Intrebari Rezolvate.docx

1.Descrieti evoluţia materialelor, echipamentului de joc, sistemului competiţional de-a lungul timpului 1.3.2. Evoluţia materialelor, echipamentului de joc, sistemului competiţional de-a lungul timpului Tenisul s-a schimbat mult datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifice Efecte revoluţionare asupra evoluţiei tenisului au avut şi au cuceririle ştiinţei şi tehnicii din ultimele decenii. Cu precădere industria materialelor sintetice a determinat fabricarea a noi tipuri de suprafeţe de joc, rachete, corzi, mingi, plase, încălţăminte şi îmbrăcăminte. Terenurile erau odinioară, acoperite cu dale de piatră, zgură, beton, scândură, iarbă, parchet, ajungând în prezent să fie făcute la comandă din materiale sintetice de diferite culori şi viteze. Racheta – apare în secolul al XVI-lea iniţial având formă pătrată cu mânerul scurt, iar mai târziu formă rotundă cu mânerul lung. Din punct de vedere al materialului din care sunt confecţionate rachetele au evoluat de la cele de lemn, aluminiu considerate ca neelastice până la cele cu un grad de elasticitatecrescut (grafit, bor, fibră de sticlă, kevlar, titanium). Suprafaţa capului rachetei a fost la început mică, după care a crescut până la tipul jumbo (mare) după care s-a stabilizat la dimensiuni mijlocii (mid size) si mărite (oversize). Lăţimea capului rachetei a evoluat de la tipul îngust la cel mare stabilizându-se la cele medii. În ceea ce priveşte lungimea rachetei a evoluat de la 81cm ajungând în prezent la 61cm lungime. Greutate rachetei la început a fost de 450 grame, apoi de 311 grame, ajungând în prezent la 255 de grame. Circumferinţa mânerului rachetei a evoluat între 170-118 mm. Cordajul la început era făcut din fire de păr de cal, de-a lungul timpului apărând cele de nailon si din intestin natural de oaie sau bou. Mingile la început au fost confecţionate din in şi piele umplute cu nisip, pietricele de râu sau chiar pilitură de fier, dar provocau traumatisme participanţilor. Ludovic al XI-lea reglementează umplerea mingilor cu câlţi sau păr de animale pentru a se preveni accidentarea jucătorilor. Invenţia cauciucului natural şi a mingiilor din cauciuc din secolul XI-XII, care aparţine aztecilor a adus o modificare importantă în evoluţia jocului mărind viteza de circulaţie a mingii şi interesul pentru acesta.

În ceea ce priveşte echipamentul de joc, pe la 1880 jucătoarele erau îmbrăcate în rochii albe, până la glezne, înflorate, cu mâneci lungi, gulere dantelate, iar pe cap purtau pălării cu boruri largi, ornate fantezist. Primii jucătorii erau îmbrăcaţi în pantaloni albi lungi şi bluze albe. În 1968 tenismenii profesionişti "cei 8 eleganţi" ai grupării lui Dave Dixon au fost primii în a adopta bluzele colorate pentru o mai uşoară identificarea a jucătorilor pe micile ecrane. Televiziune în culori a fost motorul principal al îndepărtării tenisului de la vechile canoane. Timp de decenii regula echipamentului alb a fost respectată cu stricteţe, azi regula nu se mai respectă, apărând echipamente de diferite culori. În ceea ce priveşte încălţămintea, la început se juca în pantofi. Odată cu invenţia cauciucului, încălţămintea s-a perfecţionat continuu, apărând în ziua de azi încălţăminte corespunzătoare fiecărei suprafeţe de joc. De-a lungul timpului au loc modificări radicale în organizarea turneelor de tenis. Se trece de la sistemul turneelor izolate la sistemul turneelor în circuit cu durată variind de la o lună la 6/12 luni; de la participarea separată a jucătorilor (amatori, profesionişti) la sistemul open; – de la turneele individuale la cele pe echipe; de la sistemul eliminatoriu la sistemul turneu. Jucătorii joacă pentru premii în bani, în schimb organizatorii nu mai acordă nici un fel de alte condiţii cu privire la transport şi întreţinere. O dată cu acest mod de organizare a competiţiilor se restrânge numărul locurilor pe tablourile finale, creându-se în schimb competiţii de calificare şi precalificare deosebit de dificile. În acest mod, în vreme ce pentru un număr restrâns de jucători se asigură locuri consistente, zeci şi uneori sute de jucători îşi dispută dreptul de a ocupa restul de 4/8 sau 6 locuri râmase vacante pe tabloul principal al turneului.

2.Descrieti etapele evoluţiei tehnico-tactice Continua dezvoltare a tenisului competiţional, pe echipe şi individual, a fost generatorul perfecţionării atât a tehnicii, tacticii, metodicii de instruire, cât şi a materialelor şi terenurilor de joc. Perfecţionându-se continuu, tenisul a dobândit forma şi conţinutul sub care îl cunoaştem astăzi. Principalele etape ale progresului tehnico-tactic pe care le putem remarca pot fi enunţate astfel:

– Etapa I: mărirea vitezei de circulaţie a mingii prin lovirea ei în punctul culminant pe traiectoria ascendentă, până atunci mingea fiind lovită pe traiectoria descendentă. – Etapa a II-a: unii jucători au recurs la soluţia deplasării adversarului în afara liniilor laterale ale terenului prin deschiderea unghiurilor şi trimiterea unor mingi de pe fundul terenului "în diagonală" (dreapta şi stânga), obligându-l pe adversar să parcurgă o distanţă mai mare (11 m faţă de 8,30m, ca în situaţia descrisă anterior). – Etapa a III-a, hotărâtoare, a constat în micşorarea distanţei de zbor a mingii (deci a timpului de circulaţie) prin trimiterea ei în cros scurt şi în lung de linie din poziţii din ce în ce mai avansate paralel cu micşorarea timpului pe care îl are la dispoziţie adversarul pentru deplasarea la minge şi lovire. Din analiza atentă a celor trei etape rezultă importanţa pe care o prezintă apropierea de fileu şi, prin aceasta, deschiderea mare a unghiurilor sub care poate fi trimisă mingea. De asemenea, în timp, s-a trecut de la utilizarea prizelor neschimbătoare la cele schimbătoare, s-a schimbat efectul imprimat loviturilor şi biomecanica loviturilor. Practicarea unui joc de tenis modern echivalează cu atacul la plasă din serviciu, din voleu pregătitor, din retur, din loviturile de dreapta şi de stânga din spatele terenului şi finalizarea prin voleu sau smeci.

3. Descrieţi tehnica unui element tehnic la alegere!

4. Prezentaţi succesiunea metodică utilizată în predarea unui element tehnic la alegere! 2.3.4. Tehnica şi metodica predării returului Returul blocat (fig. 12) Pregătire 1. Priză de dreapta 2. Aşezare cu faţa spre fileul 3. Răsucirea trunchiul simultan cu retragerea scurtă rachetei 4. Avansare spre minge printr-o uşoară săritură pe ambele picioare Lovire 1. Mişcare scurtă blocată a rachetei spre înainte Final 1. Racheta se deplasează pe diagonală înainte în sus în faţa corpului 2. Trunchiul aplecat înainte. SAU Metodica predării returului de serviciu Învăţarea returului de serviciu începe cu explicarea demonstrarea aşezării subiecţilor în teren. Exerciţii pregătitoare: Prinderea mingii aruncată de un partener spre dreapta sau stânga:

– de pe loc, cu păşire; cu ieşire la minge. Oprirea mingii aruncată de partener spre partea dreaptă sau stângă cu racheta. Exerciţii de imitaţie: Imitarea prizelor, loviturii, după explicaţie şi demonstraţie, analitic, global după profesor, individual, cu controlul vizual. Exerciţii la minge oferită, aruncată, servită: Execuţii analitice, globale de pe loc, cu păşire, după deplasare. Exerciţii sub formă de întrecere: – cine loveşte de mai multe ori mingea corect; – cine loveşte de mai multe ori mingea peste plasă. SAU Lovitura de dreapta plată de pe loc (Fig. 14) Pregătire 1. Priză de dreapta semi închisă; 2. Aşezare cu faţa spre fileul

3. Întoarcere cu umărul din faţă spre fileu simultan cu retragerea rachetei; 4. Păşire către minge cu piciorul din faţă 5. Greutatea pe piciorul din spate Lovire 1. Deplasarea rachetei spre minge paralel cu terenul; 2. Contactul cu mingea în faţa piciorului din faţă 3. Braţul opus se deplasează înainte având rol de echilibrare şi amplificare a mişcării de lovire 4. Trunchiul pivotează spre plasă 5. Greutatea corpului, trece pe piciorul din faţă; Final 1. Deplasarea rachetei înainte şi în sus în faţa corpului 2. Braţul opus rămâne orientat spre plasă, participând la coordonarea mişcării 3. Reluarea poziţiei fundamentale.

