICVS CALIGVLA

24 ianuarie 41 – 13 Claudius octombrie 54

octombrie 54 – 11 iunie 68

Nero

TIBERIVS CLAVDIVS DRVSVS TIBERIVS CLAVDIVS DRVSVS NERO GERMANICVS

Asasinat

TIBERIVS CLAVDIVS CAESAR AVGVSTVS GERMANICVS

fiul generalului Drusus

42: Pater Patriae;

adoptat de Claudius

55: Pontifex Maximus; mai târziu Pater Patriae;

Otrăvit

PONTIFEX MAXIMVS

LVCIVS NERO DOMITIVS CLAVDIVS AHENOBARBVS CAESAR DRVSVS GERMANICVS NERO CLAVDIVS CAESAR AVGVSTVS GERMANICVS

Suicid

Anul celor patru împăraţi

Domnie

Cunoscut sub numele

Nume & titlu la naştere

Nume imperial

Genealogie

Note

8 iunie 68– 15 ianuarie 69

Galba

SERVIVS SVLPICIVS GALBA

SERVIVS GALBA IMPERATOR CAESAR AVGVSTVS

Ucis de Otho; vezi: Anul celor patru împăraţi

15 ianuarie 69 –16 aprilie 69

Otho

MARCVS SALVIVS OTHO

IMPERATOR MARCVS OTHO CAESAR AVGVSTVS

Suicid; vezi: Anul celor patru împăraţi

67

2 ianuarie 69 – 20 decembrie 69

Vitellius

AVLVS VITELLIVS

AVLVS VITELLIVS GERMANICVS IMPERATOR AVGVSTVS

fiul lui Lucius Vitellius

Co-împărat; ucis în Forum; vezi: Anul celor patru împăraţi

Dinastia Flavilor Domnie

Cunoscut Nume & titlu sub numele la naştere

Nume imperial

Genealogie

Note

1 iulie 69 – 24 iunie 79

Vespasian

TITVS IMPERATOR FLAVIVS VESPASIANVS VESPASIANVS CAESAR AVGVSTVS

24 iunie 79 – 13 septembrie 81

Titus

TITVS Titus Flavius| FLAVIVS IMPERATOR TITVS VESPASIANVS CAESAR Titus Flavius| VESPASIANVS TITVS AVGVSTVS CAESAR VESPASIANVS

70: Pontifex fiul lui Vespasian Maximus Pater

TITVS FLAVIVS DOMITIANVS CAESAR DOMITIANVS

fiul lui 83: Vespasian Germanicus; asasinat

14 septembrie 81 – 18 septembrie 96

Domiţian

IMPERATOR CAESAR DOMITIANVS AVGVSTVS,

70: Pontifex Maximus Pater Patriae co-împărat; vezi: Anul celor patru împăraţi

Patriae

PONTIFEX MAXIMVS PATER PATRIAE

Dinastia Antoninilor Domnie

18 septembrie 96 – 27 ianuarie 98

Cunoscut sub Nume & titlu numele la naştere

Nerva

MARCVS COCCEIVS NERVA

Nume imperial

Genealogie

Note

IMPERATOR NERVA CAESAR AVGVSTVS, PATER PATRIAE

68

28 ianuarie 98 – 7 august 117

Traian

MARCVS VLPIVS NERVA TRAIANVS MARCVS VLPIVS NERVA TRAIANVS GERMANICVS

IMPERATOR CAESAR DIVI NERVAE FILIVS NERVA TRAIANVS GERMANICVS AVGVSTVS

fiul senatorului M. Ulpius Traianus

11 august 117 – 10 iulie 138

Hadrian

PVBLIVS AELIVS HADRIANVS PVBLIVS AELIVS TRAIANVS HADRIANVS

IMPERATOR CAESAR TRAIANVS HADRIANVS AVGVSTVS

adoptat de Traian

TITVS AVRELIVS FVLVVS BOIONIVS ARRIVS ANTONINVS IMPERATOR TITVS AELIVS CAESAR ANTONINVS

IMPERATOR CAESAR TITVS AELIVS HADRIANVS ANTONINVS AVGVSTVS

MARCVS ANNIVS VERVS AVRELIVS CAESAR AVGVSTI PII FILIVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS ANTONINVS AVGVSTVS

LVCIVS CEIONIVS COMMODVS LVCIVS AELIVS AVRELIVS COMMODVS

IMPERATOR CAESAR LVCIVS AVRELIVS VERVS AVGVSTVS

10 iulie 138 – 7 martie 161

7 martie 161 – 17 martie 180

7 martie 161 – martie 169

175

Antoninus Pius

Marcus Aurelius

Lucius Verus

Avidius Cassius

GAIVS AVIDIVS

98: Pater Patriae; 102: Dacicus; 114: Parthicus; Aug/Sep 114: Optimus

PONTIFEX MAXIMVS

adoptat de Hadrian

7 martie 161: Pius; 139: Pater Patriae

adoptat de Antoninus Pius

co-împărat cu Lucius Verus până în martie 169; 164:

