Informatica

Lector univ. ing. dr. Andrei Găitănaru Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Lector univ. ing. dr. Andrei GĂITĂNARU

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

comunicare.ro Bucureşti 2008

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin editurii

c o mu ni ca re . ro SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“ Strada Povernei 6–8, Bucureşti Tel./fax: (01) 313 5895 E-mail: [email protected] www.comunicare.ro www.editura.comunicare.ro

Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Aurelian Mihai STĂNESCU – Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Universitatea Politehnică Bucureşti Prof. univ. dr. Dumitru IACOB – Prorector SNSPA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Calculatorul – mediu şi canal de comunicare / Andrei Găitănaru, Bucureşti: comunicare.ro, 2002. p. ; cm. ISBN 973-......-....-.. 65: 338.28(075.8)

Cuprins

CAPITOLUL 1 Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul, 13 1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei, 15 2. Generaţii de sisteme de calcul, 20 3. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale, 26 4. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor, 32 5. Prezentarea funcţiilor tastaturii, 35 6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui, 38 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 40

CAPITOLUL 2 Sisteme de operare, 43 1. Noţiuni generale, 45 2. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS (Microsoft Disk Operating System), 48 3. Comenzi MS-DOS de bază, 51 4. Editorul de texte MS-DOS, 56 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 61

CAPITOLUL 3 Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP, 63 1. Caracteristici principale ale sistemelor Windows, 65 2. Descrierea celor mai importante elemente ale meniului Start, 69 3. Pictogramele afişate pe Desktop, 72 4. Programul Windows Explorer, 74 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 81

CAPITOLUL 4 Personalizarea sistemului Windows, 83 1. Personalizarea Taskbar-lui, 86 2. Personalizarea prin intermediul meniului Control Panel, 90 3. Modificarea configurărilor pentru fiecare utilizator, 104

4. Protejarea reţelelor de calculatoare, 106 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 110

CAPITOLUL 5 Reţele de calculatoare – noţiuni generale, 113 1. Elemente de bază privind conectivitatea, 115 2. Reţele de calculatoare, 118 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 127

CAPITOLUL 6 Lucrul cu imprimanta, 129 1. Noţiuni generale, 131 2. Instalarea imprimantelor, 134 3. Administrarea activităţii de tipărire, 136 4. Controlul tipăririi, 137 5. Tipărirea în culori, 140 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 141

CAPITOLUL 7 Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows, 143 1. Utilizarea programului Paint, 146 2. Folosirea accesoriului Character Map, 147 3. Efectuarea calculelor cu programul calculator, 148 4. Folosirea programului Disk Defragmenter, 150 5. Utilizarea programului Scan Disk, 151 6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder, 152 7. Folosirea aplicaţiei Media Player, 153 8. Folosirea programului Word, 154 Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor, 183 CAPITOLUL 8 Glosar de termeni, 187

Limbajul informatic – o necunoscută? „Omul are capacitatea de a construi limbaje...“ Ludwig WITTGENSTEIN

„Satul planetar“ – o provocare comunicaţională Trăsăturile caracteristice societăţii planetare a secolului XX au devenit truisme: accelerarea exponenţială a progresului tehnic, mutaţiile ecologice, sociale, politice, estetice, au depăşit tot ceea ce istoria civilizaţiilor a cunoscut anterior. Cunoscutul viitorolog american Alvin Toffler a concentrat în tripticul conceptual: tranzienţă – noutate – diversitate, esenţa întregului ansamblu de fenomene amintit. Pe scurt, tranzienţa, nepermanenţa este expresia precipitării ritmului schimbărilor în întreaga societate contemporană la toate nivelele şi sub toate aspectele sale. Fenomenul îşi are rădăcinile în sfera tehnologică şi în cea economică, de aici ea repercutându-se asupra tuturor celorlalte domenii ale vieţii sociale. Ca urmare, structurile sociale şi de producţie care corespund fiecare unui anumit tip de activitate, tind să se modifice, să se reorganizeze rapid în funcţie de tehnologiile şi obiectivele noi cu care sunt confruntate. Schimbările rapide în infrastructura societăţii au, fireşte, repercursiuni în toate celelalte sfere ale existenţei sociale. Personalitatea umană trebuie să facă faţă acestui ritm al schimbării, trebuie să parcurgă un foarte rapid proces de adaptare profesională şi chiar restructurare comportamentală. Principal factor al acestei revoluţii, calculatorul, este în acelaşi timp şi „unealta“, „ajutorul“ cel mai propice al omului pentru a face faţă noilor provocări sociale. Ascensiunea spectaculară a informaticii dinamizată exponenţial de apariţia Internetului, pătrunderea ei în mai toate spaţiile existenţei noastre sociale şi particulare, stă mărturie acestui adevăr. Integrarea maşinii în formele elevate a muncii omului este motivată tocmai de faptul că o face mai performantă, îi ridică nivelul cantitativ şI calitativ, adaptând-o astfel ritmurilor impuse de progresul contemporan. Datorită calculatoarelor pătrunse în sistemul mass-media, lumea a ajuns să se măsoare pentru fiecare dintre noi la scară globală. „Satul planetar“ al

lui McLuhan este aici şi acum. Informaţia explodează, iar noile mijoace de telecomunicare ce acţionează în interiorul structurilor mediatice au făcut ţăndări conceptele tradiţionale de spaţiu şi timp. Ele conferă informaţiei trei virtuţi esenţiale perfect sintetizate de termenii: polimorfism, ubicuitate, instantaneitate. Informaţia este peste tot, ea comunică şi se comunică. Îi putem răspunde la provocare doar urmându-i pasul, intrând în acest mozaic de limbaje, informaţii şi comunicare cu drept egal de a fi reprezentaţi. Deci, calculatorul ne-a devenit (sau trebuie să ne devină) familiar. Cei mai mulţi dintre noi ştim să comunicăm între noi sau să ne conectăm la pulsul lumii cu ajutorul lui. Însă numai puţini dintre noi ştiu cum să comunice efectiv cu el şi doar o minoritate reuşeşte „să vorbească aceeaşi limbă“ cu calculatorul. Acest lucru îşi propune textul de faţă: să transforme această „Black Box“ care este calculatorul, într-o unealtă mai prietenoasă, mai puţin misterioasă cu care, dacă nu putem vorbi toţi aceiaşi limbă, să ştim cel puţin cum să ajungem la ea dacă vom avea vreodată nevoie. „Black Box“ – o definiţie Calculatorul numeric sau digital (engl. digit = unitate), pentru care în terminologia francofonă circulă termenul de ordinator, are drept caracteristică fundamentală faptul că prelucrează mărimi discrete, reprezentarea lor internă făcându-se prin impulsuri electrice. Acestea sunt calculatoarele uzuale actualmente în toate domeniile activităţii sociale. Ele sunt „instalaţii complexe, capabile de a efectua automat, cu rapiditate, precizie şi siguranţă un număr foarte mare de operaţii cu caracter intelectual, care implică în ultimă analiză prelucrarea unor cantităţi însemnate de valori numerice după reguli bine stabilite şi într-o succesiune prevăzută anterior“ (Petre Dimo, Programarea în Fortran, Bucureşti, Editura Tehnică 1971).

8

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Avem aşadar, două categorii de elemente indispen-sabile unui proces de prelucrarea automată a datelor (PAD) cu ajutorul calculatorului: a) un ansamblu de reguli de prelucrare prin care se indică în fiecare moment maşinii ce operaţie trebuie să execute, ordinea operaţiilor şi variantelor posibile (atunci când desfăşurarea prelucrării depinde de un rezultat intermediar în procesul de calcul). Acest ansamblu de reguli se numeşte algoritm de prelucrare sau de calcul; b) un ansamblu de date numerice sau alfabetice (informaţii) codificate sub formă numerică; ele reprezintă materia primă a prelucrării. De remarcat faptul că, pe baza aceluiaşi algoritm se poate prelucra un număr oricât de mare de ansambluri diferite de date. Elaborarea unui algoritm are prin urmare, o foarte mare importanţă în debarasarea intelectului uman de balastul proceselor mentale rutiniere. Transpus sub formă de graf orientat, algoritmul se numeşte de obicei schemă logică sau organigramă. Noţiunea de software este de primă importanţă în înţelegerea funcţionării calculatorului, a posibilităţii şi a limitelor sale. Dacă în anii de pionierat ai informaticii specialiştii erau preocupaţi în special de problemele legate de hardware, informatica actuală porneşte de la ideea că perfecţionarea funcţională a calculatoarelor, în limitele unui tip dat poate fi obţinută prin îmbunătăţirea softului. Ca o consecinţă, preţul softului actualei generaţii a crescut mult mai rapid decât cel al părţii fizice. Comunicarea este posibilă! Cum se comunică efectiv cu calculatorul? Am amintit la început că un calculator digital prelucrează mărimi discrete, reprezentarea lor internă făcându-se cu ajutorul impulsurilor electrice. Aşadar, orice informaţie exterioară, pentru a fi „înţeleasă“ şi prelucrată de calculator, trebuie codificată într-un limbaj care să fie apoi uşor de „citit“ în impulsuri electrice. Cum se realizează efectiv acest lucru? Prin codificare şi programare. Codificarea în general, presupune stabilirea prealabilă a unui consens asupra unor echivalenţe între nişte semnificaţii şi nişte simboluri de reprezentare. Cu alte cuvinte, codificarea presupune că odată cu stabilirea obiectului informaţiei se determină şi toate stările posibile ale fenomenului, iar apoi, fiecăreia din aceste stări i se atribuie un simbol de reprezentare.

Informaţia discretă, care nu are un aspect cantitativ, poate fi întotdeauna reprezentată prin numere. Se stabileşte o corespondenţă între fiecare stare posibilă şi un număr, care apoi poate fi codificat după modurile de codificare ale numerelor. Pentru procesarea şi transmiterea informaţiei prin intermediul calculatoarelor este necesară codificarea numerică binară. Istoric, primul cod de reprezentare binară a literelor şi cifrelor a fost codul Morse. Calculatoarele utilizează însă alte tipuri de coduri binare. Reprezentarea caracterelor pe suporturi magnetice sau în memoria calculatorului se face cu ajutorul codului Hollerith. Două împrejurări obiective stau la baza utilizării calculatoarelor ca auxiliare ale gândirii umane. Prima dintre ele, afirmă Dominique Dubarle, filosof al culturii, este posibilitatea „de a constitui o reprezentare materială a activităţilor mentale sau, cum spun logicienii, a termenilor gândirii“. A doua dintre aceste posibilităţi este aceea „de a opera în mod ştiinţific, matematic, asupra acestor reprezentări materiale, într-un fel care să corespundă regulat anumitor operaţii mentale“. În termenii cu care suntem obişnuiţi, cele spuse de filosoful francez nu înseamnă altceva decât posibilitatea formalizării problemelor pe care intenţionăm să le prelucrăm automat, adică disocierea planului semantic de cel formal şi abordarea problemelor numai în acest din urmă plan. Atunci când se codifică numeric informaţia, nu se face altceva decât să se elaboreze o listă completă a elementelor formale care apar în problema noastră. Sensul fiecărei valori va fi deci substituit în manipularea lui prin expresia numerică de cod care îi corespunde şi care nu este altceva decât rangul respectivei valori în listă. În acest fel informaţia semantică este formalizată; sensul, care nu mai poate fi aflat decât consultând lista, a fost desprins de formă. Strict vorbind, analiza rezidă în reducerea a ceea ce în mod uzual numim cunoştiinţe la structuri numerice, algoritmizarea nefiind la rândul ei altceva decât găsirea unui model formal care să ne indice, în termenii unei logici binare stricte, ce operaţii urmează să fie efectuate şi în ce ordine pentru obţinerea rezultatelor dorite. Este vorba de găsirea sistemului de relaţii care leagă informaţiile-date de informaţiile-rezultate. Acest sistem reprezintă algoritmul de calcul ce poate fi redat grafic sub forma schemei logice sau a organigramei.

Limbajul informatic – o necunoscută?

9

START

Doresc să citesc o carte?

Da Caută o carte în bibliotecă

Am găsit vreuna necitită?

Nu

Da

Împrumută una de la fratele tău

Este acasă? Da Cumpără de la librărie

Am bani? Da

Nu

La ora asta este deschis?

Da

Nu

Du-te şi cumpără

Citeşte

Mergi şi plimbă-te

Eroare

START

Black Box devine White Box Cu traducerea schemei logice într-un limbaj de programare automată (LPA), accesibil maşinii, se sfârşeşte traducerea unei probleme pentru a putea fi prelucrată automat. Programul este alcătuit dintr-un set de

instrucţiuni redactate în limbaj de programare automată, capabile să determine acţiunile maşinii, după ce în prealabil au fost introduse în memoria acesteia. Programarea reprezintă deci tocmai trecerea de la şirul de operaţii al schemei logice, la şirul de caractere al programului. Pentru aceasta, trebuie să reuşească trecerea de la particularităţile algoritmului la particularităţile funcţionale ale maşinii. Sub raport calitativ şi chiar istoric, există trei nivele posibile ale codificării algoritmului într-un limbaj accesibil calculatorului: nivelul 0 (programarea în limbaj maşină), nivelul 1 (programarea în limbaj de asamblare, denumit uneori şi limbaj simbolic), şi nivelul 2 (programarea în LPA). Nivelul limbajului de programare automată este cel mai avansat; el se apropie cel mai mult de limbajele naturale şi în special de forma logică a acestora ipostaziată în limbajul matematic. În aceeaşi măsură ele sunt mai distanţate de limbajul maşinii. Limbajele de programare automată au două caracteristici fundamentale: 1. în primul rând ele sunt „orientate pe problemă“, adică structura lor este astfel concepută încât să ofere facilităţi în prelucrarea unei clase particulare de probleme. De exemplu până în anii ’80, majoritatea programelor comerciale au fost scrise în COBOL iar programele ştiinţifice erau scrise în FORTRAN. Ulterior acestea au fost înlocuite de programe cum ar fi: AUTOCAD, MATHCAD şi altele, pentru probleme tehnicoştiinţifice şi FOXPRO pentru probleme specifice activităţilor de gestiune, economice şi comerciale. 2. în al doilea rând, limbajele de programare automată fiind independente de maşina pe care sunt folosite, trebuie traduse în limbajul maşinii pentru a fi „înţelese“ de ea, ceea ce nu se poate face decât dacă în memorie există un program de traducere numit „compilator“. În funcţionarea compilatorului se disting trei faze: a) editarea, care constă în identificarea elementelor semantice ale textului (semne, constante numerice, etc.); b) analiza sintactică, prin care se determină rolul fiecărui element în funcţie de poziţia pe care o ocupă în frază; c) generarea textului în limbajul maşinii care, spre deosebire de primele două faze, diferă de la maşină la maşină. În momentul în care în calculator există, în afara softului (alcătuit din aşa numitele programe de asistenţă) şi a programelor curente de aplicaţii, atunci întregul ansamblu de programe prezente în maşină constituie sistemul de operare.

10

Un program de aplicaţii nu este altceva decât un algoritm de calcul transpus într-o formă accesibilă maşinii, adică într-un limbaj de programare automată pe care calculatorul respectiv îl „înţelege“. Practic, el este un şir de instrucţiuni care se execută de obicei secvenţial, cu ajutorul lor prelucrându-se numai mulţimi de numere. În limbajul maşinii – forma elementară de comunicare cu aceasta, care este în acelaşi timp şi suportul informaţional al prelucrărilor efective – instrucţiunea este alcătiuită din trei părţi, rezervate, în ordine, adresei operatorului, celei a operandului şi adresei instrucţiunii în memorie. Operatorul sau funcţia de prelucrare, se alege dintr-un repertoriu de funcţii pe care maşina este capabilă să le execute şi care sunt specificate în documentaţia ei. Operandul este numărul asupra căruia se execută prelucrarea. Adresa instrucţiunii este un alt număr care indică locaţia respectivei instrucţiuni în memorie. O instrucţiune va arăta astfel: 15/114 – 217. Fiecare din numerele componente este deci, „denumirea“ unei operaţii sau a unei adrese. Cu cât limbajul de prelucrare automată este mai evoluat în raport cu limbajul maşinii, cu atât „denumirile“ sunt mai apropiate de limbajele naturale, rămânând ca asamblorul sau compilatorul să traducă aceste „nume“ în limbajul maşinii. Există şi denumiri de o natură mai specială, numite etichete (labels), care se folosesc pentru instrucţiuni sau chiar pentru blocuri de instrucţiuni (subprograme). Într-o paralelă cu creierul uman, dacă hardware-ul ar fi anatomia, partea lui materială, software-ul ar constitui „fiziologia“, modul lui de funcţionare. Softul este prin definiţie ansamblul programelor prezente în permenenţă în calculator. Aici îşi au sediul „facultăţile lui intelectuale“. Există două categorii fundamentale de programe: a) programele de comandă, care au rolul de a coordona fluxul de lucrări în aşa fel încât diversele părţi funcţionale ale maşinii să fie optim folosite în raport cu ansamblul de lucrări pe care acesta îl are de realizat b) programele prelucrătoare, între care se numără programele de traducere (din limbajul maşinii în limbajul de programare), programele utilitare (de interclasare, tabulare, etc) şi subprogramele din biblioteca de subprograme. Inteligenţa artificială se leagă în special de conţinutul şi structura bibliotecii de subprograme. Ea este depozitara efectivă a „abilităţilor“ intelectuale ale maşinii. Subprogramele care o alcătuiesc, nu sunt altceva decât o colecţie de rutine dintr-un anumit domeniu de activitate intelectuală.

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Atunci când utilizatorul întâlneşte o etapă stereotipă de calcul, nu mai scrie în amănunţime calculatorului ce operaţii trebuie să execute, ci cheamă numele etichetei subprogramului respectiv. Utilizatorul nu se va concentra în materialul pe care îl elaborează decât pe activitatea de concepţie, creatoare. Iată deci cum colaborarea cu maşina nu duce la înecarea intelectuală în rutină ci, la debarasarea de elementele stereotipe şi concentrarea spiritului numai pe ceea ce este creator. Limbaje: analogii funcţionale S-a pus problema dacă limbajele de programare automată sunt simple coduri sau tind către statutul unor complexe semiotice apropiate de limbajele umane. Părerile sunt împărţite. Evident este faptul că acestea sunt încă departe de nivelul limbajelor umane în ce priveşte dimensiunile repertoriului semantic, flexibilitatea în întrebuinţare, etc. Aceste insuficienţe fac să fie necesare limbaje diferite pentru clase diferite de probleme, limbaje de înalt nivel pentru scrierea unor alte limbaje de înalt nivel. Este necesară totuşi consemnarea unor aspecte legate de natura şi evoluţia limbajelor de programare care spulberă câteva dintre prejudecăţile în virtutea cărora limbajele de progra-mare automată sunt considerate instrumente lingvistice cu totul rudimentare, incapabile de a vehicula semnificaţii evoluate. Se admite în genere că pentru a-i oferi unui sistem semiotic statutul de limbaj, el trebuie să îndeplinească o serie de condiţii între care cele mai importante sunt: a) existenţa în plan lexico-semantic a unui dicţionar care să conţină o structură de semnificaţii analogă structurii concepte-lor (de exemplu, să putem folosi cuvântul „bloc“ în loc de „clădire cu mai multe nivele“; b) existenţa unei gramatici, adică a unui set de reguli care, pornind de la anumite necesităţi de exprimare stabileşte corelaţii între rolul unui cuvânt şi poziţia lui în frază; c) ambiguitatea (omonimia, polisemia) care amplifică practic la infinit posibilitatea de expresie a unui limbaj. Ea există atât la nivel semantic cât şi sintactic. Limbajele de programare posedă atât un repertoriu semantico-formal (dicţionar), cât şi un sistem de reguli sintactice de combinare a elementelor dicţionarului (gramatică analitică). În privinţa existenţei ambiguităţii,

Limbajul informatic – o necunoscută?

lucrurile nu mai sunt atât de explicite. Este unanim admis că un limbaj de programare trebuie să se caracterizeze prin precizia şi univocitatea termenilor săi. Nu sunt admise conotaţii, sensuri care nu fig. urează în dicţionarul maşinii. Totuşi, în mod paradoxal, observându-se că un cuvânt poate avea semnificaţii diferite în funcţie de locul ocupat în „frază“, specialiştii au fost puşi în situaţia de a constata că şi în limbajele artificiale de acest tip se poate totuşi vorbi de ambiguitate. Un exemplu simplu ar putea fi următorul: Instrucţiunea X:=X+Y este o instrucţiune de atribuire şi ar putea fi detaliată în următoarele operaţii elementare: PREIA X (ia valoarea din celula X şi transfer-o în acumulator); ADUNĂ Y (adună la aceasta valoarea din celula Y); DEPUNE X (ia rezultatul din acumulator şi depune-l în celula X).

11

În cazul primei subfraze, X desemnează valoarea conţinută de celula respectivă din memorie, în vreme ce a treia subfrază desemnează numele aceleiaşi celule. Iată deci, că din toate motivele relevate, aceste coduri de programare sunt pe bună dreptate numite limbaje. Analogiile cu limbajul uman nu se opresc însă aici. Istoric şi chiar social, un limbaj de programare automată evoluează întocmai ca un limbaj uman viu. Gramaticile se dezvoltă prin adăugirea, suprimarea sau restructurarea regulilor existente, în scopul obţinerii unor posibilităţi mai complexe de „expresie“. La nivel semantic, precizia calculelor, deci a transformărilor în acest plan, variază de la o maşină la alta, aşa cum limbajele naturale variază în întrebuinţarea lor specifică, de la o persoană la alta. Labilitatea în timp a limbajelor de programare este determinată atât de necesitatea de a rezolva mereu alte probleme, de facturi diferite, cât şi de particularităţile maşinilor ale căror hardware evoluează într-un ritm rapid.

1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei 2. Generaţii de sisteme de calcul 3. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale 4. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor 5. Prezentarea funcţiilor tastaturii 6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui CAPITOLUL 1

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

1. Prelucrarea datelor de-a lungul istoriei

3000 î.Hr. – O formă primitivă de abac este folosită în Asia (fig. 1). 876 î.Hr. – Prima utilizare a simbolului pentru cifra zero este atestată în India. 1620 – Edmund GUNTER din Anglia inventează rigla de calcul, precursoarea viitoarelor calculatoare electrice (fig. 2). 1642 – Blaise PASCAL proiectează primul calculator „mecanic“ (Pascalina), deplin funcţional ce putea efectua munca a 6 contabili. Reacţia iniţială a fost destul de firavă. Cu toate acestea, „Pascalina“ a rămas în uz până la mijlocul secolului XX (fig. 3). 1694 – Gottfried LEIBNIZ creează o maşină de calcul ce folosea reprezentarea binară a numerelor (0 şi 1). 1812 – Muncitorul Ned LUDD îşi instigă colegii la a distruge maşinile care, în opinia sa, urmau să le ia locurile de muncă. Numele său a rămas în istorie pentru a defini pe cineva care se opune dezvoltării tehnologiei şi integrării ei în procesul muncii. 1832 – Charles BABBAGE (fig. 4) proiectează primul calculator controlat de instrucţiuni introduse de utilizator. Lipsa de fonduri a făcut însă ca proiectul să nu se finalizeze niciodată. 1854 – George BOOLE publică propriile cercetări asupra logicii simbolice, care peste zeci de ani vor sta la baza ştiinţei calculatoarelor. 1857 – Sir Charles WHEATSTONE introduce banda continuă de hârtie ca suport de stocare şi citire a datelor (informaţiei). 1890 – Herman HOLLERITH proiectează maşina de perforat cartele, care permite administraţiei americane să reducă timpii de calcul de cinci ori (respectiv de la 10 ani la 2 ani). (fig. 5)

fig. 1 fig. 2

fig. 3 fig. 4 Informaţia – informaţie, date (sub formă de numere, grafice sau cuvinte) organizate, sistematizate şi prezentate astfel încât să aibă o semnificaţie. (DEX)

fig. 5

16

1896 – Herman HOLLERITH pune bazele Tabulating Machine Company, una din cele trei companii care prin fuzionare vor forma peste ani, IBM. 1918 – doi inventatori realizează o maşină de calculat bazată pe sistemul binar (cifrele o şi 1). 1937 – John ATANASOFF începe lucrul la primul calculator electronic digital, însă neglijează patentarea sa. Georges STIBITZ dezvoltă, în laboaratoarele Bell, primul circuit binar. 1938 – William HEWLETT şi David PACKARD fondează HP, într-un garaj din Paolo Alto, California. Konrad ZUSE produce primul calculator (fig. 6) ce utilizează codul binar. 1939 – Georges STIBITZ, împreună cu Samuel WILLIAMS, construieşte Complex Number Computer, cu 400 de relee telefonice conectat la trei maşini de tip teletype (precursoare ale terminatoarelor). 1944 – inginerii de la Harvard construiesc calculatorul Mark I, a cărui fiabilitate scăzută îl face aproape inutilizabil. 1946 – Inginerii de la Universitatea Pennsylvania, bazându-se pe munca de pionierat a lui Atanasoff, prezintă ENIAC, primul calculator de uz general. (fig. 7) 1949 – John MAUCHLY dezvoltă Short Code, primul limbaj de programare de nivel înalt. 1951 – John MAUCHLY şi John ECKERT construiesc UNIVAC I, primul calculator comercial, ce va fi utilizat de fiscul american. Grace Murray HOPPER dezvoltă AO, care translatează programul în cod binar. În 1952 UNIVAC I „prezice“ cu acurateţe că la alegerile prezidenţiale, candidatul Dwight EISENHOWER va câştiga în faţa lui Adlai STEVENSON, în ciuda estimărilor specialiştilor. 1951 – IBM produce modelul 650, primul calculator intrat în producţie de masă. Compania a fabricat 1500 de exemplare până la scoaterea modelului de pe piaţă. 1955 – Narinder KAPANY produce fibra optică. American Airlines instalează prima mare reţea de calculatoare, construită de IBM, ce conectează 1200 de terminale teletypewriter. 1956 – IBM dezvoltă primul hard disc, denumit RAMAC. Programatorii de la IBM scriu limbajul de programare FORTRAN. 1958 – Texas Instruments construieşte primul circuit integrat. Bell Telephone lansează primul modem. Cercetătorii de la Bell Labs inventează LASER-ul. 1958 – Grace Murray HOPPER (fig. 8) şi Charles PHILLIPS inventează limbajul COBOL (Common Busines Oriented Language).

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

fig. 6

fig. 7

ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Computer) – primul calculator digital de mare viteză. Dezvoltat în cadrul universităţii Pennsylvania, maşina era compusă din peste 17000 tuburi electronice, 70000 de rezistoare şi 6000 de întrerupătoare. Pachetul de 3 tone efectua 5000 de adunări pe secundă.

fig. 8

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

Folosindu-se doar de abac, profesorul chinez LeeKAICHEN efectuează calcule mai rapid decât calculatoarele din Seattle, New Zork şi Taipei. 1960 – Digital Equipment Corporation dezvoltă primul calculator comercial (PDP-1) dotat cu tastatură şi monitor. 1963 – Douglas ENGELBART dezvoltă primul mouse (fig. 9) la Stanford Research Institute. Două decenii mai târziu Macintosh-ul îl va face o componentă standard a calculatoruluiului. 1964 – American Standard Association adoptă ASCII ca standard pentru codarea informaţiei în vederea transmiterii. 1965 – Digital Equipment Corporation construieşte primul minicalculator la un preţ de 18000 USD. Este lansat limbajul simplificat de programare BASIC; mai târziu el va deveni limbajul standard pentru PC-uri. 1968 – Se fondează INTEL. 1969 – Apare ARPAnet, precursoarea Internet-ului (fig. 10). Apare aşa-numita bubble memory, ce permite calculatorului să reţină informaţia chiar după ce a fost oprit din funcţionare. 1970 – Este lansat primul floppy disc (fig. 11). INTEL pune la punct primul cip de memorie care putea stoca 1024 de BIŢI de informaţie. Este lansată imprimanta cu tambur. Bell Labs dezvoltă Unix-ul. 1971 – Texas instruments lansează primul calculator de buzunar. Apar imprimantele cu ace. Niklaus WIRTH dezvoltă limbajul de programare PASCAL. 1972 – Ray TOMLINSON inventează e-mail-ul. Programatorii de la Bell Labs pun la punct limbajul de programare C. De aici începe istoria microcalculatoarelor 1973 – Apare în Franţa primul microcalculator. Construit pe un microprocesor I8008, cu o memorie de 256 de biţi, putând fi extinsă până la 2kB. 1975 – În California apare primul sistem de calcul denumit Apple II – care a fost numit calculator personal (PC) (fig. 12). IBM lansează imprimanta cu laser. 1976 – IBM pune la punct tehnologia de imprimare cu jet de cerneală. 1977 – Bill GATES şi Paul ALLEN fondează în mod oficial Microsoft.

17

fig. 9

fig. 10

fig. 11

fig. 12

Unitatea de masură a informaţiei se numeşte BIT. Trebuie acceptată această unitate de măsură la fel ca secunda, kilogramul, metrul… Un bit este o entitate care poate lua numai valorile 1 sau/şi 0 şi care reprezintă modul prin care se codifică intern informaţia spre a putea fi utilizată de calculator. Orice informaţie introdusă pe calculator este transformată în şiruri de valori 1 şi 0, pentru uzul sistemului de calcul. Operatorul de calculator nu vede această transformare. Prin definiţie, un şir de 8 biţi formează 1 byte sau 1 octet. 1 KB = 1 KO = 1024 O = 1024 B. Multiplii folosiţi în exprimarea cantităţii de informaţie sunt: KB = 1024B MB = 1024 KB GB = 1024 MB TB = 1024 GB.

18

Apple lansează Apple II, primul calculator personal (PC) preasamblat. Apple II va conduce piaţa de PC-uri până la apariţia IBM-PC (fig. 13). 1978 – Este lansat Wordstar, care devine în scurt timp cel mai popular procesor de texte. 1980 – Firma IBM formează o echipă de 14 oameni pentru a realiza primul calculator personal al firmei. Acest calculator, realizat cu elemente externe concernului, avea următoarele caracteristici: microprocesor de tipul I8088 de 16 biţi (care funcţiona la o frecvenţă de 4,77 MHz.), o unitate de disc flexibil de 120 KO, o imprimantă de tip Epson, un monitor monocrom şi un sistem de operare realizat de firma Microsoft. Capacitatea de memorare era de 128 KO, care putea fi extinsă până la 640 KO. 1983 – Apple lansează Lisa, la un preţ de 9995 USD. Este primul calculator ce foloseşte o interfaţă utilizator grafică şi un mouse. IBM realizează PC/XT. 1984 – IBM realizează un calculator bazat pe un microprocesor I80286, care funcţiona la 6Mhz., denumit IBM PC/AT. Are loc debutul CD-ROM-ului. Apple lansează MacIntosh. Apar primele modemuri de 2.400 baud-sec. Hewlett-Packard lansează primele imprimante laser personale, LaserJet. În anii care au urmat s-a acţionat preponderent pentru îmbunătăţirea tehnologiei: mărirea frecvenţei de lucru (care duce implicit la mărirea vitezei de lucru), mărirea capacităţii memoriei, mărirea capacităţii discurilor fixe, mărirea rezoluţiei monitorului color, mărirea şi diversificarea interfeţelor cuplate la sistem. 1985 – Este fondată America Online(fig. 14). Microsoft dezvoltă Windows 1.0 pentru IBM PC. Bill GATES reprezentând Microsoft (fig. 15) şi John SCULLEY de la CEO Apple, semnează un acord confidenţial ce dă dreptul companiei Microsoft să folosească elementele grafice ale interfeţei grafice Apple în Windows. 1988 – Microsoft lansează Windows 2.03, ale cărui ferestre suprapuse declanşează un lung proces (6 ani) cu Apple. 1989 – Tim BERNERS-LEE inventează World Wide Web-ul. 1990 – Intel lansează procesorul I80486. Este lansat Windows 3.0. 1993 – Intel lansează tehnologia Pentium. Marc ANDREESSEN şi Eric BINA lansează Mosaic, primul browser Web grafic.

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

fig. 13

Interfaţa este un dispozitiv carea asigură cuplarea a două dispozitive care au semnale diferite. Permite cuplarea tastaturii, imprimantei, monitorului, mouse-lui.

Interfaţa grafică este un produs software care permite operatorului să utilizeze calculatorul cu uşurinta, prin intermediul unor simboluri grafice.

fig. 14

fig. 15

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

1994 – Iomega lansează discurile Zip (fig. 16). Marc ANDREESSEN colaborează la fondarea Netscape. 1995 – Microsoft lansează Windows 95 şi Office 95. Este standardizată tehnologia DVD. Jeffrez BEZOS fondează Amazon.com. Netscape devine companie publică. 1997 – Sunt lansate pe piaţă playerele DVD. 1998 – Are loc explozia comerţului electronic şi 30 milioane de utilizatori achiziţionează bunuri online. 1999 – Linux-ul ajunge în prim plan (fig. 17). 2001 – Este lansat pe piaţă procesorul Pentium 4 care funcţionează la viteze de peste 1GHz. 2002 – Intel Corporation lansează o nouă versiune a procesorului Pentium4, realizat în tehnologia de 0,13 microni. Acesta reprezintă cel mai performant procesor pentru sistemele desktop din lume. La viteza de 2,8 GHz, procesorul permite utilizatorilor individuali să beneficieze de la aplicaţii de bandă largă audio şi video până la jocuri şi filme, muzică şi imagini fotografice. În ceea ce priveşte sistemele de înaltă performanţă bazate pe acest nou tip de procesor ajută la maximizarea productivităţii în mediile multitasking.