5. Precizaţi conţinutul tactic al loviturilor! Principalele mijloace de exprimare în joc ale jucătorului le reprezintă loviturile. Utilizarea loviturilor în succesiune, dirijarea şi gradarea vitezei constituie modalităţi prin care se valorifică tactic loviturile. Dirijarea loviturilor în diverse direcţii constituie mijlocul prin care se determină modificările plasamentului pe teren a adversarului. Conţinutul tactic al loviturilor în tenis este determinat de: A) direcţia loviturilor În raport cu axele terenului, loviturile pot fi dirijate: –în diagonal lung– scurt

–în lung de linie. –median Orientarea loviturilor în diagonală are drept scop îndepărtarea adversarului de axul longitudinal al terenului. Loviturile lungi în diagonală se utilizează în timpul schimbului de lovituri pregătitor pentru îndepărtarea adversarului din plasamentul median din spatele terenului. Loviturile scurte în diagonală, se utilizează în cazurile când adversarul atacă la plasă, sau când acesta a fost îndepărtat din plasamentul median. Trimiterea loviturilor în lung de linie nu oferă adversarului posibilităţi unghiulare avantajoase; în acest caz lungimea traiectoriei este mai redusă decât la loviturile în diagonală. Din acest motiv timpul aflat la dispoziţia adversarului pentru deplasarea la minge şi pregătirea loviturii este mai scurt. Loviturile trimise median se utilizează pentru surprinderea adversarului B) lungimea loviturilor Diferă în funcţie de faza de joc şi de procedeul tehnic folosit. De exemplu în schimbul de lovituri pregătitor, plimbarea adversarului prin trimiterea de mingii lungi alternativ în lungul liniei şi în diagonală, către colţurile terenului, împiedică declanşarea atacului advers şi favorizează trimiterea de către acesta a mingilor semi scurte care reclamă declanşarea propriilor acţiuni decisive C) traiectoria mingii; Dirijarea înălţimii loviturilor se face prin trimiterea acestora în aşa fel încât înălţimea traiectoriei mingilor să corespundă situaţiei tactice din momentul respectiv. La începutul disputării punctului înălţimea traiectoriei mingilor deasupra plasei se recomandă a fi între 20-30 cm.. În timpul schimbului de lovituri executate din apropierea liniei de fund, înălţimea traiectoriei mingilor deasupra plasei se recomandă a fi între 50-80 cm. În declanşarea atacului la plasă, înălţimea traiectoriei mingilor deasupra plasei se recomandă a fi între 30-40 cm. În faza de finalizare înălţimea traiectoriei mingilor deasupra plasei se recomandă a fi între 10 20 cm. În faza de apărare pot fi adoptate mai multe soluţii şi anume: – trimiterea mingilor razant peste plasă în lungul liniei laterale, scurt în diagonală sau la picioarele adversarului;

– trimiterea de loburi ofensive la 3-4 m înălţime care să-l depăşească pe adversarul aflat prea aproape de plasă; – trimiterea de loburi defensive la peste 5m înălţime este recomandabilă a fi utilizată când jucătorul aflat în apărare a fost îndepărtat din terenul de joc, când smeciul adversarului nu este eficient sau când adversarul joacă cu faţa la soare. D) viteza mingii; Trimiterea loviturilor cu înălţimi variate are influenţă directă asupra vitezei ce se imprimă mingii. şi efectului. Loviturile razante se trimit cu viteză mare se execută plat sau cu efect liftat. Loviturile cu traiectorie semiînaltă sau înaltă pot fi executate plat, liftat sau tăiat. Viteza loviturilor în timpul jocului poate varia astfel: * creşterea treptată a vitezei loviturilor; * alternarea loviturilor rapide cu cele lente; * alternarea loviturilor lungi şi rapide cu lovituri scurte şi lente; * schimbarea ritmului loviturilor. Prin aceste modalităţi se pot aplica în joc schimbări eficiente, pentru a provoca greşeli în acţiunile adversarului. Modificările vitezei mingii sunt specifice diferitelor faze ale disputării punctului şi sunt influenţate de suprafaţa de joc. La începutul disputării punctului viteza mingii poate fi mare sau moderată. În timpul schimbului de lovituri pregătitor, viteza mingii este redusă, urmărindu-se cu precădere lungimea şi precizia loviturilor. În faza de pregătire a atacului a finalizării şi a apărării mingea poate fi trimisă cu viteză moderată sau mare. Totodată, este deosebit de important ca jucătorii să ştie să primească mingea, indiferent de viteza acesteia E) efectul imprimat mingii; Efectul mingii este determinat de: – priza rachetei; – poziţia planului rachetei în momentul loviturii; – direcţia în care se deplasează racheta în mişcarea de lovire;

– locul pe suprafaţa mingii, unde racheta ia contact cu mingea raportat la axele verticale şi orizontale; – finalul mişcării. În teoria jocului se cunosc următoarele efecte: Efectul liftat constă din mişcarea de rotaţie a mingii în sensul deplasării ei. Acest efect se obţine cu o mişcare de lovire executată de jos în sus înspre înainte. Racheta ia contact cu mingea în partea din spate şi sub centrul de greutate al acesteia Mingea astfel lovită are o traiectorie înaltă, iar după contactul cu terenul sare destul de înalt şi repede Acest efect este utilizat la toate loviturile din fazele disputării punctului atât din jocul de simplu cât şi de dublu. Efectul tăiat constă din mişcarea de rotaţie a mingii în sens opus direcţiei de deplasare. Efectul tăiat se obţine prin lovitură executată de sus în jos spre înainte. Racheta ia contact cu mingea în partea din spate şi uşor deasupra centrului ei de greutate. Astfel lovită, mingea are o traiectorie întinsă, zborul lent, iar după contactul cu terenul de joc, o săritură joasă Loviturile tăiate se utilizează la toate loviturile din fazele disputării punctului atât din jocul de simplu cât şi de dublu. Efectul top spin imprimă mingii o mişcare de rotaţie spre înainte asemănătoare efectului liftat. Lovirea mingii se realizează în partea din spate şi deasupra centrului de greutate al acesteia. Acest efect determină o viteză mare de zbor a mingii pe o traiectorie curbată, cu căderea accelerată după punctul maxim. După contactul cu solul săritura mingii este înaltă şi se îndepărtează rapid de locul de aterizare de pe sol. Se utilizează la serviciu, retur, smeci şi alte lovituri. Lovitura plată fără efect este aceea în care mingea ia contact cu centrul rachetei care se deplasează exact pe direcţia viitoarei traiectorii a acesteia, având corzile în poziţie verticală. Traiectoria mingii este determinată de forţa de lovire, rezistenţa aerului şi greutatea mingii Astfel lovită, mingea în timpul zborului are traiectorie aproape orizontală iar după contactul cu solul este joasă şi rapidă Se utilizează la toate loviturile de finalizare din fazele disputării punctului atât din jocul de simplu cât şi de dublu. F) precizia loviturilor Pentru obţinerea preciziei jucătorii trebuie să fie capabili să trimită mingea în direcţia corespunzătoare fazei de joc. Precizia şi viteza loviturilor reprezintă calităţi cu influenţă decisivă asupra eficienţei în joc. G) plasamentul jucătorului, plasamentul loviturilor. Jucătorul poate ocupa două plasamente în timpul jocului: – Plasamentul defensiv.