PONTIFEX MAXIMVS

Armeniacus Medicus Parthicus Maximus; 166: Pater Patriae; 172: Germanicus; 175: Sarmaticus

PONTIFEX MAXIMVS

fiul lui Lucius Aelius

Co-împărat cu Marcus Aurelius164: Armeniacus; 165: Parthicus Maximus; 166: Medicus, Pater Patriae

Uzurpator; a domnit în Egipt şi

69

CASSIVS

177 – 31 decembrie 192

Commodus

LVCIVS AVRELIVS COMMODVS ANTONINVS LVCIVS AVRELIVS COMMODVS CAESAR ANTONINVS

Siria; ucis de un centurion

IMPERATOR CAESAR LVCIVS AVRELIVS COMMODVS AVGVSTVS

fiul lui Marcus Aurelius

Co-împărat cu Marcus Aurelius până la 17 martie 180; Ucis

PATER PATRIAE

Dinastia Severilor Domnie

Cunoscut sub numele

Nume & titlu la naştere

Nume imperial

Genealogie

Note

fiul lui Helvius Successus

recunoscut ca împărat de Septimius Severus; ucis de soldaţi

1 ianuarie 193 – 28 martie 193

Pertinax

PVBLIVS HELVIVS IMPERATOR PERTINAX CAESAR PVBLIVS HELVIVS PERTINAX AVGVSTVS

28 martie 193 – 1 iunie 193

Didius Iulianus

MARCVS DIDIVS SEVERVS IVLIANVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS DIDIVS SEVERVS IVLIANVS AVGVSTVS

Condamnat la moarte de Senat; ucis

9 aprilie 193 – 4 februarie 211

Septimius Severus

LVCIVS SEPTIMVS SEVERVS

IMPERATOR CAESAR LVCIVS SEPTIMVS SEVERVS PERTINAX AVGVSTVS

9 iunie 193: Pontifex Maximus; 193: Pater Patriae; 195: Divi Marci Pii filius Divi Commodi Frater; Pius; Arabicus, Adiabenicus; 198: Parthicus Maximus; 209/210: Britannicus Maximus

PROCONSVL

70

193 – 194/195

Pescennius Niger

GAIVS PESCENNIVS NIGER

împărat în Siria

193/195 – 197

Clodius Albinus

DECIMVS CLODIVS SEPTIMIVS ALBINVS

împărat în Britannia

198 – 217

Caracalla

LVCIVS SEPTIMIVS BASSIANVS CARACALLA

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS SEVERVS ANTONINVS PIVS AVGVSTVSPATER PATRIAE BRITANNICVS MAXIMVS PROCONSVL

fiul lui Septimius Severus

fiul lui Septimius Severus

209 – decembrie Geta 211

PVBLIVS SEPTIMVS GETA

IMPERATOR CAESAR PVBLIVS SEPTIMIVS GETA AVGVSTVS

11 aprilie 217 – iunie 218

MARCVS OPELLIVS MACRINVS

IMPERATOR MARCVS OPELLIVS SEVERVS MACRINVS AVGVSTVS PIVS

Macrinus

199: Pater Patriae; 200: Pius Felix; 209/210: Britannicus Maximus213: Germanicus Maximus;

Ucis de Macrinus

Ucis de Caracalla

?iunie 217: Pater Patriae; Pontifex Maximus;

Executat

FELIX PROCONSVL

mai 217 – iunie 218

Diadumenian MARCVS

IMPERATOR OPELLIVS MARCVS DIADVMENIANVS OPELLIVS ANTONINVS DIADVMENIANVS CAESAR SEVERVS

fiul lui Macrinus

Executat

iunie 218 – 222

Elagabalus

VARIVS AVITVS BASSIANVS MARCVS AVRELIVS ANTONINVS ELAGABALVS

nepotul lui Caracalla

iulie 218: Pater Patriae, Pontifex Maximus; 220: Sacerdos Amplissimus Dei Invicti