19

fig. 16

fig. 17

2. Generaţii de sisteme de calcul

Deşi sistemele de calcul au o istorie bogată, majoritatea descoperirilor şi facilităţilor care au condus la construirea PC-ului datează din ultimii 50 de ani. Aşa cum am arătat anterior, în 1951 John MAUCHLY şi John ECKERT construiesc primul calculator comercial – UNIVAC I. Acesta este prezentat la televiziunea naţională americană în ziua alegerilor din 1952. Pe măsura primirii rezultatelor competiţiei prezidenţiale americane, salariaţii firmei REMINGTON RAND, producătoarea calculatorului UNIVAC I, introduceau rezultatele în calculatorul care era programat să anticipeze cîştigătorul pe baza rezultatelor parţiale. UNIVAC a anticipat corect rezultatele şi astfel a cîştigat imediat credibilitatea publicului american. Începând cu UNIVAC şi alte calculatoare similare, dezvoltarea sistemelor de calcul comerciale a cuprins patru etape distincte, numite generaţii. Astăzi ne aflăm la graniţa celei de-a cincea.

Generaţia tuburilor cu vid (1942-1956) Calculatoarele din prima generaţie, cum a fost UNIVAC, prelucrau datele utilizând tehnologiile tuburilor cu vid (fig. 18), experimentate pentru sistemele ABC, ENIAC şi EDVAC. Aceste calculatoare erau numite sisteme mainframe (cadru principal), datorită scheletului de metal utilizat pentru susţinerea tuburilor cu vid. Dacă s-ar utiliza şi astăzi tehnologia tuburilor cu vid, un sistem mainframe modern ar avea dimensiunile unui zgârie-nori. Stocarea datelor în calculatoarele din prima generaţie se realiza pe tamburi magnetici.

fig. 18

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

Programele stocate erau scrise în limbaj-maşină, adică în secvenţe de 0 şi 1 care reflectau direct contribuţie lui George BOOLE. Fiecare producător crea propriul său limbajmaşină. Către sfârşitul anului 1944, John von NEUMANN (fig. 19), membru al proiectului Manhattan care a creat bomba atomică şi cosultant al multor lucrări ştiinţifice în timpul războiului, a vizitat proiectul ENIAC. În urma discuţiilor avute von NEUMANN a conceput o tehnică de stocare a programelor şi a scris lucrarea „Prima schiţă raport despre EDVAC“, în care descria structura unui calculator digital. Calculatorul conceput de von NEUMANN conţinea cinci părţi (fig. 20): – o unitate de intrare asemănătoare unei tastaturi ce permitea introducerea informaţiilor în calculator; – o zonă de memorie pentru stocarea programelor şi a datelor; – o unitate aritmetică pentru efectuarea calculelor; – o unitate de control care realiza transferul instrucţiunilor programului şi a datelor între memorie şi unitatea aritmetică; – un dispozitiv de ieşire, cum ar fi o imprimantă. Lucrarea lui von NEUMANN a fost publicată pe scară largă şi a schimbat semnificativ modul de proiectare al calculatoarelor. (Aproape toate calculatoarele construite după ENIAC au fost calculatoare von Neumann). Grace HOPPER, care a lucrat în anii 40 la calculatorul MARK, a realizat în 1952 primul compilator – un program care traduce limbajul de programare în limbaj-maşină. Compilatoarele au schimbat modul de programare, permiţând programatorilor să introducă numere şi litere în locul secvenţelor de 0 şi 1.

21

fig. 19

Generaţia tranzistoarelor (1956-1963) În 1948, trei fizicieni ai laboratoarelor BELL au descoperit un nou tip de cristal numit germaniu. Acesta nefiind un conducător de electricitate atât de bun ca oţelul sau cuprul, dar mai bun decât alte materiale cum sunt sticla sau cauciucul, a fost denumit material semiconductor. A urmat descoperirea altor materiale semiconductoare, inclusiv siliciul, care erau confecţionate din materii brute uşor de procurat – pietre sau nisip. Cercetătorii au descoperit că, prin adăugarea altor materiale unui semiconductor (adică prin dopare), rezulta un

fig. 20

22

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

material capabil să acţioneze ca un redresor sau amplificator electric. Acest material a primit numele de tranzistor (fig. 21) şi era în măsură să înlocuiască tuburile cu vid. Dimensiunile tranzistoarelor erau mult mai mici (cam a cincizecea parte din dimensiunea unui tub cu vid), dar furnizau mai multă energie şi erau mai rezistente decât fragilele tuburi cu vid produse din sticlă. Către sfârşitul deceniului, tranzistoarele au luat locul tuburilor cu vid din sistemele de calcul, televizoare, aparate de radio. Astfel, aplicaţiile care utilizau tranzistoarele erau numite „în stare solidă“, întrucât tranzistoarele erau mai rezistente. Tehnologia „în stare solidă“ a fost utilizată pentru construirea primelor supercalculatoare, destinate gestionării unor cantităţi mari de date şi efectuării unor calcule rapide. În anul 1959, DIGITAL EQUIPMENT CORPORATION (DEC) a creat minicalculatorul PDP1 (fig. 22). În anii ’60, calculatoarele mainframe din a doua generaţie, erau fabricate de companii cum ar fi: IBM, HONEYWELL şi SPERRY-RAND (în prezent componentă UNISYS), fiind utilizate pe scară largă în afaceri importante. În cea de-a doua generaţie de calculatoare, îmbinarea între limbajele de programare de nivel înalt cum ar fi COBOL şi FORTRAN şi conceptul de program stocat, inventat de von NEUMANN, a dus la crearea unor sisteme de calcul de uz general, foarte flexibile. Un astfel de program putea fi încărcat rapid în memoria calculatorului (construit pe tranzistori), putea fi rulat uşor şi apoi înlocuit cu un alt program.

Generaţia circuitelor integrate (1964-1971) Tranzistoarele erau deja utilizate de aproximativ 12 ani, devenind mai compacte şi mai fiabile pe măsura perfecţionării procesului de fabricaţie. La sfârşitul anilor ’50, tranzistoarele ajunseseră de dimensiuni foarte mici încât a apărut ideea combinării acestora într-un singur dispozitiv. Astfel în 1958, inginerul Jack KILBY a proiectat primul circuit integrat, care conţinea trei componente într-un singur modul din siliciu de cuarţ. În acelaşi timp, inginerul Jack HOERNI descoperă un mod de a fabrica tranzistoare plate, care au permis construirea unor modele de circuite integrate plate – cipuri pentru calculatoare.

fig. 21

fig. 22

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

Perfecţionarea tehnologiilor a determinat includerea unui număr din ce în ce mai mare de componente într-un cip. Astfel, dimensiunile calculatoarelor erau în continuă scădere, dar preţul componentelor – în special al cipurilor, rămânea destul de ridicat. Un alt proces major al celei de-a treia generaţii a fost crearea sistemelor de operare. Acestea permiteau controlul instrucţiunilor de bază ale unui calculator, inclusiv deplasarea instrucţiunilor şi datelor între unitatea de prelucrare şi memorie, tipărirea şi citirea informaţiilor de pe disc. Cu toate progresele înregistrate de tehnologia sistemelor de calcul, până la calculatoarele personale moderne, mai era încă un drum lung de străbătut. Expresia magică a anilor ’60 a fost time-sharing-ul. Datorită acestei tehnici, utilizatorii nu mai trebuiau să „stea la coadă“ ca să lucreze la un calculator; calculatorul „trecea“ de la un utilizator la altul, acordându-i fiecăruia câte un scurt interval de timp. Întrucât calculatoarele lucrează mai rapid decât oamenii, utilizatorii puteau lucra într-un ritm constant fără să observe că sistemul „lucrase cu altcineva“ în ultima zecime de secundă. Un pas important al generaţiei a treia a fost făcut de inginerul Douglas ENGELBART (fig. 23), care a avut ideea ca sistemele de calcul să furnizeze datele de ieşire prin intermediul unor dispozitive cu tuburi catodice similare televizoarelor (nu la imprimantă) şi care să permită în acelaşi timp utilizatorului să manipuleze imagini şi să introducă texte. În anul 1968, ENGELBART şi-a susţinut proiectul într-o conferinţă despre calculatoare, prezentând schema unui sistem care conţinea o tastatură şi un dispozitiv de indicare denumit mouse – confecţionat din lemn (fig. 24). Doi ani mai târziu, în 1970, Douglas ENGELBART a proiectat câteva interfeţe utilizator prevăzute cu mai multe ferestre (predecesoarele sistemului Windows) şi a implementat un sistem de poştă electronică bazat pe un sistem mainframe. Cu toate acestea marile companii de pe piaţa sistemelor de calcul – IBM, DEC, SPERRY – nu credeau încă în existenţa unei pieţe de desfacere pentru sistemele de calcul uşor de utilizat şi orientate pe imagini.

Generaţia circuitelor microminiaturizate (1971 – ) La începutul anilor ’70, dimensiunile circuitelor integrate erau în continuă scădere. Tehnica integrării pe scară largă (LSI – large scale integration) a permis producătorilor să includă sute de componente într-un singur cip. Această tehnică a fost înlocuită curând cu

23

fig. 23

fig. 24

Notă Trecerea de la o generaţie la alta nu are loc peste noapte. Când a fost inventat tranzistorul, existau încă stocuri întregi cu tuburi cu vid care aşteptau să fie utilizate. Multe calculatoare din generaţia a doua conţineau atât tuburi cu vid, cât şi tranzistoare, iar tranzistoarele au fost folosite împreună cu circuitele integrate la construirea calculatoarelor din a treia generaţie.

24

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

VLSI (integrare pe scară foarte largă – very large scale integration), care permitea includerea a sute de mii de componente într-un cip. Numărul componentelor dintr-un cip a ajuns de ordinul milioanelor, prin utilizarea ULSI (integrare pe scară ultra largă). În anul 1970, o companie mică numită INTEL (în prezent cel mai mare producător de cipuri din lume) a instalat toate componentele esenţiale ale unui sistem de calcul într-un singur cip: microprocesorul. În fig. 25 este prezentat un microprocesor INTEL pe o pastilă de aspirină. Crearea microprocesorului a transformat în realitate viziunea lui Douglas ENGELBART privind calculatoarele personale. Primul microprocesor comercial a devenit disponibil în 1971. Cu toate acestea primul calculator personal comercial de succes – APPLE II – a fost produs abia în 1976. (fig. 26)

Generaţiile viitorului Peste câţiva ani, se va învăţa despre cea de-a cincea (şi poate a şasea şi a şaptea) generaţie de sisteme de calcul. În acest moment, în lumea întreagă sunt testate tehnologiile necesare celei de-a cincea generaţii. Oamenii de ştiinţă lucrează la proiecte de inteligenţă artificială – programe de calculator capabile să gândească similar unei fiinţe umane. Acest proces poate dura ani mulţi întrucât nimeni nu ştie cu exactitate cum funcţionează inteligenţa umană, iar programele de acest gen sunt dificil de creat. Unele descoperiri preliminare sunt aplicate în sisteme expert (destinate bibliotecilor, luptei împotriva criminalităţii, îmbunătăţirii sănătăţii) şi într-un domeniu numit logica fuzzy (fuzzy = vag). Un alt domeniu de cercetare implică modul de construire a calculatoarelor: arhitectura sistemelor de calcul. Calculatorul von NEUMANN conţinea un singur procesor, dar foarte mulţi ingineri sunt de părere că următoarea generaţie va fi aceea a calculatoarelor cu prelucrare paralelă care utilizează mai multe microprocesoare, permiţând astfel creşterea vitezei şi a eficienţei. Este foarte posibil ca procesoarele viitorului să fie fabricate folosind noi materiale. În acest sens, atât în domeniul ingineriei electrice cât şi în cel al sistemelor de calcul, se desfăşoară o competiţie strânsă privind crearea unui supraconductor viabil. Materialele supraconductoare reprezintă semiconductori care opun mult mai puţină rezistenţă la trecerea

fig. 25

fig. 26

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

curentului electric. O rezistenţă mai mică înseamnă mai puţină căldură degajată, o viteză sporită şi o eficienţă superioară. O altă componentă a tehnologiei din generaţia viitorului imediat este dispozitivul optic de stocare. Stocarea optică utilizează tehnologia laser pentru scrierea şi citirea informaţiilor. Dispozitivele cu laser au două avantaje: capacitate şi durabilitate. Compact-discurile utilizate pentru stocare au o capacitate incredibilă şi pot conţine o cantitate de informaţii de mii de ori mai mare decât discurle magnetice de aceeaşi dimensiune. Laserul nu atinge de fapt suprafaţa discului, deci discurile optice sunt mai puţin fragile decât alte forme de stocare a datelor. De fapt, discurile optice reprezintă numai începutul: deja a fost construit prototipul unui cub de stocare optică. Acesta poate conţine un volum de informaţii de sute de ori mai mare decât cel al discurilor optice.

25

3. Arhitectura sistemului de calcul – noţiuni generale

Sistemul de calcul – poate fi definit ca un ansamblu de echipamente (hardware sau hard) puse în funcţiune şi exploatate prin intermediul unui set de programe (software sau soft – fig. 27) în vederea prelucrării informaţiilor. Prelucrarea informaţiilor prin intermediul unui sistem de calcul constă în efectuarea de către acesta a unei succesiuni de operaţii ce descriu algoritmul de rezolvare a problemelor respective. Operaţiile în cadrul sistemului de calcul sunt realizate prin intermediul procesorului.

Echipamente HARDWARE: unitatea centrală, magistralele, memoria internă, sistemele de intrare-ieşire Resurse SOFTWARE: limbaje de programare, programe utilitare, sisteme de gestiune a informaţiei, programe de grafică, editoare de text, calcul matemetic, proiectare asistată, programe de contabilitate, antivirus, comunicaţii

Schema bloc generală a unui sistem de calcul Pentru a executa o anumită operaţie procesorul (fig. 28) trebuie să cunoască tipul operaţiei şi datele de prelucrare (operanzi). Aceste informaţii sunt transmise prin intermediul unor comenzi elementare numite instrucţiuni. Succesiunea de instrucţiuni care descrie algoritmul de prelucrare formează un program. Din punct de vedere funcţional procesorul trebuie să fie format: – dintr-o unitate de comandă (care are rolul de a dirija şi coordona activitatea întregului sistem); – şi din unitatea de prelucrare (care realizează operaţiile aritmetice şi logice). Datorită rolului procesorului într-un sistem de calcul, în foarte multe situaţii acesta mai este numit şi unitate centrală.

fig. 27

fig. 28

Procesorul este echipamentul sau dispozitivul capabil să execute un set de instrucţiuni, să formeze adresele acestora, să le citească dintr-o memorie care păstrează programul pe timpul executării acesteia (memoria nu este componentă a procesorului – are însă acces la ea).

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

Microprocesorul (fig. 29)este un circuit integrat care implementează cea mai mare parte a funcţiilor unui procesor tradiţional, adică este capabil să efectueze operaţii aritmetice şi logice sub controlul unui program. Este deci un procesor microprogramat. Indiferent de ce fel de tip este microprocesorul trebuie să conţină: – unitatea aritmetică şi logică (UAL) este destinată pentru efectuarea operaţiilor aritmetice şi logice; – memoria temporară sau registre (o succesiune de circuite electronice care permit memorarea) are rolul de a păstra anumite informaţii pe timpul execuţiei unui program; – unitatea de comandă şi control generează semnalele adecvate fiecărei operaţii de codificare. În general microprocesorul execută un program prin repetarea următorilor paşi: – încărcarea instrucţiunilor de memorare; – citirea unui operand, dacă este necesar; – executarea instrucţiunilor (operaţiilor); – scrierea rezultatului dacă este necesar. Coprocesorul matematic: acesta este un procesor care are ca scop calculul matematic ultra-rapid. Coprocesorul preia din sarcina microprocesorului calculele matematice solicitate de anumite activităţi, crescând astfel viteza de ansamblu a sistemului de calcul. Situaţii ca: realizarea reclamelor, proiectarea asistată, realizarea efectelor speciale etc. necesită obligatoriu existenţa coprocesorului matematic. Altfel, respectivele activităţi sunt fie imposibil de îndeplinit, fie mult prea lente. Pentru realizarea unui sistem de calcul cu ajutorul unui microprocesor este necesar ca acestuia să i se adauge o memorie şi circuite de interfaţă pentru conectarea dispozitivelor periferice. Legătura dintre aceste componente: microprocesor – memorie – interfeţe se realizează prin intermediul magistralei (BUS). Magistrala reprezintă mulţimea conductorilor folosiţi în comun de mai multe unităţi funcţionale pentru transmiterea unor semnale binare. În funcţie de semnificaţia semnalelor magistralele pot fi: – magistrale de adrese – pe care circulă informaţiile care se referă la adrese de memorie; – magistrale de date – pe care circulă numai semnale care reprezintă date şi instrucţiuni; – magistrale de control – pe care circulă semnale de comandă şi control.

27

fig. 29 MEMORIE INTERNĂ UNITATEA CENTRALĂ

ROM

RAM

MICROPROCESOR MAGISTRALA (BUS)

CIRCUITE AUXILIARE

INTERFAŢĂ INTRARE

INTERFAŢĂ IEŞIRE

DISPOZITIVE PERIFERICE SISTEM DE INTRARE-IEŞIRE

Schema bloc generală a unui sistem de calcul Placa de bază este principala placă de circuite din unitatea centrală. Pe aceasta se găsesc principalele componente electronice. Toate celelalte componente, ca unităţile de disc (flexibil, fix) CDROM, CD-RW, sunt ataşate plăcii de bază. Placa de bază are socluri (fante de extensie), unde se pot conecta plăcile de extensie.

28

Circuitele auxiliare întregesc funcţiile microprocesorului pentru ca acesta să-şi poată îndeplini rolul de unitate centrală a sistemului. Acestea asigură printre altele: generarea semnalelor de tact de sincronizare, amplifică semnalele, gestionează întreruperile. Memoria internă (unitatea de memorie), păstrează pe timpul execuţiei unui program, instrucţiunile acestuia şi datele ce se vor prelucra. Deci este „locul“ în care se păstează informaţiile utilizate. Fiecare sistem de calcul are unitatea de memorie compusă din: 1. Memorie tip ROM (Read Only Memory) – este încarcată „din fabrică“ cu datele necesare sistemului de calcul la pornire. Aceste date pot fi doar vizualizate de către utilizatorul PC-ului, el neavând la dispoziţie metode de modificare. Este folosită pentru păstrarea unor programe speciale care asigură funcţionarea sistemului de calcul. Conţinutul acestor memorii nu poate fi distrus. La decuplarea tensiunii de alimentare conţinutul acestor memorii nu se pierde, de aceea se mai spune că este memorie „nevolatilă“. 2. Memorie tip RAM (Random Access Memory) (fig. 30) – este numită şi memorie cu acces aleator şi conţine programele şi datele utilizate la un moment dat al lucrului. Permite citirea şi scrierea informaţiilor în orice locaţie a lor. Conţinutul memoriei RAM este în continuă schimbare, pe masură ce se lucrează. 3. Memorie CMOS – face parte din unitatea de memorie, fiind o memorie de tip RAM (citire/scriere), volatilă, memorează informaţiile necesare BIOS. ATENŢIE! La întreruperea accidentală sau voită a alimentării calculatorului, conţinutul memoriei RAM se pierde ireversibil! Pentru a evita pierderea datelor, se execută operaţia de salvare a datelor pe suporturi (dispozitive) de stocare. Principalele caractersitici ale memoriei de acest tip sunt: – capacitatea de memorare (trebuie să fie cât mai mare); – timpul de acces (trebuie să fie cât mai mic). Sistemul de intrare – ieşire asigură dialogul dintre utilizator şi sistemul de calcul, adică prin intermediul lui se asigură transmiterea informaţiilor în unitatea de memorie şi transmiterea rezultatelor prelucrării din memorie pe suporturile externe de informaţie.

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Magistrala Există diferite tipuri de magistrale, deci există diferite tipuri de fante de magistrale de extensie. Diferenţa între magistrale este dată de factorii mărime şi viteză, care sunt determinaţi de numărul de fire utilizate la conectarea componetelor electronice ale sistemului de calcul. De exemplu, în fiecare fantă de extensie există fire care conectează placa de de extensie la firele de pe placa de bază. Cu cât numărul firelor este mai mare cu atât creşte viteza de transmitere a datelor. Tipuri de magistrale existente pe sistemele de calcul: – fante de magistrale ISA (Industry Standard Architecture) – fante de magistrală EISA (Enhanced ISA) – fante de magistrală PCI (Peripheral Component Interconnect) – fante de magistrală MCA (Micro Channel Architecture) – fante de magistrală AGP (Accelerated Graphics Port) – fante de magistrală AMR (Audio Modem Riser)

Cum foloseşte memoria sistemul de calcul Modul de folosire a memoriei depinde de tipul microprocesorului, sistemul de operare şi de programul executat. Toate sistemele de calcul care rulează sistemul de operare MSDOS, utilizează primii 640K pentru rularea sistemului de operare, a programelor de aplicaţii şi pentru stocarea datelor, indiferent câtă memorie este instalată sau cât de rapid este procesorul utilizat. Multe programe sunt prea mari pentru a încăpea dintr-o dată în 640K. Astfel a devenit necesară utilizarea memoriei ce depăşeşte primii 640K pentru stocarea temporară a informaţiilor.

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

Principalele componente ale acestui sistem sunt: circuitele de interfaţă (interfeţe) şi dispozitivele (echipamentele) periferice. Circuitele de interfaţă (fig. 30) permit conectarea dispozitivelor periferice la magistralele sistemului şi controlul acestor dispozitive Rolul fiecărei interfeţe depinde în final de tipul dispozitivului periferic conectat. Principalele interfeţe care pot exista într-un sistem de calcul sunt: – interfeţe pentru ecran (fig. 31) – care asigură afişarea informaţiei pe ecran; – interfeţe de disc flexibil – asigură conectarea unităţii(lor) de disc flexibil; – interfaţa serială – permite comunicaţii seriale asincrone. De regulă această interfaţă este folosită pentru conectarea mouse-lui; – interfaţa paralelă – de regulă este folosită pentru conectarea imprimantei; – interfaţa cu tastatură – are rolul de a asigura transmiterea codurilor tastelor apăsate.

29

fig. 30

fig. 31

Echipamentele periferice Din punct de vedere al tipului de operaţie de intrare-ieşire pe care dispozitivul periferic îl poate realiza, acestea se pot grupa astfel: – dispozitive periferice de intrare – care asigură introducerea informaţiei în sistemul de calcul: – tastatura (fig. 32); – planşeta grafică (fig. 33); – scaner-ul (fig. 34); – cititorul de cartelă magnetică; – CD-ROM. – dispozitive periferice de ieşire – care asigură transmiterea informaţiilor prelucrate din sistemul de calcul: fig. 36b – imprimanta (fig. 35); – monitorul (display): – cu tub catodic (fig. 36a); – cu cristale lichide (LCD) (fig. 36b); – ploterul (fig. 37) – desenează cu ajutorul creioanelor grafice; – cuter-ploterul – foloseşte în locul creioanelor grafice un cuţit de tăiere, pe contur, a diferitelor materiale de tip autocolant.

fig. 32 fig. 35 fig. 34 fig. 36a

fig. 33

fig. 37

30

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

discuri ax – dispozitive periferice de intrare-ieşire – care permit fig. 39 winchester fig. 38 atât introducerea, cât şi scoaterea datelor în/din memorie – unitatea de disc flexibil; capete de citire/ scriere – unitatea de disc fix (fig. 38); – unitatea de casetă magnetică; fig. 40 – inscriptor de CD-uri, DVD-uri; – unitatea de ZIP disc (fig. 39). Dintre acestea, unităţile de hard disc şi de disc flexibil (dischetă) intră în dotarea oricărui PC, iar unităţile de CD-ROM sunt şi ele prezente din ce în ce mai des în Primele tipuri de hard discuri conţineau 30 de piste şi 30 de compunerea PC-urilor. sectoare pe o pistă. Modelul a fost denumit 3030. În foarte Unitatea de disc flexibil (FLOPY DISCUL sau DISCHETA) este un disc mic, portabil scurt timp au fost denumite discuri Winchester, luând numele în afara calculatorului, utilizat în scopul de a păstra informaţia precum şi pentru transferul puştilor de vânătoare Winchester 30-30. de date de la un calculator la altul. Capacitatea de stocare uzuală a unei dischete este de 1.44 Mbytes. Funcţionarea unităţilor de disc După dimensiune, dischetele se clasifică astfel: dischete de 5.25 inch (notat 5.25“) şi Unităţile de disc fix şi unităţile de dischetă funcţionează în dischete de 3.5“. În prezent se utilizează dischetele de 3.5“. acelaşi mod. Discul şi discheta sunt acoperite cu un material Unitatea de disc fix (HARD DISCUL) (fig. 40) este acel dispozitiv utilizat pentru magnetic. În interiorul unităţii, capetele se deplasează deasupra discului în rotaţie, citind şi scriind datele magnetice stocarea datelor în cantităţi foarte mari şi pe termen nedeterminat de lung. pe anumite piste de informaţii. Înainte ca o unitate să poată Hard discul foloseşte ca suport de informaţie – discurile de tip Winchester, care din citi sau scrie informaţiile pe un disc sau dischetă, acestea punct de vedere tehnologic sunt realizate dintr-un ansamblu de cel puţin două discuri trebuie să fie formatate. Formatarea înseamnă împărţirea conectate rigid pe un ax. Acest ansamblu este încasetat şi este realizat pe discuri de 5,25 electronică a discului în piste (circulare) şi sectoare (unghiuinch sau în cele mai multe cazuri pe discuri de 3,25 inch. lare).La salvarea datelor, unitatea le copiază pe disc pe o În afară de capacitatea de stocare, este de dorit ca unitatea de hard disc să permită o anumită pistă şi un anumit sector, apoi înregistrează poziţia scriere şi o citire (timp de acces) a informaţiilor cât mai rapidă. într-un tabel de alocare a fişierelor, sau FAT (File Alocation Unitatea de CD (CD-ROM) permite stocarea unei cantităţi de informaţie de aproxiTable) (fig. 41), pe disc. Când se introduce o comandă de mativ 600 – 700 Mbytes. Accesul la date se face foarte rapid. Datele NU pot fi modificate rechemare a anumitor date, unitatea consulă FAT pentru a afla poziţia exactă, apoi alege pista şi sectorul corect. de către utilizator. Pentru a putea scrie date pe un CD, acesta trebuie să fie de tipul CD inscriptibil şi să se folosească o unitate de CD inscriptibilă. Pentru scrierea pe un CD, se utilizează tehnologia LASER care crează pe suprafaţa discului mici cavităţi în materialul din care este compus acesta. La citirea discului, cavităţile absorb lumina, iar suprafeţele netede dintre cavităţi reflectă lumina către LASER. Lumina şi absenţa acesteia reprezintă informaţiile. fig. 41 În afară de aceste suporturi de stocare a datelor, se mai utilizează BANDA MAGNETICĂ şi DISCUL ZIP. Acestea sunt dispozitive cu capacităţi de stocare mari, care se pot ataşa în exteriorul unităţii centrale a calculatorului, prin cuple speciale.

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

În dotarea unui sistem de calcul mai pot intra şi alte echipamente ca de exemplu: – mouse-ul (fig. 42) Acesta este un dispozitiv ataşat la sistemul de calcul, utilizat pentru indicarea pe ecran şi declanşare a diferitelor acţiuni. Se utilizează pentru lucrul cu programele ce dispun de interfaţă grafică cu utilizatorul. – placa de sunet, boxe, accelerator grafic (fig. 43) Aceste echipamente constituie dotarea multimedia a unui calculator. Cu ajutorul lor calculatorul poate să ruleze muzică la fel ca un aparat destinat special acestui scop şi permite acţiuni care necesită o grafică pe calculator foarte performantă. – placa de reţea Este utilizată pentru a putea conecta un calculator într-o reţea de calculatoare. (fig. 44 – placă de reţea externă pentru laptop; fig. 45 – placă internă pentru PC) – placa de fax-modem (sau fax-modem extern) (fig. 46) Se utilizează pentru conectarea calculatorului la linia telefonică. Aceasta conectare oferă posibilitatea accesului de la calculatorul propriu la reţeaua Internet, sau a transmiterii de faxuri cu calculatorul, evident utilizând software specializat. – imprimanta Este dispozitivul care se ataşează la sistemul de calcul şi serveşte la tipărirea pe hârtie (sau alţi suporţi) a conţinutului fişierelor. Acestea pot fi LaserJet, InkJet (cu jet de cerneală), matriciale (cu ace), cu sublimarea cernelii (foto digitală) şi alte tipuri. – scanner (fig. 47) Acesta este un echipament destinat obţinerii de fişiere utilizabile din punctul de vedere a sistemului de calcul, pornind de la informaţia tipărită pe hârtie, de la fotografii. Pagina tiparită sau fotografia sunt introduse în scanner, „văzute“ şi analizate de un software specializat, ceea ce determină obţinerea de fişiere de tip imagine (sau chiar de tip text – funcţie de tipul scanerului şi softul folosit), utilizabile prin diverse programe.

31

fig. 42

fig. 43

fig. 44

fig. 46

fig. 45 fig. 47

4. Conectarea plăcilor de extensie şi a perifericelor

Extensibilitatea reprezintă mărimea spaţiului disponibil într-un calculator pentru adăugarea de dispozitive de sitem hard – periferice sau memorie. Extensibilitatea unui calculator depinde de 3 elemente: – numărul şi tipul fantelor de extensie internă; – numărul şi tipul porturilor de extensie externă; – numărul de fante de memorie disponibile. Majoritatea utilizatorilor doresc să achziţioneze sisteme de calcul cu posibilităţi mari de extensie, deoarece aproape sigur în viitor va fi necesară o putere de calcul mai mare decât în prezent.

fig. 48

Fante de extensie (fig. 48) şi plăci de extensie (fig. 49) Fantele de extensie sunt socluri pe placa de bază, unde se pot conecta plăci de extensie. Plăcile de extensie sunt plăci cu circuite, care conţin electronica ce comandă perifericele sau adaugă memoria suplimentară. Unele fante sunt ocupate de plăci care comandă componentele de bază ale sistemului, cum ar fi placa adaptor video pentru monitor. După ce au fost instalate plăcile de bază, rămân fante libere, care sunt folosite pentru extensibilitatea sistemului de calcul.

Placă de extensie

fig. 49

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

33

Porturi (fig. 50) Porturile sunt socluri ce sunt conectate la placa de bază sau la plăcile de extensie. Se folosesc cabluri pentru conectarea dispozitivelor periferice la porturi. În acest mod, perifericele şi sistemul de calcul pot comunica. La majoritatea sistemelor de calcul există porturi pentru cuplarea imprimantei, monitorului, tastaturii, mouse-lui. Pot exista însă şi porturi în plus faţă de existenţa perifericelor. Perifericele nu se pot conecta în orice port disponibil. De exemplu, monitorul se conectează la portul adaptor video. Nu se poate conecta o imprimantă în portul adaptorului video. Conectorul portului şi conectorul cablului dispozitivului periferic, trebuie să fie compatibili, adică tipurile şi dimensiunile trebuie să îşi corespundă. Un mod de a determina cu care port se potriveşte conectorul este de a număra pinii (contactele) acestuia. Se caută un port de pe placa de bază sau placa de extensie care să corespundă ca mărime cu conectorul (mufa) de pe cablu. De asemenea, se observă dacă pinii ies în afară (conector tată – fig. 51) sau sunt înăuntru (conector mamă). Dacă pinii pe conector (mufă) ies în afară, portul trebuie să aibă socluri corespunzătoare şi invers. Conexiunile sunt întotdeauna între conectori mamă şi conectori tată. Nu se poate cupla un cablu cu conector tată (mamă) cu un port cu conector tată (mamă). Tipuri de porturi existente la sistemele de calcul PC – porturile paralele (fig. 52) trimit simultan toate datele, un octet o dată, prin opt fire separate ale unui cablu. Porturile paralele sunt de obicei denumite LPT (abreviere de la line printer). Dacă există un port paralel, acesta este numit LPT1, al doilea va fi LPT2 etc. Porturile paralele sunt utilizate, în principal, în conectarea împrimantelor şi nu pot transmite datele în mod eficient pe distanţe lungi. Majoritatea porturilor paralele au 25 de pini. – porturile seriale trimit datele printr-un singur fir. Aceste porturi transferă datele mai încet decât porturile paralele, dar mai eficient pe distanţe lungi. Există porturi seriale cu 9 pini, dar şi cu 25. De obicei aceste porturi sunt denumite COM (prescurtarea de la comunications). Dacă există un port COM, acesta se va numi COM1, dacă există două, al doilea se va numi COM2 etc. Porturile seriale sunt folosite, de obicei, pentru conectarea imprimantelor seriale (imprimante care folosesc o conexiune serială), modemurilor şi mouse-lui (fig. 53).

fig. 50 fig. 51

fig. 52

Mufe (mamă, tată) cuplare imprimantă, scaner (port paralel)

fig. 53 Mufă (mamă) cuplare mouse (port serial)

34

– portul de adaptor video este folosit pentru conectarea monitorului la placa adaptorului video. Porturile de adaptor video sunt destinate unui anumit tip de placă adaptor video. Unele porturi au conectoare cu 9 pini, altele cu 15 pini. Adaptorul VGA (SVGA) utilizează conectori cu 15 pini, pe trei rânduri (fig. 54), în timp ce EGA şi CGA – tipuri de adaptori mai vechi – folosesc un conector cu 9 pini pe două rânduri (fig. 55). – portul SCSI permite transferul datelor la viteze mari. Porturile SCSI sunt utilizate pentru conectarea dispozitivelor compatibile SCSI, cum ar fi unităţi de disc fix externe, unităţi de bandă magnetică, pentru copii de siguranţă sau unităţi CD-ROM. Se pot conecta până la 8 dispozitive SCSI la un port SCSI (deşi controlerul este deseori considerat ca un dispozitiv, astfel rămânând 7 disponibile). Porturile SCSI nu sunt atât de folosite ca celelalte tipuri de porturi, în parte pentru că dispozitivele SCSI sunt scumpe. – portul USB (Universal Serial Bus) permite conectarea diferitelor periferice (cameră WebCam, scaner, imprimantă). Este un port care duce la standardizarea cuplării cât mai multor periferice. Notă: Problema transmiterii datelor rămâne încă de actualitate. O tehnologie interesantă, dar deocamdată costisitoare, este cea laser. În loc de raze laser, oamenii de ştiinţă încearcă să folosească raze infraroşii (IR). Utilizarea IR este o soluţie „curată“, dar prezintă un dezavantaj faţă de conexiunile radio: obstacolele întâlnite de IR bruiază transferul. (fig. 56)

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Mufe (tată) cuplare monitor la portul adaptor video

fig. 54

fig. 55

În ultima perioadă au început să fie din ce în ce mai folosite pentru mouse porturile şi mufele de cuplare PS2

fig. 56

5. Prezentarea funcţiilor tastaturii

fig. 57

Una din modalităţile de dispunere a tastelor pe tastatura unui PC este standardul QWERTY, pe care l-au folosit timp de un secol maşinile de scris. Există însă trei standarde diferite pentru dispunerea tastelor speciale ale sistemului de calcul, cum sunt Ctrl şi Alt: la tastatura cu 83 de taste, utilizată la primul sistem de calcul IBM PC; tastatura cu 84 de taste la sistemele de calcul IBM PC AT şi standardul actual, tastatura extinsă cu 101 taste. Pentru înţelegerea dispozitivului periferic voi prezenta în detaliu tipurile de taste. După cum se poate observa există mai multe tipuri de taste (fig. 57): a. Taste caracter (A,B,C, ..., 0, 1, 2, ..., (, %, @ etc); b. Taste săgeţi (sus, jos, stânga, dreapta); c. Taste funcţie (F1, F2, ..., F12); d. Taste cu acţiune bine definită (Enter, Backspace,, Esc, Tab, Print Screen, Scroll Lock, Pause, Insert, Home, Delete, End, Page Up, Page Down); e. Taste de „alternare“ a tastaturii (Shift, Ctrl, Alt); f. Taste de setare a modului de lucru (Caps Lock, Num Lock); g. Blocul numeric. a. Tastele caracter au un scop uşor de intuit. Apăsarea unei taste determină recepţionarea şi afişarea pe ecran a caracterului înscris pe tastă (literă, cifră, semn de punctuaţie, caracter special). Denumirile caracterelor mai puţin cunoscute sunt prezentate alăturat.