La primirea serviciului, jucătorul se plasează în funcţie de modul cum serveşte adversarul. Primitorul se plasează de obicei la linia de fund sau doi la paşi în faţa sau spatele acesteia în funcţie de forţa serviciului. În timpul schimbului de lovituri pregătitor jucătorii se plasează în centrul terenului la linia de mijloc. Distanţa faţă de linia de fund în spatele liniei sau în faţa ei este condiţionată de lungimea loviturilor trimise de adversar. – Plasamentul ofensivConcepţie modernă de joc, reclamă ca la prima ocazie de a ataca, jucătorul să se deplaseze în apropierea plasei (1,5-2,5 m) de unde execută de regulă finalizările. Plasamentul din apropierea plasei este condiţionat de direcţia în care s-a trimis lovitura de atac. Întotdeauna jucătorul trebuie să fie plasat pe bisectoarea unghiului format de locul unde adversarul loveşte mingea şi extremităţile laterale ale propriului teren de joc. În ocuparea plasamentului se va avea în vedere faptul că în terenul propriu sunt zone unde nu este indicat să stea jucătorul. O astfel de zonă interzisă, în cazul jocului de simplu, este situată între linia de serviciu şi zona situată la 1 m de linia de fund. Peste această zonă jucătorul trebuie să treacă repede. Trecerea peste zona periculoasă se face înainte ca mingea să fi fost lovită de adversar. În cazul loviturilor, teoria unghiurilor se aplică prin dirijarea acestora raportat la lungimea şi lăţimea terenului de joc. O dată cu primul serviciu şi continuând cu desfăşurarea jocului, se va urmări în permanenţă plasamentul adversarului. Cum se constată că adversarul a lăsat o parte mai liberă, imediat trebuie dirijată lovitura în direcţia respectivă. Jucătorul care aşteaptă lovitura adversarului, la primirea serviciului sau în timpul disputării jocului, se va plasa în funcţie de locul de unde acţionează adversarul.

6. Precizaţi fazele disputării punctului în jocul de simplu! În întâlnirile de simplu un rol important revine tactici individuale. Prin tactică individuală înţelegem totalitatea acţiunilor jucătorului, organizate şi coordonate raţional, în limitele prevederilor regulamentului tenisului, al spiritului sportivităţii, în scopul obţinerii victoriei prin valorificarea calităţilor proprii şi a deficienţelor din pregătirea adversarului prin atacarea acestuia în punctele vulnerabile ale apărării şi prin pregătirea acţiunilor decisive. În apărare, sarcina principală este aceea de a contracara acţiunile de atac ale adversarului sau de a anihila atacul acestuia, împiedicându-l să realizeze puncte, prin anticiparea acţiunilor, surprinderea adversarului prin lovituri mascate. Un rol important în tactica jocului îl are impunerea propriului ritm de joc. În cadrul tacticii individuale trebuie să se facă diferenţa între:

-tactica generală (de bază) care reflectă concepţia de joc a sportivului. – tactica specială (de meci) care rezultă din adaptarea tacticii de bază la condiţiile concrete care diferă de la meci la meci În disputarea punctului, ca unitate de bază în structura jocului de simplu distingem faze al căror scop şi mijloacele prin care se realizează ele se diferenţiază şi condiţionează în succesiune astfel: A) Începerea disputării punctului Serviciul este una din loviturile de bază în jocul de tenis. Precizia şi eficienţa serviciului, au repercusiuni asupra desfăşurării ulterioare a disputei pentru câştigarea punctului. Eficienţa serviciului este determinată de viteza mingii, precizia, lungimea, efectul loviturii şi suprafaţa de joc. În execuţia serviciului se disting următoarele direcţii diagonal(lung, scurt), median, la t-eu. Execuţia celor două servicii, pe care le permite regulamentul, se realizează cu procedee diferite. Jucătorii înalţi (peste 1,80m), realizează cele două servicii prin procedeul plat, liftat sau tăiat. Jucătorii a căror înălţime se situează sub 1,80 m de regulă execută serviciul prin procedeul tăiat sau liftat. Pe terenurile rapide săritura mingii este joasă, iar ricoşarea din sol foarte rapidă, ceea ce creşte eficienţa serviciului şi scade precizia returului de serviciu. datorită timpului foarte scurt pe care îl are la dispoziţie primitorul, din momentul contactului mingii cu suprafaţa de joc, până în clipa executării loviturii propriu-zise. Se recomandă utilizarea serviciului succedat de atacul la plasă.prioritar în diagonală deoarece îl îndepărtează pe jucătorul primitor de plasamentul median, lăsând liberă o mare parte din teren spre care poate fi orientată lovitura următoare. Eficienţa primul serviciu oferă următoarele avantaje: – favorizează atacul la plasă din cauza returului nesigur; – dă încredere servantului şi provoacă stare de nesiguranţă la adversar; – se realizează economie de efort. Pe terenurile lente pentru execuţia primului şi celui de al doilea serviciu, se recomandă trimiterea mingii spre partea stângă a adversarului cu accent pe precizie, lungime care va trebui să avantajeze servantul în schimbul ulterior de lovituri şi îl împiedică pe primitor să declanşeze atacul la plasă.

Nu este recomandabil atacul la plasă după efectuarea serviciului pe terenurile lente, deoarece viteza mingii scade, iar săritura ei este înaltă, favorizând precizia şi eficienţa returului. În tenisul actual serviciul nu este numai o lovitură de punere a mingii în joc, el trebuie să constituie începutul acţiunii de destrămare a rezistenţei adversarului în vederea creării situaţiilor care să favorizeze finalizarea Returul de serviciu are aceeaşi importanţă în joc ca şi serviciul. Se realizează cu ajutorul loviturilor de pe partea dreaptă şi de pe partea stângă şi însumează elemente sporite de dificultate, generate de calităţile serviciului, de acţiunile ulterioare întreprinse de servant. Se execută în funcţie de: – forţa, precizia şi efectul serviciului advers; –acţiunea servantului ulterioară efectuării serviciului; – partea şi direcţia spre care a fost servită mingea. Pentru reuşita returului, primitorul trebuie să aibă în vedere următoarele cerinţe: – să ocupe plasament cât mai avantajos; – să anticipeze direcţia şi efectul mingii din observarea locului de unde serveşte, modul cum adversarul îşi aruncă mingea, cum loveşte mingea. – să trimită mingea în limitele terenului advers; – să nu ofere servantului posibilităţi de atac sau finalizare. La primirea serviciului, jucătorul se plasează în zona liniei de fund a terenului, uşor deplasat spre stânga faţă de traiectoria unghiului format de locul unde se află servantul şi extremităţile laterale ale careului de serviciu în care va servi Pe terenurile rapide în cazul serviciilor foarte puternice se recomandă returul blocat. Pe terenurile lente, în cazul când serviciul adversarului, primul sau al doilea este scurt sau slab, se recomandă returul lovit urmat de atacul la fileu în vederea finalizării punctului. În cazul servantului care atacă la plasă, după efectuarea serviciului se recomandă trimiterea returului în lungul liniei, scurt în diagonală, căzut spre picioarele adversarului, puternic pe mijloc. Când adversarul nu atacă la plasă imediat după efectuarea serviciului, cele mai indicate direcţii pentru a trimite returul sunt cros lung scurt, lung de linie, median. Eficienţa returului este influenţată de suprafaţa de joc. Pe terenurile rapide creşte eficienţa serviciului şi scade eficienţa returului, pe terenurile lente raportul între cele elemente tehnice este invers proporţional.