IMPERATOR MARCVS AVRELIVS ANTONINVS PIVS FELIX AVGVSTVS PROCONSVL

71

Solis Elagabali

Asasinat

13 martie 222 – ?martie 235

Alexandru Sever

BASSIANVS ALEXIANVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS SEVERVS ALEXANDER PIVS FELIX AVGVSTVS

Pontifex Maximus

Asasinat

Criza secolului III Împăraţi din timpul apogeului crizei Domnie

20 martie 235 – aprilie 238

Cunoscut sub numele

Maximin Tracul

Nume & titlu la naştere

GAIVS IVLIVS VERVS MAXIMINVS THRAX

Nume imperial Genealogie

IMPERATOR CAESAR GAIVS JVLIVS VERVS MAXIMINVS PIVS

Note

În competiţie cu Senatul; ucis de trupe la Aquileia

FELIX INVICTVS

AVGVSTVS

235

Magnus

S-a proclamat singur împărat la Roma; executat

235

Quartinus

Uzurpator în Mesopotamia; asasinat

236 – aprilie 238

Maximus

22 martie 238 – 12 Gordian I aprilie 238

GAIVS IVLIVS VERVS MAXIMVS

MARCVS ANTONIVS GORDIANVS

Co-împărat; ucis de armată

IMPERATOR CAESAR MARCVS ANTONIVS GORDIANVS SEMPRONIANVS

Declarat împărat la Cartagina; suicid prin spânzurare

72

AFRICANVS

22 martie 238 – 12 Gordian al aprilie 238 II-lea

NARCYS ANTONIVS GORDIANVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS ANTONIVS GORDIANVS SEMPRONIANVS AFRICANVS

22 aprilie 238 – 29 Pupienus iulie 238

MARCVS CLODIVS PVPIENVS MAXIMVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS CLODIVS PVPIENVS MAXIMVS AVGVSTVS

22 aprilie 238 – 29 Balbinus iulie 238

DECIMVS CAELIVS ANTONIVS BALBINVS DECIMVS CAELIVS CALVINVS BALBINVS

22 aprilie 238 – 11 Gordian al februarie 244 III-lea

MARCVS ANTONIVS GORDIANVS MARCVS ANTONIVS GORDIANVS PIVS

240

Sabinianus

februarie 244 – 249

Filip Arabul MARCVS

fiul lui Gordian I

Ucis în bătălie de către suporterii lui Maximin Tracul

Pus de Senat; ucis de pretorieni

Co-împărat cu Pupienus; ucis de pretorieni

IMPERATOR CAESAR MARCVS ANTONIVS GORDIANVS PIVS FELIX AVGVSTVS

nepotul lui Gordian I

Împărat minor; s-a luptat cu perşii

S-a proclamat singur împărat; învins în bătălie

IVLIVS PHILLIPVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS IVLIVS PHILLIPVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

A purtat lupte cu germanicii; ucis în bătălie de cătreDecius

73

244 – 249

Filip II Junior

MARCVS IVLIVS PHILLIPVS SEVERVS

fiul lui Filip Co-împărat; ucis Arabul de pretorieni

248 - 249

Pacatianus

TIBERIVS CLAVDIVS MARINVS PACATIANVS

S-a proclamat singur împărat în Moesia; ucis de soldaţi

248 - 249

Iotapianus

MARCVS FVLVIVS RVFVS IOTAPIANVS

Uzurpator în Siria; ucis de trupe

249 ?

Silbannacus

MARCVS SILBANNACVS

Uzurpator pe Rin; existenţa sa nu este sigură

249 ?

Sponsianus

249 – iunie 251

Decius

GAIVS MESSIVS QVINTVS TRAIANVS DECIVS

249 – 251

Priscus

GAIVS JVLIVS PRISCVS

S-a proclamat singur împărat în provinciile balcanice

250

Licinianus

IVLIVS VALENS LICINIANVS

Senator; s-a declarat împărat

Uzurpator în Moesia/Dacia; cunoscut doar după o singură monedă găsită în Transilvania

IMPERATOR CAESAR GAIVS MESSIVS QVINTVS TRAIANVS DECIVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

S-a luptat cu goţii pe Dunăre; ucis în bătălie

74

la Roma

251 – iunie 251

Herennius Etruscus

QVINTVS HERENNIVS ETRVSCVS MESSIVS DECIVS

IMPERATOR CAESAR QVINTVS HERENNIVS ETRVSCVS MESSIVS DECIVS AVGVSTVS

fiul lui Decius

Co-împărat cu Decius; ucis în bătălie

iunie 251 – august Trebonianus GAIVS VIBIVS 253 TREBONIANV Gallus S GALLVS

IMPERATOR CAESAR GAIVS VIBIVS TREBONIANVS GALLVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

iunie 251 - 251

Hostilian

CAIVS VALENS HOSTILIANVS MESSIVS QVINTVS

IMPERATOR CAESAR CAIVS VALENS HOSTILIANVS MESSIVS QVINTVS AVGVSTVS

251 – august 253

Volusianus

GAIVS VIBIVS VOLVSIANVS

IMPERATOR fiul lui Co-împărat cu CAESAR GAIVS Trebonianus Trebonianus VIBIVS AFINIVS Gallus Gallus; ucis de GALLVS soldaţi VELDVMNIANVS VOLVSIANVS AVGVSTVS