TASTELE CARACTER ~ – tilda ` – apostrof invers @ – „a“ comercial, „a“ com sau „coadă de maimuţă“ # – diez $ – dolar % – procent ^ – accent grav (sau „control“) & – „and“ („şi“) sau ampersand * – asterisc - – minus _ – linie de subliniere \ – „backslash“ sau „slash“ invers / – „slash“ sau bară oblică | – bară verticală ‘ – apostrof “ – ghilimele ( ) – paranteze rotunde [ ] – paranteze drepte { } – paranteze acoladă < >– paranteze unghiulare

36

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

b. c.

d.

e.

Se observă că unele taste au înscrise două astfel de caractere. Pentru obţinerea fiecăruia vezi tasta SHIFT Tastele „săgeţi“ determină deplasarea cursorului în direcţia specificată sau a selecţiei curente. Folosirea lor este posibilă (în special) într-o aplicaţie de tip mediu. Tastele „funcţie“ determină lansarea imediată a unei comenzi. Fiecare tastă funcţie poate avea asociată o comandă. Spre exemplu, în cazul sistemului de operare, apăsarea tastei F3 determină afişarea ultimei comenzi tastate. Fiecare program interpretează diferit tastele funcţiei, dar evoluţia programelor tinde către o standardizare a comenzilor asociate tastelor funcţie. Cel mai răspândit standard de interpretare a tastelor funcţie este CUA – Common User Access – folosit de firma Microsoft pentru realizarea pachetului Windows. Tastele cu acţiune bine definită sunt taste pentru care gradul de standardizare a interpretării lor este foarte pronunţat. De exemplu tasta Backspace este interpretată de 99% din programe ca ştergere a caracterului aflat în stânga cursorului. Alăturat sunt prezentate semnificaţiile impuse. (Acestea sunt semnificaţiile cele mai des întâlnite ale tastelor prezentate. Totuşi pot exista şi programe ce le acordă un alt înţeles special.) Tastele de „alternare“ a tastaturii reprezintă o invenţie extrem de ingenioasă: în loc de a dubla numărul de taste se adaugă una! Ele se folosesc astfel: – apăsare a tastei de „alternare“ şi menţinerea ei apăsată – apăsare a tastei propriu-zise – eliberare a testei de „alternare“ În loc să se obţină caracterul „8“, s-a detectat faptul că tasta SHIFT era menţinută apăsată şi s-a generat celălalt caracter înscris pe tastă. Deci, cu ajutorul tastei SHIFT, fiecare din celelalte taste poate genera două caractere: – în cazul cifrelor sau al semnelor speciale, menţinerea apăsată a tastei SHIFT determină obţinerea caracterului înscris în partea de sus a tastei; – în cazul literelor, menţinerea apăsată a tastei SHIFT determină: – obţinerea literei mari corespunzătoare caracterului, dacă nu este activ Caps Lock – obţinerea literei mici corespunzătoare caracterului, dacă este activ Caps Lock Celelalte două taste de „alternare“: Ctrl şi Alt sunt folosite pentru a genera comenzi şi nu caractere suplimentare. După cum se poate observa alăturat, operaţia a fost notată Ctrl+C, iar tasta „C“ nu generează caracterul „C“, ci o comandă.

TASTELE CU ACŢIUNE BINE DEFINITĂ Enter – execuţie comandă sau trecerea la rând nou (în cazul editoarelor de texte) Backspace – şterge caracterul aflat în stânga cursorului Delete- şterge caracterul aflat în poziţia curentă (sau în unele cazuri la dreapta) cursorului Esc – renunţă la meniul curent Tab – trece le rubrica următoare sau salt cursor spre dreapta de o valoare presetată Insert – schimbă modul de lucru (inserare/suprapunere) Home – salt cursor la început (linie, pagină, document) End – salt cursor la sfârşit (linie, pagină, document) Page Up – salt o pagină mai înainte (sus) Page Down – salta o pagină mai înapoi (jos) Print Screen – tipărşte ecranul curent la imprimantă sau capturează imaginea ecranului curent, care poate fi afăşată cu ajutorul comenzii PASTE într-un program de grafică sau de editare text. Scroll Lock – opreşte „defilarea“ textului pe ecran (rândurile din partea de sus a ecranului nu se vor pierde) Pause – opreşte afişarea pe ecran

* 8

Exemplu: Semnul asterisc (*) se obţine astfel: – apăsare a tastei SHIFT şi menţinerea ei apăsată – apăsare a tastei „8“ şi eliberarea acesteia – eliberarea tastei SHIFT

IMPORTANT La tastaturile realizate în ultimul timp au mai fost introduse 2 taste:

á – tasta care activează butonul START din TASK BAR  – tasta rapidă de trimitere la imprimare a fişierului curent

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

Comenzile obţinute similar cu ajutorul tastei Alt se noatează Alt+tastă. f. Tastele de setare a modului de lucru se referă la modul în care reacţionează tastatura. Caps Lock. Activează sau dezactivează generarea caracterelor mari. Vezi explicaţia alăturată. Num Lock. Determină comportamentul tastelor din blocul numeric. Vezi explicaţia alăturată. OBSERVAŢIE! Acesta este comportamentul majorităţii tastaturilor. Este, însă, posibil ca Num Lock să reacţioneze invers.

37 Exemple: În general, întreruperea execuţiei programului curent se poate face prin comanda Ctrl-C care se obţine astfel: – apăsare a tastei Ctrl şi menţinerea ei apăsată – apăsare a tastei „C“ şi eliberare a acesteia – eliberare a tastei Ctrl Folosirea alternării de taste Alt-F4 duce la închiderea programului în care se lucrează. a) Să presupunem că în acest moment apăsarea tastei „A“ va genera litera mică „a“. Modul de lucru Caps Lock este dezactivat. Dacă apăsaţi şi eliberaţi tasta Caps Lock veţi observa că se aprinde LED-ul corespunzător din partea de sus, dreapta a tastaturii. Modul de lucru Caps Lock este acum activ şi se vor genera numai litere mari corespunzătoare. b) Activarea modului Num Lock (LED-ul este aprins) determină generarea „săgeţilor“ sau a comenzilor înscrise pe taste. Dezactivarea acestuia determină generarea cifrelor sau caracterelor corespunzătoare.

6. Prezentarea funcţiilor mouse-lui

Mouse-ul, asemenea tastaturii, este un dispozitiv de intrare utilizat pentru „furnizarea de informaţii“ sistemului de calcul. Acesta poate fi mai uşor de utilizat decât tastatura, deoarece nu trebuie memorate comenzi sau combinaţii de taste, se indică un obiect sau o comandă pe ecran şi se apasă butonul de mouse pentru selecţie. Majoritatea programelor sunt proiectate, acum, pentru a accepta mouse-ul. Deşi se poate lucra numai cu tastatura, este mai uşor şi mai atractiv dacă există mouse.

fig. 58

fig. 59

Anatomia unui mouse Indiferent de mărime sau formă mouse-ul poate fi bine manevrat. Poziţia corectă de manevrare a unui mouse este cu degetul arătător pe butonul din stânga al mouse-lui (fig. 58). Celelalte degete se pot aşeza pe celelalte butoane sau pot dirija mouse-ul pe suprafaţa biroului. Mouse-ul poate avea două sau trei butoane (fig. 59). Majoritatea programelor utilizează butonul din stânga pentru a executa funcţii uzuale şi butonul din dreapta sau din mijloc în scopuri speciale. În interior, mouse-ul are o bilă de urmărire, care prin intermediul unui sistem electro-optic transformă mişcările mouse-lui în semnale pe care sistemul de calcul le poate înţelege. Unul dintre cele mai noi dispozitive tip mouse este conceput special pentru navigarea prin Internet. Dispozitivul GyroPoint utilizează tehnologia giroscopului (fig. 60).

fig. 60

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

Programele proiectatate să utilizeze un mouse afişează pe ecran un indicator de mouse. Indicatorul poate fi o săgeată sau o altă formă, din ce în ce mai diversificată, care se mişcă pe ecran când se deplasează mouse-ul. În unele programe, indicatorul îşi poate schimba forma pentru a arăta acţiunea curentă (redimensionare a ferestrei, salvare etc.). Utilizatorii de laptop consideră mouse-ul un dispozitiv incomod, deoarece necesită spaţiu pe birou. Aceştia preferă în general dispozitivele trackball, care în esenţă reprezintă un mouse răsturnat (utilizatorul roteşte bila) (fig. 61). Instrumentele trackball sunt încorporate în unele tastaturi şi calculatoare laptop. Producătorii de sisteme laptop experimentează şi alte tipuri de dispozitive de indicare. Unele sunt prevăzute cu un trackpoint sau cu un buton GBH (se numeşte astfel deoarece este amplasat la intersecţia literelor G, B şi H de pe tastatură). Un trackpoint se mai numeşte şi cap de ştergere, deoarece seamănă cu o gumă de creion. În ceea ce priveşte alte calculatoare portabile (laptop), dispozitivul de indicare este degetul arătător al utilizatorului. Pentru a deplasa un cursor pe ecran, degetul se deplasează pe o mică suprafaţă de atingere (fig. 62). OBSERVAŢIE! Oricare din dispozitivele de indicare prezentate necesită un timp minim de familiarizare. Deplasării într-un anumit sens a mouse-lui îi corespunde o deplasare a indicatorului de mouse pe ecranul calculatorului, care poate fi configurată în scopul mişcării cu o anumită amplitudine a acestuia. Uneori este necesară deplasarea mouse-lui fără a deplasa indicatorul (în situaţia când acesta ajunge prea aproape de marginea biroului sau de una din marginile suportului de mouse); este suficient să se ridice mouse-ul, să se deplaseze în direcţia necesară şi să se pună înapoi pe birou pentru a continua lucrul. Deasemenea se pot schimba config. urările mouse-lui pentru lucrul cu mâna stângă, în sensul că butonul de execuţie al funcţiilor uzuale devine cel din dreapta.

39

fig. 61 fig. 62

Terminologie mouse Termen Definiţie Punctare Se depălasează indicatorul în poziţia dorită pe (indicare) ecran Se apasă şi se eliberează butonul de execuţie Clic al funcţiilor curente Se apasă şi se eliberează butonul de execuţie Dublu-clic al funcţiilor curente de două ori, căt mai repede posibil. Notă: viteza de acţionare prin dublu-clic a mouse-lui se poate configura, pentru a fi aleasă cea mai convenabilă opţiune. Se apasă butonul de execuţie al funcţiilor Deplasare (drag) curente şi se menţine apăsat cât timp se deplasează indicatorul într-o altă poziţie Eliberare (drop) Eliberarea butonului după deplasare

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1 Adevărat/Fals Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă A

F

1

A

F

2

A

F

3

A

F

4

A

F

5

A

F

6

A

F

7

Generaţia calculatoarelor pe tranzistoare este prima generaţie de calculatoare. Pentru stocarea datelor pe termen lung se utilizează unitatea de disc fix (hard disk-ul). Inscriptorul de CD-uri (CD-RW) este un dispozitiv de intrare-ieşire date. Imprimanta este un dispozitiv de intrare-ieşire date Mouse-ul se conectează la sistemul de calcul prin intermediul portului paralel. Portul USB este destinat pentru conectarea la sistemul de calcul a imprimantei, web cam-ului, scanerului. Tastele ~, @, #, $, & sunt taste de alternare a tastaturii

A

F

8

A

F

9

A

F

10

A

F

11

A

F

12

A

F

13

A

F

14

Un bit este format din 8 byti. Interfaţa pentru ecran nu asigură afişarea informaţiei pe acesta. Microprocesorul nu este indispensabil funcţionării unui sistem de calcul. Datele încărcate „din fabrică“ în memoria de tip ROM nu pot fi modificate de către utilizator. Extensibilitatea unui sistem de calcul nu depinde de numărul şi tipul fantelor de extensie internă. Scanerul se poate conecta la portul paralel. Alt+F4 duce la închiderea programului în care se lucrează

Iniţiere în utilizarea sistemului de calcul

41

Exerciţiul 2 Alegere multiplă 1 Ordinea cronologică, corectă, a generaţiilor de calculatoare este: a Generaţia: tranzistoarelor, tuburilor cu vid, circuitelor microminiaturizate, circuitelor integrate. b Generaţia: tranzistoarelor, circuitelor integrate, circuitelor microminiaturizate, tuburilor cu vid . c Generaţia: tuburilor cu vid, tranzistoarelor, circuitelor integrate, circuitelor microminiaturizate. 2 Care din următoarele echipamente sunt dispozitive de intrare/ieşire date: a unitatea de disc fix b tastatura c imprimanta 3 Tastele cu acţiune bine definită sunt:: a Enter, Backspace, Tab, Home, End, Print Screen b Alt, Shift, Ctrl c F1 – F12

4 Pentru stocarea datelor pe termen nelimitat într-un sistem de calcul se utilizează: a Hard disk-ul b Memoria de tip RAM c Memoria de tip ROM 5 La întreruperea accidentală sau voită a alimentării sistemului de calcul conţinutul memoriei de tip RAM: a Nu se pierde b Se pierde ireversibil c Se pierde dar poate fi recuperată 6 Semnul grafic * se poate obţine folosind următoarea combinaţie de taste: a Shift+8 b Ctrl+8 c Alt+8

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor Exerciţiul 2

Exerciţiul 1 1=F 2=A 3=A 4=F 5=F 6=A 7=F

8=F 9=F 10 = F 11 = A 12 = F 13 = A 14 = A

1=c 2=a 3=a 4=a 5=b 6=a

1. Noţiuni generale 2. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS 3. Comenzi ms-dos de bază 4. Editorul de texte MS-DOS

CAPITOLUL 2

Sisteme de operare

1. Noţiuni generale

Sistemul de operare este un grup de programe care furnizează instrucţiunile de care are nevoie sistemul de calcul pentru a putea fi comandat. Fără sistemul de operare, utilizatorul nu poate comunica cu sistemul de calcul, iar sistemul de calcul nu va şti să comunice cu utilizatorul. Fără sistemul de operare, ar trebui transmise şi înţelese semnalele utilizate de fiecare componentă a sistemului hard conectată la sistemul de calcul. Ar trebui introduse instrucţiuni care să detalieze fiecare acţiune pe care o execută sistemul de calcul, de la cum se încarcă un program în memorie, până la cum să se copieze informaţiile sau să se tipărească fişierele. Sistemul de operare este o componentă software de bază, obligatorie pentru funcţionarea sistemului de calcul. Acesta asigură coordonarea funcţionarii tuturor componentelor sistemului de calcul şi permite rularea celorlalte categorii de programe existente pe acesta.

Sistemul de operare denumeşte automat unităţile de disc ale sistemului de calcul. Notatiile standard folosite pentru denumirea unităţilor de disc sunt: C: pentru hard disc; A: pentru dischetă; B: pentru a doua unitate de dischetă, în eventualitatea că există; D: pentru unitatea de CD, dacă există. În cazul existenţei mai multor dispozitive de stocare sau în cazul partiţionării unităţii de disc fix, dispozitivele/partiţiile se notează în ordine alfabetică în continuare.

Ce face un sistem de operare Cele mai importante funcţii îndeplinite de un sistem de operare sunt:

Gestionarea discului Sistemele de operare ajută la comandarea dispozitivelor de stocare. Se poate utiliza sistemul de operare pentru a aranja, eticheta (a da un nume), copia şi organiza informaţiile pe care le conţin unităţile de disc.

Gestionarea fişierelor se face în anumite locaţii, numite directoare (foldere). Sistemul de operare organizează arborescent directoarele existente pe disc. Structura arborescentă porneşte din directorul rădăcină al discului.

46

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Gestionarea fişierelor Sistemul de operare ajută la organizarea fişierelor în care sunt stocate informaţiile (datele), păstrând locaţia (locul pe disc aşa cum s-a arătat la descrierea discurilor), numele, mărimea şi momentul creării fişierului. Gestionarea dispozitivelor Sistemul de operare furnizează instrucţiunile necesare sistemului de calcul pentru comanda perifericelor, cum ar fi tastatura, imprimanta, mouse, modemul etc. Sistemul de operare transformă tastările şi mişcările mouse-lui în comenzi pe care sistemul de calcul le poate interpreta.

fig. 63

Gestionarea programelor Sistemul de operare furnizează interfaţa necesară unui program pentru a comunica cu sistemul de calcul. Sistemul de operare comandă intrările şi ieşirile între un program de eiditare text şi tastatură (fig. 63), sau între un program de editare grafică şi mouse (fig. 64). Gestionarea utilizatorilor Sistemul de operare furnizează o interfaţă uşor utilizabilă, care permite comunicarea cu sitemul de calcul într-un limbaj uşor accesibil şi uşor de înţeles. Sistemul de operare permite lansarea unui program prin scrierea unui cuvânt-comandă (în limba engleză), selectarea unei comenzi dintr-un meniu sau executarea unui dublu clic (cu mouse-ul) pe o pictogramă de pe ecran.

fig. 64

Categorii de sisteme de operare des utilizate pe sitemele de calcul de tip PC: MSDOS (Microsoft Disk Operating System) (fig. 65) A fost unul dintre cele mai folosite sisteme de operare folosite de sistemele de calcul. MS-DOS foloseşte o interfaţă grafică de tip linie de comandă. Se tastează comanda dorită şi sitemul MS-DOS răspunde executând-o şi afişând rezultatul de ieşire pe ecran.

fig. 65

Sisteme de operare

47

MS-DOS nu este considerat un sistem de operare prietenos, deoarece implică o mulţime de comenzi şi mesaje cifrate care trebuie să fie citite şi scrise.

Windows 95, 98, 2000, NT, XP (fig. 66) Sunt cele mai folosite sisteme de operare pentru sistemele de tip PC. Acestea folosesc o interfaţă grafică de tip utilizator (GUI – Graphical User Interface). Utilizatorul intră în interacţiune cu sistemul de calcul, folosind mouse-ul pentru a alege elemente de meniuri sau a selecta imagini (pictograme), ce reprezintă programe, componente ale sistemului sau chiar fişiere. Utilizarea unei interfeţe grafice este mai uşoară decât utilizarea unei interfeţe pe bază de comandă sau pe bază de text, care presupune memorarea de comenzi. Este unul din motivele pentru care Windows este mult mai apreciat. Versiuni soft Creatorii de programe au identificat diferitele versiuni ale programelor prin numere. De câte ori este lansată o nouă versiune a unui program, aceasta primeşte un nou număr. Dacă schimbările dintr-o versiune sunt minore, cum ar fi rezolvarea unei probleme mici, denumită defect (bug), numai numărul din dreapta punctului se modifică. Dacă schimbările de program sunt semnificative, cum ar fi adăugarea unui set de caracteristici noi sau chiar rescrierea în întregime a programului, se schimbă numărul din stânga punctului. Exemplu: de la versiunea MS-DOS 1.0 s-a ajuns într-un anumit interval de timp, la versiunea MS-DOS 6.22. ATENŢIE! În zilele noastre se duce o luptă acerbă în ceea ce priveşte supremaţia sistemelor de operare – Windows, Linux sau mai nou venitul BDS. Dacă Windows este un domeniu total aparte, ceilalţi competitori se bazează pe cunoscutul sistem de operare UNIX. În urmă cu câţiva ani lupta se dădea între sistemele de operare Unix şi Windows, şi foarte multă lume a mers „pe mâna“ celui din urmă. Astăzi termenii problemei sau schimbat radical. Unixul a reprezentat generatorul unor noi sisteme de operare care au un succes crescând, în timp ce Windows-ul se schimbă din ce în ce mai mult adăugând stabilitate şi noi facilităţi de la o versiune la alta. Dacă până acum Unix-ul se folosea pe platforme mari iar Windows-ul pe calculatoarele personale, astăzi se observă o migrare de la un domeniu la altul atât a Windowsului către platformele mari cât şi a Linux-ului sau BDS-ului către calculatoarele personale.

fig. 66

2. Elemente de utilizare a sistemului de operare MS-DOS (Microsoft Disk Operating System)

Un sistem de operare este un software de bază destinat gestionării resurselor unui sistem de calcul. După apăsarea butonului POWER în scopul deschiderii calculatorului, utilizatorul va observa derularea pe ecran a unor informaţii referitoare la structura sistemului de calcul. După încheierea acestor operaţii, pe monitor este cel mai probabil să se afişeze una dintre următoarele situaţii: a) Ecran negru având în colţul din stânga înşiruirea de caractere C:\>_ (fig. 67); b) Interfaţa specifică de Windows (fig. 68). Varianta a) este cea în care s-a executat direct încărcarea sistemului de operare MSDOS, şi se poate începe în orice moment lucrul cu acesta. Varianta b) este aceea în care s-a încărcat un sistem de operare din familia Windows şi de acolo utilizatorul trebuie să ajungă în aşa-numitul prompt de comandă, unde va putea să lucreze în interfaţa specifică MS-DOS.

Operarea în MS-DOS Secvenţa de caractere C:\>_ se numeşte PROMPT al sistemului de operare MS-DOS (fig. 69). C: indică discul activ, pe care se va lucra „din oficiu“ (litera C este atribuită hard discului).

fig. 67

fig. 68

fig. 69

Sisteme de operare

\ este simbolul pentru directorul rădăcină al discului. Acest semn se numeşte backslash. > are simpla semnificaţie de separator. _ este o liniuţă clipitoare care se numeşte cursor de scriere.

49

SINTAXA COMENZII Nume-comandă [ lista de parametri obligatorii ai comenzii [, lista de parametri opţionali ] ]

Apariţia prompterului sistemului de operare indică faptul că în continuare se va putea „comunica“ cu calculatorul, prin comenzi specifice. Utilizarea calculatorului prin intermediul lucrului direct cu sistemul de operare MSDOS se face cu ajutorul comenzilor. Forma generală de scriere a unei comenzi se numeşte sintaxa comenzii. ATENŢIE! După scrierea comenzii, este obligatorie apăsarea tastei ENTER.

fig. 70

Sistemul de operare va analiza corectitudinea comenzii date. Dacă comanda a fost scrisă corect, după apăsarea pe ENTER, aceasta se va executa (fig. 70). Dacă comanda a fost greşită, pe ecran se va genera un mesaj de eroare iar comanda nu se va putea executa (fig. 71). fig. 71 OBSERVAŢIE: Sistemul de operare MS-DOS nu ţine cont de scrierea comenzilor cu litere mici sau cu majuscule. Tipul de litere nu influenţează execuţia comenzilor. ATENŢIE! Denumirile fişierelor şi directoarelor utilizate de sistemul de operare MSDOS trebuie să respecte următoarele reguli: – să aibă o lungime de maxim 8 caractere (fig. 72); – să nu conţină spaţii libere printre caractere; – să nu conţină caractere ca: punct (.), virgulă (,), !, @, #, $, %, ^, &, *, (, ), {, }, [, ], ?, ;, “, ~; – caracterele recomandate sunt literele şi cifrele. DEFINIŢIE: Numele de fişiere sunt urmate de o grupare de 3 caractere, numită EXTENSIE (fig. 72). Aceasta indică tipul fişierului, iar utilizatorii cu mai multă experienţă pot deduce din

fig. 72

50

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

extensie care este programul cu care respectivul fişier a fost creat. Extensia se separă obligatoriu de numele fişierului prin semnul punct (.). Adică: nume-fişier.extensie. Exemplu: comunica.doc (fig. 72) Câteva exemple de extensii şi aplicaţiile care le generează sunt prezentate în tabelul următor: Exrensia bak bat com exe doc xls bmp

Aplicaţia

Microsoft Word Microsoft Excel Corel Draw

Semnificaţie Fişier de copii de rezervă (backup) Fişier de comenzi Fişier de program Fişier executabil Fişier text Fişier tabelar Fişier format grafic, realizat prin puncte

3. Comenzi MS-DOS de bază

Comenzi de afişare a informaţiei Comanda DIR (fig. 74) Afişează lista de directoare şi de fişiere din directorul rădăcină al discului sau din interiorul directorului în care s-a ajuns înainte de a da această comandă. În dreptul denumirilor care reprezintă directoare este afişat simbolul . Toate celelalte denumiri sunt deci ale fişierelor existente. În plus, se afişează, pe coloane: – dimensiunile fişierelor precum şi – data şi ora la care respectivele fişiere şi directoare au fost create sau modificate ultima oară. La lansarea în execuţie a comenzii DIR, derularea listei cu informaţii se face foarte rapid, utilizatorul neavând timp să „prindă“ începutul listei şi nici să o citească (dacă conţinutul acesteia este mai mult de un mode ecran). Pentru a evita acest lucru se va întrebuinţa:

fig. 74

Comanda DIR/P (fig. 75) Aceasta afişează aceleaşi informaţii ca şi DIR, dar pagină cu pagină (ecran cu ecran). Directoarele şi fişierele sunt însoţite de toate informaţiile. Afişarea informaţiei se face pe un singur ecran, apoi derularea se opreşte. Ea se poate relua la dorinţa utlizatorului, prin apăsare pe orice tastă. fig. 75

52

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Comanda DIR/W (fig. 76) Aceasta afişează aceleaşi date ca şi DIR/P, dar directoarele şi fişierele nu sunt însoţite de informaţii. Comanda TREE Determină afişarea grafică a structurii arborescente DE DIRECTOARE din rădăcina discului sau din interiorul directorului în care eventual ne aflăm. Comanda TREE/F Determină afişarea grafică a structurii arborescente DE DIRECTOARE din rădăcina discului sau din interiorul directorului în care eventual ne aflăm, arătând în plus şi FIŞIERELE conţinute în directoare. Deoarece aceste variante ale comenzii TREE derulează informaţia pe ecran cu prea mare viteză, pentru a avea timp să se citească datele se va utiliza:

fig. 76

Comanda TREE/F|MORE Aceasta afisează arborele de directoare cu fişierele existente pagină cu pagină. OBSERVAŢII: Întreruperea desfăşurării afişărilor prin comenzile descrise până aici se poate face prin apăsarea tastei PAUSE. Opţiunea /P se poate aplica şi pentru celelalte comenzi care presupun defilarea informaţieii în mai mult de un mod ecran.

Schimbarea directorului curent Intrarea într-un director: comanda CD (Change Directory) Sintaxa este: CD [nume_director] Exemplu: intrarea într-un director numit de exemplu, FOTOGRAFII, se face executând comanda CD FOTOGRAFII. Promptul nu va mai fi D:\>_ ci va deveni: D:\FOTOGRAFII>_ (fig. 77) Ieşirea înapoi în directorul rădăcină Dintr-un singur pas: comanda CD\. Pas cu pas: se va da de câte ori este necesar comanda CD.. (fig. 78).

fig. 77

fig. 78

Sisteme de operare

53

fig. 79

Crearea unui director Comanda MD Sintaxa comenzii este: MD [nume_director].

fig. 80

Exemplu: MD LUCRU este comanda care formează în rădăcina discului D directorul numit LUCRU (fig. 79).

Crearea unui arbore de directoare Se va utiliza evident tot comanda MD, iar regula care trebuie respectată este aceea că directoarele se crează pe rând, doar câte unul la un moment dat. Exemplu rezolvat pentru înţelegerea modului de creare a structurilor arborescente Pentru construirea structurii cu forma din fig. 80 se folosesc comenzile următoare (fig. 81 şi fig. 82): MD C:\POSTURI MD C:\POSTURI\TV MD C:\POSTURI\TV\PRIMA MD C:\POSTURI\TV\PROTV MD C:\POSTURI\RADIO MD C:\POSTURI\RADIO\21 MD C:\POSTURI\RADIO\TOTAL MD C:\POSTURI\RADIO\PROFM DEFINIŢIE: Înşiruirea de directoare începând de la rădăcină până la ultimul director de pe o ramură a structurii arborescente se numeşte cale de acces sau, pe scurt, cale. OBSERVAŢII: – Întotdeauna directoarele de pe o cale de acces se separă prin semnul \ – În mod riguros, scrierea unei căi de acces se începe cu precizarea discului şi a rădăcinii, deci cu scrierea caracterelor C:\.

fig. 81

fig. 82

54

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Ştergerea unui fişier Comanda DEL. Sintaxa comenzii: DEL [nume_fişier.extensie] (fig. 83). OBSERVAŢIE: Dacă fişierul care trebuie şters se află într-un director, se va scrie calea de acces până la acesta şi din acest loc se va da comanda DEL cerere.txt sau se va da comanda de ştergere, urmată de calea până la fişier, DEL C:\TEXTE\cerere.txt fig. 83

Comenzi de ştergere a unui director Comanda RD Sintaxa comenzii: RD [nume_director] (fig. 84a). ATENŢIE! Comanda RD şterge NUMAI DIRECTOARE GOALE, deci care la rândul lor NU conţin subdirectoare sau fişiere.

fig. 84a

Comanda DELTREE Sintaxa comenzii: DELTREE [nume_director] (fig. 84b). Şterge un director împreună cu întregul conţinut al acelui director! ATENŢIE! Este o comandă periculoasă din motivul enunţat mai sus! Nu se recomandă utilizatorilor fără experienţă.

fig. 84b

Copierea unui fişier Are ca scop existenţa unui fişier în diverse directoare ale unui disc, sau pe diverse discuri. Forma generală a comenzii este următoarea: COPY [cale:\] nume_fişier_de_copiat.extensie [cale:\] nume_director_destinaţie (fig. 85) OBSERVAŢIE: Se constată că, dacă este necesar, se vor scrie căile de acces până la fişierul care trebuie copiat şi până în directorul de destinaţie în care va ajunge copia.

fig. 85

Sisteme de operare

55

Exemplu: comanda COPY D:\andrei\Lucrari\word\univ.doc C:\temp realizează o copie a fişierului univ.doc din directorul Word, subordonat directorului Lucrari, din directorul andrei, în directorul temp subordonat rădăcinii discului C. (fig. 86) Este posibilă copierea printr-o singură comandă a mai multor fişiere deodată. Situaţiile care se disting sunt următoarele: – Fişiere care au acelaşi nume şi diferite extensii: ele se simbolizează prin nume_fisier.* – Fişiere care au diverse nume şi aceeaşi extensie: ele se simbolizează prin *.extensie – Fişiere cu diverse nume şi diverse extensii: se vor simboliza prin *.*

fig. 86

OBSERVAŢII: Partea diferită din structura denumirilor se înlocuieşte prin simbolul *. Acest lucru face ca operaţia de copiere să se execute asupra întregului grup de fişiere deodată. Prin aceeaşi metodă se pot de exemplu, şterge mai multe fişiere deodată.