Având în vedere aceste considerente, se impune să apreciem returul serviciului ca o acţiune tactică căreia în învăţare şi antrenament este necesar să i se acorde atenţie deosebită. B) Schimbul de mingi pregătitor Se execută utilizând loviturile de pe partea dreaptă şi stângă şi are drept scop: – împiedicarea declanşării atacului advers; – crearea situaţiei care să favorizeze declanşarea atacului şi finalizarea punctului. Loviturile pot fi direcţionate: în lungul liniei, diagonal (lung, scurt), median. Succesul acestei faze a disputării punctului este determinată de mobilitatea pe teren a jucătorului, de capacitatea de a lovi din mişcare şi de a dirija mingea în direcţia pe care o reclamă situaţia de joc. Conţinutul şi durata jocului din zona liniei de fund variază în funcţie de calitatea suprafeţei de joc. Pe terenurile rapide, datorită eficienţei cunoscute a serviciului, schimbul de mingi din fundul terenului. este mai redus (3-5 lovituri). Pe terenurile lente, jucătorul trebuie să ţină mingea în joc până în momentul când se iveşte situaţia care să reclame declanşarea atacului. Se recomandă aplicarea următoarelor tacticii: 1) dacă adversarul se deplasează greu sau nu loveşte eficient din mişcare; se recomandă trimiterea mingii alternative lung spre colţurile terenului advers (cros– lung de linie). 2) dacă adversarul are o parte mai slabă, se recomandă atragerea acestuia spre colţul de unde loveşte mai bine şi trimiterea loviturii rapide spre partea vulnerabilă sau direct pe partea vulnerabilă. 3) tactica distanţelor mari, constă în deplasarea adversarului pe distanţe cât mai mari. În acest caz se combină loviturile lungi cu cele scurte, cele trimise în lungul liniei cu cele în diagonală (lungă scurtă). 4) schimbările de ritm dovedesc eficienţă împotriva tuturor categoriilor de adversari, astfel după o succesiune de 3-5 sau mai multe lovituri în ritm moderat, se poate efectua o lovitură rapidă care de regulă îl surprinde şi îl pune în dificultate pe adversar. 5) alternarea loviturile lungi şi rapide cu cele scurte şi lente. 6) atragerea adversarului către unul din colţurile terenului prin trimiterea de lovituri succesiv în direcţia respectivă şi surprinderea lui cu o lovitură rapidă în partea opusă lung sau diagonal scurt.

Toate aceste tactici de a manevra şi surprinde pe adversar trebuie să conducă la trimiterea de către acesta a unei mingii în zona interzisă a loviturilor, moment în care se declanşează atacul la plasă sau se realizează direct finalizarea prin lovituri decisive. Între două lovituri, jucătorul trece prin poziţia fundamentală, ocupând plasament corect pe terenul de joc, cu scopul de a acţiona cu maximum de şanse indiferent de acţiunea adversarului. Acţionarea din poziţie fundamentală sau trecerea prin această poziţie favorizează rapiditatea acţiunilor în toate direcţiile, în funcţie de sarcinile de joc cărora trebuie să le facă faţă jucătorul. În această poziţie, jucătorul urmăreşte cu privirea mingea, pentru a sesiza cât mai de timpuriu direcţia deplasării viitoare C) Declanşarea atacului la plasă Acţiune tactică complexă constă din trimiterea mingii lung, spre unul din colţurile terenului advers, însoţită de deplasarea jucătorului spre plasă în vederea ocupării unui plasament ofensiv. care să permită finalizarea punctului. Lovitura de atac se poate realiza prin următoarele procedee: serviciu atac la fileu; retur lovit; voleu pregătitor; lovitura de dreapta, lovitura de rever; Principalele direcţii în care poate fi efectuată lovitura de atac sunt următoarele: lung de line, median ,scurt în diagonală sau pe contre-pied. Se recomandă trimiterea loviturii de atac prin procedeul liftat sau tăiat. Prin utilizarea procedeului tăiat, mingea zboară lent, traiectoria are lungime, iar după contactul cu suprafaţa de joc, ricoşarea este joasă. Atacul la plasă este influenţat de suprafaţa de joc. În cazurile în care meciul se dispută pe teren cu suprafaţă rapidă, atacul poate fi efectuat atât după primul cât şi după cel de-al doilea serviciu. Pe terenurile lente se impune declanşarea atacului la plasă, când adversarul trimite mingea în zona B. În realizarea atacului este foarte important ca jucătorul să-şi coordoneze deplasarea spre plasă cu zborul mingii trimise de el în terenul advers, ocupând un plasament uşor deplasat lateral spre partea colţului de teren advers, spre care a fost trimisă mingea. Acesta trebuie să treacă repede peste „zona interzisă” (Zona A) situată la 1 m de linia de fund până la linia de serviciu, înainte ca mingea să fie lovită de adversar şi să nu joace mingea spre zona B similară din terenul advers, unde traiectoria scurtă oferă adversarului posibilitatea să-l paseze. Atacul la plasă poate fi efectuat într-un timp sau în doi timpi. La atacul într-un timp, după efectuarea loviturii de atac, jucătorul ajunge în poziţie avansată, care să permită finalizarea punctului La atacul efectuat în doi timpi. după efectuarea loviturii de atac, în timpul deplasării spre plasă, jucătorul este nevoit să execute un voleu pregătitor, urmat de deplasarea spre zona din apropierea plasei D) Finalizarea

Se realizează cu precădere prin efectuarea unui voleu decisiv sau a smeciului. Voleul decisiv se trimite, în cazul în care adversarul a fost atras spre unul din colţurile terenului, lateral în partea opusă, în lungul liniei pe contre-pied sau se execută stop voleul pentru a-l surprinde pe acesta. În cazurile când, la mingea de atac adversarul răspunde cu lovitură înaltă (lob), finalizarea se realizează prin smeci. În aceste situaţii este recomandabil ca smeciul să fie efectuat direct din zbor, iar mingea să fie trimisă lung, puternic către partea de teren liberă. Din apropierea plasei, smeciul se trimite lateral, iar cu cât se execută mai departe de plasă, mingea se trimite lung spre unul din colţurile terenului. Jucătorii trebuie să reţină că orice lob ne smeciat poate determina schimbarea situaţiei. În situaţiile când lobul este foarte înalt şi vizibilitatea mingii este redusă în special de soare, se recomandă efectuarea smeciului după contactul mingii cu solul. Se impune, în această situaţie ca înainte de efectuarea loviturii, să se urmărească plasamentul adversarului. Se recomandă finalizarea tuturor mingilor lente şi înalte din zona plasei prin lovituri decisive sau din atac trimise spre partea de teren liberă. Finalizarea punctului este influenţată de suprafaţa de joc Pe suprafeţe rapide datorită vitezei cu care ricoşează mingea din sol, majoritatea punctelor se câştigă cu ajutorul serviciului, voleului şi smeciului. Pe suprafeţe lente punctul poate fi finalizat prin soluţiile tactice prezentate la schimbul de lovituri pregătitor dar şi cu lovituri decisive executate din zona liniei de fund a terenului de joc. Recomandăm orientarea jucătorilor către concepţia de joc ofensivă, bazată pe finalizarea punctului din zona plasei cu ajutorul voleului şi smeciului. E) Apărarea. Împotriva adversarului care atacă, în funcţie de modul cum acţionează acesta, de situaţiile concrete de joc şi, posibilităţile proprii, jucătorul în apărare trebuie să aleagă soluţii care să împiedice finalizarea. Cele mai eficiente soluţii sunt: – passing-shotul în lungul liniei; – passing-shotul în diagonală (scurtă lungă), -passing-shotul median; – lovitura căzută spre picioarele adversarului care atacă.

