Intamplari Mununate Din Vremea Noastra-parintele Petroniu Tanase

"Întâmplări minunate din vremea noastră"-Părintele Petroniu Tănase

Mucenici şi Mărturisitori români Cu înşişi ochii mei Mucenici şi Mărturisitori români Sunt un creştin dintr-o ţară ortodoxă: România. Trăind 14 ani în închisoare, pentru credinţa mea, vreau să povestesc viaţa unor creştini ortodocşi, cu care m-am învrednicit să intru în legătură, în timpul închisorilor mele. Faptele şi pilda vieţii lor m-au însufleţit necontenit în tot acest răstimp. "Bucuraţi-vă pururea" Primul era un preot, care fusese închis la vârsta de 70 ani. Îl chema Ciureanu. Când l-au adus înăuntru,cu barbă mare şi cu părul alb, câţiva ofiţeri din poarta închisorii îl luară la batjocură. Unul zise: ”De ce au adus şi pe acest popă bătrân?" Altul îi răspunse în batjocură: "Poate ca să-i spovedească pe toţi!". Acest preot avea un fiu care murise în închisorile ruseşti; fiica lui fusese condamnată la 20 ani de închisoare. Doi din ginerii săi erau împreună în închisoare, unul chiar în celulă cu el. Nepoţii lui nu aveau ce mânca. Erau siliţi să mănânce gunoaie. Întreaga lui familie era distrusă. Nu mai avea nici biserică. Totuşi omul acesta avea o faţă aşa de luminoasă! Necontenit avea un zâmbet frumos pe buze. Şi niciodată nu saluta pe cineva cu' 'bună ziua" sau "bună seara", ci cuvintele: 'Bucuraţi-vă pururea"(I.Tes.5,16). Într-o zi l-am întrebat: "Părinte, cum puteţi zice "Bucuraţi-vă pururea", când Sfinţia Voastră aţi trecut printr-o aşa de teribilă tragedie?'' - Bucuria este foarte uşoară, a răspuns el, dacă împlinim măcar un cuvânt din Sfânta Scriptură. Este scris: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură" (Rom. 11,15). Deci, dacă cineva se bucură împreună cu toţi cei ce se bucură, are totdeauna multă înclinare spre bucurie. Sunt închis şi mă bucur cu toţi cei ce sunt liberi. Nu merg la Biserică, dar mă bucur cu toţi cei ce sunt în Biserică. Nu mă pot împărtăşi cu Sfintele Taine, dar mă bucur cu toţi cei ce se împărtăşesc. Nu pot citi Sfânta Scriptură sau vreo altă carte sfântă, dar mă bucur cu acei ce pot. Nu pot vedea florile- (Niciodată n-am văzut vreun copac sau vreo floare în toţi aceşti ani. Mă aflam jos, sub pământ, într-o închisoare subterană. Niciodată nu vedeam soarele, luna sau stelele. Ba uneori uitam că acestea mai şi există. Niciodată nu vedeam vreo culoare, ci numai pereţii cenuşii ai celulei şi uniforma noastră gri. Ştiam însă că o astfel de lume există, o lume cu fluturi coloraţi şi curcubee pe cer)- dar pot să mă bucur cu toţi cei ce văd curcubeele de pe cer şi fluturi de toate culorile. În închisoare, mirosul nu era prea plăcut totuşi, continuă preotul, unii au flori mirositoare în jurul lor, sau tineri care se parfumează; alţii fac excursii, alţii au familii şi copii în jurul lor. Eu nu pot să-mi văd copiii, alţii însă au copii. Şi cei ce pot să se bucure cu toţi cei ce se bucură, pot să se bucure pururea. Aceasta era pricina că era aşa de frumoasă expresia feţei lui. Zâmbetul ceresc Să vă spun despre un alt creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. (În ţara mea, aproape întotdeauna ţăranii sunt analfabeţi sau aproape analfabeţi). Citise mult Sfânta Scriptură, în afară de aceasta însă nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de Ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii. - Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd... - Ia nu-mi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum îl vezi pe Hristos? - Nu pot să-ţi spun cum îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i de-ajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos! - Chiar îl vezi pe Hristos? - Da, îl văd! - Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată? - Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte! - Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte? Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea. Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. Faţa lui a început să lumineze. (În Biserică există astăzi clerici şi teologi care nu pot crede întreaga Sfântă Scriptură. O cred pe jumătate, sau un sfert din ea. Pentru anumite pricini, nu cred nici în minuni. Eu o cred în întregime, pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbarea la faţă, desigur nu aceea a lui Hristos, ci ceva asemănător. Eu am văzut feţe luminând...) Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului. Profesorul şi-a plecat capul şi a zis: "Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit".

Ortodoxie adevărată Să ne întoarcem iarăşi la preotul Ciureanu. Avea întotdeauna o aşa de frumoasă înfăţişare! Când ne-au scos la plimbare (într-o curte unde nu exista nici o floare, nici o plantă sau iarbă), acesta a pus mâna pe umărul unui creştin şi i-a zis: "Ia povesteşte-mi viaţa ta!" Omul i-a vorbit ca de obicei, cât de răi erau comuniştii: "M-au bătut, m-au schingiuit, mi-au făcut mizerii teribile". Preotul a ascultat cu atenţie, apoi i-a zis: - Ai spus multe despre comunişti, ia spune-mi acum şi despre tine. Când te-ai spovedit ultima dată? - Ei să tot fie vreo patruzeci de ani. - Să lăsăm acum şi pe comunişti şi pe nazişti, - pentru că şi tu eşti păcătos - şi să-mi spui păcatele tale". Toţi s-au spovedit. De asemenea şi eu. Şi mi-aduc aminte cape când mă spovedeam, cu cât îi spuneam mai multe păcate, tot mai frumoasă şi mai plină de bunătate devenea faţa lui. La început mă temeam ca nu cumva auzind aceste lucruri să mă dispreţuiască. Totuşi, cu cât mai multe fapte rele îi spuneam despre mine, cu atât mai mult se apropia de mine. La sfârşit îmi spune: "Fiule, ai săvârşit multe păcate, dar îţi spun un lucru: cu toate aceste păcate ale tale, Dumnezeu te iubeşte şi te iartă. Adu-ţi aminte că El a dat pe Fiul Său să moară pentru tine şi sileşte-te puţin câte puţin în fiecare zi să-ţi îmbunătăţeşti viaţa, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu". Experienţele mele din cunoştinţa cu acest preot au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Acum el nu mai este în această lume. A fost un model de adevărată Ortodoxie. Există astfel de ortodocşi. Această Ortodoxie a fost deplină, adevărată. Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe toţi să devenim adevăraţi ortodocşi, după modelul sfinţilor pe care îi vedem în icoane şi a atâtor sfinţi care trăiesc şi astăzi. O bună mărturie În România era o întreagă categorie de deţinuţi, alcătuită numai din preoţi, episcopi, pastori, rabini, laici şi tot felul de oameni, care se aflau în închisoare pentru credinţa lor. Într-o zi, un ofiţer de securitate veni să vadă această mulţime. Toţi stăteau foarte atenţi, iar el chemă la întâmplare pe un tânăr şi îl întrebă: "Ce ai fost tu ca cetăţean?" Tânărul a răspuns: "Domnule, nu-i cazul să încetez a fi ceea ce am fost ca cetăţean. Sunt preotul lui Dumnezeu". - A, da, eşti popă! Şi mai iubeşti pe Hristos? Preotul a tăcut câteva secunde. Secunde care păreau veşnicie, fiindcă ştia că de acestea depinde viaţa sa veşnică. Domnul Hristos a zis: "Oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri. Şi cine se va lepăda de Mine de frică, şi Eu mă voi lepăda de el, înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri"(Matei. 10,32). Şi atunci, după puţină reculegere, faţa lui a început să lumineze - Eu am văzut atâtea feţe luminând! - şi cu glas smerit dar şi hotărât a zis: „Domnule, când am devenit preot, am aflat că în istoria Bisericii mii de oameni au fost omorâţi pentru credinţa lor. Şi de fiecare dată când stăteam înaintea Sfintei Mese, purtând acele frumoase şi împodobite veşminte, am făgăduit lui Dumnezeu că, dacă vreodată va trebui să sufăr, dacă vreodată voi purta haina de puşcăriaş, voi continua să iubesc pe Hristos”. „Domnule, a continuat el, vă supărăm aşa de mult! Noi avem adevărul şi voi aveţi cravaşa, noi avem iubire şi voi aveţi lanţurile în celulele puşcăriaşilor. Silnicia şi ura sunt argumente foarte sărace în faţa adevărului şi a iubirii. Dacă aţi spânzura pe toţi profesorii de matematică, dacă toţi matematicienii ar fi sugrumaţi, oare cât ar face 4+4? Ar continua să facă 8. Şi 8+8 ar face tot 16. Nu puteţi schimba adevărul spânzurând pe toţi cei ce spun adevărul. Chiar dacă toţi creştinii ar fi spânzuraţi, va continua să fie adevărat că există un Dumnezeu şi că Acesta e Iubire. Şi că există un Mântuitor, Care se numeşte Iisus Hristos şi mărturisindu-L pe Acesta, omul se poate mântui. Că există un Duh Sfânt şi o oaste de îngeri în jurul pământului şi că există un preafrumos Paradis. Nu puteţi schimba adevărul”. Aş fi vrut să am un mijloc ca să pot reda tonul cu care preotul a spus aceste cuvinte. Noi ceilalţi ne-am simţit ruşinaţi. Deoarece credem în Hristos, nădăjduim în Hristos, dar... Pe când acest om iubea pe Hristos aşa cum Julieta iubea pe Romeo, sau cum mireasa iubeşte pe mirele său. O iubire fără de moarte Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot cu numele de Iscu (Gherasim). Era egumenul unei mănăstiri. Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care schingiuise pe preot până aproape de moarte. Fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii urăsc pe preoţi, sau urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuie ca şi pe creştin. Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor, care chinuise pe acest preot până aproape de moarte, fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morţii.