Exemple: 1. a.txt, a.doc, a.xls înseamnă a.* 2. a.txt, b.txt, c.txt înseamnă *.txt 3. a.txt, b.doc, c.xls înseamnă *.*

Trecerea pe o altă unitate de disc Dacă de exemplu, ne aflăm pe discul C: şi se doreşte trecerea pe dischetă, deci pe discul A:, se va scrie în promptul de comandă A: Promptul se va modifica din C:\>_ în A:\>_ (fig. 87) fig. 87

Formatarea unei dischete Această operaţie acţionează fizic asupra suprafeţei dischetei, sub controlul sistemului de operare, împărţind în piste şi sectoare de disc, care fac ca discheta să fie utilizabilă. Fără această organizare, informaţia nu poate fi scrisă pe dischetă. ATENŢIE! Formatarea unei dischete, şi în general a oricărui disc, atrage după sine pierderea completă a intregii informaţii de pe acel disc. Formatarea unei dischete se declanşează prin comanda FORMAT A: (fig. 88)

fig. 88

4. Editorul de texte MS-DOS

1

Sistemul de operare MS-DOS are încorporat un program editor de texte, prin intermediul căruia se pot crea şi manevra fişiere de tip MS-DOS text. Punerea în funcţiune a acestui program se face scriind comanda EDIT. Cu ajutorul acestui program se pot învăţa operaţiile de bază necesare redactării unui text cu ajutorul calculatorului. Structura ecranului oferit de acest program se compune în principal din: (fig. 89) – Bara de meniu afişată întotdeauna în partea de sus a ecranului. Aceasta cuprinde opţiunile de lucru cu programul. – Suprafaţa de lucru („pagina“). – Eventuale bare de defilare, pe marginile de jos şi din dreapta ale zonei de scriere. Acestea se utilizează pentru parcurgerea conţinutului fişierului cu ajutorul mouse-ului.

Meniurile sunt următoarele:

Opţiunile (comenzile) sunt grupate pe tipuri de acţiuni – lucru cu fişierul (New, Open..., Save, Save As..., Close), tipărire (Print), ieşire din program (Exit) – şi despărţite printr-o linie de separare.

fig. 89

3

OBSERVAŢIE: Pe bara de meniu se poate ajunge prin apăsare pe tasta ALT sau utilizând mouse-ul.

Meniul FILE (fig. 90)

2

fig. 90

Sisteme de operare

57

Comenzile urmate de 3 puncte (...) nu se execută direct, ci deschid la rândul lor o altă fereastră de opţiuni (de dialog cu utilizatorul). Opţiunea NEW Crează un fişier nou. Rezultatul constă în deschiderea unei noi pagini, libere. Opţiunea OPEN Deschide un fişier de tip text deja existent; astfel, fişierul poate fi revăzut, modificat. Utilizatorul trebuie să ştie în ce director se află fişierul pe care doreşte să îl readucă pe ecran şi, evident, numele acelui fişier. Opţiunea SAVE Salvează pe disc conţinutul fişierului deschis pe ecran în acel moment. Orice modificări aduse fişierului se pot păstra acţionând opţiunea SAVE. Opţiunea SAVE AS Intră în acţiune la salvarea PENTRU PRIMA DATĂ a unui fişier nou creat. Utilizatorului i se vor solicita: o denumire pentru fişier şi un director în care acesta să se salveze. De asemenea SAVE AS se utilizează pentru realizarea unei copii a fişierului deschis pe ecran, într-un alt director şi/sau cu o altă denumire sau în acelaşi director dar numai cu altă denumire.

fig. 91

OBSERVAŢIE: Opţiunile OPEN, SAVE, SAVE AS deschid ferestre de dialog asemănătoare, cu denumirea ferestrei în partea superioară a acesteia (în fig. 91 – OPEN) fig. 92 Opţiunea PRINT (fig. 92) Declanşează activitatea de tipărire a fişierului deschis pe ecran. Opţiunea EXIT Conduce la părăsirea programului EDIT, nu înainte de a se întreba utilizatorul dacă doreşte salvarea fişierului deschis în acel moment.

58

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Meniul EDIT Cuprinde opţiuni necesare operaţiilor cu blocuri de text. Opţiunea CUT Decupează din text zona selectată, trimiţând-o în memoria de tip RAM. Opţiunea COPY (fig. 93) Copiază zona selectată de text, trimiţând-o în memoria de tip RAM.

Opţiunea CUT realizează următoarele: 1. Ştergerea informaţiei din poziţia curentă 2. Păstrarea informaţiei şterse într-o zonă de memorare, pentru a putea fi ulterior depusă în altă zonă a fişierului cu ajutorul comenzii PASTE

Opţiunea PASTE (fig. 93) Aduce din memorie textul depus acolo cu comenzile CUT sau COPY. Textul este poziţionat pe pagină acolo unde se găseşte cursorul de scriere. Opţiunea CLEAR (fig. 93) Şterge zona de text selectată (fără ca informaţia ştearsă să fie memorată). DEFINIŢIE: Prin selectarea unui text se înţelege punerea acestuia în evidenţă pentru ca programul să „ştie“ ce are de prelucrat. Selecţia se face cu mouse-ul sau cu ajutorul tastaturii. În cazul utilizării tastaturii, se procedează astfel: – se poziţionează cursorul de scriere sub primul caracter al textului ce urmează a fi selectat; – se apasă tasta SHIFT şi se menţine apăsată; – se apasă tasta săgeată corespunzătoare sensului în care se doreşte realizarea selecţiei. Textul selectat se pune în evidenţă pe ecran cu alta culoare (zona respectivă trece în mod video invers). Menţinerea apăsării tastelor se continuă până la selectarea întregii porţiuni care interesează (fig. 94). Operaţiile de COPIERE sau MUTARE a unei porţiuni de text ÎN ALTĂ PARTE A PAGINII (fişierului) se fac în felul urmator: 1. Se selectează zona de text care se doreşte a fi repetată pe pagină sau să fie mutată în altă zonă a paginii (vezi fig. 94). 2. Se selectează meniul EDIT.

fig. 93

fig. 94

Sisteme de operare

59

3. Se apelează opţiunea COPY (pentru copiere) sau opţiunea CUT (pentru mutare) (fig. 95). 4. Se poziţioneaza cursorul de scriere pe pagină acolo unde se doreşte să ajungă textul selectat. 5. Se selectează meniul EDIT şi se apelează opţiunea PASTE (fig. 96). Operaţiile de COPIERE sau MUTARE a unei porţiuni de text ÎN ALT FIŞIER se fac la fel ca ÎN ALTĂ PARTE A PAGINII, numai că informaţia se depune (PASTE) într-un fişier deschis ulterior (nou sau creat anterior). OBSERVAŢIE: Aceste operaţii se fac EXACT ÎN ACELAŞI FEL şi în cazul altor programe.

fig. 95

fig. 96

Meniul SEARCH (fig. 97) Opţiunea FIND Caută o secvenţă de caractere în fişierul deschis în acel moment. Poate fi gasită numai PRIMA apariţie în text a acelei secvenţe (fig. 98). fig. 97 ATENŢIE! Programul MS-DOS EDIT caută numai de la poziţia curentă a cursorului de scriere în jos (către sfârşitul fişierului)! fig. 98 Opţiunea REPEAT LAST FIND Caută în continuare în fişier celelalte eventuale apariţii ale secvenţei de caractere găsite cu opţiunea FIND. Opţiunea CHANGE Permite schimbarea unei secvente de caractere cu alta (fig. 99). fig. 99

60

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Meniul OPTIONS

fig. 100

Opţiunea DISPLAY Permite modificarea caracteristicilor ecranului programului EDIT (de exemplu modificarea culorii „foii“ şi modificarea culorii textului (fig. 100).

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1 Adevărat/Fals Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă A

F

1

A

F

2

A

F

3

A

F

4

A

F

5

A

F

6

Sistemul de operare MS-DOS este un software de aplicaţie. În sistemul de operare MS-DOS după tastarea comenzii este necesară apasare tastei ENTER pentru confirmarea execuţiei comenzii. Litera A este alocată pentru denumirea discului fix (hard disk) Sistemele de operare îndeplinesc printre altele funcţia de gestionare a discurilor. *.extensie poate face selecţia in vederea copierii, mutării sau ştergerii unor fişiere cu nume diferite şi aceeasi extensie. Numele de fişiere sunt urmate de o grupare de 2 caractere numită EXTENSIE.

A

F

7

A

F

8

A

F

9

A

F

10

A

F

11

A

F

12

Comanda DIR/W afişează directoarele şi fişierele cu informaţiile care le însoţesc (data şi ora la care au fost create, mărimea acestora). Comanda CD duce la ieşirea din directorul curent direct în radăcina dicului pe care se lucrează. Comanda RD şterge NUMAI directorul indicat, care la rândul lui nu conţine subdirectoare şi nici fişiere. Comanda MD se utilizează pentru crearea unui fişier. Comanda DEL *.txt realizează ştergerea tutoror fişierelor cu extensia txt din calea indicată. Microsoft Windows nu este o interfaţă grafică de tip utilizator.

62

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Exerciţiul 2 Alegere multiplă

1 Care este forma corectă a unui specificator de fişier: a disc / nume fişier / cale / .extensie b disc / cale / nume fişier / .extensie c cale / disc / nume fişier / .extensie 2 Să presupunem că pe discul fix există următoarele fişiere: COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMMAND.ZON, COMM.AND, COMMAND.EXE, COMMAND.CO, C.COM, COMMA.COM, COMMANA.COM. Indicaţi fişierele care vor fi selectate prin folosirea numelui generic COMM*.COM a COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMMAND.ZON b COMMAND.COM, COMMAND1.COM, COMM.AND c COMMAND.COM, COMMANA.COM, COMMA.COM 3 Care din următoarele comenzi MS-DOS afişează datele de pe un disc fără informaţiiile despre acestea: a DIR/P b DIR/W

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor Exerciţiul 1 1=F 2=A 3=F 4=A 5=A 6=F

Exerciţiul 2 7=F 8=A 9=A 10 = A 11 = A 12 = F

1=c 2=c 3=a 4=c 5=b 6=b

4 Selectaţi varianta adevărată pentru comanda C:\>MD*.exe: a fişierele executabile nu se pot crea cu comanda MD b MD nu poate şetrge fişiere ci numai directoare c MD crează directoare 5 Ce este greşit în comanda C:\>COPY *.dbf: a lipseşte sursa b lipseşte destinaţia c nu se pot copia fişiere în acelaşi loc cu acelaşi nume 6 Care din urmatoarele extensii de fişiere sunt crespunzătoare unui fişier text: a .exe b .doc c .com

1. Caracteristici principale ale sistemelor Windows 2. Descrierea celor mai importante elmente ale meniului start 3. Pictogramele afişate pe Desktop 4. Programul Windows Explorer

CAPITOLUL 3

Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP

1. Caracteristici principale ale sistemelor Windows

Windows se bazează pe ideea că ecranul monitorului este o suprafaţă de birou. De fapt în Windows, ecranul se numeşte desktop (suprafaţă de birou). Windows 95, 98, NT, 2000, XP preiau funcţiile sistemului de operare DOS. Toate aplicaţiile soft proiectate pentru utilizarea în Windows au aceleaşi comenzi de bază şi elemente de ecran ca Windows – o dată ce s-a învăţat utilizarea unei aplicaţii Windows, va fi foarte uşoară folosirea celorlalte. Windows 95, 98, NT, XP sunt programe foarte intuitive. Cu alte cuvinte, sunt proiectate să funcţioneze în modul în care credeţi că trebuie să funcţioneze. De exemplu, butonul START din bara de instrumente (taskbar) conduce automat la ideea că este un loc bun pentru a începe ceva. Sistemul Windows este un program flexibil. Cel mai uşor mod de a-l utiliza este de a puncta din loc în loc cu mouse-ul. Se pot indica prin clic comenzi de meniu, pictograme de program (icon), selectări rapide pe desktop sau butoane din bara de instrumente. De asemenea se poate utiliza tastatura pentru îndeplinirea tuturor operaţiilor sistemului Windows. Sistemul Windows se livrează configurat pentru utilizarea obişnuită, dar poate fi configurat pentru individualizarea acestuia. De exemplu se pot crea comenzi rapide (shortcuts) pentru accesul la programele folosite cel mai frecvent şi se poate modifica aspectul suprafeţei de lucru.

66

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Avantajele sistemului Windows derivă din următoarele caracteristici: – Pornirea programelor nu se face prin memorarea şi tastarea comenzii, ci numai prin indicarea programului dorit şi selectarea acestuia prin apăsarea butonului mouse-lui (fig. 101). Programul se deschide pe ecran într-o fereastră. – Gestionarea fişierelor se face prin selectarea comenzilor dintr-un meniu, operaţie mult mai uşoară decît tastarea comenzii, iar fişierele se pot afişa într-o fereastră pe ecran. Afişarea simultană a mai multor ferestre de fişiere permite copierea, mutarea sau redenumirea fişierelor, fără a duce la greşeli consumatoare de timp. – Folosirea accesoriilor: sistemul Windows are o serie de programe utile şi module care ajută la lucrul mai rapid şi mai uşor. – Rularea simultană a mai multor programe: se pot menţine în funcţiune mai multe programe simultan, existând astfel posibilitatea comutării între programe şi schimbului de date între acestea (fig. 102).

fig. 101

Sistemul Windows este un produs software cu următoarele caracteristici de bază: 1. Este sistem de operare. 2. Este o interfaţă grafică. 3. Este un mediu de lucru multitasking, adică poate menţine în stare de funcţionare mai multe programe simultan. DEFINIŢII: Programele create pentru utilizarea sub controlul sistemului de operare Windows se numesc şi aplicaţii Windows. Fiecare aplicaţie pornită lucrează în propriul său spaţiu de ecran, numit fereastră.

fig. 102

OBSERVAŢIE: În literatura de specialitate Windows reprezintă sistemul iar Windows se referă la feresre. Simbolurile grafice prezente pe ecran pentru declanşarea diverselor activităţi se numesc pictograme sau icon-uri (fig. 103). Pentru director se utilizează termenul folder. Taskbar-ul (bara de lucrări), este bara pe care se situează întotdeauna butonul Start (fig. 104). Pe taskbar se află întotdeauna numele ferestrelor deschise în acel moment.

fig. 103

fig. 104

Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP

67

Categorii de ferestre fig. 105 De grup (fig. 105) Sunt acele ferestre în care se găsesc adunate pictograme destinate lucrului cu diverse programe şi pictograme ale folderelor. De aplicaţie (fig. 106) Sunt ferestrele în care se desfăşoară activitatea programelor. De document (fig. 107) Fereastra de document se află în interiorul ferestrei de aplicaţie şi este zona în care utilizatorul poate lucra cu acel program. De dialog (fig. 108) Fereastra se deschide pe ecran în situaţiile în care utilizatorul trebuie să confirme anumite acţiuni sau să precizeze o opţiune de lucru.

Elemente componente de bază ale ferestrelor – Bara de titlu (fig. 109) – păstrează titlul aplicaţiei sau al documentului deschis în respectiva fereastra, precum şi pictograma coresounzătoare programului cu care s-a deschis fişierul. În plus, se utilizează pentru deplasarea ferestrei prin tărăre cu mouse-ul. – Chenarul (border) (fig. 109) – mărgineşte orice fereastră şi serveşte la redimensionarea ferestrei prin tragere cu mouse-ul. – Meniul (fig. 109) – este caracteristic ferestrelor de aplicaţie şi cuprinde opţiunile de lucru corespunzatoare. Acesta poate fi apelat cu ajutorul mouse-lui sau cu ajutorul tastaturii prin tastarea combinaţiei de taste: fig. 109 Alt+litera subliniată din denumirea meniului. Exemple: meniul FILE se deschide cu combinaţia de taste Alt+F; meniul FORMAT cu combinaţia de taste Alt+O. Meniul este o colecţie de comenzi destinate lucrului într-un program. În mare parte meniurile sunt asemănătoare în majoritatea programelor şi grupează comenzi referitoare la un anumit domeniu de lucru. Astfel meniul FILE cuprinde opţiuni de salvare sau trimitere la imprimare a fişierelor.

fig. 107

fig. 108

fig. 106

68

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

– Barele de butoane utilitare (fig. 110) – sunt elemente caracteristice interfeţelor grafice. Majoritatea opţiunilor de meniu (comenzilor) au corespondent un buton grafic. Prin apăsarea butoanelor se obţin aceleaşi efecte ca şi la utilizarea comenzilor din cadrul meniurilor. Afişarea barelor de butoane este optională şi acestea pot fi personalizate (la majoritatea aplicaţiilor produse recent), prin adăugarea sau scoaterea de butoane. Comenzile sunt deci tipuri de acţiuni pe care ni le propunem („verbe“), grupate în meniuri care au ca numitor comun acţiunea propusă (dacă se doreşte acţionarea asupra formei unui document atunci cu siguranţă va trebui să se apeleze la „serviciile“ meniului FORMAT). – Câmpul de control – este o mică pictogramă situată pe bara de titlu la extremitatea stângă. Se accesează prin apăsarea combinaţiei de taste ALT+SPACE şi conduce la un meniu pentru manevrarea ferestrei active fără mouse. – Butoanele de control (fig. 111) – se situează întotdeauna la extremitatea dreaptă a barei de titlu. Acestea sunt următoarele: – Buton de minimizare – prin apăsare, determină reducerea ferestrei la dimensiunea MINIMĂ; din fereastră se mai poate vedea numai TITLUL pe taskbar. Fereastra se restaurează printr-un click pe numele său de pe taskbar.

fig. 110

fig. 111

fig. 112

ATENŢIE! O fereastră minimizată NU este închisă, NU este oprită din funcţionare. – Buton de maximizare – măreşte la maxim fereastra; aceasta se va extinde ocupând suprafaţa maximă posibilă. Locul acestui buton va fi luat automat de un nou buton, pe care se poate apăsa pentru restaurarea dimensiunii anterioare maximizării ferestrei. – Buton de închidere – se utilizează pentru închiderea ferestrei. Dacă este vorba de o fereastră de aplicaţie, programul respectiv se va opri din funcţionare. – Barele de defilare (scroll bars) (fig. 112) – sunt elemente care se generează automat pe latura de jos si pe latura din dreapta a ferestrei în cazul în care dimensiunile acesteia sunt prea mici pentru a permite vizualizarea completă a conţinutului ferestrei. Prin tragerea cursoarelor „lift“ ale barelor se poate defila cu repeziciune prin conţinutul ferestrei respective. – Bara de stare (fig. 113) – este o zonă în partea de jos a ferestrei, în care se afişează informaţii sumare despre conţinutul sau activitatea desfăşurată în fereastră la fiecare moment.

fig. 113

În situaţia exemplificată indicaţiile oferite de bara de stare sunt: – prompterul curent se găseşte în pagina 39, secţiunea de lucru 4, pagina 39 din 85; – prompterul curent se găseşte poziţionat la 16,4 cm de marginea superioară a paginii, în linia 25, coloana 81.

2. Descrierea celor mai importante elemente ale meniului Start

Acesta se desfăşoară la apăsarea butonului START de pe TASKBAR. Acest buton se poate acţiona cu mouse-ul sau prin apăsare pe tasta specială á caracteristică tastaturilor de Windows 95/98/NT. Elementele meniului START sunt următoarele: Programs (fig. 114)– reprezintă lista cu numele programelor disponibile pe calculator, atât cele specifice sistemului Windows, cât şi cele care au fost instalate ulterior. Programele sau opţiunile (inclusiv opţiunile – comenzile din meniuri): – pot să se execute direct prin apelarea lor; – pot avea în dreptul acestora semnul grafic săgeată sau ... Opţiunile care sunt însoţite de semnul grafic săgeată înseamnă că reprezintă un pachet de programe cu mai multe opţiuni (fig. 115). De exemplu, Corel Draw deschide o listă de opţiuni: utilităţi grafice (programe pentru realizarea capturilor, pentru scanare etc); ustensile de lucru (programe de editare cod de bare, editare text, etc.) şi programe de bază ale pachetului de editare grafică vectorială (Corel DRAW), editare grafică pixelizată (Corel Photo-Paint) Opţiunile care sunt însoţite de ... înseamnă că nu se execută direct şi prin apelare deschid o fereastră de dialog, în care se poate alege între mai multe opţiuni (fig. 116). Oricum, trebuie reţinut faptul că un program se poate afla pe disc iar numele lui să fie scos din lista PROGRAMS. Acest aspect va fi detaliat în secţiunea rezervată configurării sistemului Windows.

fig. 114

fig. 115

fig. 116

70

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Documents (fig. 117) – reţine lista ultimelor 15 documente deschise. Această listă poate fi complet golită, caz în care se afişează [Empty]. Un document se poate deschide cu uşurinţă prin simplul click cu mouse-ul pe numele lui din această listă.

fig. 117

Settings (fig. 118) – conduce la programe sau grupuri de programe destinate pentru stabilirea diverşilor parametri de funcţionare a sistemului de calcul, a programelor existente şi a dispozitivelor ataşate la unitatea centrala. – Control Panel – deschide un grup de programe de gestionare a parametrilor de funcţionare pentru sistemul de calcul şi pentru dispozitive periferice. Tot de aici se pot dezinstala corect pachetele software de pe hard disc. – Printers – gestionează activitatea imprimantelor şi permite instalarea noilor software-uri pentru imprimante fizice noi. – Taskbar – gestionează modul de funcţionare al taskbar-ului şi lista de programe din meniul START.

fig. 118

Find sau Search (pentru Windows 2000, XP) (fig. 119) – este un program de căutare rapidă pe disc a fişierelor şi directoarelor, precum şi pentru căutarea unui sitem de calcul în cadrul unei reţele. Pentru a indica ce fişiere şi/sau foldere să fie căutate, se va opta pentru comanda Files or Folders... Acest program permite, spre exemplu, căutarea unui fişier în funcţie de o serie de parametrii, grupaţi în următoarele submeniuri: – căutarea după nume şi după extensia fişierului, într-o anumită locaţie sau pe întreaga structură a discului fix; – căutarea într-un anumit interval de timp; – căutarea după conţinutul textului şi valoarea informaţiei în kB.

fig. 119

Help – porneşte ghidul de utilizare al sistemului Windows. Run (fig. 120) – se utilizează pentru pornirea de aplicaţii prin comandă, nu prin acţionare pe pictogramă. Este necesară scrierea completă a căii de acces până la fişierul executabil care pune acel program în funcţiune. Deci dacă nu se cunoaşte care este calea corectă şi care este numele acelui fişier, nu se poate beneficia de pornirea programelor sau aplicaţiilor prin RUN.

fig. 120

Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP

Shut Down (fig. 121a, 121 b) – se utilizează pentru: 1. Închiderea corectă a calculatorului (shut down the computer). 2. Repornirea corectă a calculatorului, în situaţii în care acest lucru este necesar (restart the computer). 3. Trecerea pe modul de lucru MS-DOS, numai la sistemele Windows 95, Windows 98 (restart the computer in MS-DOS mode). 4. Părăsirea contului de utilizator şi eventual reconectarea, în cazul sistemelor de operare Windows 98, şi Windows NT (close all programs and log on as a different user) (fig. 122).

71

fig. 121a

fig. 121b

OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows XP închiderea corectă a sistemului de calcul se face prin apelarea opţiunii Turn off computer… (fig. 121c), care pune la dispoziţie într-o fereastră de dialog opţiunile Stand By, Turn Off şi Restart. Opţiunea Stand By opreşte funcţionarea sistemului dar nu şi a sistemului de calcul. Repornirea sistemului de operare Windows (mult mai rapidă) se poate face prin apăsarea butonului Power al sistemului de calcul. DEFINIŢIE (necesară utilizatorilor sistemelor Windows 98 şi Windows NT): Un cont de utilizator reprezintă totalitatea drepturilor de folosire a calculatorului de către o anumită persoană sau grup de persoane.

fig. 121c

Drepturile pot varia de la puteri depline de utilizare a sistemului, până la imposibilitatea de folosire. Drepturile se atribuie de către administratorii de sistem în funcţie de multiple criterii. Orice cont de utilizator este caracterizat de un nume de utilizator şi de o parolă (fig. 123). Acestea asigură securitatea datelor şi limitarea folosirii tuturor resurselor acestuia, de către persoane care nu deţin cont personal. OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows NT, 2000 modificarea meniului START se poate face numai de către administratorul de sistem.

fig. 122

fig. 123

3. Pictogramele afişate pe Desktop

Pictograma (icon-ul) reprezintă o cale scurtă (shortcut) de ajungere la adresa fişerului executabil al programului care se doreşte a fi lansat în execuţie. Pictogramele pot fi create şi pentru directoarele (foldere) şi/sau fişierele care se găsesc în structura discului fix. Înainte de deschiderea fişerului se lansează în execuţie programul cu care acesta a fost creat. Pictogramele sunt reprezentate prin mici simboluri grafice (fig. 124), prestabilite pentru majoritatea programelor sau la alegere dintr-o bibliotecă (colecţie). Simbolurile sunt însoţite de un nume care se poziţionează sub acestea şi care poate fi editat la alegere. Automat la instalarea sistemului Windows pe Desktop se afişează obligatoriu următoarele icon-uri:

fig. 125

My Computer (fig. 125) – este un grup de programe care: fig. 124 − Oferă acces la unităţile de disc ale calculatorului; − Permite diverse configurari prin Control Panel; − Permite configurări referitoare la imprimante, prin Printers; − Oferă posibilitatea algerii configurărilor necesare pentru conectarea calculatorului la alte sisteme de calcul, prin linia telefonică (DialUp Networking). Network Neighborhood (fig. 126) – în cazul calculatoarelor interconectate într-o reţea, poate permite vizualizarea calculatoarelor conectate si accesul la datele din acestea. O reţea reprezintă un mod de conectare a unor calculatoare individuale în aşa fel încât să poată folosi în comun anumite resurse. Aceste resurse includ componente de genul unităţilor de disc, fişiere (baze de date), imprimante şi echipament de comunicaţie.

fig. 126

Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP

Internet Explorer (fig. 127) – este un program care permite o utilizare facilă a Internetului, evident cu condiţia ca sistemul de calcul să fie conectat la Internet.

73

fig. 127

Recycle Bin (fig. 128) – este „lada de gunoi“ a sistemului de operare. Acest program captează toate fişierele şi folderele care au fost şterse prin metode ce ţin de Windows 95/98/NT. Astfel, datele şterse pot fi restaurate în orice moment, în mod integral. ATENŢIE! Fişierele şi directoarele şterse prin comenzi MS-DOS nu ajung în această „ladă“, deci se pierd! Din Recycle Bin, informaţiile dispar numai după utilizarea opţiunii de golire a „lăzii“ (Empty Recycle Bin). Datele aflate în Recycle Bin pot fi readuse în locaţia din care au fost şterse folosind opţiunea Restore (fig. 128) care poate fi apelată, cu mouse-ul prin dublu clic pe pictograma Recycle Bin (de pe desktop sau din Windows Explorer), fie cu butonul funcţiilor uzuale al mouse-lui şi alegerea opţiunii Open. Pe desktop pot să se găsească şi alte pictograme, care au fost afişate automat (cât şi la opţiunea administratorului sau la cea a utilizatorului) şi altele care se pot crea pentru diferite programe, foldere şi/sau fişiere. Una din metodele de creare a unui shortcut pe suprafaţa desktop-lui este următoarea (fig. 129): 1. Se micşorează eventualele ferestre deschise pentru a putea avea acces la suprafaţa desktop-lui; 2. Se dă un click pe desktop; 3. Se dă un click cu butonul funcţiilor speciale al mouse-ului. Apare o listă de opţiuni; 4. Se alege opţiunea New Æ Shortcut; 5. În fereastra command line se va scrie calea până la fişierul ce se va accesa prin această pictogramă. Dacă nu se cunoaşte calea, se apasă butonul BROWSE pentru a se putea alege calea în care se găseşte fişierul executabil fără a tasta adresa căii de acces. Însă nu se poate evita situaţia ca utilizatorul să cunoască întreaga cale până la fişierul care îl interesează.

fig. 128

fig. 129

4. Programul Windows Explorer

Windows Explorer este un program care printre altele dispune de facilităţi de gestionare a informaţiei de pe disc. Este o componentă a sistemului de operare, de aceea nu poate lipsi şi se află întotdeauna la dispoziţie, pe orice calculator pe care a fost instalat sistemul Windows. Pornirea programului se poate face de exemplu pe calea: Start Æ Programs Æ Windows Explorer (fig. 130)

fig. 130 fig. 131

OBSERVAŢIE: La sistemele de operare Windows 2000 şI XP pornirea programului Windows Explorer se face din calea: Start Æ Programs Æ Accessories Æ Windows Explorer Fereastra aplicaţiei este organizată pe două zone, care afişează informaţia astfel: – Pe partea stângă se afişează întotdeauna arborele de directoare (foldere) de pe disc (fig. 131). Pe acest arbore se văd şi simbolurile unităţilor de disc, precum şi câteva foldere speciale, ca Desktop, Recycle Bin, Printers. Folderele (directoarele) care au subordonate foldere (directoare sau subdirectoare), au în partea stângă semnul grafic +. La aplelare acesta se transformă automat în semnul grafic –, iar arborele de directoare subordonate se expandează. Folderul poate fi: – creat la instalarea unui program (folderul Windows conţine un număr mare de subdirectoare, ca de exemplu: Command, Desktop, Favorites, INF, Java, Media, Temporay Internet Files etc. Aceste subdirectoare conţin la rândul lor directoare subordonate şi fişiere, ca informaţii strict necesare funcţionării normale a sistemului de calcul şi a sistemului Windows);

Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP

75

– creat de utilizator, într-o formă logică, pentru salvarea informaţiilor introduse în sistemul de calcul, în scopul gestionării mai uşoare a acestora. Exemplu: dacă pe un sistem de calcul lucrează mai mulţi utilizatori, este normal ca fiecare să-şi salveze informaţiile în foldere care să fie personalizate, cu subdirectoare pe domenii de activitate, sau pe tipuri de aplicaţii care au generat fişierele. – Pe partea dreaptă a ferestrei programului Explorer, se afişează întotdeauna conţinutul folderului apelat (cu folderele subordonate şi fişerele pe care le conţin). Modalitatea de vizualizare depinde de opţiunea selectată din meniul View – icon-uri mari, icon-uri mici (fig. 132), folderele şi fişerele sub formă de listă sau în detaliu (fig. 133).

fig. 132 fig. 133

Gestionarea informaţiilor în detaliu înseamnă prezentarea acestora cu numele lor (până la 255 de caractere, putând include şi spaţii), mărimea fişierului (în kB) - pentru foldere opţiunea nu este validă - şi data creării sau modificării informaţiei (fig. 134). Întotdeauna, un folder se recunoaşte prin simbolul grafic situat în faţa denumirii. OBSERVAŢIE: În modul de vizualizare detaliu, informaţia afişată (nume, mărime, tip, modificare), poate fi aranjată în ordine crescătoare sau descrescătoare (alfabetică, numerică) prin apelarea butonului din partea superioară a înşiruirii de foldere şi fişiere.

Operaţii uzuale executate cu Windows Explorer

fig. 134

1. Intrarea într-un director (folder) Se execută dublu click sau se apasă tasta Enter când cursorul programului se află pe numele acelui director (folder). În figura alăturată a fost deschis directorul Adobe (fig. 135). 2. Deschiderea unui fişier Se execută dublu click sau se apasă tasta Enter când cursorul programului se află pe numele acelui fişier. Programul Explorer va căuta programul cu care a fost creat. sau o aplicaţie cât mai potrivită pentru deschiderea fişierului. fig. 135 3. Desfăşurarea unui subarbore de directoare Se execută un click pe semnul + din faţa numelui directorului din care porneşte acel arbore. Subdirectoarele care se desfăşoară se văd atât pe arborele din partea stângă a ecranului cât şi în fereastra din partea dreaptă destinată vizualizării directoarelor şi fişierelor (fig. 135).

76

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

4. Închiderea unui arbore desfăşurat după metoda de mai sus Se execută un click pe semnul – din faţa numelui directorului din care porneşte acel arbore. 5. Afişarea directoarelor din rădăcina unui disc Se execută un click pe simbolul acelui disc, iar lista de directoare se va desfăşura în fereastra din dreapta a ecranului şi sub directorul apelat.

fig. 136

6. Afişarea arborelui de directoare şi subdirectoare a unui disc Se execută un click pe semnul + din faţa simbolului acelui disc. 7. Crearea unui director nou. Una din metode este următoarea: a. Se poziţionează cursorul pe numele discului sau directorului în care se doreşte formarea noului subdirector; b. Se apelează meniul File Æ New Æ Folder (fig. 136). Pe partea dreaptă a ecranului se va vedea imediat, la sfârşitul listei, un nou director cu denumirea iniţială New Folder (fig. 137); c. Se va tasta noua denumire a directorului; d. Se va apăsa tasta Enter. 8. Crearea unui fişier nou prin programul Explorer Se apelează meniul File Æ New… iar din opţiunea New se constată desfăşurarea unei liste cu diverse tipuri de fişiere, în funcţie de programele instalate pe calculator. Se alege tipul de fişier dorit, ceea ce determină deschiderea unui fişier nou şi implicit a programului corespunzător (fig. 138).

fig. 137

fig. 138

9. Ştergerea unui fişier / director Se poziţionează cursorul pe numele lui şi se apasă tasta Delete, sau se execută click cu butonul din partea dreaptă (al funcţiilor speciale) a mouse-lui şi se apelează din fereastra deschisă comanda Delete (fig. 139). Tot ceea ce se şterge pe această cale, ajunge în Recycle Bin. OBSERVAŢIE: Dacă se doreşte ca informaţia care urmează a fi ştearsă să nu ajungă în Recycle Bin apăsarea tastei Delete se va face simultan cu apăsarea tastei Shift.

fig. 139

Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP

10. Selectarea grupurilor de fişiere / directoare Se poate realiza numai lucrând în partea dreaptă a ecranului. Se pot folosi două metode: a. Dacă denumirile respective se află poziţionate una sub alta, conse-cutiv deci, se ţine tasta Shift apăsată şi se apasă succesiv tasta direcţională săgeată în jos/sus sau tasta Page Down/Up; b. Dacă denumirile sunt „presărate“ pe listă (nu sunt consecutive), se ţine menţine tasta CONTROL apăsată şi se dă câte un click pe fiecare nume care trebuie selectat. 11. Copierea unui fişier / director sau a unui grup de fişiere / directoare a. se poziţionează cursorul pe numele fişierului sau directorlui care trebuie copiat sau, se selecteaza grupul; b. se alge meniul EDIT şi se apelează comanda COPY, sau se execută click cu butonul funcţiilor speciale şi se alege comanda Copy (fig. 140); c. se apelează directorul sau discul unde trebuie să ajungă copia; d. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda PASTE, sau se execută click cu butonul funcţiilor speciale şi se alege comanda Paste (fig. 141). 12. Mutarea unui fişier / director sau a unui grup de fişiere / directoare Această operaţie se poate executa în două modalităţi. Prima modalitate este una care nu necesită o acomodare deosebită în lucrul cu mouseul şi cu meniurile caracteristice sistemului Windows: a. se marchează numele fişieului sau directorului care trebuie copiat sau, se selectează grupul; b. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda CUT sau prin metoda prezentată anterior, cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui; c. se selectează directorul sau discul unde datele trebuie să fie mutate; d. se apelează meniul EDIT şi se selectează comanda PASTE. A doua modalitate, este cea mai folosită şi se numeşte Drag and Drop. Aceasta presupune marcarea directorlui sau fişierului şi târârea acestuia cu mouse-ul (menţinându-se apăsat butonul funcţiilor active) până în dreptul locului unde se doreşte mutarea informaţiei (fig. 142). ATENŢIE! În situaţia în care una din operaţiuni a fost executată greşit, fără a trece la altă operaţiune, se deschide meniul EDIT şi se apelează comanda UNDO... (urmată de denumirea comenzii asupra căreia se doreşte revenirea), sau se apelează butonul UNDO din bara de instrumente a aplicaţiei Explorer. Exemple: Undo Move, Undo Paste, Undo Cut, etc. (fig. 143a).