– lobul. Loviturile în apărare se execută cu viteză mare, efect liftat, plat şi razant. Passing-shotul în lungul liniei necesită o mare precizie, dar este foarte eficientă, fiind greu de interceptat. se foloseşte cu precădere când atacul s-a iniţiat de aceeaşi parte în care se trimite lovitura de apărare. Dacă după efectuarea loviturii de atac, adversarul nu reuşeşte să ajungă în plasament median avansat, passing-shotul în diagonală scurtă sau lungă trimis de adversar îl va surprinde, oferind câştig de cauză jucătorului din apărare. Împotriva jucătorului care atacă la plasă după efectuarea serviciului, returul trimis uşor, căzut la picioare sau înspre acesta este foarte eficient. În această situaţie cel care atacă greşeşte caz în care câştigarea punctului devine o formalitate pentru jucătorul în apărare. Dacă jucătorul aflat în apărare este scos mult în afara terenului se recomandă trimiterea unei mingi înalte lob defensiv spre zona liniei de fund., pentru câştigarea timpului necesar reluării plasamentului corect, Se mai recomandă utilizarea lobului ofensiv în situaţiile când adversarul se apropie prea mult de plasă sau când acesta dovedeşte slăbiciuni în execuţia smeciului. Jocul în apărare necesită mare precizie, fapt ce obligă jucătorii să stăpânească foarte bine jocul de picioare şi să fie înarmaţi cu pregătire fizică deosebită.

7. Precizaţi fazele disputării punctului în jocul de dublu!

Dublul este o probă pe echipe în care partenerii colaborează, se completează reciproc. Din aceste motive alcătuirea formaţiei de dublu nu este o simplă alăturare a doi jucători. Între parteneri trebuie să existe afinitate, respect, încredere reciprocă, prietenie. Desigur, un rol foarte important revine şi capacităţilor tehnico-tactice ale componenţilor formaţiei. Pornind de la premiza că proba de dublu este caracterizată prin permanentă ofensivă, jucătorii trebuie să ştie să plaseze serviciul (în special primul serviciu), să returneze precis, să fie siguri şi eficienţi la voleu, smeci şi în apărare. În dispunerea fiecărui punct, problema esenţială o constituie dobândirea plasamentului ofensiv de ambii componenţi ai echipei. Plasamentul jucătorilor pe teren: Plasamentul clasic

Servantul se plasează la mijlocul distanţei dintre linia laterală de simplu şi punctul median al terenului. După efectuarea serviciului, el se deplasează pe o direcţie perpendiculară pe plasă, cu scopul de a ajunge pe aceeaşi linie cu partenerul său. Partenerul servantului se plasează în faţa primitorului, aproape de plasă aproximativ 2 m. El se plasează mai aproape de plasă la primul serviciu, la al doilea serviciu se retrage la aproximativ jumătatea distanţei dintre linia de serviciu şi plasă. La distanţa menţionată faţă de plasă, partenerul ocupă un plasament către linia mediană, atât cât să-i permită să supravegheze şi să poată intercepta eventualele lovituri trimise de adversar în zona culoarului lateral. Primitorul se plasează pe linia de fund a terenului, la primul serviciu, şi puţin în interiorul terenului, la cel de-al doilea serviciu. Locul ocupat de primitor în această zonă depinde de poziţia din care se execută serviciul, de regulă însă deplasat spre linia laterală, pentru a nu fi surprins cu un serviciu în diagonală. Partenerul primitorului se plasează în faţa liniei de serviciu, într-o poziţie uşor deplasată către linia mediană. La primirea celui de-al doilea serviciu, partenerul primitorului va avansa puţin. Dacă jocul se dispută pe suprafaţă de joc rapidă, partenerul primitorului ocupă la primul serviciu plasament în faţa liniei de fund, el înaintând spre o poziţie avansată la executarea serviciului doi Plasamentul australian Caracteristic acestui plasament este aşezarea partenerul servantului la plasă în aceeaşi jumătate de teren cu servantul. Se utilizează pentru a-l surprinde pe adversarul care returnează bine în diagonală Plasamentul median -este plasamentul în care partenerul servantului se aşează la plasă pe linia mediană ce împarte careurile de serviciu. În disputarea punctului, ca unitate de bază în structura jocului de dublu , distingem faze al căror scop şi mijloacele prin care se realizează ele se diferenţiază şi condiţionează în succesiune astfel: A) Începerea disputării punctului B) Atacul la plasă C) Jocul la plasă D) Finalizarea E) Apărarea. A) Începerea disputării punctului Serviciul atac la fileu este unul din mijloacele de bază ale jocului de dublu. De regulă, pierderea ghemului pe serviciu echivalează cu pierderea setului.

Principala calitate a serviciului trebuie să fie siguranţa, lungimea şi precizia şi nu forţa, astfel încât să fie urmat de atacul la plasă şi să nu permită trecerea în atac a echipei adverse. Serviciul se dirijează spre reverul adversarului, cu efect liftat sau tăiat. Desigur că pentru a-l deranja şi pentru a-l surprinde pe adversar procedeul şi direcţia serviciului pot fi alternate. În multe cazuri, odată cu execuţia serviciului începe favorizarea acţiunilor partenerului, adică aducerea lui în joc Returul de serviciu se dirijează către zona spre care înaintează servantul. Cele mai indicate direcţii către care este indicat să se dirijeze returul sunt: – scurt în diagonală; – căzut spre picioarele servantului care avansează spre plasă; – razant şi puternic pe mijlocul ternului; – lob peste partenerul servantului. Cele mai indicate procedee de a returna serviciul sunt returul blocat cu efect liftat, tăiat şi returul lovit cu înaintare spre minge, care se trimite plat. De regulă, returul serviciului nu se trimite în direcţia partenerului servantului, aflat la plasă, pentru că se deschid unghiurile către o mare zonă de teren, imposibil de apărat. În situaţiile când partenerul servantului îşi părăseşte frecvent zona pentru a intercepta returul, este recomandabil să se trimită, din când în când, returul puternic, razant, în lungul liniei din culoarul de dublu. Primitorul se plasează pe teren, respectând regula unghiurilor, adică să ocupe o poziţie pe bisectoarea unghiului format de locul ocupat de servant şi extremităţile propriului careu de serviciu. Serviciul poate fi returnat prin lovitură plată, liftată sau prin o lovitură blocată La returnarea serviciului se urmăreşte:menţinerea mingii în teren; evitarea intercepţiei de către partenerul servantului; punerea în dificultate a servantului care avansează spre plasă; trecerea în atac prin procedeul lovit. Împotriva aşezării australiene, returul eficient este executat: puternic median, în lungul liniei, lob în diagonală. B) Atacul la plasă Se realizează din serviciu, voleu pregătitor şi din retur, respectându-se regulile tactice ale atacului. Jucătorii aflaţi la plasă îşi modifică plasamentul, deplasându-se uşor către partea de teren unde au trimis mingea. C) Jocul la plasă.

Determină în mare măsură echipa învingătoare, ca o consecinţă a situaţiilor generate de serviciu sau returul acestuia, rezultă o varietate de posibilităţi de care trebuie să profite jucătorii, în vederea finalizării punctului. Se desfăşoară din toate plasamentele cunoscute, din care derivă alte două aşezări în care: un cuplu se află la plasă şi celălalt în zona liniei de fund sau ambele cupluri se află în zona plasei D) Finalizarea punctului Echipa care serveşte de regulă are avantajul iniţiativei, în majoritatea cazurilor aceasta se concretizează în câştigarea punctelor şi a ghemurilor. În multe cazuri partenerul servantului interceptează returul lent sau înalt al adversarului şi finalizează prin lovitură de voleu sau smeci. Intercepţia se realizează când jucătorul de la plasă anticipează direcţia în care va trimite adversarul lovitura şi acţionează în momentul când acesta loveşte mingea şi nu mai poate modifica direcţia şi traiectoria acesteia. Partenerii pot să stabilească anumite semne prin care să-şi comunice intenţiile şi acţiunea pe care o vor întreprinde, caz în care intercepţia poate fi considerată organizată. În acest caz, acţiunea este condusă de către jucătorul de la plasă. De regulă, această combinaţie o realizează formaţia care serveşte. În cazul în care un cuplu se află la plasă şi celălalt în zona liniei de fund, finalizarea se realizează prin trimiterea: – voleului decisiv în cros scurt; – smeciului decisiv în cros scurt sau median. Când cele două cupluri se află în zona plasei, executând succesiune de voleuri până la câştigarea punctului de către una din echipe. finalizarea se realizează astfel: – voleu se trimite scurt sau lung diagonal, median sau către picioarele unuia dintre adversari, – din voleu se poate trimite un lob care surprinde şi determină retragerea adversarilor din zona plasei. Răspunsul la o asemenea acţiune este de obicei un lob care poate favoriza finalizarea cu smeci decisiv în cros scurt sau median. În toate cazurile se urmăreşte constrângerea adversarilor la acţiuni de apărare. Adversarul este obligat să trimită lovituri din voleul de jos, demivoleu sau o lovitură cu o traiectorie înaltă, care favorizează loviturile decisive. E) Apărarea Se realizează prin passing-shoturi trimise rapid, puternic pe mijloc, lovituri scurte în diagonală sau razant către picioarele adversarilor şi loburi.