2

În timpul nopţii mă deşteptă zicând: "Domnule, fii bun roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare! Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap. Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schingiuit continua să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om: "Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea". Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice "iubesc" şi să fie un simplu cuvânt de şase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: Te iubesc din toată inima mea. Apoi a continuat: "Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El şi să te pocăieşti". În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului faţă de victima sa. Viaţa este mult mai impresionantă în romane. Nici un romancier însă nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus aminte simplu că înainte cu două mii de ani Hristos se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos se născuse, în inima unui comunist torţionar. Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei. Sângele Maicii Domnului Seceta din anul acela era înfricoşătoare. Pământul se crăpase de căldură. Izvoarele secaseră. Fântânile erau uscate. Râurile secaseră. Frunzele copacilor se îngălbeniseră ca arse de foc. Iarba şi semănăturile de pe ogoare se uscaseră din rădăcină. Nu se mai pomenise vreodată o astfel de secetă în ţinutul Zambaical. Războiul civil se terminase deja cu biruinţa puterii roşii şi cu înfrângerea armatei albe. În Torghinsk, un sat de cazaci de lângă oraşul Nerţinsk, primul lucru pe care l-au făcut bolşevicii, după luarea puterii, a fost încuierea bisericii principale, unde se afla o vestită icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. La 8 iulie, în fiecare an, în ziua pomenirii Sfântului Procopie, mulţimea de credincioşi, după terminarea Sfintei Liturghii şi a Paraclisului Maicii Domnului, lua icoana făcătoare de minuni şi mergea în procesiune pe ogoare, în satele vecine şi mai departe. Era 7iulie 1922. În adunarea sătească din Torghinsk, cazaci bătrâni cu barba albă ascultau mâhniţi pe Ştefan Kameţnikof, fost partizan al armatei roşii şi acum secretarul satului. Voi, tovarăşi, ziceţi că ne-a lovit seceta pentru că puterea muncitorească a interzis procesiunea cu icoana pe ogoare şi împiedică pe popi să mai exploateze poporul. Aşa este, Ştefan Kameţnikof, a răspuns cu curaj Kiril Butin, un cazac înalt şi bine făcut, cu mustaţă deasă şi neagră, fost luptător în prima linie în războiul cu nemţii. -Se pare că nu prea îţi place stăpânirea muncitorească şi a ţăranilor, a mormăit Kameţnikof. Nu-ţi doresc alt bine decât să-ţi strângi boarfele şi să te duci să găseşti pe albi, dincolo de mare. Las-o pe asta, Ştefane, îi răspunde liniştit Butin. Parcă ţi-ai pierdut mintea şi ai uitat de contribuţia cazacilor în războiul civil. Poate atunci ai luptat împotriva ţarilor, acum însă arăţi că nu te poţi lăsa de mucegăitele obiceiuri, învăţate de la popi. Te-au lucrat bine! Kameţnikof se uita ironic la Butin. În privirea lui era şi oarecare ameninţare. Era scurt, cu faţa vioaie, plin de încredere în sine. Abia terminase liceul practic din Nertinsk, când a fost înrolat în armata partizanilor roşii. De curând fusese pus secretar al satului. Comportarea lui autoritară n-a întârziat să aducă neplăceri nu numai cazacilor, ci şi tovarăşilor Iui, vechi partizani roşii. Tovarăşi, a continuat bătăios Kameţnikof. Trebuie să ne eliberăm de bigotismul religios. De vreme ce în pământul rusesc ţarul nu mai are loc, nu are loc nici Dumnezeu. Omul însuşi îşi este şi Dumnezeu, şi ţar. Ultimele cuvinte ale lui Kameţnikof au provocat tulburare şi murmure în adunarea ţăranilor. S-au auzit proteste îndrăzneţe. Uite la el! Ce a îndrăznit să spună javra! Piatră de gât şi direct la înecat! Bătrânii cu părul alb, cu faţa îmbujorată, au sărit din toate părţile şi au început să se apropie de el, ameninţător. Kameţnikof s-a îngălbenit şi se uita la ei, ca pierdut. - Ce însemnează aceasta, tovarăşi, a zis el printre dinţi. Faceţi deci sabotaj, vă împotriviţi stăpânirii sovietice? - Nu facem sabotaj, a răspuns Butin, în timp ce, din ochii lui ţâşneau scântei. Am exprimat indignarea poporului faţă de blasfemia ta. Mai bine îţi amuţea gura! - Tovarăşe Ştefane, a luat cuvântul un cazac bătrân cu faţa inteligentă şi blândă, fost consilier bisericesc. Trimite un om de-al tău la Nertinsk. Explică mai marilor tăi ce ţi-am cerut şi de ce. Noi cerem paşnic să mergem cu icoana Maicii Domnului în procesiune pe ogoarele noastre uscate. Judecă şi dumneata, cine se păgubeşte din acest lucru? - Noi toţi credem în Hristos!, a strigat un cazac tânăr. Numai tu, câine, trăieşti fără Hristos! Kameţnikof s-a împotrivit.