77

fig. 140

fig. 141

fig. 142

fig. 143a

78

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Personalizarea aplicaţiei Windows Explorer Sistemul Windows oferă multiple opţiuni cu ajutorul cărora se poate schimba aspectul ferestrei de lucru Explorer. Se pot realiza următoarele: – modificarea modului de prezentare a folderelor şi fişierelor; – ascunderea sau expunerea barei de stare şi a celei de instrumente; – ordonarea foldere-lor şi fişierelor după nume, tip, dimensiune sau dată; – modificarea dimensiunii panourilor de lucru; – personalizarea barei de instrumente, pentru a executa rapid acţiuni care altfel s-ar fi putut îndeplini prin intermediul comenzilor selectate din meniuri (fig. 143b); – schimbarea altor opţiuni ale modurilor de trecere în revistă. Aceste schimbări se pot realiza prin apelarea comenzii Options din meniul View (sau Folder options… din meniul Tools în Windows 2000, XP). Toate modificările făcute vor fi active până la efectuarea altora, chiar dacă aplicaţia a fost închisă şi ulterior redeschisă. Aplicaţia My Computer este similară aplicaţiei Explorer. Principala deosebire între aceste două aplicaţii este aceea că, spre deosebire de fereastra Explorer, fereastra My Computer nu permite vizualizarea structurii globale a resurselor sistemului de calcul şi nici relaţiile dintre aceste resurse. În mod normal, atunci cănd se foloseşte My Computer, se va vizualiza conţinutul fişierului (fig. 144).

fig. 143b

fig. 144

Trecerea în revistă şi modificarea proprietăţilor unui folder sau fişier În Windows proprietăţile unui director sau fişier selectat sunt uşor de aflat şi de modificat. Se poate decoperi: tipul fişierului; locul în care se găseşte şi dimensiunea elementului selectat; numele MS-DOS; când a fost creat fişierul sau directorul, data ultimei modificări şi data ultimului acces la acestea (fig. 145). Fiecare fişier şi director de pe disc are, de asemenea, un set de atribute sau caracteristici descriptive. Atributele descriu dacă fişierului i s-a făcut copia de siguranţă, dacă este un fişier sistem Windows, dacă este ascuns trecerii normale în revistă sau, dacă poate fi accesibil numai la citire.

fig. 145

Elemente de bază ale utilizării Windows 95/98/NT/2000/XP

79

Pentru afişarea proprietăţilor unui fişier sau director, se execută următorii paşi: 1. din aplicaţia Explorer sau My Computer se selectează fişierul sau directorul ale cărui atribute vrem să le consultăm; 2. se execută click cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui şi se alege opţiunea Properties sau Files Properties (fig. 146). Se va deschide o fereastră de dialog a opţiunii selectate; 3. se trec în revistă proprietăţile din fereastra opţiunii (fig. 147); 4. Se pot schimba atributele directorului sau fişierului, după cum urmează: Atribut

Descriere

Read Only (numai citire)

Stabileşte atributul R sau Read-Only care împiedică modificarea sau ştergerea unui fişier sau a unui folder.

fig. 146

ATENŢIE! Fişierele care permit numai citirea pot fi şterse din aplicaţia Explorer. Se va deschide o fereastră de dialog, de avertizare suplimentară, care înştiinţează că se încearcă ştergerea unui fişier cu atribut read-only. Deci atributul nu protejează în totalitate împotriva ştergerii fişierului. Archive (arhivă) Hidden (ascuns) System (sistem)

fig. 147

Stabileşte atributul A sau Archive. Marchează cu un A orice fişier care a fost modificat de la ultima operaţie de realizare a copiei de siguranţă, realizată cu anumite programe, inclusiv cu programul Backup care este distribuit odată cu Windows. Stabileşte atributul H sau Hidden care împiedică afişarea fişierelor în aplicaţiile Explorer sau My Computer. Stabileşte atributul S sau System care împiedică afişarea fişierelor. Fişierele sistem sunt acelea de care are nevoie sistemul de calcul pentru a lucra. Ştergerea unui fişier sistem poate împiedica funcţionarea sistemului de calcul. Dosarele nu pot avea atribut System.

fig. 148 OBSERVAŢIE 1: Pentru reducerea probabilităţii modificării sau ştergerii accidentale a unui fişier, se stabilesc atributele Read-Only şi Hidden sau System. Acestea împiedică modificarea accidentală a fişierului şi îl ascund în modul de afişare standard. Totuşi, fişierele ascunse pot fi încă afişate, în funcţie de opţiunile View ale aplicaţiei Explorer, iar fişierele sistem Read-Only necesită numai o confirmare suplimentară pentru a putea fi şterse. Se impune deci acordarea unei mari atenţii la confirmarea mesajelor ce apar (fig. 148).

80

OBSERVAŢIE 2: Alocarea atributelor Hidden sau System, pentru a ascunde fişiere, este o modalitate bună de a împiedica schimbările sau ştergerea accidentală. Totuşi de multe ori este necesar a fi vizualizate aceste fişiere pentru a putea fi modificate, şterse sau copiate. Pentru a afişa fişiere cu atributul Hidden sau System se alege opţiunea Show All Files, din meniul View, comanda. Din acest moment fişierele ascunse vor fi prezentate în lista fişierelor. Aceeaşi opţiune poate fi apelată şi din aplicaţiea My Computer (fig. 149).

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

fig. 149

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1 Adevărat/Fals Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă. A

F

1

A

F

2

A

F

3

A

F

4

A

F

5

A

F

6

În Windows ecranul în care se lucrează se numeşte desktop. Sistemul de operare Windows nu este o interfaţă grafică. Fereastra de grup este fereastra în care îşi desfăşoara activitatea aplicaţiile din cadrul grupului. Oricare din meniurile incluse în bara de meniu poate fi apelat folosind succesiunea de taste apăsate: Ctrl+litera subliniată din denumirea meniului Apăsarea butonului de minimizare a unei ferestre duce la închiderea ferestrei. Opţiunea Documents din meniul Start poate conţine, maxim, ultimele 14 fişiere care au fost apelate.

A

F

7

A

F

8

A

F

9

A

F

10

A

F

11

A

F

12

Opţiune Find (Search) din meniul Start este opţiune de căutare rapidă a informaţiei dintr-un sistem de calcul. Datele şterse prin comenzi MS-DOS se pot recupera din Recycle Bin. Numele de fişiere şi directoare care se pot utiliza în sistemul de operare Windows pot avea până la 255 de caractere. Pentru crearea unui director nou prin intermediul Windows Explorer se apelează meniul: File – New – Folder. Copierea unui fişier în aceeai partiţie a discului fix se poate realiza şi prin opţiunea Drag and Drop. Stabilirea atributului H din proprietăţile unui fişier sau folder permite afişarea acestuia în aplicaţiile Explorer sau My Computer.

82

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Exerciţiul 2 Alegere multiplă 1 Cum se poate căuta rapid un fişier pe disc? a folosind My Computer; b folosind opţiunea Find (Search) din meniul Start; c folosind Windows Explorer. 2 Stabiliţi succesiunea corectă de acţiuni care reprezintă ordinea logică pentru realizarea operaţiei de mutare utilizând „Clipboardul“ sistemului Windows: a) selecţia destinaţiei; b) copierea conţinutului sursei în „Clipboard“ prin comanda „CUT“; c) selecţia sursei; d) extragerea conţnutului din „Clipboard“ şi lipirea lui la destinaţie prin comanda „PASTE“. a a, b, c, d b c, b, a, d c a, c, d, b d c, a, d ,b e b, a, c, d

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor Exerciţiul 1 1=A 2=F 3=F 4=F 5=F 6=F

Exerciţiul 2 7=A 8=F 9=A 10 = A 11 = F 12 = F

1=b 2=b 3=a 4=b 5=b

3 Selectarea contiguă a fişierelor se realizează prin: a slectarea primului fişier, apoi menţinerea apăsată a tastei „Shift“ şi în final selectarea ultimului fişier dorit. b slectarea primului fişier, apoi menţinerea apăsată a tastei „Ctrl“ şi în final selectarea ultimului fişier dorit. c apelarea comanzii „Select all“ din meniul Edit. 4 Care din enunţuri defineşte termenul „multitasking“: a permiterea apăsării simultane a mai multor taste. b permiterea menţinerii în stare de funcţionare a mai multor programe simultan. c permiterea afişării simultane a mai multor ferestre 5 Selectarea necontiguă a mai multor fişiere se realizează prin: a selectarea fişierelor dorite b selectarea fişierelor dorite cu meţinerea apăsată a tastei „Ctrl“ c selectarea fişierelor dorite cu meţinerea apăsată a tastei „Shift“

1. Personalizarea Taskbar-lui 2. Personalizarea prin intermediul meniului Control Panel 3. Modificarea configurării urărilor pentru fiecare utilizator 4. Protejarea reţelelor de calculatoare

CAPITOLUL 4

Personalizarea sistemului Windows

Cu cât se va utiliza mai mult sistemul Windows, cu atât vor fi mai apreciate caracteristicile sale de personalizare. Se poate economisi timp prin configurarea caracteristicilor sistemului de operare astfel încât acestea să „arate“ şi să se „comporte“ aşa cum se doreşte. Se pot modifica formatul de afişare a datei şi orei, limba folosită, parametrii de utilizare ai mouse-lui, tipul de tastatură şi alte caractersitici. Personalizarea sistemului Windows se referă la schimbările ce pot fi aduse: − barei de instrumente; − conţinutului meniurilor START şi PROGRAMS; − suprafeţei de lucru (desktop-ului); − controlului modului de lucru al mouse-lui; − datei şi orei sistemului de calcul; − configurărilor internaţionale; − parolelor conturilor de utilizatori; − schemei de sunete folosite pentru diferite acţiuni ale sistemului.

1. Personalizarea Taskbar-lui

Bara de instrumente este una din cele mai importante şi cele mai inovatoare trăsături ale sistemului Windows. În principal, bara de instrumente facilitează lucrul în Windows pentru începători, însă utilizatorii cu mai multă experienţă pot să personalizeze această bară pentru a o putea adapta la propriile cerinţe (fig. 150). Iniţial bara de instrumente apare ca o bară de culoare gri deschis, aflată în partea de jos a ecranului, afişând meniul Start şi ceasul (fig. 151). Ulterior, în zona din dreapta a barei, se vor adăuga şi alte pictograme, pe măsura instalării unor programe care beneficiază de această opţiune. În acelaşi timp pe această bară, pe măsura deschiderii diferitelor aplicaţii, se va remarca apariţia butoanelor corespunzătoare aplicaţiilor care au fost deschise. Activarea unei aplicaţii se face prin apelarea butonului corespunztător acesteia (fig. 152). OBSERVAŢIE: Dacă există mai multe aplicaţii deschise, numele lor ar putea să nu fie afişat în întregime. Acestea vor apărea în întregime la oprirea indicatorului mouse în dreptul butonului (fig. 153). Reducerea unei aplicaţii în bara de instrumente se face prin apelarea butonului de minimizare a ferestrei.

fig. 150

fig. 151

fig. 152

fig. 153

Personalizarea sistemului Windows

87

Redimensionarea barei de instrumente (fig. 154) Se face în scopul de a cuprinde un număr cât mai mare de butoane sau pentru a citi numele întreg al unui buton. Redimensionarea se face astfel: – se indică cu mouse-ul marginea barei. Cursorul ia forma unei săgeţi, cu două capete, orientate sus-jos. – se trage de bara de instrumente, menţinând butonul mouse-lui apăsat, până la dimensiunea dorită, după care se eliberează butonul mouse-lui.

fig. 154

fig. 155

Mutarea barei de instrumente Bara de instrumente poate fi poziţionată pe oricare din laturile desktop-ului, orizontal sau vertical. Repoziţionarea barei de instrumente se face după cum urmează: − se indică cu mouse-ul o zonă liberă de pe bara de instrumente (o zonă în care nu există nici un buton); − se apasă butonul de activare a funcţiilor uzuale şi menţinând butonul apăsat se trage de bara de instrumente până în locul (latura desktop-ului) în care se doreşte repoziţionarea. O linie umbrită indică noul loc de poziţionare (fig. 155); − se eliberează butonul mouse-lui. OBSERVAŢIE: Când bara de instrumente este amplasată pe una din laturile desktop-ului, aceasta poate acoperi (datorită lăţimii ei) o porţiune prea mare din spţiul de lucru disponibil. În această situaţie se trage de marginea barei pentru a modifica lăţimea (fig. 156). Când bara de instrumente este poziţionată pe una din marginile laterale, se poate modifica lăţimea acesteia folosind ca măsură dimensiunea butonului sau pixelul.

fig. 156

88

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Utilizarea barei de instrumente La apelarea barei de instrumente (într-o zonă liberă) cu butonul funcţiilor speciale, se va deschide o fereastră de meniuri (fig. 157). Aceste meniuri permit rearanjarea ferestrelor pe suprafaţa desktop-ului, reducerea ferestrelor la dimensiunile unor butoane şi schimbarea proprietăţilor barei de instrumente. În tabelul următor sunt descrise toate comenzile cuprinse în meniul barei de instrumente: Comandă Casacade Undo Cascade

Tile Horizontaly Tile Vertically Undo Tile

Minimaze All Windows Properties

Descriere Aranjează ferestrele una peste alta, de la stânga la dreapta şi de sus în jos (fig. 158). Este disponibilă numai în cazul folosirii prealabile a comenzii Cascade. Readuce ferestrele la dimensiunile şi poziţiile anterioare utilizării comenzii Cascade. Aranjează ferestrele de sus în jos, fără a le suprapune (fig. 159). Aranjează ferestrele de la stânga la dreapta fără a le suprapune (fig. 160). Este disponibilă numai în cazul folosirii prealabile a uneia din comenzile Tile Horizontaly sau Tile Vertically. Readuce ferestrele la dimensiunile şi poziţiile anterioare utilizării comenzilor Tile Horizontaly sau Tile Vertically. Minimizează şi transformă toate ferestrele deschise în butoane pe bara de instrumente. Afişează fereastra Taskbar Properties, în care se pot modifica meniul Start sau opţiunile barei de instrumente.

fig. 157

fig. 158

fig. 159

fig. 160

Modificarea opţiunilor barei de Taskuri Se apelează butonul Start Æ Settings Æ Taskbar Æ eticheta Taskbar Options, sau se alege comanda PROPERTIES din meniul deschis prin apelarea barei de instrumente (într-o zonă liberă) cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui (fig. 161).

fig. 161

Personalizarea sistemului Windows

89

În eticheta Taskbar Options (fig. 161) sunt cuprinse următoarele opţiuni: – Always on top – dacă este bifată, atunci bara de instrumente este permanent deasupra oricăror ferestre deschise. – Auto hide – dacă este bifată, bara de instrumente dispare de la vedere atunci când se lucrează în altă fereastră. – Show small icons on start menu – face ca pictogramele din meniul START să fie mai mici şi deci meniul să ocupe mai putin spaţiu pe ecran. – Show clock – dacă este bifată, afişează ora curentă pe taskbar. În eticheta Start menu programs (fig. 162) sunt cuprinse următoarele opţiuni: – Add... – adaugă în meniul Programs al butonului Start, comenzi sau meniuri ale programelor instalate pe sistemul de calcul. – Remove... – scoate din lista meniului Programs al butonului Start, comenzile sau meniurile existente. – Advanced... – este o opţiune de căutare (asemănătoare programului Explorer), a pictogramelor aplicaţiilor şi programelor instalate pe sistemul de calcul.

fig. 162

ATENŢIE! Opţiunea nu dezinstalează programul sau aplicaţia de pe sistemul de calcul. Clear – Meniul Start conţine opţiunea Documents, care afişează lista ultimelor 15 fişiere folosite (deschise). În unele cazuri, lista poate fi considerată prea lungă sau, se doreşte ştergerea acesteia pentru găsirea ulterioară mai uşoară a ultimelor fişiere accesate. Prin apelarea acestui buton se produce golirea opţiunii Documents de toate fişierele. La apelarea opţiunii, mesajul afişat va fi Empty (fig. 163).

fig. 163

2. Personalizarea prin intermediul meniului Control Panel

Control Panel cuprinde o serie de programe cu ajutorul cărora se poate interveni în modul de funcţionare al sistemului de calcul (componente hardware şi software) (fig. 164). Multe dintre programele oferite de Control Panel, nu se recomandă a fi folosite, ele fiind destinate pentru utilizarea de către persoanele care administrează sistemele de calcul.

fig. 164

Personalizarea mouse-lui Permite setări în funcţionarea mouse-ului. Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Æ Settings Æ Control Panel Æ Mouse. 1. Eticheta Buttons Æ Left-handed, comută funcţiile butonului stâng, pe cel drept. Este o opţiune de lucru utilă pentru persoanele care manevrează mouse-ul cu mâna stângă (fig. 165a). 2. Eticheta Buttons Æ Double-click speed, permite modificarea vitezei de răspuns la acţiunea dublu-click (fig. 165b). 3. Eticheta Pointers, duce la o listă cu scheme de cursoare de mouse. Aceste scheme reprezintă totalitatea formelor pe care cursorul de mouse le adoptă în conformitate cu anumite situaţii în care se află programul cu care se lucrează (fig. 166). 4. Eticheta Motion Æ Pointer speed, permite reglarea distanţei pe care o parcurge cursorul de mouse pe ecran în raport cu distanţa pe care deplasăm mouse-ul pe

fig. 165a

fig. 165b fig. 166

Personalizarea sistemului Windows

91

suprafaţa de birou. Este de dorit ca la o cât mai mică deplasare a mouse-ului pe suprafaţa biroului, cursorul să parcurgă un spaţiu mare pe desktop (fig. 167a). 5. Eticheta Motion Æ Show pointer trails; dacă se bifează această casetă, cursorul de mouse va „lasa urmă“ la deplasarea pe desktop. Această urmă poate face cursorul mai uşor de urmărit în cazul ecranelor cu cristale lichide (fig. 167b).

fig. 167a

fig. 167b

Personalizarea tastaturii Permite setări în funcţionarea tastaturii. Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonului Start Æ Settings Æ Control panel Æ Keyboard. Permite de exemplu, modificarea vitezei de reacţie a tastaturii la apăsarea continuă pe o tastă, prin eticheta Speed (fig. 168) şi alegerea modelului de tastatură în conformitate cu limba aleasă, prin eticheta Language (fig. 169).

fig. 168 fig. 169

Personalizarea prin intermediul programului Display Pentru a efectua modificările la aspectul interfeţei grafice şi la elemente de funcţionare a monitorului se apelează butonul Start Æ Settings Æ Control panel Æ Display properties. Accesarea Display properties se poate face şi cu ajutorul butonului funcţiilor speciale al mouse-lui întro zonă liberă a desktop-ului (fig. 170). 1. Eticheta Background Æ Pattern, cuprinde modele de textură care se pot aplica pentru decorul suprafeţei desktop-ului (aceasta însă nu trebuie să fie deja acoperită cu imagini) (fig. 171a). 2. Eticheta Background Æ Wallpaper, cuprinde imagini care se pot aplica pe suprafaţa desktop-ului. Folosirea unei imagini grafice drept suprafaţă de lucru a sistemului Windows este un element interesant şi plăcut prin care poate fi personalizat sistemul de calcul. Fie că se execută aplicaţii personale sau „de afaceri“, se poate folosi drept „tapet“ emblema companiei, instituţiei sau orice temă picturală. „Tapetul“ este creat folosind fişierele memorate în format bitmap. Aceste fişiere, cu extensia bmp, se găsesc în folderul Windows sau se pot crea cu un program de editare grafică, salvarea făcânduse în format BMP (fig. 171b).

fig. 171a

fig. 170

fig. 171b

92

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

ATENŢIE! “Tapetul“, indiferent de modelul folosit, consumă memorie. Un „tapet“ complicat poate consuma suficientă memorie pentru a încetini funcţionarea sistemului Windows. În această situaţie, fie este nevoie de mai multă memorie, fie se utilizează ca „tapet“ o imagine mai puţin pretenţioasă.Dacă a fost ales un model de „tapet“ cu opţiunea Wallpaper, acesta se va afişa peste modelul ales cu opţiunea Pattern. 3. Eticheta Screen saver (fig. 172) – conţine lista de programe screen saver disponibile sau aşa numitele programe de protejare a ecranului atunci când, pe o durată de timp predeterminată nu s-a executat nici o acţiune la sistemul de calcul (nu s-a apăsat nici o tastă sau nu s-a mişcat mouse-ul). 4. Programele de protejare a ecranului au fost implementate pentru a preveni degradarea monitorului (la tipurile mai vechi). În cazul tipurilor noi de monitoare, nu mai este o problemă, dar programele au fost totuşi menţinute. În plus acestea reprezintă şi o modalitate de protejare a fişierelor deschise, peste care după intervalul de timp stabilit, apare programul de protejare căruia, anterior la configurarea acestuia, i s-a asociat o parolă. Aceasta se tastează într-o fereastră de dialog (fig. 173), care apare la simpla mişcare a mouse-lui sau la apăsarea oricărei taste. Prin rubrica Wait se poate modifica timpul de neutilizare a calculatorului după care să intre în funcţiune screen saverul (fig. 174). Prin butonul Settings se pot executa destul de multe modificări în funcţionarea şi aspectul acestor screen savere. Acestea diferă de la un screen saver la altul şi se referă la aspectele specifice fiecăruia dintre ele (fig. 175). Prin apăsarea butonului Preview se poate vedea imediat aspectul screen saverului. ATENŢIE! Protejarea fişierelor deschise prin activarea Screen Saverului cu parolă nu este o metodă eficientă, dacă sistemul de calcul nu este el însuşi protejat cu parolă. La restartarea sistemului Windows se poate interveni imediat, pînă la intrarea în funcţiune a programului de protejare şi se poate scoate fie opţiunea de screen saver, fie cea de însoţire a acesuia prin parolă. 5. Eticheta Appearance (fig. 176) conduce la lista Color Scheme care cuprinde schemele de culoare disponibile pentru elementele componente ale interfeţei Windows.

fig. 172

fig. 174

fig. 173

fig. 175

Personalizarea sistemului Windows

Sistemul Windows este livrat împreună cu un număr de combinaţii coloristice predefinite. Fiecare combinaţie „stabileşte“ diferite culori pentru text şi pentru fundal pe o zonă diferită a ecranului. Combinaţiile coloristice predefinite acoperă o gamă diversificată, de la culori strălucitoare până la cele întunecate şi „reci“. Se pot alege culorile dorite pentru titlurile ferestrelor, fundal, diferitele bare (de meniu, de titlu, de instrumente de lucru) – de fapt, pentru toate elementele ferestrelor. Pentru definirea şi păstrarea unei scheme de culoare proprie, se procedează astfel: a. din lista Color scheme (fig. 176a) se alege o schemă de la care se va porni; b. din lista Item (fig. 176b) se aleg pe rând, elementele de interfaţă la care dorim să facem modificări de aspect; c. cu ajutorul butoanelor Size, Color (fig. 176c) şi din lista Font (fig. 176d), se execută efectiv modificările de aspect; d. se salvează schema prin apăsare pe butonul Save as… Obligatoriu se va da o nouă denumire, proprie, respectivei scheme. Altfel, se va distruge prin suprascriere schema de la care s-a pornit. 6. Eticheta Settings (fig. 177) conduce la modificările rezoluţiei desktop-ului, dimensiunii fonturilor şi a paletei de culori. Numărul de culori se poate schimba din Color palette (de la 16 culori la 16777216 – sau 16 biţi – şi mai mult) (fig. 177a). Numărul opţiunilor coloristice disponibile, depinde de memoria video de care dispune placa video a sistemului de calcul. Modificarea rezoluţiei ecranului se face din Desktop area (fig. 177b). Rezoluţia ecranului reprezintă numărul de puncte afişate pe ecran. Cu cât sunt mai multe, cu atât se pot vedea şi folosi mai multe detalii. Această caracteristică este utilă atunci când se execută simultan mai multe activităţi. Într-un program de editare texte se lucrează cu o rezoluţie normală VGA (de 640 x 480 pixeli sau 800 x 600 pixeli) dar lucrul în programul de editare grafică presupune o rezoluţie mai înaltă (1024 x 768 pixeli şi mai mult dacă este posibil). ATENŢIE! La modificarea rezoluţiei ecranului este nevoie, fie de restartarea sistemului Windows, fie de câteva secunde pentru aplicarea noii configurări (fig. 178), care aşteaptă şi apoi, de confirmarea de alegere (fig. 179).

93

fig. 176

fig. 176a fig. 176d

fig. 176b fig. 176c

fig. 177

fig. 177a

fig. 177b

fig. 178

fig. 179

94

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Personalizarea prin programul Regional Settings fig. 180

Se utilizează pentru localizarea sistemului Windows. Acest lucru înseamnă că Windows va utiliza caracteristici legate de ţara în care se foloşeste, ca de exemplu: moneda, modul de scriere a numerelor, modelul de tastatură, modul de prezentare a datei şi a orei. Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Æ Settings Æ Control panel Æ Regional Settings. OBSERVAŢIE: Cu toate că se pot modifica formatele de limbă şi ţară, aceste schimbări nu modifică limba în care sunt afişate meniurile, casetele de dialog sau informaţiile ajutătoare (Help).

fig. 181 1. Eticheta Regional Settings (fig. 180) – conduce la lista de limbi corespunzatoare diverselor ţări. În funcţie de ceea ce se alege, se vor constata schimbările corespunzătoare în celelalte configurări din programul Regional Settings Properties. 2. Eticheta Number (fig. 181) – afişează modul de scriere pentru numerele zecimale, pentru numerele negative, indică sistemul de unităţi de măsură. 3. Eticheta Currency (fig. 182) – afişează modul de scriere a valorilor ce reprezintă sume de bani. 4. Etichetele Date şi Time (fig. 183) – indică modul de scriere a datei şi a orei.

fig. 182

Personalizarea prin intermediul programului Date/Time Se utilizează pentru a stabili sau a modifica data şi ora sistemului Windows. Se poate modifica de asemenea şi formatul de reprezentare a datei şi orei pentru a corespunde standardelor folosite în diverse ţări. Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Æ Settings Æ Control panel Æ Date/Time. Opţiunile pentru data şi ora sistemului sunt grupate în două etichete: Date & Time – folosită la schimbarea datei (în ferestrele de stabilire a anului, lunii şi zilei) şi pentru schimbarea orei sistemului (fig. 184).

fig. 183b

fig. 183 a

fig. 184

Personalizarea sistemului Windows

95

Time zone – folosită pentru a selecta zona (fusul orar) care corespunde preferinţelor de configurare. În acelaşi timp se poate opta pentru schimbarea automată a orei (trecerea de la ora de vară la ora de iarnă şi invers), prin selectarea opţiunii (fig. 185). OBSERVAŢIE: Configurările pentru dată şi timp sunt cerute la instalarea sistemului Windows pe sistemul de calcul. Este recomandat să nu se facă modificări ale acestora pentru o corectă gestiune a informaţiilor.

Personalizarea sunetelor asociate cu evenimentele Windows Se utilizează pentru a asocia diferite sunete unor evenimente ale sitemului cum ar fi: apariţia unor erori, părăsirea (închiderea) programelor, părăsirea ferestrelor, golirea Recycle Bin (lăzii de deşeuri) etc. Se pot modifica sunetele asociate cu aceste evenimente. Se pot utiliza chiar şi alte fişiere de sunet, decât cele puse la dispoziţie. Pentru a accesa această opţiune este nevoie ca sistemul de calcul să aibă placă de sunet. Pentru a efectua modificările propuse se apelează butonul Start Æ Settings Æ Control panel Æ Sounds (fig. 186). Din lista de Events (evenimente) se alege evenimentul căruia i se doreşte schimbarea (sau alocarea) sunetului (fig. 186a). Din lista Name (fig. 186b) se alege sunetul dorit şi se apasă butonul Apply. Colecţii întregi de sunete a fost grupate sub forma unor combinaţii sonore şi puse la dispoziţie de sistemul Windows. Se poate de asemenea să se creeze o schemă de sunete proprie, care după terminarea alocării evenimentelor dorite, trebuie salvată sub un nume cu ajutorul butonului Save as. Cu ajutorul butonului Delete se poate opta pentru ştergerea schemelor de sunet existente.

fig. 185

fig. 186 fig. 186a

fig. 186b

96

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Personalizarea prin intermediul programului Add/Remove Programs Metoda de bază a instalării aplicaţiilor Windows este cea folosită prin rularea programului Setup (sau Install) şi urmărirea instrucţiunilor ce apar. Programul Setup are grijă de toate detaliile instalării aplicaţiilor. O altă metodă de instalare a aplicaţiilor sau programelor este folosirea caracteristicii Run (rulează) care se găseşte în meniul START (începe) al sistemului Windows (fig. 187). Cea mai bună metodă o reprezintă însă caracteristica Wizard (vrăjitor) şi anume Install programs wizard (vrăjitorul programelor de instalare), accesibilă prin intermediul programului Add/Remove Programs (fig. 188) (adaugă/înlătură programe) din meniul Control panel (panou de control). Fereastra de dialog Add/Remove Programs asigură un punct comun de începere a operaţiilor de adăugare sau de înlăturare a aplicaţiilor. Aceasta cuprinde trei etichete: Install/Uninstall – permite instalarea sau dezinstalarea programelor sau aplicaţiilor dorite care rulează sub sitemul Windows. Pentru a lansa caracteristica Install Program Wizard se apelează butonul Install şi se urmează instrucţiunile de instalare pas cu pas. La apariţia ferestrei de dialog Install Program from Floppy Disk or CD-ROM (fig. 189), se introduce discul de distribuire a aplicaţiei în unitatea corespunzătoare şi se apasă butonul Next. Programul Wizard caută în directorul rădăcină al discului un program de instalare (de obicei denumit SETUP.EXE sau INSTALL.EXE) şi afişează linia de comandă în fereastra de dialog Run Installation Program (fig. 190). Dacă Vrăjitorul nu găseşte programul de instalare (acesta nu se află în rădăcina discului sau fişierul are un nume diferit de cel standard) sau dacă se doreşte insalarea altei aplicaţii aflate pe disc, se va utiliza opţiunea Browse (răsfoieşte) pentru a căuta şi selecta un alt fişier (fig. 191). Programul Setup continuă apoi instalarea aplicaţiei, pe parcursul căreia va fi nevoie să se răspundă câtorva opţiuni. ATENŢIE! În ultima vreme foarte multe aplicaţii şi programe, disponibile pe CD-ROM, nu mai au nevoie pentru instalare de „paşii“ descrişi anterior. Pe CD-ROM există un fişier AUTORUN.EXE care realizează lansarea în execuţie a programului de instalare (fig. 192).

fig. 187

fig. 190 fig. 189

fig. 188

fig. 191a fig. 192

fig. 191b

Personalizarea sistemului Windows

97

Pentru a realiza dezinstalarea anumitor programe sau aplicaţii care rulează sub sistemul Windows este necesară marcarea aplicaţiei şi apelarea comenzii Uninstall prin intermediul butonului Add/Remove (fig. 193). Ca şi la instalarea diferitelor aplicaţii şi în cazul dezinstalării acestora de pe sistemul de calcul este nevoie ca pe parcursul acţiunii să se răspundă câtorva invitaţii, din care ce mai important de reţinut este cea referitoare la confirmarea dezinstalării (fig. 194). La finalul acţiunii sistemul Windows raportează dacă dezinstalarea s-a efectuat cu succes sau nu (fig. 195). Windows Setup – permite adăugarea sau înlăturarea componentelor sistemului Windows. Foaia Windows Setup afişează o listă a componentelor sistemului Windows însoţită de o căsuţă de validare a opţiunii (fig. 196). Unele din componente sunt instalate în mod curent. În cazul în care componenta selectată constă din mai multe elemente, se activează opţiunea Detalis... (care devine activă) (fig. 197). Confirmarea modificărilor făcute se face prin intermediul opţiunii APPLY. Pentru instalarea unei componente care nu se află în foaia cu lista Components, se apelează opţiunea Have Disk (am disc), din fereastra de dialog. Rezultatul va fi deschiderea ferestrei de dialog Install from Disk, care conţine opţiunea Browse de căutare pe discul care cuprinde informaţia necesară (fig. 198). În acest caz, sistemul Windows nu numai că instalează componenta, dar de asemenea, o adaugă în lista Components din cadrul etichetei Windows Setup. Mai târziu, aceasta poate fi înlăturată ca orice altă componentă din listă. Instalarea componentelor aplicaţiilor MS-DOS este diferită de procedura din sistemul Windows. În cele mai multe cazuri, instalarea multora dintre aplicaţiile MS-DOS importante necesită întreruperea sistemului Windows şi continuarea în modul „exclusiv“ MS-DOS. Startup Disk – permite realizarea unei dichete de pornire a sistemului Windows în situaţia când acesta, din anumite motive, nu se mai poate lansa în execuţie (fig. 199). Această opţiune necesită însă, ca anterior opţiunii de creare a dischetei de pornire, sistemul de calcul şi sistemul Windows să funcţioneze corect. Discheta de pornire, după creare, conţine toate fişierele de care are nevoie sistemul de calcul pentru a rula sistemul Windows în cazul în care sistemul de fişiere de pe discul fix sar deteriora.

fig. 194

fig. 195 fig. 193

fig. 196

fig. 197

fig. 198 fig. 199

98

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

OBSERVAŢIE: Dacă discheta de pornire nu a fost creată la instalarea sistemului Windows, când se va opta pentru acest lucru, este necesar să se introducă în unitatea de CD, CD-ROM-ul care conţine programul de instalare al sistemului Windows (fig. 200).

fig. 201

Sistemul va încărca datele de care este nevoie în vederea copierii pe dichetă după care va cere, în cazul în care acest lucru nu a fost făcut, indroducerea acesteia (care să nu conţină nici un fel de informaţie), în unitatea de dischetă (fig. 201). După terminarea copierii, sistemul de calcul va raporta încheierea acţiunii desfăşurate.