Loburile defensive trimise lung şi înalt spre zona liniei de fund a terenului se folosesc în situaţiile când unul din jucători este scos mult în afara terenului pentru câştigarea timpului necesar reluării plasamentului median. Se recomandă utilizarea lobului ofensiv în situaţiile când adversarul se apropie prea mult de plasă sau când acesta dovedeşte slăbiciuni în execuţia smeciului. În cazul când unul din jucătorii de la plasă este depăşit, cu un lob partenerul său este cel care aleargă în diagonală înapoi pentru a respinge mingea. Acesta comunică intenţia partenerului său care trebuie să schimbe partea, retrăgându-se şi el într-o poziţie paralelă cu coechipierul. cu faţa la adversari. Pentru evitarea neînţelegerilor dintre parteneri este indicat ca în diverse situaţii de joc să se respecte următoarele reguli: – mingile trimise median se resping de jucătorul care loveşte cu lovitura de dreapta; – în duelul de voleuri din apropierea plasei, mingile sosite median le respinge jucătorul care a lovit anterior; – loburile mediane le respinge jucătorul de pe partea stângă; – împotriva unei echipe formată din un jucător dreptaci şi unul stângaci, majoritatea loviturilor se trimit median; – loviturile în diagonală le respinge jucătorul aflat în partea spre care a fost trimisă mingea; – nu se recomandă utilizarea în joc a loviturilor scurte sau a stop-voleului. Jocul de dublu este influenţat de calitatea suprafeţei de joc. Pe suprafeţele lente serviciul se returnează cu mai mare regularitate şi precizie, se impune ca servantul să înainteze spre plasă şi să execute cu precizie şi decisiv voleul sau smeciul. Deoarece eficienţa loviturilor din apărare este crescută, intercepţia se realizează mai dificil. Pe terenurile rapide se amplifică eficienţa serviciului voleului, smeciului simultan cu scăderea eficienţei returului, loviturilor din apărare. Partenerul servantului, aflat în apropierea plasei, poate acţiona eficient prin intercepţii la returul adversarului.

8. Descrieţi etapele, sarcinile, mijloacele corespunzătoare procesului de învăţare perfecţionare a tehnicii şi tacticii jocului de tenis! Prin metodica utilizată la învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii jocului de tenis antrenorul trebuie să rezolve următoarele sarcini: – crearea unei reprezentări corecte a elementului şi procedeului predat;

– asigurarea unei execuţii corecte a mişcărilor; – formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice; – formarea perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice, corecte şi eficiente. Orientarea metodică în predarea jocului de tenis are la bază o serie de principii şi metode care corespund principiilor şi metodelor de instruire din educaţia fizică şi antrenamentul sportiv. În continuare vom enunţa aceste principii şi metode, fără a mai dezvolta conţinutul lor ce se regăsesc în teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportive. În lecţia de tenis se pot aplica următoarele principii didactice (generale şi specifice) şi metode de instruire. După Septimiu Florian Todea principiile şi metodele didactice generale sunt următoarele: – Principiul participării active şi conştiente – Principiul intuiţiei – Principiul accesibilităţi – Principiul sistematizării şi continuităţi. – Principiul modelării (legării teoriei de practică.) – Principiul. durabilităţii(însuşirii temeinice) Metodele de instruire: – Metoda verbală explicaţia. – Metoda intuitivă demonstraţia, observaţia. – Metoda practică exersarea (analitică, globală) După Nicu Alexe principiile specifice antrenamentului sportiv sunt următoarele: – Principiul continuităţii – Principiul creşterii în trepte a eforturilor şi a solici-tărilor optime. – Principiul priorităţii efortului specific competiţional – Principiul individualizării. În procesul învăţării şi perfecţionării tehnicii şi tacticii jocului de tenis recomandăm metoda verbală, metoda intuitivă, metoda practică şi problematizarea (după Gheorhe. Cârstea). Subliniem faptul că alegerea metodei se va face în funcţie de sarcina ce urmează a fi rezolvată, de vârsta şi nivelul de pregătire al executanţilor.

Mulţi oameni cred că singura calificare necesară antrenorului este să fi practicat acel sport. Este de ajutor să fi practicat acel sport, dar trebuie mult mai mult pentru a antrena cu succes. Chiar dacă nu aţi practicat tenisul de câmp puteţi învăţa să antrenaţi cu succes dacă folosiţi următoarele etape în predarea unui procedeu tehnic prezentate în continuare. Prezentarea exersării a.1.-atragerea atenţiei jucătorilor a.1.1.-anunţarea cu entuziasm ca noutate sub formă de ştire, povestire, glumă. a1.2.-vorbiţi rar cu ton normal şi priviţi în ochii sportivilor. a1.3.-poziţionaţi sportivi în 2-3.-rânduri în faţa dumneavoastră pentru a putea fi văzut şi auzit, dar nu cu faţa la soare. a.2.-denumirea procedeului a.2.1.-menţionaţi corect denumirea şi tipul procedeului. a.3.-explicarea importanţei procedeului a.3.1.-oferiţi motive pentru învăţarea procedeului şi descrieţi cum acesta ajută pe jucători să progreseze şi se leagă cu alte procedee. B Demonstrarea b.1.-utilizaţi forma corectă b.2.-demonstraţi procedeul de mai multe ori. b.3.-demonstraţi. lent pentru ca sportivii să poată vedea toate momentele mişcării b.4.-demonstraţi din diferite unghiuri pentru ca sportivii să aibă o perspectivă cât mai largă b.5.-demonstraţi pe ambele părţi atât pe partea dreaptă cât şi pe cea stângă C Explicarea c.1.-în explicaţie se utilizează termeni simpli c.2-explicaţia este însoţită de demonstraţie c.3-.legaţi explicaţia de un alt procedeu însuşit anterior. c.4.întrebaţi sportivi dacă au înţeles descrierea dumneavoastră c.5.-puneţi-i să repete explicaţia dumneavoastră c.6.-puneţi întrebării: – Ce facem prima oară ?