august 253 – octombrie 253

Aemilian

MARCVS AEMILIVS AEMILIANVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS AEMILIVS AEMILIANVS

S-a luptat cu perşii şi goţii; ucis de soldaţi

fiul lui Decius

Co-împărat cu Trebonianus Gallus; mort de ciumă

Ucis de soldaţi

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

253 – iunie 260

Valerian

PVBLIVS LICINIVS VALERIANVS

IMPERATOR CAESAR PVBLIVS

S-a luptat cu perşii; capturat de aceştia,

75

LICINIVS VALERIANVS PIVS FELIX

moare în captivitate

INVICTVS AVGVSTVS

253 – 254

Uranius Antoninus

LVCIVS JVLIVS AVRELIVS SVLPICIVS SEVERVS VRANIVS ANTONINVS

253 – septembrie 268

Gallienus

PVBLIVS LICINIVS EGNATIVS GALLIENVS

IMPERATOR CAESAR PVBLIVS LICINIVS EGNATIVS GALLIENVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

Co-împărat cu Valerian 253 260; ucis

260

Saloninus

PVBLIVS LICINIVS CORNELIVS SALONINVS

IMPERATOR CAESAR CORNELIVS LICINIVS SALONINVS VALERIANVS

Co-împărat cu Gallienus; ucis

Uzurpator în Siria; probabil a domnit cu 20 de ani în urmă

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

258 sau iunie 260

Ingenuus

260

Regalianus

260 – 261

Macrianus Major

FVLVIVS MACRIANVS

ucis în bătălie

260 – 261

Macrianus Minor

TITVS FVLVIVS IVNIVS MACRIANVS

ucis în bătălie

S-a proclamat singur împărat

76

260 – 261

Quietus

261 – 261 sau 262 Mussius

Aemilianus

268 – 268

TITVS FVLVIVS IVNIVS QVIETVS

LVCIVS MVSSIVS AEMILIANVS

Aureolus

S-a proclamat singur împărat;

Imperiul Galic – 260–274

Domnie

Cunoscut sub numele

Nume & titlu la naştere

Nume imperial

260 – 269

Postumus

MARCVS CASSIANIVS LATINIVS POSTVMVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS CASSIANVS LATINIVS POSTVMVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

269

Laelianus

VLPIVS CORNELIVS LAELIANVS

IMPERATOR CAESAR GAIVS VLPIVS CORNELIVS LAELIANVS PIVS FELIX AVGVSTVS

269

Marius

MARCVS AVRELIVS MARIVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS MARIVS PIVS FELIX AVGVSTVS

Genealogie

Note

S-a proclamat singur împărat al Imperiului Galic

77

269 – 271

Victorinus

270 – 271

Domitianus

271 – 274

Tetricus I

MARCVS IMPERATOR PIAVONIVS CAESAR VICTORINVS MARCVS PIAVONIVS VICTORINVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

Proclamat împărat al Imperiului Galic

CAIVS PIVS ESVVIVS TETRICVS

IMPERATOR CAESAR GAIVS PIVS ESVVIVS TETRICVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

Imperiul Illyrian Domnie

268 – august 270

Cunoscut sub numele

Claudius II Gothicus

Nume & titlu la naştere

MARCVS AVRELIVS VALERIVS CLAVDIVS

Nume imperial

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS CLAVDIVS

Genealogie

Note

Mort din cauza unei plăgi

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

august 270 – septembrie 270

Quintillus

MARCVS AVRELIVS QVINTILLVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS CLAVDIVS QVINTILLVS INVICTVS PIVS

Co-împărat cu Aurelian; Suicid

FELIX

AVGVSTVS

78

august 270 – 275

Aurelian

LVCIVS DOMITIVS AVRELIANVS

IMPERATOR CAESAR LVCIVS DOMITIVS AVRELIANVS

Ucis de Garda Pretoriană

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

271

Septimius

noiembrie/decembri e 275 – iulie 276

Tacitus

Proclamat împărat în Dalmaţia; ucis de soldaţi

MARCVS CLAVDIVS TACITVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS CLAVDIVS TACITVS PIVS

Ucis

FELIX

AVGVSTVS

iulie 276 – septembrie 276

Florianus

MARCVS ANNIVS FLORIANVS PIVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS ANNIVS FLORIANVS

Ucis

PIVS FELIX

AVGVSTVS

iulie 276– septembrie 282

Probus

MARCVS AVRELIVS EQVITIVS PROBVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS PROBVS PIVS

Ucis de soldaţi

FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

280

Saturninus

280

Proculus

IVLIVS SATVRNINVS

S-a proclamat singur împărat; ucis de soldaţi

ucis de Probus

79

280

Bonosus

GALLVS QVINTVS BONOSVS

septembrie 282 – iulie/august 283

Carus

MARCVS AVRELIVS NVMERIVS CARVS

S-a proclamat singur împărat; învins de Probus, s-a sinucis

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS CARVS PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

primăvara lui283 – vara lui 285

Carinus

MARCVS AVRELIVS CARINVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS CARINVS PIVS