Personalizarea prin intermediul programului Multimedia

fig. 200

Prin intermediul opţiunii MULTIMEDIA PROPERTIES, sistemul Windows oferă posibilitatea modificării proprietăţii diferitelor dispozitive. Pentru a efectua modificările propuse, se apelează butonul START Æ SETTINGS Æ CONTROL PANEL Æ MULTIMEDIA. Audio – aceată etichetă oferă un set de opţiuni necesare lucrului cu sunetul: − reglarea volumului dispozitivelor multimedia, pentru Playbak sau Recording (fig. 202). Acest lucru se realizează prin deplasarea cursorului Volume, spre drepta pentru mărirea volumului, iar pentru micşorarea acestuia, spre stânga; − selectarea dispozitivului de redare sau înregistrare, în caz că acesta nu corespunde cu cel prestabilit, din lista Preferred Device (fig. 202a); − afişarea opţiunii Show Volume Control pe bara de instrumente, sub forma unei pictograme dispusă în zona din dreapta barei. Apelarea pictogramei cu un singur clic afişează o fereastră (fig. 203), care permite numai reglarea volumului. Prin dublu-clic se deschide o fereastră care oferă posiblitatea excutării diferitelor reglaje asupra volumului şi balansului sunetului pentru unitatea de CD, modem, microfon, etc. (fig. 204); − selectarea calităţii înregistrării din lista Preferred Quality (de exemplu CD Quality); − peresonalizarea calităţii înregistrării, prin apelarea opţiunii Customize din zona Recording (fig. 205). Cu ajutorul acestei opţiuni se pot selecta calitatea sunetului, formatul şi atributele. După aceasta se poate salva formatul personalizat sub forma unui fişier special, prin apelarea butonului Save As.

fig. 202

fig. 203 fig. 202a fig. 205 fig. 204

Personalizarea sistemului Windows

99

Video – asigură ajustarea ferestrei standard în care se afişează un clip video. Această foiaie permite vizualizarea în două moduri generale: − Window - în fereastră de diferite dimensiuni (originală; de două ori mărimea originală; 1/2, 1/4, 1/6 din ecran) (fig. 206); fig. 206 − Full Screen – într-o fereastră care ocupă întregul ecran (fig. 207). fig. 207 Midi – asigură introducerea în configuraţie a unui nou instrument MIDI, conectat la sistemul de calcul (fig. 208). Pentru instalarea unui nou dispozitiv MIDI este nevoie să se apeleze butonul Add New Instrument..., care afişează o fereastră, de tip Wizard, care cuprinde lista instrumentelor disponibile (fig. 209). Advanced (sau Device) – afişează proprietăţile multimedia asociate cu diversele dispozitive ataşate sistemului de calcul (fig. 210). Opţiunea oferă posibilitatea comutării instrumentelor MIDI între plăcile de sunet. Acest lucru se realizează prin selectarea instrumentului din directorul Midi Devices and Instruments, apelarea butonului Properties şi selectarea plăcii de sunet pe care se doreşte mutarea instrumentului din lista MIDI port, după care se confirmă acţiunea desfăşurată prin apelarea butonului Apply. Pentru ştergerea instrumentului MIDI se procedează asemănător, până când în ferestrele care se deschid apare opţiunea Remove. CD MUSIC – asigură reglarea volumului CD playerului instalat pe sistemul de calcul (fig. 211). Dacă există mai multe CD playere, se poate comuta între acestea folosind aceeaşi opţiune Multimedia (fig. 212).

fig. 209 fig. 208

fig. 210

fig. 211

Personalizarea prin intermediul programului Fonts Prin intermediul opţiunii Fonts, sistemul Windows oferă posibilitatea instalării sau dezinstalării anumitor fonturi. Fonturile sunt specificaţii care „instruiesc“ sistemul Windows cum să afişeze şi să tipărească textele. Tehnologia fonturilor a evoluat atât de mult în ultimii ani încât numărul celor disponibile a devenit impresionant.

fig. 212

100

În prezent, există diferite tipuri de fonturi pentru principalele caractere folosite în limbile vorbite pe glob şi există, de asemenea, fonturi care afişează imagini şi nu texte. Aceste fonturi sunt utile ca semne universale, precum şi pentru diferite aplicaţii specializate. Fonturile aparţin, de regulă, unor familii de fonturi similare, care prezintă caracteristici asemănătoare, cum ar fi dimensiunea, stilul şi efectele speciale. Fonturile sunt caracterizate prin: – dimensiune (fig. 213) – defineşte mărimea de afişare sau de tipărire a caracterelor. În mod obişnuit, dimensiunile fonturilor sunt indicate în puncte. Aceasta înseamnă că unui punct îi corespunde a şaptezeci şi doua parte dintr-un inch (adică 2,54/72= 0,03527mm); – stil – este unul din următoarele: − normal (fig. 214); − aldin (bold), adică îngroşat (fig. 215); − cursiv (italic), adică înclinat (fig. 216); − aldin şi cursiv, adică îngroşat şi înclinat (fig. 217); – efecte – definite prin culoare, efecte speciale cum ar fi sublinierea (underline) (fig. 218) şi în unele cazuri, nuanţe de gri cu care se realizează umplerea fonturilor definite prin contur (fig. 219); – serife (fig. 220) – reprezină proiecţii (serife) care extind fonturile, atât în partea lor superioară, cât şi în partea lor inferioară, peste marginile obişnuite; – spaţiere – reprezintă spaţiile dintre caractere, pe ecran sau pe pagina tipărită. Acestea sunt de două feluri: − fonturi cu spaţiere fixă au acelaşi spaţiu între caractere (Courier este un font cu spaţiere fixă); − fonturi cu spaţiere proporţională, care ajustează spaţiul dintre caractere pe baza formei caracterelor respective (Arial); – lăţime (fig. 221) – reprezintă laţimea individuală a fontului. Aceasta poate fi fixă, normală, condensată sau expandată. Tehnologia fonturilor poate părea complexă şi uneori chiar confuză, datorită numărului foarte mare de fonturi existent în prezent şi diversităţii firmelor producătoare, care fiecare încearcă să proclame superioritatea propriilor fonturi (fig. 222). Sistemul Windows şi aplicaţiile acestuia oferă, în ceea ce priveşte fonturile, opţiuni standard, care elimină o mare parte din confuzia existentă. Windows acceptă numeroase

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

aA dimensiune 12

NORMAL

fig. 213

ALDIN (ÎNGROŞAT)

fig. 214

fig. 215

CURSIV (ÎNCLINAT) fig. 217 fig. 218

UNDERLINE fig. 220

aA dimensiune 16

fig. 216

ALDIN CURSIV (ÎNGROŞAT ÎNCLINAT) FONT CONTUR

fig. 219

FONT CU SERIFE

fig. 221

fig. 222

AAAAAA A A

Personalizarea sistemului Windows

101

tehnologii de fonturi de la diverşi producători. Numărul fonturilor necesare sistemului Windows este determinat de aplicaţiile care sunt utilizate. Pentru procesarea textelor cele mai potrivite sunt fonturile scalabile, iar într-o pagină de text, pentru punerea în evidenţă a unor porţiuni din acesta, nu este recomandată folosirea a mai mult de două sau trei fonturi. În aplicaţiile grafice se recomandă consultarea manualelor acestora pentru a vedea ce fonturi sunt necesare. Pentru realizarea efectelor speciale şi pentru punerea în evidenţă a unei zone a textului, aceste aplicaţii au nevoie de obicei de un număr mare de fonturi.

Tipuri de fonturi Se vorbeşte despre fonturi ca aparţinând unor tehnologii sau familii, care includ numeroase stiluri şi variaţii. O tehnologie determină modul în care este creat şi memorat un font, precum şi dispozitivele hard cu care acesta poate fi utilizat. Termenii tehnologii şi familii sunt utilizaţi cu acelaşi sens, pentru referirea la grupuri de fonturi cu atribute similare. Sistemul Windows oferă, în mod standard, suport pentru trei tehnologii de fonturi: − Fonturi raster (fig. 223) – se referă la un set de fonturi proiectate în principal pentru ecrane raster. Fonturile raster nu pot fi aduse la scară (redimensionate), cu un coeficient impar şi nici nu pot fi rotite. Ele constau din puncte şi sunt memorate în fişere bitmap cu extensia FON. Aceste fonturi necesită fişiere separate pentru fiecare dimensiune, rezoluţie şi tip de display. De aceea, fiecare font raster are o literă care corespunde tipului de dispozitiv pentru care a fost proiectat. Fontul raster Courier are asociate trei fişiere: COURD.FON (pentru fontul de imprimantă); COURE.FON (pentru fontul VGA) şi COURF.FON pentru fontul optimizat pentru display). Fonturile raster se pot scala cu orice factor, până când imaginea lor devine neclară. Prin însăşi naura lor, imaginile bitmap care sunt expandate prea mult îşi pierd aspectul ordonat şi claritatea (fig. 224). Totuşi aceste fonturi sunt afişate rapid şi reduc timpul de reîmprospătare al ecranului. Cele mai înâlnite fonturi raster în sistemul Windows sunt MS Serif, MS Sans Serif, Courier, System şi Terminal. − Fonturi vectoriale – sunt realizate pornind de la linii sau vectori care descriu forma fiecărui caracter (fig. 225). Aceste fonturi pot fi aduse la scară până la orice dimensiune. Aceste fonturi sunt utile în special în aplicaţiile grafice, deoarece sunt

fig. 223

fig. 224

fig. 225

102

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

uşor extensibile. Ele au acelaşi aspect, atât la dimensiuni mari cât şi la dimensiuni mici. Sistemul Windows oferă ca fonturi vectoriale: Roman, Script, Modern. − Fonturile True Type – sunt memorate într-un singur fişier cu extensia TTF. Acest fişier conţine atât informaţiile despre contur cât şi raporturile necesare de aducere la scară a fontului (fig. 226). Sistemul Windows (începând cu varianta 95) foloseşte aplicaţia Rasterizer ca tehnică de anti-aliasing care netezeşte contururile şi reduce efectele nedorite ale măririi dimensiunii fonturilor. Sistemul Windows cuprinde un număr mare de fonturi True Type, printre care se numără: Arial (în fişierul ARIAL.TTF), New Courier (în fişierul COUR.TTF), Times New Roman (în fişierul TIMES.TTF), etc. În afară de fonturile raster, vectoriale şi True Type, există numeroase alte fonturi care efectuează sarcini specializate: − Fonturi sistem – care sunt utilizate de sistemul Windows pentru realizarea meniurilor şi opţiunilor şi pentru crearea textelor de control speciale. Sunt fonturi care pot fi dimensionate şi manevrate rapid. − Fonturile OEM – care furnizează suport soft vechilor aplicaţii instalate în sistem. Termenul OEM se referă la Original Equipment Manufacturer (producător de echipamente originale). − Fonturile cu lăţime fixă – sunt cele care asigură compatibilitatea cu versiunile soft anterioare sistemului Windows 95; − Fonturile „moştenite“ din sistemul de operare MS-DOS – sunt cele compatibile MS-DOS pentru aplicaţiile MS-DOS care rulează în mediul Windows. Aceste fişiere asigură compatibilitatea cu mediul DOS, în mod real. − Fonturile soft pentru imprimantă – asigură reducerea timpului necesar imprimantei pentru cererile de tipărire. Pentru a efectua instalarea sau ştergerea de fonturi se apelează butonul START Æ SETTINGS Æ CONTROL PANEL Æ FONTS. Ştergerea fonturilor se face prin selectarea celor dorite şi apăsarea tastei DELETE sau apelarea comenzii DELETE din meniul FILE. Instalarea de fonturi (fig. 227) se face prin apelarea din meniul FILE a opţiunii Install new font... Utilizând opţiunile Drivers şi Folders se specifică locul de unde se doreşte

fig. 226

fig. 227

Personalizarea sistemului Windows

instalarea fonturilor. Se selectează fontul (fonturile) din fereastra List of Fonts şi se apasă tasta OK (fig. 228). Fereastra Fonts oferă prin intermediul opţiunii List Fonts by Similarity din meniul View posibilitatea de a vizualiza fonturile instalate în sistemul Windows pe grupe de familii similare. În anumite situaţii, pentru a se afişa lista fonturilor fără numeroasele lor varietăţi (exemplu Bold), se apelează opţiunea Hide variations din meniul View (fig. 229). În sistemul Windows, fonturile fac parte dintre resursele gestionate de sistem. Aplicaţiile pot avea acces rapid la fonturi prin intermediul operaţiei de înregistrare standard, ele fiind astfel rapid disponibile pentru operaţiile de vizualizare, comparare, sortareadăugare (instalare) şi ştergere.

103

fig. 228

fig. 229

3. Modificarea configurărilor pentru fiecare utilizator

Sistemul Windows „se descurcă“ foarte bine şi în situaţiile în care utilizatorii partajează sistemele de calcul. Windows permite stocarea propriilor configurări pentru culori, pentru caracteristicile de accesibilitate şi altele, asociindu-le cu identificatorul de cuplare (logon ID). Conectarea prin intermediul logării permite folosirea configurărilor specificate. Profilele utilizator (user profiles) sunt memorate împreună cu identificatorii de cuplare ai utilizatorilor. În acest scop este nevoie ca sistemul Windows să memoreze profilele utilizator pentru diferiţi identificatori de cuplare. Pentru crearea sau ştergerea unui profil utilizator pentru fiecare identificator de cuplare (numai pentru Windwos 95 şi 98), se procedează în felul următor: – se deschide meniul Start, se alege Settings, Control Panel (fig. 230), apoi se execută dublu clic pe opţiunea Passwords (fig. 231). – se execută clic pe eticheta User profiles (fig. 232) pentru a selecta una dintre următoarele opţiuni: − All Users of This PC, dacă se doreşte ca toţi utilizatorii să folosescă aceleaşi configurări; − User Can Customize Their Preferences, dacă se doreşte ca sistemul Windows să folosească configurarea personalizată de la ultima conectare cu respectivul identificator de cuplare. Această opţiune permite alegerea uneia din următoarele două posibilităţi: − profilul utilizator să reţină modificările executate asupra elementelor Desktop Icons şi Network Neighborhood; − profilul utilizator să reţină modificările efectuate asupra Start Menu şi Program Groups in User Settings.

fig. 230

fig. 232

fig. 231

Personalizarea sistemului Windows

După alegerea configurărilor se apasă, pentru validare, butonul OK. Sistemul Windows NT oferă posibilitatea creării unui cont de utilizator prin intermediul opţiunii User Manager din Programs, Administrative Tools. Oprirea accesului altor utilizatori la sistemul Windows (numai pentru Windows 95 şi 98) este posibilă prin folosirea parolei pentru lansarea sistemului Windows. Pentru a crea sau schimba parola de lucru cu Windows se procedează în felul următor: − se deschide din meniul Control Panel opţiunea Passwords; − se alege foaia Change Password; − se execută clic pe butonul Change Windows Password, care afişează o fereastră de dialog în care se vor tasta parola veche, noua parolă şi confirmarea acesteia (fig. 233); − pentru confirmarea modificărilor făcute se pasă butonul OK.

105

fig. 233

fig. 234 Prin intermediul foii Remote Administration sistemul Windows oferă posibilitatea de a asigura securitatea mediului de reţea (introducerea sau sachimbarea parolei de administrator) (fig. 234).

4. Protejarea reţelelor de calculatoare

Este concepută asfel încât să se împiedice accesul neautorizat sau accidental la informaţiile aflate pe unităţile de disc din reţea. Protecţia poate fi extinsă pentru a-i împiedica pe utilizatorii neuatorizaţi să folosească orice resursă din reţea, cum ar fi o imprimantă. Sistemele de protecţie sunt concepute şi pentru împiedicarea utilizatorilor neautorizaţi să folosescă sistemele de calcul din reţea. Sistemele Windows oferă un domeniu larg de opţiuni pentru protecţia reţelelor. Totuşi, unele din cele mai puternice instrumente de protecţie nu pot fi utilizate într-o reţea a unei grupe de lucru care este formată din sisteme de calcul care folosesc Windows 95, 98 sau Me. Aceste funcţii impun existenţa unui server cu Windows NT sau Novell NetWare, care să fie conectat la reţea şi să fie programat special pentru a permite utilizarea funcţiilor avansate de protecţie din Windows 95, 98 sau Me. Într-o reţea care foloseşte Windows 95, 98 sau Me există trei tipuri de protecţie: − protecţia la conectare - Logon Security (prezentată anterior); − protecţia prin parolă la nivel de utilizare – Share-Level Password Security (fig. A); − protecţie prin reguli de sistem – System Policies Security (fig. B).

fig. B

fig. A

Protecţia la conectare Deşi Windows 95, 98 sau Me solicită o parolă la stabilirea legăturii, singurele lucruri protejate prin această parolă sunt folderele şi imprimantele folosite în comun (fig. 235). Windows 95, 98 sau Me nu oferă absolut nici o protecţie prin parolă la nivelul staţiei de

fig. 235

Personalizarea sistemului Windows

107

lucru. Oricine poate să folosescă unităţile de disc locale şi resursele conectate la sistemul de calcul. Când este lansat în execuţie Windows 95, 98 sau Me, se vor solicita un nume şi o parolă de identificare ca utilizator. Indiferent ce se execută în acest moment, dacă se apasă butonul CANCEL, încărcarea sistemului Windows continuă şi se va permite accesul la toate unităţile de disc şi imprimantele conectate la sistemul de calcul. Dacă este nevoie ca accesul la sistemul de calcul să fie controlat, astfel ca numai un utilizator cu parola corespunzătoare să poată lansa în execuţie sistemul Windows, trebuie folosit mediul Windows NT, 2000 sau XP. Acesta nu poate fi accesat decât pe baza unei parole şi a unui cont de utilizator create numai de către administrator. Acum, când s-a constatat că nu există posibilitate de protecţie pentru conectare la sistemul de calcul care foloseşte Windows 95, 98 sau Me, se pot analiza modalităţile de protecţie împotriva conectării la reţea.

fig. 236

fig. 237

Parola de conectare în Windows Când sistemul Windows (95, 98 sau Me) este lansat pentru prima dată în execuţie, apare o fereastră de dialog prin care este necesar să se comunice denumirea ca utilizator (fig. 236) şi apoi parola (fig. 237). După aceasta se stabilesc opţiunile de conectare ca utilizator (fig. 238). În funcţie de parametrii de configurare din meniul NETWORK din CONTROL PANEL, se va cere conectarea la Windows 95 (98 sau Me) sau la reţea. În cazul în care configurarea din Network stabileşte conectarea principală la reţea în calitate de CLIENT for MICROSOFT NETWORKS, se va deschide o fereastra de conectare, care cere introducerea numelui de utilizator şi a parolei (fig. 239). Astfel se obţine accesul la resursele folosite în comun în reţea. De fapt, nu va trebui scrisă parola pentru resursele de reţea decât o singură dată. Windows va memora paorlele scrise într-o zonă cu acces imediat (cache), astfel că acestea vor fi scrise în mod automat cu ocazia unei conectări viitoare. În cazul în care s-a stabilit ca principala conectare la reţea să fie prin conectarea la Windows (Windows Logon), se va deschide o fereastră pentru conectare care cere introducerea numelui de utilizator şi a parolei.

fig. 238

fig. 239

108

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

OBSERVAŢIE: În cazul conectării la reţea, dacă s-a stabilit că accesul se face pe bază de parolă, la efectuarea conexiunii este necesară introducerea parolei, fără numele de utilizator (fig. 240). Până în acest moment au fost prezentate posibilităţile de accesare a resurselor comune pe baza unor parole. În continuare se vor prezenta modalităţile de utilizare a parolelor.

fig. 240

Controlul accesului în grupele de lucru, la nivel de resurse utilizate în comun Anterior s-a descris modul de activare a funcţiei de utilizare în comun a resurselor în cadrul unei grupe de lucru care foloseşte sistemul Windows (95 sau 98). În figura alăturată (fig. 241) sunt prezentate două tipuri de resurse folosite în comun (partiţiile C şi D ale discului fix). Deci partiţiile C şi D ale unităţii de disc fix sun folosite în comun. Pictograma pentru acestea conţine mâna întinsă care semnifică punerea la dispoziţie. Mâna nu indică însă, că partiţiile discului sunt deschise complet pentru utilizator. Pentru a controla modul de punere la dispoziţie este necesară apelarea opţiunii Properties a meniului File (sau marcarea cu butonul funcţiilor speciale al mose-lui şi apelarea opţiunii Sharing... sau Properties, foaia Sharing (fig. 242). Opţiunea Sharing permite accesul pe bază de parolă. Se poate asigura astfel accesul total pentru citire şi scriere doar utilizatorilor care cunosc parola respectivă. Alţi utilizatori nu vor putea decât să citească de pe disc, fără să poată face nici o modificare. Acest tip de protecţie este denumit acces la nivel de resursă utilizată în comun (sharelevel access) şi este genul de protecţie existent pentru grupele de lucru în care serverul cu Windows 95 sau 98 dintr-o reţea peer-to-peer este singurul tip de server din reţea. Acest tip de funcţie pentru controlul accesului se activează prin intermediul opţiunii Share-Level din fereastra Network a meniului Control Panel (fig. 243). Cealaltă opţiune nu poate fi utilizată de reţelele peer-to-peer.

fig. 241

fig. 242

fig. 243

Personalizarea sistemului Windows

109

Controlul accesului la nivel de resursă utilizată în comun şi programul Network Neighborhood Prin activarea funcţiei de utilizare în comun a unui disc, folder sau imprimantă a sistemului de calcul, resursa pusă la dispoziţie apare în programul Network Neighborhood, de unde utilizatorii pot să se conecteze la ea sau să-i aloce o literă de unitate de disc. Uneori este nevoie să se pună la dispoziţie o resursă, dar acest lucru să nu se facă cunoscut. Ascunderea resursei pusă la dispoziţie se face prin adăugarea caracterului $ la sfârşitul denumirii resursei puse la dispoziţie (fig. 244). Aceasta se comportă în continuare conform restricţiilor stabilite de parolă, dar nu apare în programul Network Neighbordhood. Pentru conectarea la resursă este nevoie de denumirea exectă a acesteia.

fig. 244

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1 Adevărat/Fals Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă A

F

1

A

F

2

A

F

3

A

F

4

A

F

5

A

F

6

Afişarea orei curente a sistemului de calcul se poate face din Regional Settings Options) Apelarea butonului Clear duce la golirea listei de documente din meniul Start. Eticheta Buttons din fereastra de grup Mouse a Control Panel permite modificarea vitezei de reacţie la acţiunea dublu-click. Protejarea informaţiei pe timpul cât utilizatorul nu se găseşte în apropierea sistemului de calcul, indiferent de sistemul Windows se poate face prin Screen Saver cu parolă. Numărul opţiunilor coloristice – Color Palette – depinde de tipul de interfaţă video şi de valoarea memoriei acesteia. Modificarea formatului de limbă şi ţară din Regional Setiings (Options) modifică limba în care sunt afişate meniurile.

A

F

7

A

F

8

A

F

9

A A

F F

10 11

A

F

12

Configurările pentru data şi ora sistemului de calcul sunt cerute la instalarea sistemului Windows. Windows Setup permite adăugarea şi dezinstalarea aplicaţiilor destinate să ruleze sub sistemul de operare Windows. Apelarea opţiunii Show Volum Control permite afişarea icon-ului pe bara de instrumente. Stilul de font ALDIN reprezintă stilul de font înclinat. Sistemele Windows 95, 98 solicită la startarea acestora protecţia la conectare prin nume utilizator şi parolă. Activarea funcţiei de utilizare în comun a unor resurse (disc, folder, sau imprimantă) se face din Network Neighborhood.

Personalizarea sistemului Windows

111

Exerciţiul 2 Alegere multiplă 1 Care din opţiuni permite afişarea Taskbar-ului peste orice fereastră aflată între coordonatele sale? a Auto Hide dezactivat b Always on Top activat 2 Meniul apelat din eticheta Settings a opţiunii Display Properties duce la: a schimbarea rezluţiei de tipărire la imprimantă. b schimbarea adâncimii de culori a ecranului. c Schimbarea culorilor ferestrelor Windows. 3 Din eticheta Windows Setup a opţiunii Add/Remove Programs se poate realiza: a dezinstalarea sistemului de operare Windows b instalarea/dezinstalarea unor componente ale sistemului de operare Windows c instalarea/dezinstalarea unor aplicaţii create să ruleze sub sistemul de operare Windows

4

5

6

Ce propietate se stabileşte prin intermediul etichetei Background a ferestrei de dialog Display Properties? a profunzimea culorilor ecranului b Screen Saver-ul curent c imaginea de fond pentru desktop-ul sistemului Windows Mărimea şi tipurile de caractere folosite pentru componentele interfeţei Windows se pot modifica din: a eticheta Appearance a ferestrei Display Properties b opţiunea Fonts din Control Panel c eticheta Settings a ferestrei Display Properties Data şi ora sistemului pot fi shimbate din: a Data & Time. b Time Zone.

Exerciţiul 3 Alegere multiplă cu mai multe variante de răspuns posibile 1

2

3

Schimbarea proprietăţilor desktop-ului se poate face din: a Opţiunea Display din Control Panel. b Opţiunea System din Control Panel. c Opţiunea Properties din fereastra deschisă cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui într-o zonă liberă a display-ului. Modificarea volumului sistemelor periferice de redare a sunetului ataşate la sistemul de calcul poate fi modificată prin: a apelarea icon-ului specific (sub formă de difuzor) din zona Taskbarului. b apelarea prin dublu-click a icon-ului specific (sub formă de difuzor) din zona Taskbar-ului. c din opţiunea Sounds existentă în Control Panel. Fonturile sunt caracterizate prin: a dimenisune b stil c nume

4

5

6

Schimbarea imaginii de fond (background) a desktop-ului se poate face prin intermediul opţiunii Display din: a altă zonă de stocare a unor imagini. b colecţia de imagini existentă în rădăcina folder-ului sistemului de operare Windows. c eticheta Appearance a opţiunii Display. Dezinstalarea unor aplicaţii destinate să ruleze sub sistemul de operare Windows se poate face: a din opţiunea Add/Remove Programs a Control Panel. b prin apelarea opţiunii Delete asupra structurii de foldere creată la instalarea aplicaţiei. c din opţiunea Uninstall existentă în aplicaţia instalată. Eticheta Taskbar permite urătoarele opţiuni: a afişarea barei de instrumente peste toate ferestrele. b ascunderea barei de instrumente când indicatorul mouse nu este poziţionat deasupra acesteia. c afişarea sau nu a datei şi orei sistemului

112

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor Exerciţiul 1 1=F 2=A 3=A 4=F 5=A 6=F

7=A 8=F 9=A 10 = F 11 = F 12 = A

Exerciţiul 2

Exerciţiul 3

1=b 2=b 3=b 4=c 5=a 6=a

1 = a, c 2 = a, b 3 = b, c 4 = a, b 5 = a, c 6 = a, b, c

1. Elemente de bază privind conectivitatea 2. Reţele de calculatoare

CAPITOLUL 5

Reţele de calculatoare – noţiuni generale

1. Elemente de bază privind conectivitatea

Termenul conectivitate cuprinde toate metodele utilizate pentru a construi conexiuni între sitemele de calcul, deci şi între utilizatori. La nivel elementar conectivitatea implică legarea a două calculatoare pentru a permite utilizatorilor să folosească în comun anumite resurse. La limita superioară, conectivitatea foloseşte sateliţii pentru a crea conexiuni video în timp real pentru diferite companii cu vânzătorii sau asociaţii aflaţi în cealaltă parte a globului. Succesul unei companii sau chiar supravieţuirea sa depind de capacitatea de a comunica eficient cu informaţii, intern şi extern. Sistemele de comunicaţie, sunt alcătuite din hardware, software şi un mediu de transmitere. Sistemele de comunicaţie pot fi publice, cum ar fi instalaţiile telefonice, sau private. Sistemul telefonic prezintă o serie de avantaje în ceea ce priveşte realizarea comunicaţiilor. Este o tehnologie utilizată de peste o sută de ani şi oferă un nivel ridicat de încredere. Sistemul este fiabil, iar numărul mare de utilizatori permite menţinerea unui preţ relativ scăzut. În plus, conectarea sistemelor de calcul la sistemul telefonic se realizează foarte simplu, prin intermediul unui modem. Sistemul telefonic are însă şi unele dezavantaje: conexiunile sunt temporare (se întrerup la închiderea telefonului), unele medii de transmisie utilizate în sistem sunt învechite şi incapabile să asigure transferul datelor la viteze înalte. Companiile ce cuprind sistemele telefonice oferă două alternative ale liniilor publice obişnuite: linii dedicate şi ISDN. Liniile dedicate, numite şi linii închiriate, asigură conexiuni permanente şi nu sunt folosite în comun cu alţi utilizatori, deci garantează accesul continuu.

116

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Standardul ISDN (Integrated Services Digital Network – reţea digitală de servicii integrate) al firmei AT&T (fig. 245), a fost conceput pentru transmiterea cu mare viteză a datelor digitale şi permite transportul pe aceeaşi linie a maximum trei semnale separate. Aceasta înseamnă că pe o linie ISDN se poate efectua o convorbire telefonică obişnuită şi, în acelaşi timp, se poate realiza conectarea sistemului de calcul la o reţea. Serviciile ISDN sunt disponibile numai în marile oraşe, iar conversia la acestea are un preţ ridicat. Există şi alte variante ale sistemelor telefonice publice. Se poate instala un sistem telefonic pentru necesităţile interne, utilizând sistemul public numai pentru comunicaţia cu exteriorul. Un schimb de ramuri private (PBX – private branch exchange), este un sistem telefonic intern ce include echipamentele şi cablurile, iar liniile pot fi utilizate pentru transmisia vocii şi a datelor fără a plăti taxe companiilor telefonice pentru fiecare convorbire.