3

- Ce spuneţi tovarăşi? Atunci pentru ce am mai luptat noi? Pentru ce ne-am vărsat sângele? De ce cu atâtea jertfe am cucerit puterea? S-a uitat cu oarecare nădejde de ajutor spre locul unde se aflau credincioşii şi vechii lui partizani roşii. Aceia însă au început să tuşească în sec, neputincioşi. Nici unul nu a îndrăznit să-i ia apărarea. - Ne-aţi înşelat şi am luptat, a strigat un ţăran. Acum însă, când am înţeles, este prea târziu. Pe morţi nu-i mai poţi aduce înapoi! În adunare s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Voi tovarăşi, ce ziceţi? a întrebat deodată Kameţnikof, cu ton potolit, întorcându-se spre prietenii săi şi silindu-se să zâmbească. Te rugăm, Ştefane, zise iarăşi consilierul bisericesc, să respecţi dorinţa atâtor tovarăşi. Ţi-o cerem cu pace. În afară doar dacă nu vrei să folosim alte mijloace... Fii înţelept, ca să fie pace în satul nostru. Bine.. .De acord... Vă voi face hatârul!... Voi trimite chiar acum un om la Nerţinsk. Văd că nu vreţi să vă eliberaţi de înşelătoria popească. Dar vă voi arăta şi eu cu fapta, ce greşeală faceţi. Cazacii au plecat de la adunare tăcuţi. Din când în când mai comentau între ei cuvintele blasfemiatoare ale lui Kameţnikof. În scrisoarea trimisă de Ştefan la Nerţinsk scria între altele: "Deşi nu fac nici un compromis faţă de depăşitele concepţii religioase, de data aceasta, însă, vă raportez cererea ţăranilor din Torghinsk, care cer să facă o procesiune. Desigur, n-o să înceteze seceta care bântuie în localitate, cu procesiunea pe ogoare a unei zugrăveli, noi însă vom câştiga astfel încă o armă pentru propaganda noastră ateistă. Se va demonstra adică, practic că "milostivul şi purtătorul de grijă Dumnezeu" şi "preamilostivii sfinţi" nu există decât în poveştile poporului ignorant şi în închipuirile popilor. În tot cazul, pentru orice eventualitate, vă rog să trimiteţi şi câteva cadre alese ale G. P. U. securităţii, care să însoţească desfăşurarea lucrurilor". În ziua sfântului Procopie, când soarele arzător a apărut la orizont, o mulţime de ţărani se adunase în faţa bisericii din Torghinsk, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Îmbucurătoarea veste că astăzi, ca şi în timpurile vechi se va face procesiune pentru ploaie s-a răspândit ca fulgerul în toate satele de primprejur. Foarte devreme se scoseseră scândurile cu care fuseseră pecetluite uşa şi ferestrele bisericii. Maica Domnului din sfântul locaş deschisese larg porţile casei ei pentru credincioşi. Clopotele armonioase revărsau până departe glasul lor, ca în vremurile trecute...În aceste ceasuri ai fi crezut că niciodată nu fusese tulburată curgerea paşnică a vieţii; ai fi zis că nu avusese loc groaznica vărsare de sânge a războiului civil... Singura nepotrivire în armonia demonstraţiei cazacilor evlavioşi era prezenţa agenţilor securităţii cu şepcile lor caracteristice. Înconjuraseră biserica şi priveau când cu mânie, când batjocoritor familiile cazacilor, care se înghesuiau în curte bucuroşi şi plini de evlavie. Când apoi a apărut grupul cu icoana Maicii Domnului, când au apărut cazacii bătrâni, care ţinea icoana cu feţe luminoase şi cu frică de Dumnezeu, când în spatele lor s-au arătat preoţii în veşminte aurite, cântând puternic cântări în cinstea Maicii Domnului, toţi credincioşii, au căzut în genunchi. Lacrimi curgeau din ochii tuturor. Se auzeau suspine de evlavie şi glasuri rugătoare: - Stăpâna Cerului! Ocrotitoarea Creştinilor, miluieşte-ne! Din icoana mare, care scânteia plină de pietre scumpe, ochii mari ai Maicii Domnului priveau cu mâhnire la poporul îngenunchiat. Kameţnikof, care stătea în faţă, într-o ţinută autoritară, s-a cutremurat din tot trupul, când privirea lui s-a întâlnit cu acei ochi cereşti care străbăteau cu îndrăzneală adâncul împietritei lui inimi. Şi-a întors privirea de la icoană, dar, o putere tainică şi neînţeleasă îl silea să o privească mereu, mereu...Pentru a scăpa de această privire a ieşit cu paşi grăbiţi afară din curte. Dar privirea scânteietoare şi melancolică a Maicii Domnului a rămas adânc întipărită în inima lui. Şi-a aranjat mecanic şapca şi a aprins o ţigară. Din curtea bisericii, unde se cânta Paraclisul Maicii Domnului, au ajuns la urechile lui ecteniile bătrânului preot Ioan: "Pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm". Fără să vrea, Kameţnikof a întrezărit în aceste cuvinte tainica lor frumuseţe, adâncul şi înţelepciunea lor, odihnitoarea şi mângâietoarea adiere a Harului ascuns în aceste simple şi limpezi cuvinte. În sufletul lui s-a petrecut ceva ciudat, ce l-a împins să se amestece în mulţimea poporului credincios şi să îngenunchieze şi el, să-şi găsească pacea sufletului şi liniştea... A fost ceva de moment. Pentru că îndată l-au cuprins din nou nervozitatea şi violenţa, a aruncat ţigara din gură şi a mormăit batjocoritor: "O să vă arăt eu astăzi cât valorează Hristosul şi Prea Sfânta voastră". Procesiunea pornise deja. Marea mulţime de lume, cu cămăşi luminoase şi haine colorate, curgea pe uliţe şi pe ogoare. Căldura era nesuferită. Cerul albastru desăvârşit. Arşiţa soarelui pârlise totul. Copacii cu frunzele îngălbenite se aplecaseră spre pământ. Iarba uscată se sfărâma sub picioarele mulţimii. Semănăturile erau deja distruse. - Ne-a părăsit Dumnezeu pentru păcatele noastre, a zis Kiril Butin către vecinul său de călătorie, un cazac bătrân şi aplecat de spate. - Singura noastră nădejde, a răspuns acela, făcând semnul crucii, este Maica Domnului. Niciodată nu sa întâmplat să nu ne asculte rugăciunile. Totdeauna după procesiunea pe ogoare a trimis ploiţa mult dorită. - De s-ar milostivi şi acum, a răspuns Butin. Când icoana a ajuns la ogorul său, el a îngenuncheat pe pământul uscat şi s-a rugat din toată inima. Preoţii au stropit cu aghiazmă grâul veşted. Picăturile căzute pe spicele plecate sclipeau sub nemilostivul soare... Până seara au purtat icoana din ogor în ogor şi peste tot au făcut rugăciune. Mulţimea a trecut peste ogoare, dealuri, păduri, drumuri prăfuite, pâraie uscate. Din miile de guri se auzeau rugăciuni: "Dă, Doamne, ploaie