Co-împărat cu Numerian; Ucis

FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

iulie/august 283 – noiembrie 284

Numerian

MARCVS AVRELIVS NVMERIVS NVMERIANVS

IMPERATOR CAESAR MARCVS AVRELIVS NVMERIANVS

Co-împărat cu Carinus

PIVS FELIX

AVGVSTVS

Tetrarhie Dominate Domnie

20 noiembrie 284 – 1 mai 305

Cunoscut Nume & titlu la Nume imperial Genealogie sub numele naştere

Diocleţian

DIOCLES

IMPERATOR CAESAR GAIVS AVRELIVS VALERIVS DIOCLETIANVS

GAIVS AVRELIVS VALERIVS DIOCLETIANVS PIVS FELIX INVICTVS IOVIVS AVGVSTVS

PONTIFEX MAXIMVS PATER PATRIAE

Note

Co-împărat cu Maximian; 285: Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus; 286: Iovius; 287: Germanicus Maximus; 295:

80

PROCONSVL

Persicus Maximus; 297: Britannicus Maximus, Carpicus Maximus; 298: Armenicus Maximus, Medicus Maximus, Adiabenicus Maximus

A abdicat

1 aprilie 286 – 1 mai 305

Maximian

MAXIMIANVS MARCVS AVRELIVS VALERIVS MAXIMIANVS HERCVLIVS

IMPERATOR CAESAR GAIVS AVRELIVS VALERIVS MAXIMIANVS

co-împărat cu Diocleţian; 286: Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus; 287: Iovius; 288: Germanicus Maximus; 294: Persicus Maximus; 298: Britannicus Maximus, Carpicus Maximus; 299: Armenicus Maximus, Medicus Maximus, Adiabenicus Maximus;

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

Forţat să abdice

1 mai 305 – 25 iulie 306

Constanţiu I

FLAVIVS VALERIVS CONSTANTIVS CHLORVS

IMPERATOR CAESAR GAIVS FLAVIVS VALERIVS CONSTANTIVS AVGVSTVS

1 mai 305 – mai 311

Galerius

CAIVS GALERIVS VALERIVS MAXIMIANVS

IMPERATOR CAESAR GALERIVS VALERIVS MAXIMIANVS

tatăl lui Constantin I

co-împărat cu Severus II

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

81

august 306 – 16 septembrie 307

Severus II

FLAVIVS VALERIVS SEVERVS

IMPERATOR SEVERVS PIVS FELIX AVGVSTVS

28 octombrie 306 – 28 octombrie 312

Maxentius

MARCVS AVRELIVS VALERIVS MAXENTIVS

MARCVS AVRELIVS VALERIVS MAXENTIVS

co-împărat cu Galerius

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

307 – 308

Maximian

MAXIMIANVS MARCVS AVRELIVS VALERIVS MAXIMIANVS HERCVLIVS

IMPERATOR CAESAR GAIVS AVRELIVS VALERIVS MAXIMIANVS

A abdicat

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS PONTIFEX MAXIMVS HERCVLIVS GERMANICVS MAXIMVS SARMATICVS MAXIMVS IOVIVS GERMANICVS MAXIMVS PERSICVS MAXIMVS BRITANNICVS MAXIMVS CARPICVS MAXIMVS ARMENICVS MAXIMVS MEDICVS MAXIMVS ADIABENICVS MAXIMVS

307 – 22 mai 337

Constantin I cel Mare

GAIVS FLAVIVS IMPERATOR VALERIVS CAESAR CONSTANTINVS FLAVIVS CONSTANTINVS PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS PONTIFEX MAXIMVS PATER PATRIAE PROCONSVL

308

Domitius Alexander

LVCIVS DOMITIVS ALEXANDER

307: Germanicus Maximus; 312: Maximus; 323: Sarmaticus Maximus; 324: Victor Invictus; 328: Gothicus Maximus; 336:Dacicus Maximus

S-a proclamat singur împărat

82

11 noiembrie 308 – 18 septembrie 324

Licinius

VALERIVS LICINIANVS LICINIVS

IMPERATOR CAESAR GAIVS VALERIVS LICINIVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

Co-împărat; abdicat;