– Ce facem în continuare ? c.7.-urmăriţi execuţia subiecţilor sesizaţi greşelile, corectaţi şi repetaţi explicaţia însoţită de demonstraţie c.8.-utilizaţi cuvinte diferite pentru ca subiecţii să poată înţeleagă din perspective diferite. D Asigurarea exersării d.1.-acordarea ajutorului subiecţilor sub aspectul: – deplasării la minge, – momentelor loviturii, – efectului imprimat. d.2.-observarea continuă a execuţiei subiecţilor: – corectaţi şi repetaţi explicaţia însoţită de demonstraţie. d.3.-asiguraţi ajutor individual. 4.3.3. Etapele învăţării tehnicii şi tacticii jocului de tenis Deprinderea procedeelor de lovire a mingii şi a regulilor tactice, specifice tenisului, necesită o muncă sistematică şi îndelungată, atât din partea elevului, cât şi a antrenorului sau profesorului. Învăţarea jocului de tenis trebuie să înceapă la 5-6 ani, să se desfăşoare sistematic, urmărind formarea la jucători a deprinderilor tehnico-tactice, corecte şi eficiente. Procesul învăţării, volumul deprinderilor şi cunoştinţelor se planifică pe o perioadă de 6-8 ani. Ulterior, în funcţie de progresele realizate, planificarea pregătirii la copii, juniori se individualizează. În eşalonarea sarcinilor învăţării şi perfecţionării tehnicii şi tacticii vor fi avute în vedere cerinţele jocului competiţional, punându-se accent pe modul cum utilizează copiii, juniorii, loviturile în meci. Modul cum se eşalonează loviturile, cum se învaţă ele şi cum se accentuează interesul pentru anumite lovituri, asigură orientarea copiilor spre o anumită concepţie de joc. Orientarea jucătorilor spre o anumită concepţie de joc se realizează în funcţie de particularităţile morfofuncţionale care apar între indivizi şi care reclamă individualizarea orientării tactice după vârsta pubertăţii. Eficienţa concepţiei tactice este determinată de includerea în planul de învăţare a tuturor elementelor specifice jocului ofensiv; de aceea jucătorii trebuie să deprindă până la vârsta de 13-14 ani toate elementele specifice fiecărei etape din fazele disputării punctului în jocul de simplu şi în jocul de dublu, menţionate la unitatea de învăţarea 3. În anii de pregătire, copiii şi juniorii trebuie să deprindă mijloacele cu ajutorul cărora să poată realiza conţinutul şi sarcinile fazelor disputării punctului în jocul de simplu şi în jocul de dublu prezentate anterior la unitatea de învăţare 3. Procesul de învăţare perfecţionare a tehnicii şi tacticii jocului de tenis este condiţionat de următorii factori prezentaţi în continuare: 1. Succesiunea învăţării loviturilor: 1.1. – dreapta, reverul, – serviciul, returul, – atacul, – voleul, smeciul, – stopul,– demivoleul

– passing-shotul, lobul 1.2. 2. Condiţiile de exersare: uşurate; izolate; cu adversar. 3. Numărul de subiecţi :în grup; cu partener; individual. 4. Structura mişcării: analitică; globală. 5 .Structura motrică: de pe loc; din mers; din alergare. 6. Locul de execuţie: careul de serviciu; linia fund. 7. Efectul imprimat mingii: plat; liftat; tăiat; top-spin. 8. Direcţia: median; lung de linie; cros (lung, scurt). Etapele învăţării tehnicii şi tacticii jocului de tenis 1. Obişnuirea cu mingea, cu racheta şi terenul de joc Sarcini: dezvoltarea ambidextriei; pregătirea mâinilor şi a picioarelor pentru obişnuirea cu mingea, cu racheta şi cu deplasarea în teren. Mijloace: Se recomandă exerciţiile prezentate la 1.1., 1.2. 1.1. Obişnuirea cu mingea, cu racheta Sarcini: învăţarea mânuirii: mingii; rachetei; mingii şi rachetei; îmbunătăţirea coordonării mână ochi minge. Mijloace: baterea mingii din deplasare pe teren cu mâna, racheta; aruncări, prinderi cu mingea; oprirea mingilor pe rachetă; ducerea mingii pe rachetă; ţinerea mingii pe rachetă; ridicarea mingii de pe sol cu ajutorul rachetei. 1.2. Obişnuirea cu terenul de joc Sarcini: acomodarea cu dimensiunile terenului; învăţarea formelor de deplasare în teren; învăţarea urmăririi, deplasării în vederea lovirii mingii; învăţarea aşezării în teren; învăţarea plasamentelor. Mijloace: deplasări cu prinderea mingii rostogolite; deplasări cu prinderea mingii din aer, după contactul cu solul; schimbări de direcţie; evantaiul; evantaiul cu pivotare. 2. Învăţarea mecanismului de lovire Sarcini: deprinderea loviturii propriu-zise şi finalul loviturii; deprinderea pregătirii loviturii. Mijloace: exerciţii pregătitoare cu mingea; exerciţii de imitaţie ( priza, procedeul respectiv); exerciţii individuale la minge oferită, aruncată, lansată; exerciţii cu partener; exerciţii sub formă de întrecere; utilizarea aparatelor ajutătoare.

9. Descrieţi conţinutul pregătirii şi raportul între antrenamente competiţii la copii! 4.3.4. Structura lecţiei de tenis Lecţia face parte din ciclul de lecţii prevăzute într-o anumită etapă în care se rezolvă sarcinile parţiale ale unui ciclu. În stabilirea sarcinilor şi caracterului lecţiei, se va ţine seama de activitatea depusă anterior, de etapa de antrenament precum şi de sarcinile şi obiectivele ce trebuie realizate. Scopul unui ciclu de lecţii este îndeplinirea obiectivului corespunzător etapei de pregătire lecţiile din cadrul ciclului subordonându-se acestuia. Lecţiile de tenis se clasifică în funcţie de următoarele criterii astfel: 1. Scopul urmărit: lecţii de învăţare, consolidare, perfecţionare, evaluare, mixte. 2. Conţinutul lecţiei: lecţii de pregătire fizică (generală, specifică), tehnică, tactică teoretică, psihică. 3. Numărul de participanţi lecţii colective, în grup, individuale. În cadrul lecţiei se urmăreşte abordarea tuturor factorilor antrenamentului şi realizarea unei densităţi optime. În funcţie de numărul exerciţiilor folosite şi de gradul de solicitare la efort, lecţia are un anumit volum, complexitate şi o anumită intensitate. Eşalonarea exerciţiilor în lecţie, succesiunea lor determină o anumită structură a lecţiei. Lecţia este structurată pe 3 părţi: pregătitoare, fundamentală , încheiere, legate în mod unitar. Partea pregătitoare – de încălzire urmăreşte introducerea treptată în efort a colectivului cu care se lucrează şi realizarea unei excitabilităţi optime a sistemului nervos, volumul intensitatea şi complexitatea efortului mică spre medie. Conţinut: variante de mers, variante de alergare, complexe de gimnastică generale, specifice (cu racheta); jocuri de mişcare, concursuri, ştafete (cu racheta); exerciţii de imitaţie cu racheta, de pe loc, din mers, din alergare; lovituri de la linia de fund efectuate cu intensitate şi ritm moderat. Partea fundamentală – rezolvă sarcinile lecţie prin mijloacele selecţionate. La început se pot efectua exerciţii pentru dezvoltarea vitezei şi îndemânării, sau exerciţii privind învăţarea sau perfecţionarea anumitor lovituri. Spre sfârşit jocurile cu temă şi fără temă. Prima parte a jocului va avea o anumită temă, iar în continuare jocul va decurge normal, dându-se indicaţia aplicării în joc a celor învăţate sau perfecţionate în prima parte a lecţiei. Volumul intensitatea şi complexitatea efortului maximă. Partea de încheiere urmăreşte prin mijloacele utilizate o revenire aproape de normal a organismului şi realizarea unei stări de bună dispoziţie. Volumul intensitatea complexitatea efortului scăzută. Se fac aprecieri de către antrenor asupra comportării executanţilor precum şi asupra gradului de realizare a temei şi sarcinilor lecţiei. Conţinutul părţii de încheiere: – exerciţii cu mingea pe terenul de joc, stretching, jocuri de mişcare, exerciţii cu caracter de forţă şi rezistenţă.

4.3.6. Raportul intre antrenamente şi competiţii la copii Raportul dintre antrenamente şi competiţie variază în funcţie de categoria de clasificare şi vârstă. Găsirea raportului optim între antrenamente şi competiţii de-a lungul unei perioade mai mult sau mai puţin îndelungate (1 an, 2 ani, 4 ani), plasarea competiţiilor, alegerea partenerilor în aşa fel ca să fie utili pregătirii, implică studiu amănunţit, previziune şi în ultimă instanţă experienţă profesională.