4

pământului însetat". Se părea că însuşi pământul suspină, că repetă aceste îndurerate cuvinte, că aşteaptă şi el minunea, minunea vieţii şi a reînvierii. Kameţnikof, călare pe calul său negru, a însoţit pas cu pas procesiunea şi zâmbea ironic. Vorbea cu oamenii securităţii dispreţuitor despre înapoierea, ignoranţa, superstiţiile şi închipuirile cazacilor. - Nouă, a adăugat el în sfârşit, oricum comedia de astăzi o să ne aducă un câştig: este un prilej bun de a dezrădăcina rătăcirea popească şi a terfeli bigotismul poporului. Minuni în vremea noastră nu se fac. Dacă se vor fi făcut vreodată. Nu avem nevoie de nici un Dumnezeu pentru ploaie. Puterea sovietică va face un bun sistem de irigaţii şi va construi o societate nouă, fără Dumnezeu, fără popi şi fără proprietari... În clipa aceea, şi-a adus aminte de ochii minunaţi, care priveau din icoană în sufletul lui şi a tăcut brusc... Târziu, după amiază, când poporul a intrat din nou în sat, a apărut pe cerul senin, în orizontul de la apus, un nouraş alb, care creştea repede. O adiere uşoară de aer răcorea feţele chinuite ale ţăranilor. Intrau cu icoana în curţile caselor, stropeau cu aghiazmă şi ziceau ectenii. La poarta curţii casei lui Kameţnikof, bătrâna lui mamă, cu faţă veselă şi cu rugăciune din inimă aştepta Sfânta Icoană. Fiul ei o văzu. A mers repede în faţa procesiunii şi a strigat: "Să nu îndrăzneşti, bătrână, să bagi în curte această panaramă publică, pentru că nu ştiu ce se va întâmpla". Ce ai păţit, Ştefane? Ţi s-a întunecat mintea? Ce fel de vorbe sunt acestea pe care le-ai spus? O să vezi în curând, i-a răspuns el, cu ton ameninţător şi batjocoritor totodată. S-a uitat la cer şi s-a întunecat la faţă. Unul după altul, au început să apară nori mici albi, care se măreau şi se înnegreau, umplând întreg orizontul. Au intrat cu icoana în curtea casei lui şi preotul a început să zică obişnuita ectenie. Kameţnikof nu s-a mai putut stăpâni. Roşu aprins la faţă, nestăpânit, cu faţa schimonosită de încordare, a sărit în faţa preotului şi a strigat cu mânie: - Să înceteze comedia! Tovarăşi, veniţi aici! La porunca lui, oamenii securităţii au înconjurat icoana şi au îndepărtat poporul. - Acum o să vă arăt eu dacă există Dumnezeul vostru şi Prea Sfânta voastră! Acum, în faţa ochilor voştri, o să fac ţăndări această vechitură de lemn, la care vă închinaţi ca nişte robi... Şi tu, ţapule de popă, fugi de aici! L-a apucat pe părintele Ioan de barbă, l-a tras spre el şi apoi l-a îmbrâncit cu putere. Lumea s-a pierdut. Femeile au început să plângă. Preotul Ioan s-a rostogolit la pământ Crucea de aur, pe care o ţinea în mână, a căzut jos. Kameţnikof a călcat-o cu ciubota şi, fulgerător, înainte de a se aduna cazacii, a scos pumnalul său caucazian şi a lovit cu toată puterea în Icoana Maicii Domnului!... În faţa acestui nemaiauzit sacrilegiu, mulţimea a îngheţat de spaimă... Dar îndată s-au auzit nenumărate glasuri pline de teamă: - Sânge, sânge! Uitaţi-vă, uitaţi-vă! Minune, minune! Kameţnikof se uita sălbatec în jurul său. A înţeles imediat ce strigau şi de ce. Mama lui a căzut în genunchi şi l-a apucat de picioare. - Ştefane, uită-te la Stăpâna... Păcat nemaiauzit... abia a putut rosti printre suspine. Profanatorul şi-a aruncat o privire spre icoană. Mâna cu care lovise atârna în aer. Sângele îi îngheţase... Stătea ca trăznit, cu ochii pironiţi la icoană... în partea dreaptă, în locul unde lovise pumnalul, icoana se spărsese şi curgea sânge picătură cu picătură. Din "rană", sângele curgea în jos, colorând cu roşu veşmântul de argint al Maicii Domnului. Dar nu era numai sânge. - Lacrimi, lacrimi!...a strigat Kameţnikof cu glas straniu şi răguşit. Pumnalul i-a căzut din mână. Şi-a acoperit faţa cu amândouă mâinile. Ca un nebun a luat-o la fugă, deschizând drum prin mulţimea deasă. Din ochii Maicii Domnului curgeau lacrimi mari, limpezi ca diamantele. Poporul a căzut în genunchi... Cerul a început să dea ploaie... Binecuvântata ploaie a ţinut trei zile şi trei nopţi. Trei zile şi trei nopţi ploaia dătătoare de viaţă a udat neîntrerupt pământul uscat. În ziua a patra a izbucnit o furtună teribilă, cum nimeni nu-şi mai aducea aminte să fi fost. În ziua următoare, soarele strălucea vesel pe cerul limpede. Jur împrejur toate au început să înverzească, să se bucure, să se veselească de minunea vieţii, de minunea renaşterii. Icoana Maicii Domnului din Torghinsk a fost dusă în grabă la Nerţinsk: porunca stăpânirii. Biserica a fost închisă ermetic şi clopotele au devenit de prisos. Părintele Ioan a fost băgat la închisoare. Şi Ştefan Kameţnikof a dispărut. Nimeni nu l-a mai văzut pe fostul partizan roşu. Trecură ani destui. Într-o noapte din toamna anului 1930, către miezul nopţii, un mic detaşament de partizani albi a intrat în galop în Torghinsk. Călăreţii s-au oprit în mijlocul satului, şi-au luat şepcile de pe cap şi şi-au făcut cruce cu evlavie. Acum 8 ani, aici se înălţa o vestită biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cu o icoană făcătoare de minuni a ei. Copaci umbroşi şi un zid alb o înconjurau. Acum în locul acesta nu mai era decât un simplu teren agricol. - Aici se afla un Sfânt şi scump odor al credinţei şi al neamului nostru, a zis cu glas încet comandantul detaşamentului către oamenii săi. Aici, eu am făcut cea mai înfricoşătoare fărădelege din istoria cazacilor ortodocşi... Din ceasul acela, zi si noapte, nicăieri nu am găsit linişte... Ochii mari, trişti şi luminoşi ai Maicii Domnului, chipul ei înroşit de sânge m-au urmărit pretutindenea. Nu puteam sta nicăieri. Timp de cinci ani după aceea, am colindat aproape toată Rusia şi am înţeles prigoana şi suferinţele poporului nostru ortodox... Acum mi-am regăsit

5

credinţa. La umbra Crucii, sufletul meu a căpătat odihna. M-am curăţit de păcatele trecutului. De atâtea ori îmi înroşisem mâinile cu sângele nevinovaţilor cazaci. Mă simt acum ispăşit şi liniştit. Ce dacă stăpânirea sovietică îmi vrea capul? Ce dacă sunt văzut drept un criminal ţarist, foarte primejdios revoluţiei şi "duşmanul poporului?' Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ştefan Kameţnikof a tăcut, a suspinat adânc şi a dat pinteni calului. S-a îndreptat spre casa părintească. Inima îi bătea cu putere. După opt ani de zile avea să o vadă pe bătrâna sa mamă... Era gata să fie prins de oamenii securităţii, care îl urmăreau. A scăpat însă cu fuga, împreună cu tovarăşii săi. Au mai trecut câţiva ani. într-o zi călduroasă din vara anului 1932, un om de statură mijlocie, cu şapcă cenuşie şi cu un mic geamantan în mână a coborât din autobuzul de Manzuria în staţia de cale ferată din Harbin. Se uita curios la mulţimea nenumărată de chinezi şi de ruşi într-un necontenit du-te-vino. S-a oprit, şi-a scos şapca şi a şters-o de sudoarea care îi curgea pârâu pe obraz. Era Ştefan Kameţnikov, care părăsise deja hotarele patriei sale. Fugea însă cu hotărâtă conştiinţă şi voinţă puternică de a continua lupta. Credea că într-o zi, mai curând sau mai târziu, Stăpâna Născătoare de Dumnezeu va face şi cea mai mare minune a Ei şi va învia patria sa...