1 mai 310 – iulie/august 313

Maximinus Daia

DAIA MAXIMINVS GAIVS GALERIVS VALERIVS

IMPERATOR CAESAR GALERIVS VALERIVS MAXIMINVS

Co-împărat; Suicid

PIVS FELIX

AVGVSTVS

decembrie 316 – 1 Valerius martie 317 Valens

iulie – 18 septembrie 324

AVRELIVS VALERIVS VALENS

Martinianus SEXTVS

MARCIVS MARTINIANVS

IMPERATOR CAESAR AVRELIVS VALERIVS VALENS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS

IMPERATOR CAESAR SEXTVS MARCIVS MARTINIANVS

Co-împărat cu Licinius; executat de Constantin I

Co-împărat cu Licinius

PIVS FELIX

INVICTVS AVGVSTVS

337 – 340

Constantin II

FLAVIVS IMPERATOR Fiul lui Co-împărat; ucis CLAVDIVS CAESAR Constantin I în bătălie CONSTANTINVS FLAVIVS VALERIVS CONSTANTINVS AVGVSTVS

337 – 361

Constanţiu II

FLAVIVS IVLIVS IMPERATOR CONSTANTIVS CAESAR FLAVIVS IVLIVS CONSTANTIVS AVGVSTVS

337 – 350

Constant

FLAVIVS IVLIVS IMPERATOR CONSTANS CAESAR FLAVIVS IVLIVS

Fiul lui Co-împărat Constantin I

Co-împărat; ucis

83

de Magnentius

IMPERATOR CAESAR FLAVIVS MAGNVS MAGENTIVS AVGVSTVS

Uzurpator; suicid

ianuarie 350 – 11 august 353

Magnenţius

cca.350

Vetriano

S-a proclamat singur împărat

cca.350

Nepoţianus

S-a proclamat singur împărat

noiembrie 361 – iunie 363

Iulian Apostatul

363 – 17 februarie Iovianus 364

FLAVIVS MAGNVS MAGNENTIVS

CONSTANS AVGVSTVS

FLAVIVS CLAVDIVS IVLIANVS

IMPERATOR CAESAR FLAVIVS CLAVDIVS IVLIANVS AVGVSTVS

Ucis în bătălie

FLAVIVS IOVIANVS

IMPERATOR CAESAR FLAVIVS IOVIANVS AVGVSTVS

Mort accidental

Dinastia Valentiniană Domnie

26 februarie 364 – 17 noiembrie 375

Cunoscut Nume & titlu la sub numele naştere

Nume imperial Genealogie

IMPERATOR Valentinian FLAVIVS VALENTINIANVS CAESAR FLAVIVS I

Note

Împărat în vest

VALENTINIANVS AVGVSTVS

84

28 martie 364 – 9 Valens august 378

FLAVIVS IVLIVS VALENS

IMPERATOR CAESAR FLAVIVS IVLIVS VALENS AVGVSTVS

septembrie 365 – Procopius 27 mai 366

Împărat în est. Ucis în bătălie

Uzurpator; executat de Valens

24 august 367 – 383

Graţian

FLAVIVS GRATIANVS

IMPERATOR CAESAR FLAVIVS GRATIANVS AVGVSTVS

375 – 392

IMPERATOR Valentinian FLAVIVS VALENTINIANVS CAESAR FLAVIVS al II-lea VALENTINIANVS AVGVSTVS

Asasinat

Deposedat; mort în circumstanţe suspecte

383 – 388

Magnus Maximus

MAGNVS MAXIMVS

Deposedat şi executat

cca.386 – 388

Flavius Victor

FLAVIVS VICTOR

Ucis din ordinul lui Teodosiu I

392 – 394

Eugenius

FLAVIVS EVGENIVS

Uzurpator; ucis în bătălie

Imperiul Britannic 286 – 297

Domnie

286 – 293

Cunoscut sub numele

Carausius

Nume & titlu la naştere

MARCVS AVRELIVS MAVSAEVS

Nume imperial

Genealogie

Note

IMPERATOR CAESAR CARAVSIVS PIVS FELIX AVGVSTVS

85

293 – 297

IMPERATOR CAESAR ALLECTVS PIVS FELIX AVGVSTVS

Allectus

Imperiul Roman Târziu

Dinastia Teodosiană Domnie

379 – 17 ianuarie 395

Cunoscut sub Nume & titlu numele la naştere

Nume imperial

Genealogie

IMPERATOR Teodosiu I cel FLAVIVS THEODOSIVS CAESAR Mare

Note

Co-împărat; împărat în est din 379

FLAVIVS THEODOSIVS PIVS FELIX AVGVSTVS

383 – ianuarie 395

Arcadius

FLAVIVS ARCADIVS

IMPERATOR CAESAR FLAVIVS ARCADIVS PIVS FELIX AVGVSTVS

Devine împărat bizantin din ianuarie 395

23 ianuarie 393 – 395

Honorius

FLAVIVS HONORIVS

IMPERATOR CAESAR FLAVIVS HONORIVS PIVS FELIX AVGVSTVS

Devine împărat în vest

Imperiul de Apus Domnie

395 – 15 august 423

Cunoscut sub numele

Honorius

Nume & titlu la naştere

FLAVIVS HONORIVS

Nume imperial

IMPERATOR CAESAR FLAVIVS HONORIVS PIVS FELIX

Genealogie

Note

Co-împărat cu Constanţiu III (421)

