Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale -date biografice-

n. 30 ianuarie 1852, Haimanalele-Ploieşti. Fiu al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei (n. Karaboa). Interesul pentru teatru era în tradiţia familiară: tatăl, înainte de a fi administrator de moşie, avocat, magistratfusese actor; doi unchi, Costache Caragiale (1815-1877) şi Iorgu (18261894), sunt actori dramatici, conducători de trupe teatrale. Caragiale urmează şcoala primară (1860-1864), şi gimnaziul (1864-1867) la Ploieşti. Frecventează cursurile de declamaţie şi mimică ale unchiului său Costache, la Conservatorul din Bucureşti (1868-1870). Ocupă posturi mărunte: copist la tribunalul Prahova, apoi sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti (1870-1872). Debutează în revista satirică Ghimpele (1873). Redactor, corector, girant responsabil, conducător la diverse publicaţii: Alegătorul liber, Unirea democratică, Claponul, Naţiunea română (18771878). Intră în redacţia ziarului Timpul (1878-1882) alături de Eminescu şi Slavici, prin intermediul cărora se apropie şi de Junimea, unde citeşte comedia “ O noapte furtunoasă “ (1879), apoi “Conu Leonida faţă cu reacţiunea “ (1879), ambele reprezentate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Părăsind redacţia Timpului, este numit de V.A Urechilă revizor şcolar, funcţionând, pe rănd, în judeţele Neamţ, Suceava, Argeş, Vâlcea. După două opere minore (farsa “Soacra mea Fifina” şi opera bufă “Hatmanul Baltag”, ultima în colaborare cu Iacob Negruzzi), se impune prin „O scrisoare pierdută” (premiara pe scena Naţionalului bucureştean, la 13 noiembrie 1884). Un an mai târziu i se reprezintă “ D-ale carnavalului ”. Director al Teatrului Naţional (1888-1889).În acelaşi an se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, cu care are doi copii: Luca Ion (1893-1921), scriitor sensibil, şi Ecaterina (căsătorită Logadi). Dintr-o relaţie extraconjugală cu Maria Constantinescu, Caragiale mai are un fiu, pe Mateiu I. Caragiale, legitimat, de a cărui educaţie s-a ocupat îndeaproape. Puternic afirmat prin comediile sale, cu toată contestarea oficialităţii (impus însă de autoritatea critică a lui T. Maionescu şi Gherea deopotrivă), Caragiale se orientează, după 1889, spre proza psihologică, de analiză (“O flăclie de Paşte ”) şi spre dramă ( “ Năpasta”,1890 ). Un an mai târziu, volumele „Teatrul” şi „Năpasta” sunt respinse de la premiul Academiei Române. Se desparte de cercul Junimii, faţă de care va

formula rezerve şi atacuri (1892), căutând alte asocieri: „Moftul român” (1893, în colaborare cu Slavici şi Coşbuc), „Epoca literară” (1896, prin raliere la partidul conservator) etc. În această etapă creaţia sa cunoaşte o marcantă îndreptare spre proză scurtă: ”notiţe”, „fragmente literare”, „schiţe”, spre cristalizarea formulei “momentelor” (majoritatea publicate în foiletonul zarului Universul, între 1899-1900, şi în volum la 1901). Acuzat public de plagiat de către un public obscur, C.A.Ionescu-Caion, Caragiale devine subiectul unui imens scandal de presă şi justiţie (19011902), culminând cu fulminanta pledoarie a lui Delavrancea, în apărarea lui Caragiale dar şi prin achitarea calomniatorului. Repetatele insuccese , contestări, atacuri, precum şi “afacera Caion” îl determină pe Caragiale să se expatrieze (1905), stabilindu-se cu întreaga sa familie la Berlin. Urmăreşte de aici, cu viu interes, mişcarea politică şi literară din ţară, reacţionănd violent în momentul tragic al răscoalei ţărăneşti, cu studiul sociologic cu accente pamfelare “1907, din primăvară până-n toamnă” (publicat iniţial în germană, în ziarul die Zeit). Ultimile creaţii în proză îi apar în volumul “Schiţe nouă” (1910). În 1911 participă la Blaj, la serbările ASTRA, asistând la zborul lui Aurel Vlaicu şi reafirmănd certitudinile sale asupra apropiatei uniri a tuturor romănilor. Împlineşte 60 de ani de viaţă şi e tot la Berlin, departe de ţară. La 9 iunie 1912, I.L.Caragiale moare subit la Berlin şi mai apoi, corpul său este adus la Bucureşti. Astăzi îşi are mormăntul la Cimitirul Bellu, nu departe de Eminescu. “Întinsa şi variata lui experienţă s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru al XIX-lea, fără o continuă referinţă la opera lui Caragiale”(Tudor Vianu).