Hristos în frac Se plănuise din vreme cum să se distragă atenţia oamenilor de la slujba Învierii, de la miezul nopţii. În săptămâna mare, toate locurile centrale şi mai însemnate din oraş erau pline de afişe: Utrenia Comsomolului! La miezul nopţii, exact la ora 12! Veniţi să vedeţi noua comedie A lui Anton Itiumov „Hristos în Frac” În rolul principal artistul teatrului din Moscova Alexandru Rostovţev. Torent de aplauze! Veselie nebună! În seara Sâmbetei celei Mari, o bandă populară a străbătut toate străzile oraşului, chemând poporul la reprezentaţie. În fruntea cetei, mergea un tânăr corpolent, îmbrăcat în veşminte bisericeşti şi cu potcap. Ţinea un panou ca steag, pe care era pictat Hristos îmbrăcat în frac şi cu joben pe cap. Alături mergeau comsomolişti cu torţe aprinse. Tot oraşul se sculase, până la unu. Mulţimea a început să se scurgă spre teatru. Deasupra intrării principale era scris cu litere roşii, luminoase: Hristos în frac În sala mare a teatrului, megafoanele transmiteau cuvântul radiofonic al staţiei din Moscova cu tema: „Rolul negativ al Creştinismului în istoria popoarelor”. Când au încetat megafoanele, corul comsomoliştilor acompaniat de acordeon a început a cânta: Cu rugăciunea nu mă procopsesc, Mi s-a stins lumânarea. Nu, nu vreau pe proorocul Ilie, Daţi-mi lumina lui Ilici. Mulţimea a izbucnit în aclamaţii, înjurături, râsete. Unii îşi puneau mâinile în şolduri, scrâşneau din dinţi, urlau: - Şi altceva, băieţi! Mai grozav! Loviţi! ... Trei babe cerşetoare, Doi moşnegi mucegăiţi. Adio, adio, bisericuţă, Nu mai strânge nici o para... - Dă mai tare, mă! Mai puternic! - Ah, ouşorul meu nu te-a mai ciocnit nimeni! Cu ce prostii bisericeşti Am fost adăpaţi! Mai - ta - re! Şi - mai -te - ri - bil! Se apropia miezul nopţii. Din bisericuţa, ce se afla lângă teatru, ieşeau credincioşii pentru slujba Învierii. Întuneric. Oamenii nu se vedeau. Numai flăcăruile lumânărilor, care tremurau şi înaintau, încet, încet. "Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, Îngerii o laudă în Ceruri"... Când au văzut procesiunea, comsomoliştii au izbucnit în huiduieli şi fluierături. Au început din nou să cânte: Ei, tu, măruţul meu, rostogoleşte-te,

6

Drumul este alunecos, Trage după tine pe toţi sfinţii. Este Paştele comsomolilor. Flăcările lumânărilor stăteau acum nemişcate înaintea intrării în bisericuţă. De acolo venea răspunsul la cântecul comsomolilor: "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Marea sală a teatrului era plină de lume. Reprezentaţia a început. Actul întâi: Pe scenă se amenajase altarul unei biserici. Pe aşa-zisa Sfântă Masă se aflau sticle cu vin şi mezeluri. Jur împrejur, pe scaune înalte cum sunt cele de la bufeturi , se aflau actorii îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti. Ciocneau şi beau cu Sfinte Potire. Un altul, în stihar diaconesc, cânta din armonică. Pe duşumea, cu picioarele încrucişate, câteva închipuite călugăriţe jucau cărţi. Spectatorii au izbucnit în râs. Unuia i s-a făcut rău. În timpul când îl scoteau afară, el urla ca o fiară, râzând sălbatic şi dând din cap şi cu privirea permanent pironită spre scenă. Ciudatele strâmbături ale feţii lui înverzite au produs şi mai mult râs. În pauză, responsabilii cu reprezentaţia au zis către public: "Ceea ce aţi văzut sunt numai florile. Fructele vin îndată! Aşteptaţi... În partea a doua va apare Rostovţev şi atunci cu adevărat veţi fi nebuni de râs!" Actul doi: Faimosul actor a apărut pe scenă într-un tunet de aplauze şi de exclamaţii. Purta o haină lungă, albă şi în mâini ţinea o Evanghelie îmbrăcată în aur. Reprezenta pe Hristos. Potrivit cu textul piesei, el trebuia să citească două stihuri, numai două, de la Fericiri. S-a apropiat cu paşi rari, cu solemnitate bisericească, de un analog, pe care a aşezat Evanghelia. Cu vocea lui adâncă şi sonoră a strigat: - Să luăm aminte! În sală domneşte o linişte desăvârşită. Rostovţev a deschis Sfânta Carte şi a început să citească: "Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia Cerurilor". "Fericiţi cei ce plâng, că aceea se vor mângâia..." La locul acesta, el trebuia să se oprească. Exact aici urma apoi sa declame un monolog teribil, batjocoritor, care se termina cu fraza: "Aduceţi-mi fracul şi jobenul!" Actorul, în chip neaşteptat, tace. Şi tăcerea lui ţine aşa de mult încât culisele încep să se neliniştească. Îi dictează cuvintele pe care trebuie să le spună, îi fac semne disperate... El însă stă ca înmărmurit. Nu aude, nu vede, nu înţelege nimic. În sfârşit, la un moment se tulbură cu totul. Cu privirea înspăimântată se uită la Evanghelia deschisă. Cu mâinile trage nervos de haină. Faţa i se schimbă. Pironeşte ochii în carte şi începe mai întâi în şoaptă şi apoi citeşte tot mai tare: "Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui..." Este de necrezut în teatru, unde cu puţin mai înainte răsunau blasfemii şi cuvinte de batjocură, acum domneşte o tăcere de moarte şi, în această tăcere, circulă ca lumânările de Paşti în jurul Bisericii, cuvintele lui Hristos. "Voi sunteţi lumina lumii..., iubiţi pe vrăjmaşii voştri..., rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă ocărăsc..." Rostovţev a citit rar şi limpede întreg capitolul cinci din Evanghelia de la Matei şi nimeni nu s-a mişcat, nimeni nu a protestat. Nu cumva schimbarea batjocorei artistului reabilitase în ochii lor, cum de altfel şi în ochii lui, icoana stricată a Dumnezeului celui viu? În culise se auzeau şoapte puternice şi paşi nervoşi. Nu este posibil! S-a îmbolnăvit Rostovţev! S-a pus la cale o manevră! Na, să mai facă şi o metanie, cu două cuvinte ale lui se va revolta publicul. Îi va face să se bată!... Însă pe scenă s-a produs ceva şi mai neaşteptat, care a făcut apoi toată ţara să vorbească. Rostovţev şi-a făcut cu evlavie Cruce, peste tot trupul său şi a zis: "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!" Urma să mai zică ceva, dar în acea clipă s-a lăsat cortina. După câteva minute, o voce nervoasă anunţa prin megafoane: "Din cauza îmbolnăvirii subite a tovarăşului Rostovţev, spectacolul teatral de astăzi a eşuat!"

Salvare neaşteptată Nataşa stătuse peste două săptămâni la Părintele Arsenie. Întorcându-se de la Moscova, adusese un pachet de scrisori, pe care trebuia să le împartă cât mai repede la fraţi şi surori.