86

AVGVSTVS

409 – 410

Priscus Attalus

IMPERATOR CAESAR PRISCVS ATTALVS PIVS FELIX AVGVSTVS

Proclamat împărat de vizigoţi

414 – 415

Priscus Attalus

IMPERATOR CAESAR PRISCVS ATTALVS PIVS FELIX AVGVSTVS

Proclamat împărat de vizigoţi

407 – 411

Constantin al FLAVIVS CLAVDIVS III-lea

CONSTANTINVS

409 – 411

Constant al II-lea

411 – 413

Iovinus

412 – 413

Sebastianus

421

Constanţius III

FLAVIVS CONSTANTIVS

423 – 425

Iohannes

IOHANNES

425 – 16 martie 455 Valentinian

al III-lea

fiul lui Constantin III

co-regent cu Constantin III

co-regent cu Iovinus

Co-împărat cu Honorius

FLAVIVS PLACIDVS VALENTINIANVS

87

17 martie 455 – 31 mai 455

Petronius Maximus

FLAVIVS PETRONIVS MAXIMVS

iunie 455 – 17 octombrie 456

Avitus

MARCVS MAECILIVS FLAVIVS EPARCHIVS AVITVS

457 – 2 august 461

Majorian

IVLIVS VALERIVS MAIORIANVS

461 – 465

Libius Severus

LIBIVS SEVERVS

12 aprilie 467 – 11 iulie 472

Anthemius

PROCOPIVS ANTHEMIVS

iulie 472 – 2 noiembrie 472

Olybrius

ANICIVS OLYBRIVS

A abdicat

Executat

5 martie 473 – iunie Glycerius 474

A abdicat

iunie 474 – 25 aprilie 480

Julius Nepos

Împărat în Vest până în 475, deposedat de Orestes; Din 476 recunoscut de Odoacer; ucis în 480

31 octombrie 475 &ndash 4 septembrie 476

Romulus Augustus Romulus Augustulus

FLAVIVS ROMVLVS ROMVLVS AVGVSTVS

Deposedat de Odoacer

88

Augustus Augustus (plural Augusti) este latinescul pentru "măreţ" sau "maiestuos". Este cunoscut ca şi prenume roman, pentru prima dată folosit de Gaius Julius Caesar Octavianus (care s-a numit "Imperator Caesar" pe 16 ianuarie, 27 î.Hr., în funcţia de princeps senatus (lit., "prinţ al Senatului Roman"). Caesar Augustus a continuat să fie ales consul în fiecare an până în 23 î.Hr.. Primeşte titlul de imperium maius (titlu care denotă că deţinea o poziţie mai înaltă decât oricare din guvernatorii provinciilor romane). Printre alte posesiuni personale se număra şi deţinerea Egiptului (Aegyptus) ca şi proprietate privată (a urmat-o pe Cleopatra a VII-a a Egiptului ca Faraon în 30 î.Hr.).

Traian Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, d. 9 august 117), Împărat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul ajunge la întinderea teritorială maximă.

Origine Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator şi general dintr-o familie romană faimoasă. Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din familia Ulpii, care a continuat şi după moartea sa. S-a născut pe 18 septembrie, 53 în oraşul Italica. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domiţian împotriva germanilor şi era unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai imperiului când Domiţian a fost ucis în 96.El a cucerit dacia. Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domiţian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei şi avea nevoie de ceva ca să le obţină sprijinul. A obţinut asta prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său şi succesor în toamna lui 97 (27 octombrie). Viitor împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopţie, obţinând astfel bunăvoinţa lui Traian pentru restul vieţii sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuşi. Astfel primul roman ne-italian devine împărat.

Traian Optimus Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea paşnică şi fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domiţian. A eliberat oamenii care au fost închişi pe nedrept de Domiţian şi a returnat proprietăţi 89

confiscate. Istoricul Dio Cassius susţine că îi plăceau vinul şi băieţii, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

Traian - Dacicus Maximus Dar Traian a fost cunoscut în istorie pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediţie în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus. Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, şi reuşesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmisegetusa fiind distrusă, Decebal se sinucide, iar în locul capitalei, Traian construieşte un oraş numit Ulpia Augusta Dacia Traiana Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca o provincie romană.

Pe urmele lui Alexandru cel Mare Cam în acelaşi timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moştenire regatul său lui Traian, în timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câştigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi şi o mică parte din Arabia Saudită). Pentru următorii şapte ani, Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema creştinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-şi vor practica religia în public. A construit câteva noi clădiri, monumente şi drumuri în Italia şi Iberia natală. Magnificul forum, ce include şi Columna lui Traian, care au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se menţin încă în Roma, aşa cum se menţine şi arcul de triumf din Mérida.