Medii de comunicaţie Mediile de comunicaţie asigură legătura dintre dispozitivele de transmisie şi recepţie. Mediul de comunicaţie cel mai comun şi mai ieftin pentru distanţe scurte este cablul. Cablul bifilar torsadat (fig. 246) – este utilizat pentru transmisiile de date pe distanţe scurte şi pentru transmisiile vocale de joasă densitate, chiar şi pe distanţe lungi. Legăturile telefonice utilizează acest tip de cabluri. Cablul coaxial (fig. 247) – reprezintă principalul mediu de comunicaţie pentru televiziunea non-clasică. (De aceea se şi numeşte „cablu TV“). Fibrele optice (fig. 248) – sunt fibre extrem de fine confecţionate din sticlă, având un diametru mai mic decât al unui fir de păr. În exterior, fiecare fibră este îmbrăcată pentru a reflecta lumnia spre interior, iar fibrele astfel îmbrăcate sunt înfăşurate în plastic. Mai multe mănunchiuri de fibre optice formează un cablu de fibre optice. În locul electricităţii, cablurile optice utilizează pentru transmisie radiaţiile emise de un laser sau de o diodă emiţătoare de lumină. („186000 de mile pe secundă. Nu este numai o idee bună – este legea.“/ Rob MORSE).

fig. 245

Ingineri ai laboratoerelor AT&T în faza de experimentări

fig. 246

fig. 247

fig. 248

Reţelele de calculatoare – noţiuni generale

117

Metoda transmisiei fără fir este utilizată pentru transmisiile radio şi TV şi în cazurile în care cablurile nu reprezintă o variantă practică. Cea mai puţin costisitoare metodă de transmisie fără fir sunt undele radio, utilizate pentru telefoanele şi modemurile celulare. Transmisiile prin microunde sunt utilizate, de asemenea, pentru telefoanele celulare şi pentru pagere. Microundele îşi au însă dezavantajul lor. Transmisiile trebuie efectuate în linie dreaptă şi nu pot străbate clădiri sau alte obiecte solide. Datorită curburii Pământului distanţa maximă de transmitere a microundelor este de 42,5 km. Pentru distanţe mai mari, se construiesc o serie de staţii cu releu de retransmisie a microundelor, care permit transmiterea mai departe a semnalelor. O alternativă este transmiterea microundelor către un satelit, apoi transmiterea mai departe către un alt satelit sau o altă staţie situată la sol (fig. 249). Pentru a putea utiliza sateliţii la transmiterea microundelor, aceştia trebuie să se afle într-o poziţie previzibilă relativ la staţiile aflate la sol. Din acest motiv, aceştia sunt plasaţi pe o orbită geostaţionară (orbita lui CLARKE – la 35866 km. deasupra ecuatorului), ceea ce înseamnă că parcurge orbita Pământului cu o viteză egală cu viteza de rotaţie a acestuia, determinând efectiv menţinerea satelitului în aceeaşi poziţie relativă.

fig. 249

2. Reţele de calculatoare

În sens general, o reţea este orice sistem care permite comunicarea între persoane sau maşini. Sistemul de comunicaţii telefonice este o reţea publică. Reţelele de calculatoare (fig. 250) sunt grupuri de sisteme de calcul şi dispozitive periferice conectate prin cabluri sau medii de comunicaţie fără fir şi capabile să comunice între ele. Existenţa unei reţele oferă posibilităţi nelimitate, de la mesaje de poştă electronică (e-mail) transmise de la utilizator la utilizator, până la nivelul de lucru interactiv la un proiect de grup. Există trei tipuri de reţele: − dacă nodurile (calculatoarele conectate la o reţea sunt denumite noduri), se află în imediata vecinătate unul faţă de altul (de regulă în interiorul aceleiaşi clădiri), este vorba de o reţea locală (LAN – Local Area Network); − dacă nodurile sunt dispersate pe o zonă mai extinsă (la nivelul unei regiuni, a unei ţări sau pe întreg globul), reţeaua este denumită reţea extinsă (WAN – Wide Area Network); − Internetul. Toate reţelele necesită standarde şi protocoale de comunicaţie comune. Fiecare reţea utilizează un standard de reţea ce specifică modul de transmisie al unui semnal prin reţeaua respectivă. Standardele de reţele includ metode de rezolvare a coliziunilor ce apar la întâlnirea a două semnale. Standardele sunt proiectate pentru a accepta una sau două viteze de transmitere a datelor, limitate sau permise de alegerea mediului de comunicaţie. Toate calculatoarele dintr-o reţea trebuie să utilizeze acelaşi

Reţea extinsă

fig. 250

Reţea locală Internet

Reţelele de calculatoare – noţiuni generale

119

standard de reţea, lucru care se asigură prin achiziţionarea de plăci de extensie standard pentru fiecare dintre calculatoarele conectate la reţea. Plăcile adaptoare pentru reţea pot fi de tip Ethernet, Token-Ring, Arcnet, FDDI sau ATM.

fig. 251

Reţele locale Când un număr de utilizatori trebuie să se interconecteze frecvent sau pentru perioade lungi de timp, soluţia cea mai puţin costisitoare este utilizarea unei reţele locale sau LAN. Există două tipuri de reţele locale: fără server central (peer-to-peer) şi client-server. Reţelele fără server conectează calculatoarele utilizatorilor direct sau prin intermediul unui dispozitiv numit hub. Reţelele client-server utilizează unul sau mai multe calculatoare de dimensiuni mari, numite servere, care stochează software special de reţea şi aplicaţii şi date necesare mai multor utilizatori. Calculatoarele din reţea care nu sunt servere se numesc clienţi sau staţii de lucru. Reţelele fără server (fig. 251) funcţionează bine în cazul unui grup mic de utilizatori care necesită folosirea de servicii de partajare a fişierelor şi imprimantelor. În funcţie de ce software de reţea este utilizat, reţelele fără server pot conţine 2-25 calculatoare apropiate din punct de vedere fizic. Reţelele client-server. Există trei tipuri de LAN-uri client-server. Fiecare tip are un aspect sau o topologie diferită. LAN-ul în stea (fig. 252), de tip Ethernet, conectează fiecare calculator direct la server. Toate fluxurile de informaţii dintre două staţii de lucru, cum ar fi mesajele de e-mail, trec prin server. Într-un LAN Token-Ring (fig. 253), comunicaţiile au loc într-un inel care conectează toate calculatoarele şi serverul. Transmiterea mesajelor de la un calculator la altul poate decurge mai rapid, deoarece informaţiile nu trebuie să treacă neapărat prin server. Reţeaua de tip Token-Ring este în general mai scumpă decât reţeaua de tip Ethernet, datorită preţurilor adaptoarelor şi a unităţilor centrale. În cadrul celei de-a treia tehnologii, LAN magistrală (fig. 254), calculatoarele sunt conectate la o linie comună de comunicaţii care începe de la server. Topologia magistrală este similară unei linii de autobuz, unde fiecare calculator reprezintă o staţie. Similar LANurilor stea, informaţiile trimise de la un calculator la altul trebuie să treacă prin server.

fig. 252

fig. 253

fig. 254

120

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Software de reţea Majoritatea LAN-urilor client-server utilizează software de reţea Novell NetWare sau Windows NT (fig. 255). Până de curând, NetWare a fost programul standard pentru LANuri şi toate celelalte programe de reţea erau considerate de importanţă secundară. În prezent, în lupta pentru supremaţia pe piaţa programelor LAN sunt angajate firmele Microsoft şi Novell. În acelaşi timp, deşi nu este foarte popularizat, unul din cele mai puternice siteme de operare este LINUX (fig. 256). Fiecare program are avantajele sale şi alegerea unui produs este legată de alte opţiuni privind topologia, protocolul de comunicaţie prin reţea, standardele de reţea, numărul de utilizatori anticipat şi aplicaţiile care se folosesc în reţea. NT Server de la Microsoft oferă o securitate mai bună şi posibilităţi de conectare mai simplă la Internet, dar NetWare este superior în privinţa instalării pentru un număr mare de utilizatori. Alte programe de reţea, cum ar fi Banyan Vines şi LANtastic, sunt participanţi secundari în lupta pentru viitorul reţelelor locale. Sub Windows, funcţiile pentru lucrul în reţea se bazează pe următoarele blocuri structurale: adaptor, protocol, client şi servicii (fig. 257). Adaptorul – este nivelul cel mai de jos în arhitectura reţelei. El asigură interfaţa între cablul fizic ce conectează calculatoarele şi sistemul intern de lucru în reţea al mediului Windows. Windows include un nivel de soft pentru fiecare adaptor de reţea, care permite integrarea plăcii adaptoare în structura mediului Windows pentru lucrul în reţea. Aşa cum am arătat anterior, plăcile adaptoare pentru reţea pot fi de tip Ethernet, TokenRing, Arcnet, FDDI sau ATM. Adaptorul se instalează folosind programul Add New Hardware Wizard (mod de lucru descris în secţiunile anterioare). Clientul reţelei – permite calculatoarelor să comunice cu un anumit sistem de operare din reţea. Toate tipurile de server produse de Novell, Microsoft, Banyan şi altele au nevoie de un client care să fie încărcat pentru comunicarea cu serverul realizat de aceşti producători. Serviciile – permit calculatorului să utilizeze în comun unitatea de disc sau imprimanta cu alte calculatoare din reţea. Serviciile permit administratorilor reţelei centrale să lucreze cu softurile şi cu componentele hard ale staţiei de lucru.

fig. 255

fig. 256

fig. 257 CLIENT

SERVICII

PROTOCOL ADAPTOR

Reţelele de calculatoare – noţiuni generale

121

Protocoale standardizate Protocolul este limbajul de bază folosit de calculatoare pentru comunicarea în reţea. El defineşte modul în care calculatoarele pot detecta celelalte calculatoare şi regulile pe care le vor aplica pentru transferul de date. În 1975, organizaţia VINTON CERF a Universităţii Stanford (fig. 258) a creat un protocol de comunicaţie numit protocol de control al transmisiunilor – TCP (Transmission Control Protocol) şi un protocol de adresare numit protocolul Internet – IP. TCP împarte mesajele în fluxuri de pachete ce sunt trimise şi reasamblate la desinaţie. IP stabileşte o adresă pentru fiecare pachet şi îl dirijează printr-o serie de noduri şi reţele pentru a ajunge la destinaţia finală. TCP/IP a devenit standardul principal de conectare al reţelelor de calculatoare. Standardul TCP/IP a permis evoluţia Internetului de la primele patru calculatoare gazdă (calculatoarele centrale ale reţelei), existente în 1969, la aproape 600 de sisteme gazdă la sfârşitul anului 1983. În 1983, secţiunea militară a reţelei ARPANET s-a separat devenind MILNET. Departamentul Apărării (fig. 259) a întrerupt finanţarea ARPANET în 1989. În acel moment, Internetul era deja independent şi nu mai avea nevoie de sprijinul guvernului american. Universităţi, laboratoare şi firme particulare din întreaga lume stabiliseră deja principalele linii de comunicaţie. În afară de protocolul TCP/IP sistemul Windows mai poate folosi şi protocoalele: IPX/SPX şi NetBIOS.

fig. 258

Internet În secolul XX, telefonul a schimbat modul de comunicare interumană şi în consecinţă, a creat o apropiere între oameni. În prezent, aceleaşi linii telefonice oferă acces instantaneu la orice tip imaginabil de informaţii şi asigură comunicaţia şi comunicarea între oameni din întreaga lume. În Statele Unite ale anilor ’60, toată lumea era îngrijorată de posibilitatea unui atac nuclear din partea Uniunii Sovietice. Populaţia construia adăposturi şi îşi asigura stocuri de provizii pentru eventualitatea inimaginabilului eveniment. Armata SUA căuta un mod de asigura supravieţuirea reţelelor de comunicaţie în urma unui atac, chiar în cazul distrugerii unor instalaţii locale. În consecinţă, Agenţia de proiecte de cercetare avansate (ARPA –

fig. 259

122

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Advanced Research Projects Agency) a Departamentului Apărării al SUA a conceput un proiect de comunicare între cercetătorii universitari şi inginerii în domeniul calculatoarelor şi al liniilor telefonice. Acest proiect numit ARPANET (fig. 260), a permis cercetătorilor aflaţi la mare distanţă să folosească în comun facilităţile calculatoarelor de care dispuneau. Un succes mult mai mare l-a avut utilizarea sistemelor ARPANET pentru schimbul de mesaje electronice între utilizatori. Etapa următoare în comunicaţiile electronice de la persoană la persoană a fost găsirea unui mod de transmitere a aceluiaşi mesaj mai multor utilizatori. Acesta a permis susţinerea unor dialoguri pe scară largă, în cadrul cărora fiecare putea citi şi răspunde la mesajele celorlalţi. Au fost create listele stabilindu-se şi un sistem de distribuţie al mesajelor electronice. Una dintre primele liste poştale de mari dimensiuni era destinată pasionaţilor de literatură ştiinţifico-fantastică şi s-a numit SF-Lovers (fig. 261). Pe baza combinaţiei între poşta electronică, transferurile de fişiere şi listele poştale a luat fiinţă această reţea a reţelelor numită INTERNET. Internetul din ziua de azi este un ansamblu de reţele de calculatoare din întreaga lume care oferă acces la o serie de servicii şi surse de informaţie. Unele servicii îşi au rădăcinile în ARPANET şi în primele sisteme de buletine electronice, dar altele au devenit posibile datorită evoluţiei Web-ului şi facilităţilor multimedia ale calculatoarelor de astăzi. Tot felul de companii harware şi software concurează pentru avantajele ce pot fi obţinute prin dezvoltarea de noi produes pentru interfaţa cu Web-ul. În fiecare zi, în Web apare un nou serviciu sau o nouă inovaţie. Câştigători în această competiţie, în afara consumatorilor, sunt acele companii capabile să-şi asume riscuri, să creeze produse şi servicii flexibile şi să fie permanent deschise noilor idei.

fig. 260

fig. 261

fig. 262

Servicii în World Wide Web World Wide Web este piaţa, facilitatea de căutare şi instrumentul de comunicare cu cea mai rapidă dezvoltare. Permite găsirea de informaţii despre orice subiect imaginabil – de la scorurile meciurilor de fotbal şi preţurile acţiunilor până la obiceiurile alimentare ale unei insecte din Amazonia (fig. 262).

fig. 262

Reţelele de calculatoare – noţiuni generale

123

Se pot urmări prezentări de filme, să se audieze secvenţe sonore de pe ultimele CDuri muzicale, să se asculte ştirile, să se meargă la cumpărături, să se rezerve bilete la tren, avion şi să se poarte conversaţii cu diverse persoane din întreaga lume. Web-ul este în primul rând interesant datorită diversităţii informaţiilor oferite gratuit tuturor utilizatorilor. Se pot transfera din reţea programe gratuite, se poate citi ziarul, se poate afla preţul diferitelor produse (fig. 263). Teoretic, este imposibil să nu se găsească ceva interesant. Întrucât conţinutul este într-o veşnică schimbare, întotdeauna există informaţii noi sau un nou site (locaţie) de explorat.

Servicii comune în Internet fig. 263

Înaintea apariţiei sistemului World Widw Web, utilizatorii Internetului aveau acces la o serie de instrumente care permiteau utilizarea calculatoarelor din Internet. Web-ul bazat pe grafică a încorporat cu succes o mare parte din aceste servicii bazate pe text. Trei dintre cele mai utilizate servicii Internet disponibile în ambele forme – text şi grafică – sunt e-mail, listele poştale şi grupurile Usenet.

E-mail. Poşta electronică sau e-mail este probabil cel mai cunoscut dintre toate serviciile Internet. E-mail reprezintă un serviciu care permite utilizatorilor transmiterea de mesaje electronice către alte persoane cu adrese electronice, indiferent de sistemul de calcul folosit. Acesta oferă posibilitatea de a trimite aproape instantaneu documente scrise dintr-o parte în alta a globului schimbând concepţia oamenilor despre corespondenţă. O aplicaţie e-mail tipică bazată pe pe Windows este Netscape Mail (fig. 264). În directoarele sale pot fi introduse atât mesajele transmise, cât şi cele primite. În partea dreaptă a ecranului sunt afişate informaţii despre persoana care a transmis mesajul, subiectul şi data trimiterii. Conţinutul propriu-zis al mesajului este afişat în partea inferioară a ecranului.

fig. 264

124

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Cel mai semnificativ avantaj al poştei electronice în raport cu formele tradiţionale de corespondenţă este capacitatea de a răspunde simplu la mesaje. Alte oferte de e-mail sunt puse la dispoziţie de Yahoo, Hotmail, Mail.com precum şi Kappa.ro, FX.ro, ROL.ro. din România (fig. 265). OBSERVAŢIE: Multe persoane au descoperit că prin e-mail pot coresponda mai eficient şi mai rapid decât prin utilizarea metodelor poştei tradiţionale.

fig. 265

Liste poştale Listele poştale, numite listserv-uri, sunt descendenţii direcţi ai listelor poştale ARPANET. Există practic zeci de mii de liste poştale referitoare la orice subiect imaginabil – de la informaţii despre calculatoare la cele referitoare la alimentaţia în diferite afecţiuni medicale. Listele poştale reprezintă o metodă de grupare a mesajelor e-mail, care permite gestionarea numeroaselor mesaje ce pot scăpa de sub control. Deşi pot fi utile în sensul informării într-un anumit domeniu sau pe un anumit subiect, listele trebuie grupate cu grijă pentru a evita „scufundarea“ în sutele de mesaje. (fig. 266) Newsgroup-urile Usenet (fig. 267) Newsgrup-urile Usenet reprezintă grupuri de discuţii bazate pe text, pe marginea oricărui subiect – un tip de liste poştale cu un caracter mai public. Din punct de vedere tehnic, newsgroup-urile nu fac parte din Internet deoarece utilizează protocolul de copiere UNIX – UNIX (UNIX to UNIX Copy Protocol – UUCP) în loc de TCP/IP. Totuşi, acestea au devenit un serviciu atât de popular încât majoritatea furnizorilor de Internet oferă şi acces la aceste grupuri. Orice persoană cu acces la Usenet poate participa oricând la un newsgroup public (unele grupuri sunt întreţinute de persoane particulare şi nu sunt accesibile marelui public). Uneori, găsirea unui newsgroup de calitate poate fi dificilă. Deseori, una dintre cele mai bune metode este discuţia cu diferite cunoştinţe. O altă metodă este consultarea articolului FAQ (Frequently Asked Questions – întrebări frecvent puse) din grupul news.answers. Acest articol descrie în linii mari grupul, scopul acestuia, membrii şi subiectele discutate de obicei.

fig. 266

fig. 267

Reţelele de calculatoare – noţiuni generale

125

Alte servicii Internet În afara instrumentelor legate de corespondenţă, există instrumente bazate pe text utilizate pentru schimbul de fişiere şi comunicarea cu alte calculatoare din Internet. Utilizatorii Web-ului pot obţine acces la aceste servicii din diverse site-uri Web. Serviciile sunt următoarele:

fig. 268

FTP – reprezintă un sistem ce permite utilizatorilor transferul de fişiere de pe un calculator pe altul. Pot fi transmise programe, fişiere multimedia sau documente (fig. 268). GOPHER – un instrument de căutare ce permite utilizatorilor să desfăşoare operaţii de căutare prin Internet cu ajutorul unui mediu. Este înlocuit treptat de Web. A fost utilizat frecvent la începuturile Internetului. IRC (Internet Realy Chat – Discuţii bazate pe internet) este un sistem de discuţii ce permite utilizatorilor să trimită mesaje şi să primească răspunsuri pe loc de la alte persoane (fig. 269). TELNET – este un sistem ce permite accesul la alte calculatoare şi rularea unor aplicaţii sau accesul la fişiere aflate pe aceste sisteme. Bazele de date ce conţin cataloage de bibliotecă sunt deseori configurate cu ajutoril TELNET (fig. 270). WAIS (Wide Area Information Server – server de informaţii pe zone extinse) oferă un sistem de indexare bazat pe text pentru documente căutate în anumite baze de date. A fost utilizat frecvent la începuturile Internetului.

fig. 269

Internetul şi intraneturile O mare parte din atracţia Internetului constă în capacitatea acestuia de a fi utilizat pe toate platformele sau toate tipurile de calculatoare, utilizând diverse sisteme de operare. Spre deosebire de multe LAN-uri, Internetul acceptă calculatoarele Macintosh şi PC, maşini UNIX şi orice tip de dispozitive de calcul cu capabilităţi de conectare prin intermediul liniilor telefonice.

fig. 270

126

O facilitate recentă a Internetului o reprezintă reţelele Internet private numite intraneturi (fig. 271). Un intranet este un site World Wide Web care este accesibil numai angajaţilor unei organizaţii. La mijlocul anilor ‘90, aproape 20% din companiile americane utilizau intraneturi, iar acest procent continuă să crească într-un ritm foarte rapid, intraneturile devenind zona din Internet cu cea mai rapidă dezvoltare. Intraneturile necesită programe pentru construirea şi menţinerea unui site Web. Multe companii de baze de date oferă versiuni Internet şi intranet ale produselor lor pentru dezvoltare de baze de date. Microsoft, Borland, Oracle şi altele oferă instrumente de dezvoltare a bazelor de date disponibile pentru folosirea într-un intranet. La navigarea pe Internet, majoritatea activităţilor – localizarea şi transmiterea datelor – nu au loc pe calculatorul pe care se lucrează, ci pe serverul Internet la care s-a realizat conectarea. Intraneturile solicită intens echipamentele hardware prin creşterea numărului de cereri de pe serverele de reţea. Adesea se folosesc servere şi programe de server intranet separate pentru gestionarea traficului de reţea. Un server poate oferi acces la Web, în timp ce un altul gestionează securitatea sistemului, verificând contul şi parola fiecărui utilizator înainte de a permite accesul. Adăugarea unui sistem de securitate numit firewall (parafoc) pe un server Internet previne accesul la intranet al utilizatorilor neautorizaţi din Internet (fig. 272). Puterea unui intranet – accesul uşor la informaţiile interne – este şi cel mai mare dezavantaj. Atunci când intraneturile acordă o atenţie mai mare „invadatorilor“ decît protecţiei interne a documentelor sensibile, cele mai mari riscuri privind securitatea provin din interiorul sistemului.

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

fig. 271

fig. 272

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1 Adevărat/Fals Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă. A

F

1

A

F

2

A

F

3

A

F

4

A

F

5

A

F

6

Pe o linie ISDN (reţea digitală de servicii integrate) se pot efectua simultan convorbiri telefonice obişnuite şi se poate realiza conectarea sistemului de calcul la o reţea. Reţeaua de tip WAN – Wide Area Network este o reţea locală. Pentru funcţionarea unei reţele de calculatoare nu este necesar ca acestea să utilizeze acelaşi standard de reţea. Reţelele de calculatoare fără server pot cuprinde cel mult 50 de calculatoare. TCP/IP este unul dintre standardele principale de conectare a reţelelor de calculatoare. Precursorul Internet-ului s-a numit ARPANET.

A

F

7

A

F

8

A

F

9

A

F

10

A

F

11

A

F

12

Internetul este o reţea de calculatoare din întreaga lume, care oferă acces la diferite servicii şi surse de informaţie. Toate informaţiile oferite de serviciile World Wide Web sunt gratuite. IRC (Internet Realy Chat) este un sistem de postare a mesajelor cărora li se pot da răspunsuri imediat. Web-ul bazat pe grafică nu are încorporate serviciile bazate pe text. Intranet-urile sunt site-uri World Wide Web accesibile necondiţionat tuturor persoanelor. Sistemul de securitate firewall instalat pe server previne acesul la intranet al utilizatorilor neautorizaţi.

128

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor Exerciţiul 1 1=A 2=F 3=F 4=F 5=A 6=A

7=A 8=F 9=A 10 = F 11 = F 12 = A

1. Noţiuni generale 2. Instalarea imprimantelor 3. Administrarea activităţii de tipărire 4. Controlul tipăririi 5. Tipărirea în culori

CAPITOLUL 6

Lucrul cu imprimanta

1. Noţiuni generale

Piaţa imprimantelor a evoluat semnificativ în anii ’90. Până de curând, tipărirea de înaltă calitate avea un preţ ridicat, iar tipărirea color era inaccesibilă majorităţii posesorilor de PC-uri. În ziua de azi, din ce în ce mai mulţi utilizatori pot cumpăra imprimante color de calitate excelentă la preţuri accesibile. Pe măsură ce calculatoarele s-au integrat în viaţa de zi cu zi, calitatea imprimantelor a crescut şi preţurile au scăzut continuu. Imprimantele sunt de două tipuri: − imprimante cu impact – cu ace (cu matrice de puncte), de calitate tipografică şi plottere; − imprimante fără impact – cu laser (fig. 273), cu jet de cerneală (fig. 274), termice şi cu sublimare.

fig. 273

Imprimante cu impact Imprimantele cu ace (cu matrice de puncte), formează o imagine prin utilizarea unor coloane de ace de dimensiuni mici, dispuse în configuraţie de 9, 18 sau 24 de unităţi, care lovesc o bandă pentru a crea pe foaia de hârtie un şablon de puncte. Deşi pot tipări cu uşurinţă atât caractere, cât şi grafică, totuşi calitatea tipăririi este relativ redusă. Imprimantele de calitate tipografică, sunt foarte asemănătoare cu maşinile de scris. Utilizează o roată zimţată sau un degetar (cu caractere) care loveşte o bandă pentru a tipări texte. Aceste imprimante nu pot tipări imagini, iar stilurile de caractere folosite depind de tipul capetelor de tipărire. Calitatea tipăririi este superioară celei specifice imprimantelor cu ace.

fig. 274

132

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Ambele tipuri sunt lente şi zgomotoase. Plotter-ul permite tipărirea desenelor mari folosite în arhitectură sau inginerie.

Imprimante fără impact Imprimantele laser produc cele mai bune rezultate şi sunt foarte mult utilizate în diferite domenii. Funcţionarea lor este similară unui copiator. O rază LASER este dirijată către un tambur rotund, producând încărcarea elecrică a unui şablon de particule. În mişcarea sa, tamburul preia un praf încărcat electric numit toner. Acesta aderă la foaia de hărtie (sau alt suport de tipărire) şi creează textul sau imaginea corespunzătoare (fig. 275). Calitatea tipăririi este măsurată în puncte pe inch (dots per inch – dpi). Pentru imprimantele laser color preţul se menţine încă la un nivel ridicat, pentru că imprimarea presupune trecerea suportului de tipărire prin faţa a patru tamburi de imprimare (fiecare pentru una din culorile roşu, galben, albastru şi negru). Acest tip de imprimare are nevoie de mecanisme extrem de precise. Din fericire, tipărirea color nu se limitează la utilizarea imprimantelor cu laser costisitoare. Există un alt dispozitiv, numit imprimantă cu jet de cerneală, care este mult mai accesibil ca preţ. Calitatea tipăririi este bună; în multe cazuri se pot obţine imagini de o precizie aproape fotografică. Funcţionarea imprimantelor cu jet de cerneală se bazează pe împrăştierea unui jet fin de cerneală prin duze speciale, una pentru cerneala neagră (fig. 276) şi una pentru cernelurile pentru color (fig. 277). Dacă la imprimantele cu tipărire monocromă viteza de tipărire se măsoară în număr de pagini pe minut (atât la cele laser , cât şi la cele cu jet de cerneală), viteza imprimantelor color se măsoară în minute pe pagină, deaoarece este mai convenabil să se utilizeze numere întregi decât fracţii (la imprimarea color viteza este mult mai mică decât la imprimarea întro singurî culoare). În ceea ce priveşte calitatea tipăririi se poate opta între tipărire tip ciornă, tipărire normală şi tipărire de înaltă calitate. Calitatea tipăririi influenţează şi ea viteza imprimantei – calitatea înaltă necesită un timp mai îndelungat de tipărire. Imprimantele termice utilizează căldura pentru a transfera o imagine pe un suport de tipărire special tratat. Imprimantele funcţionează pe baza unui proces numit transfer termic al cerii. O panglică dată cu un strat subţire de ceară este injectată cu cerneală. Sub acţiunea căldurii, ceara se topeşte şi aderă la suportul de tipărire (fig. 278).

fig. 275

fig. 276

fig. 278

fig. 277

Lucrul cu imprimanta

Imprimantele cu sublimare de vopsele funcţionează similar celor cu transfer termic al cerii, cu excepţia faptului că punctele de cerneală sunt netezite după plasarea pe suportul de tipărire, ceea ce modifică nuanţele tipărite şi permite generarea unor imagini de calitate fotografică (fig. 279).

133

fig. 279

2. Instalarea imprimantelor

Procesul de instalare depinde în mare măsură de marca şi modelul imprimantei. Înainte de a instala o imprimantă, trebuie efectuate următoarele operaţii: − identificarea mărcii şi modelului imprimantei; − consultarea manualului imprimantei, pentru depistarea caracteristicilor acesteia; − identificare tipului interfeţei de comunicaţie necesară pentru conectarea imprimantei la sistemul de calcul (interfaţă serială, paralelă sau specială); − identificarea tuturor funcţiilor sau caracteristicilor speciale ale imprimantei, cum ar fi compatibilitatea PostScript. Unele imprimante sunt multimod şi necesită instalarea lor ca două imprimante separate (fig. 280); − găsirea portului corespunzător pentru cuplarea imprimantei la sistemul de calcul. Aceste informaţii sunt strict necesare programului de instalare a imprimantei. Există mai multe căi de a începe instalarea imprimantelor la sistemul de calcul: − prin apelarea comenzii Install.exe de pe discul (dischetă sau CD-ROM), care conţine pachetul de programe; − prin apelarea opţiunii ADD PRINTER din meniul PRINTERS, al meniului SETTINGS. În ambele situaţii se deschide o fereastră de dialog de tip Wizard, care ghidează pas cu pas procedura de instalare a imprimantei. Paşii care se derulează sunt următorii: − alegerea opţiunii de instalare: ca imprimantă locală (Local printer) sau de reţea (Network printer) (fig. 281); − selectarea din lista pusă la dispoziţie de sistemul Windows a mărcii şi modelului de imprimantă care se instalează (fig. 282). Dacă în listă nu există modelul necesar se

fig. 280

fig. 281

fig. 282

Lucrul cu imprimanta

−

−

−

−

apelează butonul Have Disk... care permite alegerea driverului de pe unitatea de disc care conţine informaţia necasră; furnizarea informaţiilor referitoare la portul de imprimantă (fig. 283). Fereastra Wizard corespunzătoare acestui pas afişează porturile disponibile, bazându-se pe informaţiile obţinute de sistemul Windows prin „inspectarea“ hardului sistemului de calcul; după alegerea portului se trece la configurarea acestuia, prin apelarea butonului CONFIGURE PORT. Fereastra deschisă conţine o casetă de validare care permite monitorizarera activităţilor de tipărire; denumirea imprimantei şi alegerea opţiunii de imprimantă implicită. Această opţiune se foloseşte în situaţia în care la sistemul de calcul sau în reţea sunt instalate mai multe imprimante de acelaşi tip. Numele imprimantei poate avea o lungime de până la 128 de caractere şi poate să conţină spaţii şi caractere care nu sunt alfanumerice; specificarea opţiunii de efectuare a unei imprimări de testare. În acest fel sunt testate toate funcţiile de bază ale imprimantei pe baza configurărilor pentru care s-a optat. După aceasta, programul de instalare a imprimantei copiază driverele necesare.