7

Timpurile erau grele şi împărţirea de scrisori era o întreprindere deosebit de primejdioasă. Mulţi dintre ai noştri fuseseră arestaţi. Părintele Arsenie nu fusese încă dus în lagăr, dar se afla, ca şi toţi ceilalţi fraţi, sub strictă supraveghere. Casa mea, îmi spuse Nataşa, era supravegheată de securişti deghizaţi. Fuseseră chemaţi la secţie gospodina casei şi toţi vecinii, pentru instrucţiuni. Când veneam cu trenul, am băgat de seamă că doi ochi mă privesc continuu. Atenţia mi-a fost atrasă de o femeie suspectă, care mereu se învârtea în jurul meu, în tot timpul călătoriei... Ce se va întâmpla cu scrisorile, dacă mă prind? Acest lucru m-a preocupat tot timpul călătoriei, dar nu puteam să mă gândesc la nimic. Mă întemeiam însă pe asigurarea dată de Părintele Arsenie în clipa despărţirii:”Dumnezeu să fie cu tine şi să te păzească. Nu te teme, toate vor ieşi cu bine”. Când m-am coborât din tren, nu mă mai gândeam că sunt urmărită. Mă liniştisem. Poate că era o singură închipuire produsă de frică. În noaptea aceea am rămas la Nataşa. Până la miezul nopţii am stat de vorbă despre părintele Arsenie, despre planurile şi despre viaţa lui... Jumătate din scrisori le primisem de la el ca să le distribui. La orele 7 dimineaţa, am ieşit din casă afară. Era Duminică. Străzile aproape pustii. Mergeam bucuroasă. O scrisoare înţeleaptă a părintelui răspundea la multe din întrebările mele, risipise temerile şi întărise încrederea în sufletul meu. Dar abia făcusem vreo 50 de metri şi am simţit că cineva merge în urma mea. M-am întors şi am văzut o femeie necunoscută. "Mă urmăreşte?", m-am întrebat fulgerător. M-am hotărât să verific acest lucru. Am mărit paşii şi m-am întors după primul colţ de stradă. Ea m-a urmat. M-am întors iarăşi la primul colţ. M-a urmat şi aici. O sudoare rece mă scălda. Da, mă urmăreşte! Şi aveam asupra mea atâtea scrisori! Dacă mă prind, voi avea pe conştiinţă o mulţime de suflete. Vai de mine! La capătul străzii m-am întors la dreapta şi am trecut de cealaltă parte a drumului. Femeia era permanent în urma mea, la distanţă de 60 - 70 metri. Inima îmi bătea să se spargă. La un moment dat, m-am gândit să arunc undeva scrisorile şi să le calc în picioare. Dar dacă le găseşte? Apoi mă văzuse ieşind din casa Nataşei. M-am străduit să-mi păstrez cumpătul. Miam încetinit pasul. Am început să merg fără grabă şi mă rugam la Maica Domnului. "Maica Domnului! Numai în tine îmi pun nădejdea. În ajutorul tău mă încredinţez. Ia-mă sub acoperământul tău! Mântuieşte-mă!" Neliniştea şi frica mi-au dispărut. Sufletul mi s-a liniştit, la gândul că nu sunt singură. Maica Domnului se află lângă mine. Orice se va întâmpla va fi voia Domnului. Pasul femeii se auzea tot mai aproape. Eu mergeam încet şi fără să mă mai gândesc unde merg. Am ajuns la o întretăiere de străzi. Mi-am făcut cruce şi am luat-o la dreapta şi atunci... Atunci văd o femeie, cam de vârsta mea, mergând lângă mine şi potrivindu-şi paşii după mersul meu. Nu-mi venea să cred ochilor. Semăna uimitor cu mine, ai fi zis că îmi era o sora geamănă. Purta aceeaşi haină, acelaşi palton, aceeaşi basma pe cap. Ba şi în mână ţinea aceeaşi geantă. Doamne miluieşte! Am aruncat ochii asupra ei. Nu puteam însă să-mi ţin privirea pentru că chipul ei era scăldat în lumină, într-o lumină strălucitoare şi neobişnuită. Mergeam alături. Mii de întrebări năvăleau în mintea mea şi inima mi se umpluse de o mare şi străină bucurie. Paşii celeilalte femei care venea în urma mea deveniseră acum neregulaţi şi nervoşi. La următoarea răscruce, însoţitoarea mea se întoarse şi mă privi. Lumina feţei sale aproape că mă orbea. - Tu rămâi aici, îmi zice ea hotărât, dar liniştit Eu merg mai departe. M-am oprit în marginea drumului. Ea a plecat repede. "Oare visez? " m-am întrebat. Am văzut atunci un al doilea eu, identic ca formă, ca siluetă, ca haină, în toate, îndepărtându-se. Incredibil! Femeia care mă urmărea, ajunsese deja lângă mine. S-a oprit scurt şi m-a privit chiorâş. Privirea ei, o privire întunecoasă, răutăcioasă, hidoasă, era numai îndoială şi mirare. Apoi, după o clipă de ezitare, a pornit după însoţitoarea mea, care iuţise pasul. Pironită în pământ, le-am văzut pierzându-se după prima cotitură. Am rămas câtva vreme nemişcată, ca o statuie, buimăcită, pierdută. "M-a salvat Maica Domnului!" Trezită de acest gând, mi-am revenit. Inima mea era plină de bucurie şi recunoştinţă pentru marea minune. M-am întors, am luat direcţia opusă. Până la orele două după masă predasem toate scrisorile. Un an mai târziu am fost şi eu arestată. La interogatoriu eram stăruitor întrebată: Cine era femeia care mergea lângă mine în acea dimineaţă. Anchetatorul, un sublocotenent, chemase şi pe femeia care mă urmărise. Ce să spun, tovarăşe sublocotenent, a început ea, lucru misterios. Eu am mers în urma ei şi ea se întorcea după fiecare colţ, desigur ca să-mi scape. Şi deodată, în strada Cazacof, au devenit două! Era să înnebunesc! Cele două erau identice în toate: basma pe cap, pantofi, palton, geantă...Aceeaşi haină, acelaşi mers cu capetele plecate.. .Nu mai puteam deosebi care era cea pe care o urmăream de acasă şi cea care apăruse pe drum. La un moment, una s-a oprit, iar cealaltă continua să meargă cu paşi mai grăbiţi. Ce să fac? Am urmărit pe cea care mergea şi ce am păţit? Zece minute am mers în urma ei şi deodată, din mijlocul drumului, a dispărut! Nu glumesc tovarăşe sublocotenent! Da, ca şi cum s-ar fi deschis pământul şi ar fi înghiţit-o! Întrebaţi-o. Trebuie să recunoască. Să explice ea cum s-a întâmplat. Numai la circ se întâmplă aşa ceva. Ce puteam să răspund? La fiecare întrebare a lui, răspunsul meu era acelaşi: Nu ştiu! Mi-a tras o puternică lovitură în cap. Atunci n-am mai răbdat. - Nu m-am ascuns nicăieri, am strigat eu, nici nu mă pricep la scamatorii sau trucaje. Maica Domnului m-a salvat. În tot timpul drumului m-am rugat, am cerut ajutorul ei... Sublocotenentul a râs batjocoritor. Totuşi se îmblânzise şi nu m-a mai lovit. M-au condamnat la pedeapsă uşoară: trei ani exil şi interdicţie de intrare în zona de 100 km din jurul Moscovei. Cu Părintele Arsenie m-am întâlnit abia în 1958.I-am povestit întâmplarea. Oare ce s-a întâmplat, l-am întrebat eu. A venit însăşi Maica Domnului? A trimis pe vreo sfântă? Sau poate a poruncit îngerului păzitor să mă scoată din acea grea situaţie?