Monedă romana de bronz (sesterţ) cu efigia lui Traian În 113, s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Partei de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărţit hegemonia încă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent şi a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi şi îndreptat atenţia către sud, către Parthia, cucerind Babylonul, Seleucia şi în final Ctesiphon, capitala în 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia ca o nouă provincie a imperiului şi s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.

90

Imperiul Roman în timpul lui Traian Şi totuşi nu s-a oprit aici. Mai târziu în 116, a trecut munţii Khuzestan în Persia şi a cucerit Susa, marele oraş. L-a detronat pe regele Partei Chrosoes şi şi-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est. La acest moment, sorţii războilui precum şi propria-i sănătate, l-au trădat. Oraşul-fortăreaţă Hatra, de pe Tigru, în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-a răsculat, la fel şi populaţia Mesopotamiei. Traian a fost astfel forţat să-şi retragă armatele pentru a înnăbuşi revoltele. Traian vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să condcă o armată pe câmpul de bătălie.

Decesul si Renumele Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Clicia şi plănuia încă un război împotriva Partei, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutăţit în primăvara şi vara lui 117, până când pe 9 august a murit. Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind conducător, a returnat Mesopotamia Partei. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate. Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar şi a celui a Imperiului Bizantin, i se ura în Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai norocos ca Augustus şi mai bun ca Traian". Spre deosbire de alţi conducători ai istoriei, reputaţia lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani. Unii văd în Traian un exemplu a acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, în timp ce alţii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârşitului adevăratei societăţi romane de aptitudine în ceea ce priveşte desprinderea de la viaţa socială.

Bibliografie 91

• • • • • • •

Ancell, R. Manning. "Soldiers." Military Heritage. December 2001. Volume 3, No. 3: 12, 14, 16, 20 (Trajan, Emperor of Rome). Bennett, J. Trajan: Optimus Princeps, 2nd Edition, Routledge 2001 Bowersock, G.W. Roman Arabia, Harvard University Press, 1983 Fuller, J.F.C. A Military History of the Western World. Three Volumes. New York: Da Capo Press, Inc., 1987 and 1988. Isaac, B. The Limits of Empire, The Roman Army in the East, Revised Edition, Oxford University Press, 1990 Kennedy, D. The Roman Army in Jordan, Revised Edition, Council for British Research in the Levant, 2004 Lepper, F.A. Trajan's Parthian War. London: Oxford University Press, 1948.

Septimius Severus Lucius Septimius Severus, (11 aprilie 146-4 februarie 211) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211.

Lucius Septimius Severus -Muzeul Louvre Născut la Leptis Magna (în Africa), într-o familie de rang ecvestru, urmează studii juridice la Roma, este admis în senat de Marcus Aurelius şi cunoaşte o strălucită carieră militaradministrativă. Este guvernator al provinciei Africa (173-174), al Galliei (186-189), proconsul al Siciliei (189-190), consul sufect (190), apoi guvernator al Pannoniei Superior (191-193). La 9 aprilie 193 este proclamat împărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la vestea asasinării lui Pertinax şi a alegerii lui Didius Iulianus. Septimius pătrunde în Italia şi, după moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma (iunie 193). Reuşeşte în decurs de patru ani să elimine toţi candidaţii la tron şi să instaureze un regim riguros autoritar. Căsătorit în 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235), prin ridicarea în 198 şi 209 a celor doi fii ai săi, Caracalla şi Geta, la rangul de auguşti. În timpul domniei sale, autoritatea imperială este întărită, atribuţiile senatului sunt drastic limitate. Transformă Mesopotamia în provincie romană (197-199); Dacia şi Moesia cunosc şi

92

ele o remarcabilă înflorire economică şi edilitară. În 203 este inaugurat cunoscutul arc de triumf al împăratului. Moare la Eboracum (astăzi York) la 4 februarie 211.

Sasanizi Dinastie de şahi persani (226-651). Statul sasanizilor cuprindea, pe lângă Iran, Afganistanul, Irakul, o mare parte din Armenia şi Gruzia. În anul 651, statul sasanizilor a fost cucerit de arabi. Eranshahr (‫)اشکانیان‬ Imperiul Sasanid ←

226 – 651

Capitală Ardashir-Khwarrah (iniţial) Ctesiphon Limbă/limbi persă Religie Zoroastrism, Creştinism, Iudaism, Budism, Hinduism Formă de guvernare Monarhie Şah - 226-241 Ardashir I (primul) - 632-651 Yazdegerd III (ultimul) Istorie - Fondare 226 - Invazia Arabă 651 Monedă Drahmă Imperiul Sasanid la apogeu, în 610.

93

94