Principiul călăuzitor în stabilirea raportului dintre antrenamente şi activitatea competiţională a jucătorilor de tenis este acela al creşterii volumului activităţii competiţionale în raport direct proporţional cu creşterea clasificării sportive. Activitatea de iniţiere la tenis începe la vârsta de 5-6– ani. Procesul de învăţare şi perfecţionare durează de regulă 8-10 ani. actualmente micşorându-se la 6-8 ani, astfel scăzând şi vârsta performanţei. La iniţiere în primul an, activitatea se desfăşoară în exclusivitate în lecţii de antrenament. În cadrul acestora se predau primele noţiuni despre formarea simţului mingii ,rachetei ,şi al terenului, elementele-tehnico tactice de bază ale jocului de simplu, activitatea competiţională oficială nu este recomandabilă. Se planifică întreceri, jocuri cu teme prin care se urmăreşte dobândirea corectitudinii exerciţiilor, formarea regularităţii loviturilor. Se dezvoltă calităţile motrice generale ,specifice ,calităţile psihice, cunoştinţele teoretice specifice. La sfârşitul primului an de pregătire se recomandă aplicarea de probe şi norme de control pe factori de esenţă motrică şi intelectuală ai antrenamentului. În anul doi de activitate, copiii trebuie să fie angrenaţi în competiţii „de casă” şi cu caracter local. Ponderea cade în continuare pe antrenamente, în cadrul cărora se consolidează perfecţionează elementele planificate în primul an, paralel cu învăţarea unor lovituri noi. Se continuă dezvoltarea calităţilor menţionate anterior şi aplicarea probelor şi normelor de control. periodic

La 8-10 ani se pune accent în continuare pe antrenamente, în cadrul cărora se consolidează perfecţionează procedeele tehnico tactice ale jocului de simplu , paralel cu învăţarea unor lovituri noi. Se continuă dezvoltarea calităţilor menţionate anterior şi aplicarea probelor şi normelor de control periodic. Angrenarea în competiţii 10 maxim-la grupa de vârstă respectivă plus maxim 4 la categoria superioară din volumul întregii activităţi. La 11-12 ani se consolidează, perfecţionează jocul de simplu în ambii ani de activitate. În primul an se predau elementele tehnico tactice de bază ale jocului de dublu, urmând ca în anul următor să se consolideze, perfecţioneze procedeele respective. Se continuă dezvoltarea calităţilor menţionate anterior şi aplicarea probelor şi normelor de control. periodic Angrenarea în competiţii 12 maxim-la grupa de vârstă respectivă plus maxim 4 la categoria superioară din volumul întregii activităţi. La 13-14 ani, elementele de bază ale jocului de simplu dublu trebuie stăpânite şi să se contureze concepţia de joc către care se orientează jucătorul Volumul activităţii competiţionale la aceste categorii de sportivi se cifrează la 30-45 acţiuni pe an. Angrenarea în competiţii 14 maxim-la grupa de vârstă respectivă plus maxim 4 la categoria superioară din volumul întregii activităţi. Ponderea trebuie să cadă pe competiţiile de casă, locale, naţionale, internaţionale, cu participare atât la simplu cât şi la dublu.

10. Descrieţi structura şi regulile meciului de simplu! 5.3.4. Structura meciului Un meci de tenis se dispută după sistemul: 2 din 3 seturi, sau 3 din 5 seturi. la 2 din 3 seturi meciul este câştigat de cel care i-a primele 2 seturi, la 1-1 la seturi se dispută setul decisiv; la 3 din 5 seturi meciul este câştigat de cel care i-a primele 3 seturi, la 2-2 la seturi se dispută setul decisiv. Setul este compus din 6 ghemuri, câştigă setul cel care ajunge primul la 6 la diferenţă de 2 ghemuri. Jocul de tiebreak – se desfăşoară când scorul ajunge „şase jocuri egal” în oricare set cu excepţia celui decisiv, în afara situaţiei în care s-a hotărât şi anunţat altfel la începutul meciului Ghemul este compus din 4 puncte: 15, 30, 40, la al 4 punct câştigat se termină ghemul;

la 40 egal 40, se dispută încă 2 puncte pentru terminarea ghemului. Avantaj Serviciu plus 1 punct câştigat se termină ghemul. -Avantaj Primire plus 1 punct câştigat se termină ghemul. Arbitrul de scaun anunţă: 15-0, 30-0, 40-0, Avantaj Serviciu plus 1 punct câştigat, ghem dacă servantul câştigă punctele. 0-15,0 30-0,0 40, Avantaj Primire plus 1 punct câştigat, ghem dacă primitorul câştigă punctele.

5.3.11. Reguli pentru meciul de simplu Durata încălzirii înainte de începerea meciului este 5 minute. Alegerea părţii de teren şi a dreptului de a fi Servant sau Primitor în primul joc trebuie decisă prin tragere la sorţi. Jucătorul care câştigă tragerea la sorţi poate alege sau cere adversarului său să aleagă: a. Dreptul de a fi Servant sau Primitor, în care caz celălalt jucător trebuie să aleagă partea de teren; sau b. Partea de teren, în care caz în care caz celălalt jucător trebuie să aleagă dreptul de a fi Servant sau Primitor Jucătorii trebuie să stea în părţile opuse ale fileului; jucătorul care pune primul mingea în joc se numeşte Servantul şi celălalt Primitor. Servantul are dreptul la două încercări, el execută servicii alternative în careul din dreapta şi stânga primitorului, care se deplasează de la dreapta spre stânga pentru a returna. Serviciul se repetă dacă mingea servită atinge fileul şi cade în careul de serviciu. În timpul serviciului servantul trebuie: să nu-şi să schimbe poziţia mergând sau alergând; să calce linia de fund. Puteţi câştiga punctul dacă adversarul: – face dublă greşeală la serviciu; – trimite mingea în fileu sau în afara liniilor ce delimitează terenul; – loveşte mingea după ce a căzut de 2 ori de a o lovi; – aruncă racheta pentru a lovi mingea; – atinge fileul cu corpul sau racheta în timp ce mingea este în joc – bagă racheta în celălalt teren pentru a lovi mingea înainte ca aceasta să treacă fileul – poartă sau prinde mingea pe cordajul rachetei – atinge mingea cu orice alt obiect sau parte a corpului – atinge sau prinde mingea care iese în afara terenului înainte de contactul cu solul.

11. Descrieţi structura şi regulile meciului de dublu! 5.3.12. Reguli pentru meciul de dublu Pentru jocul de dublu terenul trebuie să fie lat de (10,97 m), adică mai mare cu (1,37 m) pe fiecare latură faţă de terenul pentru jocul de simplu. Regulile privind încălzirea, tragerea la sorţi şi modalităţi de câştigare a punctului sunt similare de la jocul de simplu. Ordinea la serviciu la dublu trebuie să fie hotărâtă la începutul fiecărui set după cum urmează: Perechea care trebuie să servească în primul joc al fiecărui set trebuie să hotărască care dintre jucători trebuie să facă aceasta, iar perechea adversă trebuie să hotărască asemănător pentru al doilea joc. Partenerul jucătorului care a servit în primul joc trebuie să servească în al treilea; partenerul jucătorului care a servit în al doilea joc trebuie să servească în la patrulea joc, şi aşa mai departe, în aceeaşi ordine în toate jocurile următoare ale setului. Ordinea la primire la dublu trebuie să fie hotărâtă la începutul fiecărui set după cum urmează:

Perechea care trebuie să primească în primul joc trebuie să decidă care partener trebuie să primească primul serviciu, iar acel partener trebuie să continue să primească primul serviciu în oricare joc impar din acel set. Perechea adversă trebuie să hotărască care partener trebuie să primească primul serviciu în al doilea joc şi acel partener trebuie să continue să primească primul serviciu în oricare joc par din acel set. Partenerii trebuie să primească serviciul alternativ în fiecare joc.