8

Ce să spun? Sigur este că Maica Domnului a răspuns la rugăciunea ta şi prin această minune a izbăvit o mulţime de suflete de arestare, de închisoare, de exil. Închipuieşte-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă te prindea cu atât de multe scrisori! - Nemărginită este mila lui Dumnezeu! Mare este Harul Prea Curatei Fecioare. Minunea Sfinţilor Arhangheli -

În sihăstria Sf. Ana, din Sf. Munte, se află o chilie - casă cu biserică - cu hramul Sf. Arhangheli. Ieromonahul Anania, mai marele chiliei, avea un ucenic, pe monahul Mihail, om simplu, curat la suflet şi ascultător. Într-o zi, bătrânul trimise pe ucenic la Dafni să facă unele cumpărături, cu porunca hotărâtă ca numaidecât până în seară să se întoarcă acasă. Părintele Mihail plecă dis-de-dimineaţă împreună cu un alt monah cu o barcă cu lopeţi - era înainte de anii 1930 şi nu apăruseră la Athos bărcile cu motor - ca să aibă timp să se întoarcă până în seară, după porunca bătrânului. A ajuns cu bine la Dafni, şi-a făcut treburile ce avea, dar între timp s-a pornit un vânt puternic şi pe mare s-a iscat furtună, lucru de fapt obişnuit la Athos. Pe o mare învolburată şi cu valuri cât casa, nici vorbă de mers cu barca cu lopeţi. Monahii veniţi la Dafni, văzând cum stau lucrurile, şi-au pus bărcile la adăpost şi au luat-o pe jos cu tolbele în spate spre chilii sau spre mănăstirile din apropiere, Xiropotamu şi Simon Petru, pentru a rămâne peste noapte. Numai părintele Mihail stătea mâhnit pe malul mării, la Dafni şi tot aştepta că doar, doar s-o potoli marea, ca să se întoarcă acasă până în seară, aşa cum îi poruncise părintele său. Cum stătea el aşa mâhnit, s-au apropiat de el doi tineri şi l-au întrebat: - Ce faci aici părinte şi de ce eşti aşa de supărat? - Cum să nu fiu supărat, le răspunse părintele Mihail; m-a trimis părintele meu până la Dafni cu unele treburi şi mi-a poruncit ca până în seară numaidecât să fiu la chilie şi uite vremea s-a stricat şi nu mă pot întoarce! - Nu vrei să mergi cu barca noastră, îi zise unul din tineri, că şi noi mergem tot la Sfânta Ana? Plin de bucurie, părintele Mihail a primit invitaţia şi toţi trei s-au urcat în barca de la mal. Unul din tineri a pus lopeţile la barcă şi a început a vâsli. Dar abia a dat de 3 - 4 ori din vâsle şi s-au aflat pe malul mării la Sfânta Ana. În mod obişnuit, această distanţă, de la Dafni la Sf. Ana, cu o barcă cu lopeţi, se parcurge în circa 5 ore. Părintele Mihail, fericit că poate ajunge la vreme la chilie, aşa cum îi poruncise bătrânul său, n-a mai luat aminte la această călătorie minunată, a mulţumit din toată inima celor doi tineri, şi-a luat tolba la spate şi a luat-o în fugă spre casă. Nu departe de mare, se întâlni însă cu părintele Gavriil de la o chilie vecină, care îl întrebă: "Dar de unde vii şi alergi aşa de bucuros?" Şi părintele Mihail îi spuse întâmplarea. Atunci părintele Gavriil îi zise din nou: "Ia să vedem, unde-i barca cu care ai venit şi tinerii?" Au coborât şi ei puţin înapoi şi au constatat că marea învolburată cuprinse toată plaja de la Sf. Ana şi nici pomeneală de barcă şi de tineri. Şi părintele Gavriil îi spuse iarăşi părintelui Mihail: "Ia uită-te Sfinţia ta la marea albă de spume şi aşa de furtunoasă şi spune, ai văzut vreodată barcă pe o astfel de mare?" Într-adevăr, pe o astfel de furtună nici caicul nu îndrăzneşte să se avânte, necum o biată barcă! Abia acum şi-a dat seama părintele Mihail şi a rămas înmărmurit de cele întâmplate. A pornit spre chilie gânditor şi când a ajuns acasă, părintele său, bătrânul Anania, cu lacrimi se ruga Sfinţilor Arhangheli ca să-i păzească ucenicul de toată primejdia. Când i-a povestit şi lui întâmplarea, au fost deplin încredinţaţi că cei doi tineri, care au adus cu barca pe părintele Mihail, n-au fost alţii decât Arhanghelii Mihail şi Gavriil, patronii chiliei lor, cărora le-au mulţumit cu adâncă recunoştinţă. Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului şi pentru ascultarea plină de râvnă a ucenicului, a trimis pe slujitorii săi cereşti şi le-au împlinit rugăciunile sincere amândurora: a bătrânului pentru ucenicul său, şi dorinţa fierbinte a ucenicului de a fi la vreme acasă, după cum primise poruncă de la părintele său. Banditul Eustatie se face călugăr În timpul stăpânirii turceşti în Grecia şi chiar după eliberare, o bucată de vreme, munţii şi pădurile erau pline de tâlhari. Din când în când, câte o ceată ajungea şi la Muntele Athos şi prăda mai ales casele izolate ale monahilor. Astfel, într-una din zile, câţiva tâlhari în frunte cu un vestit borfaş cu numele Eustatie, poposesc în preajma Careei, din muntele Athos. Ochise o casă mai ferită, unde vieţuiau doi monahi bătrâni şi despre care se spunea că sunt bogaţi. Noaptea târziu, hoţii bat la poarta casei. Bat şi bat şi într-un târziu, un glas dinăuntru întreabă: "Cine este?" "Creştini buni, răspunde Eustatie. Am ajuns târziu şi vă rugăm să ne găzduiţi până dimineaţă". Se deschide poarta şi un tânăr voinic apare din casă şi-i întreabă cam mustrător: "Ce căutaţi şi tulburaţi părinţii la ora aceasta?" Hoţii, care erau informaţi că în casă se află numai doi bătrâni, au rămas cam nedumeriţi, dar îndată Eustatie îi răspunde tânărului: "Avem oarecare treabă cu bătrânii, vă rugăm să ne primiţi". Tânărul pofteşte pe musafiri la arhondaric, şi le spune să aştepte că el se duce să vestească pe bătrâni. Trece un ceas, trec două şi nici tânărul, nici bătrânii nu mai apar. Atunci hoţii îşi pierd răbdarea şi se sfătuiesc să se apuce de lucru. Cum stăteau ei pe pat unul lângă altul, încearcă să se ridice, însă şi mâinile şi picioarele le înţepeniseră lemn, nu le puteau mişca o fărâmă măcar. Se uită unii la alţii înspăimântaţi, încearcă să se ridice, nimic! Toţi erau ca de piatră. Atunci au început să strige cât îi ţinea gura: Ajutooor.... ajutooor! Din cauza strigătelor, cei doi bătrâni s-au trezit şi speriaţi au alergat la arhondaric de unde veneau strigătele şi, ce să vadă? Hoţii păreau liberi, dar nu se puteau mişca din locurile lor. Atunci bătrânii îi întreabă: "Cine sunteţi? De unde sunteţi? Cum ati intrat aici?" La început hoţii erau mai cu îndrăzneală: "Ne-aţi fermecat, boaitelor; daţi-ne drumul că vă rupem gâtul ca la vrăbii. Noi suntem oameni cumsecade, pentru ce ne-aţi legat?" Văzând însă că nu-i chip de mişcat din loc, au lăsat-o mai moale şi cu glas plângăreţ au început să se roage de bătrâni să le dea drumul. Bătrânii iarăşi îi întreabă, cum au intrat în casă şi cine le-a dat drumul, iar hoţii le-au povestit că un tânăr, care arăta cam aşa la chip, le-a deschis poarta şi i-a poftit să aştepte. Atunci, bătrânii şi-au dat seama că s-a petrecut un 9

fapt minunat. Unul din ei a alergat repede în bisericuţa casei care avea hramul Sfântului Gheorghe, şi a luat de acolo icoana Sfântului Gheorghe şi a venit cu ea la tâlhari. Aceştia, cum au văzut-o, au căzut toţi în genunchi şi au zis cu un glas: "Acesta-i tânărul care ne-a deschis poarta şi ne-a poftit aici". S-au simţit dezlegaţi şi s-au închinat şi au sărutat icoana Sf. Gheorghe şi cu lacrimi au povestit bătrânilor cine sunt şi scopul pentru care veniseră şi şi-au cerut iertare. Apoi au dat multe daruri şi bani bătrânilor şi au plecat şi toţi s-au lăsat de tâlhărie. Iar şeful lor, cutremurat de această minune a Sfântului Gheorghe, a lăsat lumea şi s-a retras la Sf. Munte, unde tot restul vieţii şi 1-a petrecut în pocăinţă şi viaţă aspră. Şi-a făcut o chiliuţă, şi un paraclis în numele Sfântului Gheorghe, în unul din locurile cele mai pustii ale Muntelui şi a ajuns un monah îmbunătăţit. Aşa păzeşte Dumnezeu pe aleşii săi şi primeşte cu dragoste părintească şi pe cei mai păcătoşi, dacă se întorc cu pocăinţă către Dânsul. Povestirea unui osândit în Iad, despre muncile veşnice În seara spre a doua zi de Paşti eram în casă şi m-am culcat. Nu mă prinsese bine somnul, nu-mi dau seama dacă eram treaz sau adormit, când văd în faţa mea un om cu o înfăţişare înfricoşătoare. Era negru ca păcura, ca un mort, dar ochii îi avea deschişi şi mă privea înfricoşat. Faţa lui era ca o mască, ca o mumie, cu pielea lucitoare neagră-gălbuie şi lipită de os, pe toate adânciturile lui. Respira greu, parcă se sufoca. într-o mână avea un obiect ciudat, pe care nu l-am înţeles ce era, cu cealaltă se strângea de piept, parcă suferea, îl durea. Prezenţa lui mă făcea să tremur de frică. Se uita la mine şi eu la el, fără să-mi vorbească, parcă aştepta să-1 recunosc. Şi în adevăr cu toate că era aşa straniu, parcă un glas îmi zicea: "Este cutare!" Şi îndată l-am cunoscut cine era. Atunci şi el a deschis gura şi a suspinat. Dar glasul lui parcă venea de foarte departe, parcă ieşea dintr-o fântână adâncă. ÎI vedeam că se afla în mare suferinţă. Mâinile, picioarele, ochii, tot trupul i se chinuia. în compătimirea mea, voiam să merg spre el să-1 ajut cumva, dar el mi-a făcut semn cu mâna să stau pe loc. A început apoi să geamă aşa de tare, că am îngheţat de frică. Apoi mi-a zis: "N-am venit eu de voia mea, ci m-au trimis. Tremur cu totul; mă aflu în mare suferinţă. Roagă pe Dumnezeu să mă miluiască! Vreau să mor şi nu pot! Ah! Ah! Toate câte le-ai zis arunci sunt adevărate. Ţi-aduci aminte că, cu câteva zile înainte de moartea mea, ai venit la mine acasă şi îmi vorbeai de lucruri religioase. Se aflau acolo şi alţi doi prieteni ai mei, necredincioşi şi ei ca şi mine. în timp ce tu îmi vorbeai, ei râdeau. Iar după ce ai plecat, ei mi-au zis: "Păcat să ai aşa cap şi să crezi în prostiile pe care numai babele le mai cred". Intr-o zi, ca şi în multe altele, ţi-am spus: "Bre cutare, strânge bani, că o să mori calic. Vezi cât de mulţi am eu şi tot mai vreau să am". Atunci tu mi-ai zis: "Dar, oare, ai făcut contract cu moartea ca să trăieşti atâţia ani câţi vrei, ca să te desfătezi la bătrâneţe?" Şi eu ţi-am răspuns: "O să vezi câţi ani o s-o duc. Acum am 75 şi voi trece de o sută. Pe copii mi i-am asigurat: fiul meu câştigă bani mulţi, pe fată am măritat-o cu un bogătaş, eu şi cu femeia mea avem de toate. Nu ca tine, care asculţi de ce zic preoţii: "Sfârşit creştinesc vieţii noastre". Ce iese din "sfârşitul creştinesc?" Să ai în buzunar şi să nu-ţi pese de nimeni! Să dau eu milostenie? De ce Preamilostivul Dumnezeu a făcut pe săraci? Ca să-i hrănesc eu? Ţi-i las ţie, ca să te grijeşti tu de leneşi ca să intre în Rai. Auzi colo: în Rai! Cunosc eu bine aceste vorbe, să le creadă cei fără de minte, dar nu şi tu, care te îngrijeşti de familia ta. Tu o să te duci înaintea mea şi o să ai pe conştiinţă familia. în ce mă priveşte, pot să-ţi dau şi în scris, ca medic ce sunt, voi trăi 110 ani"... Zicând acestea, se întorcea încoace şi încolo şi se învârtea scoţând mugete din gura lui: "Ah, oh, vai, ah!" S-a liniştit puţin şi apoi a continuat: "Aşa am grăit atunci, dar după puţine zile am murit. Am murit şi am pierdut totul! Ce tulburare, ce chinuri am suferit! când mă afundau în foc, când mă scoteau şi eu strigam: Milă! dar nimeni nu mă auzea. Mă învârteau într-un vârtej ca pe un gunoi. Cât am suferit până acum şi cât sufăr! Ce chinuri înfricoşătoare! Toate câte le-ai spus atunci, le-am găsit adevărate. Când eram în lume eram doctor învăţat, eram ascultat, luam în râs religia. Acum văd că toate acelea sunt ca nişte gunoaie. Vai în ce grozave chinuri mă afl u! Acesta trebuie să fie viermele cel neadormit, scrâşnetul dinţilor". După aceasta a pierit din faţa mea. îi auzeam numai geamătul, dar şi acesta, încetul cu încetul s-a stins. M-a prins puţin somnul, dar peste câteva clipe am simţit că mă împinge o mână îngheţată. Deschid ochii şi îl văd iarăşi înaintea mea. Dar acum era mai oribil: mic la trup, ca un băieţel şi cu cap mare, de bătrân, pe care îl clătina încoace şi încolo. A deschis gura şi a început să vorbească iar: "în curând se face ziuă şi cei care m-au trimis vor veni să mă ia". "Dar cine te-a trimis?" îl întreb eu. Mi-a spus câteva cuvinte încurcate, din care n-am înţeles nimic. Apoi a continuat: "Acolo unde mă aflu eu sunt şi alţi mulţi din acei ce-ţi batjocoreau credinţa ta, din acei cărora le făceai bine şi ei răspundeau cu rău. Aceia se află într-o stare mai rea decât mine şi nu pot ieşi din închisoarea lor cea întunecată şi sunt biciuiţi cu biciul dragostei, cum a zis un sfânt. Acum am înţeles că deşteptăciunea noastră era o prostie, lucrurile noastre rele şi distracţiile noastre mincinoase şi înşelătoare. Voi care aveţi în inimă pe Hristos şi pentru care cuvântul Lui este Adevăr, voi aţi câştigat totul iar eu mişelul am pierdut totul şi tremur şi suspin şi nu aflu pace. Că în iad nu mai este pocăinţă. Vai de cei ce trăiesc viaţa aşa cum am trăit şi eu pe pământ! Am râs de cei ce credeau în Dumnezeu şi în viaţa viitoare şi multă lume ne aplauda; vă socoteam nebuni şi vă luam în batjocură, vă numeam făţarnici şi înşelători de popor. Aş vrea să le-o spun ca să-şi schimbe viaţa, dar nu am îngăduinţă, cum n-a avut nici acel bogat care ruga pe patriarhul Avraam să trimită pe săracul Lazăr. Ca să fie vrednici de osândă toţi câţi au păcătuit şi nu s-au pocăit, şi vrednici de mântuire cei ce au mers pe urma lui Hristos Dumnezeu". Cu aceste cuvinte a dispărut din faţa mea...

10