135

fig. 283

3. Administrarea activităţii de tipărire

Sistemul Windows oferă opţiunea de tipărire direct către portul configurat sau folosind gestionarul de tipărire – Print Manager. Pentru majoritatea aplicaţiilor, Print Manager oferă caracteristici care ajută la gestionarea mai bună a operaţiilor de tipărire. Lansarea în execuţie a gestionarului de tipărire (Print Manager) se face prin apelarea butonului Start Æ Settings Æ Printers (fig. 284). Apoi se execută dublu-clic pe pictograma imprimantei instalate (sau, dacă sunt instalate mai multe imprimante, pe cea cu care se doreşte a se lucra) (fig. 285). Gestionarul de tipărire (fig. 286), arată starea curentă a imprimantei pentru fiecare activitate de tipărire. Starea imprimantei include următoarele informaţii: − secţiunea Document Name prezintă numele fiecărei aplicaţii care a lansat o activitate de tipărire, precum şi numele fiecărui fişier din coada de tipărire; − coloana Status descrie starea curentă a fiecărei activităţi de tipărire, de exemplu oprită sau procesată; − numele utilizator asociat fiecărui document în coloana Owner; − în coloana Progress, progresul relativ al fiecărei activităţi de tipărire aflate în coada de tipărire. Progresul unei activităţi de tipărire monitorizează tipărirea fiecărui document şi furnizează informaţiile referitoare la numărul de pagini tipărite şi la numărul rămas de tipărit; − data şi ora la care fiecare activitate de tipărire a fost trimisă în coada de tipărire, în coloana Started At.

fig. 284

fig. 285

fig. 286

4. Controlul tipăririi

Gestionarul de tipărire este prevăzut cu meniuri derulante care oferă următoarele posibilităţi în lucrul cu imprimanta: − Oprirea temporară a tipăririi – această opţiune se foloseşte în situaţia în care este necesar să se intervină asupra imprimantei pentru schimbarea tonerului, întreţinerea acesteia sau înlăturarea unor mici defecţiuni. Pentru acest lucru se apelează comanda Pause Printing din meniul Printer (fig. 287). Activităţile de tipărire sunt temporar oprite şi bara de titlu a gestionarului de tipărire afişează Paused.; − Oprirea temporară a tipăririi unui anumit document – această opţiune se foloseşte pentru oprirea temporară a tipăririi unui document. Oprirea temporară a tipăririi unui document opreşte şi tipărirea altor documente. Dacă nu s-a început trimiterea către imprimantă a documentului, oprirea temporară a tipăririi acestuia îl pune în aşteptare, în timp ce continuă tipărirea altora. Oprirea şi repornirea de la/la tipărire a documentelor se face prin intermediul comenzii Pause Printing din meniul Document (fig. 288); − Anularea tipăririi – se realizează, după selectarea documentului, prin apelarea comenzii Purge Print Job din meniul Printer (fig. 287). Opţiunea îndepărtează definitiv din coada de tipărire toate activităţile de tipărire; − Anularea tipăririi unui anumit document – se foloseşte pentru a îndepărta definitiv un document din lista celor care trebuie tipărite. Pentru a anula tipărirea unui document, după alegerea acestuia din coada de tipărire se apelează comanda Cancel Printind din meniul Document (fig. 288);

fig. 287

fig. 288

138

− Activarea şi dezactivarea barei de stare – se realizează prin intermediul opţiunii Status Bar din meniul View (fig. 289). Bara de stare prezintă starea cozii de tipărire şi numărul activităţilor de tipărire rămase; − Configurarea imprimantei ca implicită – se realizează prin validarea opţiunii Set As Default din meniul Printer. Se foloseşte pentru alegerea imprimantei cu care se lucrează în mod curent (fig. 290); − Configurarea imprimantei. Proprietăţile imprimantei sunt prestabilite la instalarea acesteia. Valorile prestabilite pentru unele variabile pot, în anumite cazuri, să nu corespundă necesităţilor de tipărire. În unele situaţii este nevoie să se efectueze schimbări pentru a satisface cerinţe de tipărire speciale sau pentru a rezolva diferite probleme de performanţă. Opţiunile de tipărire disponibile depind de posibilităţile imprimantei. Modificarea opţiunilor se face din fereastra de proprietăţi a imprimantei, care se deschide cu ajutorul opţiunii din meniul Printer (fig. 291). Deşi detaliile diferă de la o imprimantă la alta (fig. 292), de obicei, fereastra de proprietăţi conţine următoarele informaţii: − Pagina General (fig. 293). Permite inserarea unui câmp de comentariu pentru identificarea imprimantei (Comment); tipărirea unei pagini de test (Print Test Page) şi alegerea separatorului de pagină între activităţile de tipărire (Separator Page); − Pagina Details (fig. 294). Conţine controale pentru adăugarea, ştergerea sau modificarea porturilor, pentru modificarea perioadelor de timeout şi pentru specificarea modului de prelucrare a fişierelor de tipărire: − Print to the Following Port specifică portul care va fi folosit; − Add Port permite adăugarea unui nou port; − Delete Port şterge un port; − Print Using the Following Driver afişează driverul care va fi folosit de sistemul de operare pentru a tipări la această imprimantă; − New Driver adaugă alt driver pentru a fi utilizat cu această imprimantă; − Capture Printer Port ataşează un port de imprimantă de reţea; − Release Printer Port eliberează un port de imprimantă de reţea; − Time-Out Settings permite stabilirea perioadei de timeout şi neselectarea pentru tipărire; − Spool Settings permite configurarea monitorului de tipărire; − Port Settings permite tipărirea din aplicaţiile MS-DOS;

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

fig. 289

fig. 290

fig. 291

fig. 292

fig. 294

fig. 293

Lucrul cu imprimanta

− Pagina Sharing (fig. 295) permite ca imprimanta să fie sau nu folosită (partajată) cu alte calculatoare prin intermediul reţelei. Există opţiunea de parolare a accesului la imprimantă; − Pagina Paper (fig. 296) este prevăzută cu opţiuni care stabilesc modul implicit de manipulare al hârtiei, orientarea acesteia şi numărul de pagini de tipărit. Opţiunile uzuale sunt: − Paper Size specifică dimensiunile hărtiei sau plicului; − blocul Layout specifică numărul de pagini reduse (de la 1 la 4) pe o pagină tipărită; − blocul Orientation specifică tipărirea Portrait (orientare verticală), sau Landscape (orientare orizontală); − Paper Source determină caseta implicită din care se trage hârtia; − Copies specifică numărul de copii care se trimit la tipărire; − Pagina Graphics (fig. 297) stabileşte rezoluţia şi alte opţiuni care definesc modul în care imprimanta tratează fişierele grafice. Configurările tipice includ: − Resolution stabileşte rezoluţia implicită a imprimantei; − Dithering stabileşte modul în care sistemul Windows foloseşte diminuarea tonurilor pentru a crea imagini în scară de griuri din imagini color; − Intensity reglează intensitatea tipăririi; − Pagina Fonts (fig. 298) permite controlul modului în care sistemul Windows tratează fonturile pentru imprimanta folosită. Fonturile configurabile includ fonturi soft, de imprimantă şi pentru cartuş. Opţiunile tipice includ: − trimiterea către imprimantă a fonturilor True Type în concordanţă cu tabelul de înlocuire a fonturilor (Font Substitution Table); − opţiunea de a folosi întotdeauna fonturile de imprimantă încorporate (Always Use Built-In Printer Fonts) în loc de cele True Type; − opţiunea de a folosi întotdeauna fonturile true type (Always Use True Type Fonts) în locul oricăror fonturi; − Pagina Device Options (fig. 299) stabileşte opţiunile asociate cu hardul imprimantei. Numărul şi tipul opţiunilor depind de marca şi modelul de imprimantă, precum şi de hard. Opţiunile tipice sunt: − stabilirea mărimii memoriei imprimantei; − indicarea unor opţiuni specifice, cum ar fi protecţia paginii (Page Protection)

139

fig. 296

fig. 295

fig. 297

fig. 298

fig. 299

5. Tipărirea în culori

Firma Microsoft foloseşte tehnologia Image color Matching (ICM), obţinută sub licenţă de la firma Kodak, pentru a crea un mediu care tratează culoarea în mod unitar, de la ecran până la pagina tipărită. Microsoft foloseşte tehnologia ICM pentru a putea reproduce, unitar şi repetat, imaginile colorate identic. Cea mai importantă caracteristică este reprezentată de consecvenţa dintre imaginea afişată pe ecran şi cea tipărită. Expresia „Ve-ţi obţine ceea ce vedeţi“ („What You See Is What You Get“, prescurtat WYSIWYG), capătă un înţeles mai profund. Nu numai imaginile albnegru sunt unitare de la ecran până la imprimantă, ci şi culoarea, textura şi tonurile nu mai depind de preţul plătit pentru echipamente şi aplicaţii. Stabilirea parametrilor tipăririi în culori Fereastra Properties a imprimantei furnizează o serie de opţiuni pentru stabilirea consecvenţei culorilor între imaginea afişată pe ecran şi cea tipărită. Opţiunile existente în această pagină diferă de la o imprimantă la alta, dar cuprind în general aspecte referitoare la (fig. 300): − rezoluţia de tipărire; − calitatea tipăririi în culori (Intelligent Color, Vivid Color, Save Toner); − tipul de suport de imprimare ales (hârtie, folie transparentă, plic); − ordinea de tipărire a paginilor documentului. Configurările pentru culoare sunt folosite pentru reglarea gradului în care imprimanta se conformează standardelor ICM. De asemenea caseta de dialog este utilă pentru reglarea intensităţii fiecărei culori (fig. 301), sau pentru tipărirea imaginii în oglindă sau negativ (fig. 302).

fig. 300

fig. 301

fig. 302

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1 Adevărat/Fals Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă A A

F F

1 2

A

F

3

A

F

4

A A

F F

5 6

Imprimantele laser sunt imprimante cu imapct. Viteza de tipărire a imprimantelor color se măsoară în minute pe pagină. Calitatea tipăririi se măsoară în viteza de tipărire şi numărul de puncte pe inch – dpi (dots per inch). Gestiunea activităţii de tipărire se face folosind opţiunea Print Manager. Data şi ora la care fiecare document a fost trimis către activitatea de tipărire se gaseşte în coloana Progress a opţiunii Print Manager. Anularea activităţii de tipărire se realizează prin intermediul opţiunii Purge Print Job din meniul Printer.

A

F

7

A

F

8

A

F

9

A

F

10

A

F

11

Stabilirea imprimantei cu care se lucrează în mod curent se face cu ajutorul opţiunii Set As Default din meniul Printer. Eticheta (pagina) Details din meniul Printer permite inserarea unui câmp de comentariu pentru identificarea unei imprimante. Eticheta (pagina) Sharing permite folosirea sau nu a unei imprimante cu alte calculatoare (partajată). Eticheta (pagina) Paper nu permite stabilirea modului implicit de manipulare a hârtiei. Calitatea tipăririi în culori nu depinde de calitatea suportului de imprimare ales (hârtie, folie transparentă etc).

142

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor Exerciţiul 1 1=F 2=A 3=F 4=A 5=F 6=A

7=A 8=F 9=A 10 = F 11 = F

CAPITOLUL 7

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

1. Utilizarea programului Paint 2. Folosirea accesoriului Character Map 3. Efectuarea calculelor cu programul calculator 4. Folosirea programului Disk Defragmenter 5. Utilizarea programului Scan Disk 6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder 7. Folosirea aplicaţiei Media Player 8. Folosirea programului Word

Mediul Windows poate rula aplicaţiile proiectate special pentru el. De asemenea, poate rula şi alte aplicaţii asigurând diferite suporturi pentru fiecare categorie de aplicaţii. În ciuda aparenţelor, calculatoarele nu pot executa cu adevărat, în acelaşi timp, mai multe activităţi corespunzătoare mai multor aplicaţii. În general, calculatoarele execută una sau două activităţi în acelaşi timp, dar o pot face foarte repede. Deci, dacă aplicaţia este proiectată să împartă operaţiile în activităţi mărunte, sistemul Windows poate comuta între activităţile câtorva aplicaţii atât de repede încât să pară că toate aplicaţiile şi procesele lor rulează simultan. Este normal ca din aplicaţiile care rulează sub sistemul Windows să facă parte şi accesoriile acestuia. Accesoriile sistemului Windows (fig. 303), distribuite o dată cu acesta, pot ajuta în executarea unor activităţi deosebite, legate de un proiect curent, fără a se părăsi aplicaţia în derulare. De exemplu, se poate lucra în programul Word pentru redactarea unui document şi este nevoie să se execute un calcul rapid; programul Calculator din accesoriile sistemului Windows îl poate face. Cu programul Paint se pot crea diferite imagini (de mai mică complexitate), se poate accentua un punct important dintr-un raport, sau pentru clarificarea unor instrucţiuni. Accesoriile sistemului Windows beneficiază ca şi celelalte aplicaţii de capacitatea de a rula simultan. Deoarece accesoriile sistemului Windows utilizează foarte puţin din memoria calculatorului, ele pot fi menţinute în execuţie (dacă este cazul), fără să se încetinească viteza de lucru.

fig. 303

1. Utilizarea programului Paint

Chiar dacă programul Paint (fig. 304) este o aplicaţie grafică simplă, uşor de utilizat, el poate fi şi un instrument de lucru serios. Cu programul Paint se pot crea desene libere, diagrame matematice exacte care pot fi utilizate în alte aplicaţii pentru windows ca WordPad sau Word. Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories Æ Paint. Efectele grafice care se pot crea cu programul Paint sunt: − linii cu mai multe grosimi, umbre şi culori; − trăsături de pensulă într-o varietate de stiluri, grosimi, umbre şi culori; − forme goale sau umplute cu umbre sau culori; − efecte speciale cum ar fi rotirea, înclinarea şi inversarea. Deoarece programul Paint este o aplicaţie grafică care se bazează pe puncte (bitmap), formele care sunt create, sunt desenate pe ecran într-un singur strat. Nu se poate modifica forma unei casete şi nu se poate muta un obiect în spatele altuia dar, se poate decupa o casetă şi se poate muta în altă parte, se poate înclina, se poate răsturna sau se pot schimba culorile desenului. Pentru a picta, a desena, a umple, a colora sau a umbri, a scrie şi a prelucra în programul Paint, mai întâi se selectează instrumentul potrivit şi umbra sau culoarea. Instrumentele folosite sunt descrise în figura alăturată (fig. 305). Paleta de culori (fig. 306), oferă două opţiuni: umbra sau culoarea prim-planului şi cea a fondului. Caseta din stânga a paletei de culori, conţine la rândul ei două casete, cea din faţă pentru culoarea prim-planului, iar cea din spate pentru culoarea fondului.

fig. 304

fig. 305

fig. 306

2. Folosirea accesoriului Character Map

Accesoriul denumit Character map (harta caracterelor), oferă accesul la fonturile simbol şi la caracterele ANSI. Caracterele ANSI reprezintă setul de caractere normale de pe tastatură, plus încă peste o sută de alte caractere, incluzând un simbol pentru dreptul de autor, unul al mărcii înregistrate şi multe caractere din alte limbi. Un font simbol, Symbol, este inclus în cele mai multe aplicaţii Windows. Celelalte fonturi simbol pot fi înglobate în imprimantă. La instalarea şi configurarea modelului de imprimantă, a cartuşului cu fonturi şi altele, imprimanta informează sistemul Windows ce fonturi simbol sunt disponibile. (Fonturile imprimantei apar în harta caracterelor numai dacă includ un font de afişare potrivit.) Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories Æ Character Map (în Windows 98 Character Map se găseşte în System Tools), (fig. 307). Fereastra Character Map (fig. 308), include o fereastră derulantă Font, din care se selectează orice font diponibil în sistem. După selectarea acestuia, caracterele şi simbolurile acestuia apar în tabel. Fiecare set de fonturi poate conţine diferite simboluri. Unele fonturi, ca Symbol, Webdings şi Wingdings, nu conţin decât simboluri şi caractere speciale. Inserarea caracterului dorit se poate face prin două modalităţi: − prin introducerea codului înscris în partea dreaptă, jos a tabelului. De exemplu pentru scrierea literei Ţ – se foloseşte combinaţia de taste Alt+0222 (fig. 309); − din tabelul Caracter Map se marchează simbolul dorit, se apasă butonul Select (care plasează caracterul în caseta de text Character to Copy), după care se apasă butonul Copy. Depunerea caracterului copiat se face prin apelarea comenzii Paste din meniul Edit sau prin realizarea combinaţiei de taste Ctrl+V.

fig. 307

fig. 308

fig. 309

3. Efectuarea calculelor cu programul calculator

Programul Calculator se poate menţine pe ecran în timpul rulării altor aplicaţii şi poate copia numere între programul Calculator şi alte aplicaţii. Programul calculator al sistemului Windows este pus la dispoziţie în două variante: Standard şi Scientific. Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories Æ Calculator (fig. 310). Selecţia modului de lucru cu calculatorul – Standard (fig. 311), sau Scientific (fig. 312), se face din meniul View (fig. 311). Tastatura calculatorului, reprezentată pe ecran, conţine taste numerice familiare, memorie şi taste pentru operaţii matematice. Fereastra de afişare aflată chiar deasupra tastaturii, arată numerele introduse şi rezultatele calculelor. Comanda introducerii numerelor şi apelarea operaţiilor se poate face cu mouse-ul sau cu ajutorul blocului de taste numerice al tastaturii sistemului de calcul. Următorul tabel prezintă tastele corespunzătoare Calculatorului Ştiinţific: Tasta Calculatorului

Funcţie

Simbolul tastaturii

MC MR M+ MS CE Back +/-

Şterge memoria Afişează conţinutul memoriei Adună în memorie Stochează valoarea în memorie Şterge afişajul Şterge ultima cifră a valorii afişate Schimbă semnul

Ctrl+L Ctrl+R Ctrl+P Ctrl+M Del Backspace F9

fig. 310

fig. 311

fig. 312

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

149

Tasta Calculatorului

Funcţie

Simbolul tastaturii

/ * + sqrt % 1/x C =

Împarte Înmulţeşte Scade Adună Radical de ordinul 2 Procent Calculul valorii inverse Şterge Egalitate

/ * + @ % R Esc = sau Enter

4. Folosirea programului Disk Defragmenter

Informaţiile scrise pe hard disc nu sunt, în mod obligatoriu, stocate într-un bloc contiguu (adiacent). Fragmentele de informaţii sunt împrăştiate pe disc, oriunde sistemul a putut găsi loc. Cu cât se utilizează mai mult discul, cu atât el devine mai fragmentat. Unităţii centrale îi va lua mai mult timp pentru depistarea informaţiilor localizate în mai multe zone, decât în cazul în care le-ar culege din acelaşi loc. Din cauza acestui timp suplimentar, fragmentarea discului poate încetini considerabil activitatea sistemului de calcul. Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories Æ System Tools Æ Disk Defragmenter (fig. 313). Din caseta de dialog deschisă (fig. 314), se selectează discul asupra căruia urmează să se execute operaţiunea de defragmentare şi se apasă butonul OK. Execuţia operaţiunii se vizualizează într-o fereastră, care afişează în procente stadiul desfăşurării defragmentării (fig. 315). Programul poate îmbunătăţii în mod semnificativ timpul de acces la fişiere, restructurându-le în blocuri contigue şi mutând spaţiile libere la sfârşitul discului.

fig. 313

fig. 315 fig. 314

5. Utilizarea programului Scan Disk

Programul este destinat detectării, diagnosticării şi remedierii defectelor de pe o unitate de disc. Rularea periodică a programului ar trebui să fie o parte a operaţiei de întreţinere de rutină a hard discului, alături de defragmentarea descrisă anterior, pentru a-l păstra în stare bună. Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories Æ System Tools Æ Scan Disk (fig. 316). În testul standard, programul verifică fişierele şi folderele (directoarele), căutând erori logice (dacă se cere programul corectează automat toate erorile depistate. De asemenea, caută fragmentele de fişiere pierdute (lost file fragments). Deşi fragmentele de fişiere pot conţine date utile, de obicei nu pot fi recuperate şi nu fac decât să ocupe spaţiu pe disc. Se poate rula şi un test mai minuţios, în care programul ScanDisk să caute erorile logice ale fişierelor şi ale dosarelor şi totodată să examineze suprafaţa discului, în căutarea erorilor fizice (fig. 317). Erorile fizice sunt zone de pe disc care sunt în realitate deteriorate şi nu trebuie utilizate la stocarea datelor. Dacă se găsesc asemenea sectoare, datele conţinute pot fi mutate în alte sectoare, iar defectele sunt marcate, astfel încât în viitor să nu se mai stocheze date în ele. Modificarea parametrilor utilizaţi la exeminarea discului în căutarea erorilor fizice se face din fereastra de dialog Surface Scan Options, deschisă cu ajutorul butonului Options... din fereastra programului ScanDisk (numai dacă s-a optat pentru tipul de test Thorough (minuţios), (fig. 318).

fig. 316

fig. 317

fig. 318

6. Folosirea aplicaţiei Sound Recorder

Aplicaţia înregistrează pe hard disc, mici fişiere de sunet şi este o bună metodă de introducere în lumea înregistrărilor numerice. Sound Recorder nu are calităţile unor dispozitive de înregistrare numerică evoluate dar, caracteristicile sale satisfac cerinţele majorităţii utilizatorilor. Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories Æ Multimedia Æ Sound Recorder (fig. 319), iar în Windows 98 calea este prin meniul Entertainment Æ Sound Recorder (fig. 320). Meniul File conţine mai multe opţiuni familiare, uşor de înţeles şi două opţiuni ceva mai neobişnuite. Revert permite să se revină asupra ştergerii unei secţiuni dintr-un fişier de sunet, iar Properties permite schimbarea proprietăţilor fişierului şi modificarea calităţii înregistrării. Meniul Edit oferă o varietate de opţiuni, dintre care unele sunt deja familiare, dar care îndeplinesc de fapt acţiuni care nu sunt asociate de obicei cu aceste comenzi. Paste Insert – inserează un sunet într-un fişier de sunet; Paste Mix – mixează două fişiere de sunet; Insert File – inserează un fişier în alt fişier; Mix with File – mixează un fişier cu fişierul redat, din punctul de poziţionare al cursorului; Delete Before (After) Current Position – şterge totul înaintea (după), locul de poziţionare al cursorului.

fig. 319 fig. 320

7. Folosirea aplicaţiei Media Player

Media Player este un accesoriu care permite redarea fişierelor multimedia. El acceptă Video for Windows (AVI), MPEG Movie File, Indeo Video File, sunet (WAV), MIDI (MID), MP3 (pentru variantele mai noi ale aplicaţiei), AIFF Format Sound, AU Format Sound şi CD audio. Totuşi, Media Player este folosit mai ales pentru redarea filmelor video. Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului Start Æ Programs Æ Accessories Æ Multimedia Æ Media Player, iar în Windows 98 calea este prin meniul Entertainment Æ Media Player (fig. 321). Folosirea aplicaţiei (fig. 322a, b), pentru redarea unui video clip este simplă: se execută dublu clic pe fişierul selectat sau din meniul File al aplicaţiei se alege opţiunea Open şi se caută în structura de directoare a discului, fişierul dorit. În timpul redării unui clip video, butonul Play se transformă într-un buton de Pause. Se poate opri redarea video apăsând butonul de pauză. De asemenea, se pot include în documente porţiuni dintr-un clip video. Secvenţa se poate reda executând dublu clic pe aceasta. Pentru copierea unei porţiuni dintr-un video clip este nevoie să se poziţioneze cursorul pe primul cadru din secvenţa dorită. Se execută clic pe Start Selection. Se poziţionează cursorul pe ultimul cadru de copiat şi se execută clic pe End Selection. Se selectează comanda Copy Object din meniul Edit şi astfel, porţiunea selectată din clipul video este copiată în Clipboard. Pentru anularea unei selecţii se alege meniul Edit, Selection din meniul Media Player şi se selectează None după care se validează acţiunea prin apăsarea butonului OK. Se pot schimba multe aspecte ale modului de lucru în care Media Player redă un fişier. Media Player poate să folosească cadrele sau timpul pentru afişarea evoluţiei sale. Aplicaţia poate reda un video clip pe tot ecranul sau într-o fereastră, care poate avea dimensiunile stabilite de utilizator şi poate chiar rula peste orice aplicaţie activă (folosită în momentul respectiv).

fig. 321

fig. 322a

fig. 322b

8. Folosirea programului Word

Aplicaţia WordPad a sistemului Windows este uşor de utilizat. Programul oferă multe din capacităţile de prelucrare şi de aranjare găsite în mod curent în aplicaţii mai avansate, împreună cu posibilitatea de a folosi informaţii în comun cu alte programe şi fişiere. ATENŢIE! Având în vedere că WordPad este o aplicaţie ale cărei meniuri şi opţiuni se regăsesc în totalitate în programul Word, în continuare voi prezenta modul de lucru cu Microsoft Word. Programul WORD este un produs software care face parte din pachetul de programe Microsoft Office, care reprezintă un procesor puternic de texte în mediul de operare Windows. Editorul de texte WORD este mai mult decât o „foaie de hârtie“ electronică. Acesta oferă posibilitatea de a schimba aspectul cuvintelor. Se pot modifica tipul fonturilor, culorile, dimensiunile acestora dar şi diferitele caracteristici ale paragrafelor. Se pot adăuga imagini, tabele şi diagrame. Programul poate verifica din punct de vedere ortografic şi gramatical corectitudinea şi în acelaşi timp furnizează multe alte instrumente care pot face ca scrierea să aibă un aspect deosebit.

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

155

Descrierea ferestrei de aplicaţie Lansarea în execuţie se face prin apelarea butonului START Æ PROGRAMS Æ MICROSOFT WORD (fig. 323). La lansarea programului WORD apare, pentru câteva secunde, o fereastră care conţine informaţii despre acest produs, apoi este afişată o fereastră Word cu un document gol, care aşteaptă introducerea şi formatarea textului. Se mai poate opta pentru deschiderea unui fişier nou folosind şabloanele existente în opţiunea New... a meniului File. În fereastra de dialog se poate alege între mai multe etichete care oferă diferite tipuri de documente: document vid, scrisori şi faxuri, publicaţii, broşuri, dicţionare şi alte tipuri (fig. 324). Pe modelul deschis urmează să se execute modificările de personalizare a documentului. Un ecran Word pentru Windows are urmatoarele componente (fig. 325): − Bara de titlu apare în partea cea mai de sus a ecranului şi conţine numele aplicaţiei (Microsoft Word) şi numele documentului pe care îl edităm (activ). − Bara de meniuri conţine numele meniurilor din programul WORD. Selectarea meniurilor de pe bară se poate face cu mouse-ul, sau cu tastatura (Alt + litera subliniată) din numele meniului respectiv. Când este selectat un meniu se derulează în jos pe ecran o listă de comenzi. Dacă o comandă este scrisă cu o culoare ştearsă înseamnă că acea comandă nu este disponibilă în acel moment. − Bara de unelte standard conţine o serie de butoane care ajută la executarea rapidă a unor proceduri (deschidere, salvare document, etc.). Ea poate fi folosită numai cu ajutorul mouse-lui. − Bara de unelte de formatare a textului folosită pentru formatarea caracterelor selectate sau ale paragrafului curent. Poate fi folosită numai cu mouse-ul. − Rigla ne arată marginile documentului, alinierile, locul unde sare cursorul când se apasă tasta Tab. − Zona de lucru conţine documentul în lucru. − Barele de defilare (orizontală şi verticală), ajută la deplasarea mai rapidă în cadrul documentului, cu ajutorul mouse-lui. − Linia de stare conţine informaţii referitoare la document (numărul paginii, numărul secţiunii în care se lucrează, poziţia punctului de inserare în cadrul documentului, ora curentă, etc.).

fig. 323

fig. 324

fig. 325

156

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Bara de unelte standard (fig. 326) Bara de unelte (instrumente) standard conţine butoanele care se folosesc pentru a efectua operaţiile cele mai des întâlnite. Exemple : − New (pentru deschiderea unui fişier nou); − Open (pentru deschiderea unui document creat anterior); − Save (pentru a salva un document care are un nume), etc. Pentru a afla ce operaţie se poate efectua cu fiecare din aceste butoane se poate muta mouse-ul deasupra fiecăruia, fără să se apese pe buton.

fig. 326

fig. 327

OBSERVAŢIE: Comenzile prezentate anterior se pot apela şi din meniul File (fig. 327). Pentru a schimba opţiunile de lansare a programului Word, din meniul Tools se selectează Options (fig. 328), unde se pot modifica anumite operaţiuni pe care le verifică programul Word la lansare, referitoare la View, General, Edit, Print, Save, etc. În General se pot modifica unităţile de măsura utilizate în Word, din inch în centimetri sau milimetri, numărul de fişiere care să fie reţinute în lista meniului File. În Save se pot modifica variantele de salvare pentru recunoaşterea fişierului de către alte editoare de text, dacă se foloseşte opţiunea de salvare automată a fişierului auto-recuperat şi de asemenea se poate opta pentru stabilirea unei parole de protejare a fişierului. Din eticheta Spelling&Grammar se pot dezactiva opţiunile de avertizare a greşelolor efectuate la introducerea textului. Eticheta File Locations permite configurarea aplicaţiei pentru salvare sau deschiderea cu opţiunea Open dintr-o anumită locaţie, precum şi configurarea locului de unde să se facă importul de imagini. Track Changes permite, prin opţiunile selectate, vizualizarea modificărilor făcute asupra textului (inserări sau ştergeri de text, modificări de formatare şi schimbări de liniatură).

Crearea unui document nou Pentru a crea un document nou se selectează butonul New de pe bara de instrumente standard, sau se apelează aceeaşi comandă din meniul File. Pe ecran apare cursorul text, care indică punctul de inserare a textului introdus de la tastatură.

fig. 328

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

157

Introducerea textului Pe masură ce se introduce textul de la tastatură, cursorul se deplasează către dreapta până ajunge la marginea ecranului, şi apoi trece automat pe rândul următor (procesul se numeşte wrapping). Nu trebuie apăsată tasta Enter, decât în momentul în care se doreşte începerea unui nou paragraf. OBSERVAŢIE: Paragraf este orice cantitate de text, grafică urmată de un marcaj – numit marcaj de paragraf (fig. 329). Marcajul poate fi vizibil pe ecran numai dacă se selectează butonul cu semnul respectiv de pe bara de instrumente standard. Activarea sau dezactivarea opţiunii, dacă acest icon nu se găseşte pe bara de instrumente, se face din meniul Tools, comanda Options, eticheta View (fig. 330). Pe măsură ce se introduce textul, Word execută automat derularea verticală atunci când textul nu mai încape pe ecran, astfel încât cursorul care indică punctul de inserare să fie vizibil. Deplasarea prin document În cursul lucrului la un document, este nevoie deseori să se mute cursorul text pentru a efectua operaţii de editare în diferite zone ale documentului. Mutarea cursorului se poate executa cu ajutorul mouse-lui sau tastaturii, după cum se poate vedea în tabelul următor (în modul de vizualizare Normal): Operaţia ce se executa

Cu mouse-ul

Cu tastatura

Deplasare cu un caracter la stânga sau dreapta Deplasare cu un cuvânt spre stânga sau dreapta

Clic pe caracterul respectiv

Se apasă tasta ← sau →

Clic la începutul cuvântului respectiv

Deplasare la începutul unui rând Deplasare la sfârşitul unui rând

Clic la începutul rândului.

Se apasă CTRL+←, respectiv CTRL+→ Se apasă tasta Home

Clic la sfârşitul rândului respectiv.

Se apasă tasta End

fig. 329

fig. 330

158

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Deplasare pe o linie în sus sau în jos

Clic pe linia unde se doreşte a se ajunge.

Deplasare cu un paragraf în sus sau în jos

Clic pe paragraful dorit.

Deplasare cu un ecran în sus sau în jos

Se trage cursorul barei de defilare (verticală) în sus sau în jos până la zona de ecran dorită. Se trage cursorul barei de defilare (verticală) în punctul cel mai de sus al barei. Clic deasupra liniei ce indică sfârţitul documentului.

Deplasare la începutul unui document Deplasare la sfârşitul unui document

Se apasă pe sageata ↑ (sus), respectv ↓ (jos) până la linia dorită. Se apasă tastele CTRL+↑ sau CTRL+↓ Se apasă tasta PgUp sau PgDn Se apasă tastele CTRL + Home Se apasă tastele CTRL + End

Selectarea unei portiuni de text Unele operaţiuni ale programului WORD necesită o selectare a unui text înainte de a fi efectuate. De exemplu, pentru a schimba un text în litere cursive (italice) trebuie selectat şi apoi trebuie specificat stilul italic. Textul selectat este afişat pe ecran pe fond negru. Selectarea textului se poate face cu ajutorul mouse-lui sau tastaturii. Când se face selecţia cu mouse-ul, atunci se foloseşte adesea bara de selecţie (nu este marcată pe ecran, dar se află în partea stângă a ecranului, între marginea stângă a ecranului şi marginea stângă a textului, unde indicatorul mouse-lui se transformă în săgeată orientată astfel Ü. Diferite operaţiuni de selectare sunt prezentate în tabelul alăturat. Ştergerea unui text Se pot şterge caractere unul câte unul, cuvinte sau fragmente dintr-un text. − pentru a şterge un caracter la dreapta cursorului se apasă tasta Del; − pentru a şterge un caracter la stânga cursorului se apasă tasta Backspace; − pentru a şterge un cuvânt la dreapta se apasă CTRL+Del; − pentru a şterge un cuvânt la stânga se apasă CTRL+Backspace; − pentru a şterge un fragment dintr-un text, se selectează acel text şi apoi se apasă tasta Del sau Backspace. Dacă a fost şters din greşeală un text util şi este necesar să fie recuperat, din meniul Edit se alege comanda Undo, care poate să apară fie sub forma Undo Typing (fig. 331), sau

Selectarea Unui fragment de text

Unui cuvânt Unei propozitii Unei linii

Unor linii consecutiv e Unui paragraf Intregului document

Cu mouse-ul se executa Clic pe primul caracter din textul respectiv şi se trage (se ţine apăsat butonul din stânga al mouse-lui), până la ultimul caracter dorit pentru a fi selectat, la stânga, dreapta, sus sau jos, faţă de caracterul unde s-a executat clic. Dublu clic oriunde pe cuvânt. CTRL şi apoi clic oriunde în propoziţia respectivă. Clic pe bara de selecţie în dreptul acelei linii.

Clic pe bara de selecţie în dreptul primei linii, se trage până la ultima linie ce se doreşte selectată. Dublu clic pe bara de selecţie în dreptul paragrafului. Se apasă tasta CTRL şi clic oriunde pe bara de selecţie.

Cu tastatura Se poziţioneaza cursorul pe primul caracter din textul ce trebuie selectat, se apasă tasta Shift si una din săgeţile ←, →, ↑, ↓, după cum se dorieşte selecţia la stânga, dreapta, sus sau jos faţă de poziţia curentă a cursorului. La fel ca mai sus, considerând textul format dintr-un cuvânt. Ca mai sus. Se pozitionează cursorul pe primul caracter de pe linie, apoi se menţine tasta Shift apăsată şi → până la sfârşitul liniei. Ca mai sus, dar sunt mai multe linii.

Ca mai sus. Se apasă CTRL+5 (tasta 5 de pe tastatura nume-rică), sau CRTL+A.

fig. 331

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

159

Undo Clear (fig. 332), în funcţie de modul cum s-a facut ştergerea textului respectiv (cu Backspace, sau Del). Recuperarea textului şters nu se poate face decât imediat după ce s-a facut ştergerea lui, înainte de a se executa altă acţiune. Acelaşi efect se poate obţine selectând cu mouse-ul butonul Undo de pe bara de instrumente standard, sau apăsând tastele CTRL+Z. Pentru a relua ultima acţiune anulată se selectează cu mouse-ul butonul Redo de pe bara de instrumente standard.

fig. 332

Salvarea unui document Salvarea pentru prima oară a unui document. Când creăm un document cu editorul Word, el este memorat, păstrat în memoria calculatorului sub numele „Document n“, unde n este un număr care creşte pe măsură ce se crează noi documente (fig. 333). Un document este păstrat temporar în memoria calculatorului, până când se părăseşte programul Word. Pentru a putea păstra şi regăsi documentul, ulterior, trebuie salvat pe disc. Salvarea unui document pentru prima dată presupune apelarea comenzii Save şi alocarea unui nume fişerului. Pentru aceasta trebuie executaţi următorii paşii : a) se selectează din meniul File comanda Save. Pe ecran apare o casetă de dialog; b) în caseta de text File Name din fereastra de dialog, se introduce numele documentului. Word ataşează automat extensia .doc când documentul este salvat. Se selectează locaţia de salvare şi se apasă butonul OK.; c) dacă salvarea documentului se face pe dischetă, atunci în fereastra de dialog File Save As, în caseta derulantă Save in se selectează unitatea de disc pe care efectuăm salvarea (A, B), după care se apasă butonul Save (fig. 334). OBSERVAŢIE: Opţiunea Save As se foloseşte pentru salvarea (sau realizarea unei copii), a unui fişier cu acelaşi nume în altă locaţie, sau cu nume diferit în aceeaşi locaţie cu documentul din care a rezultat salvarea. Această operaţiune trebuie să se execute fără o salvare normală, cu opţiunea Save, care duce la modificarea fişierului iniţial.

fig. 333

fig. 334

160

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Salvarea unui document denumit anterior. Pe măsură ce se lucrează într-un document, este necesar ca acesta să fie salvat pentru a nu risca pierderea unor date în cazul unui accident (de exemplu, o întrerupere de curent). Nu mai este nevoie să se renumească documentul (fişierul). Salvarea documentului se face cu comanda Save, din meniul File (şi nu se mai afişează nici o fereastră de dialog) (fig. 335), sau cu butonul Save de pe bara de instrumente standard. Documentul respectiv se suprascrie peste versiunea anterioară a acelui document pe disc, astfel încât orice modificări efectuate după ultima salvare înlocuiesc versiunea precedentă a documentului stocat. Salvarea tuturor documentelor deschise. În cazul în care avem mai multe documente deschise le putem închide pe toate simultan selectând comanda File Save All. Documentele respective se presupune că au fost denumite anterior. OBSERVAŢIE: Dacă numele ales documentului mai există în subdirectorul respectiv, atunci programul Word întreabă dacă poate înlocui fişierului respectiv, sau dacă se optează pentru schimbrea denumirii fişierului.

Încărcarea unui document Word Pentru a încarca un document creat anterior cu Word, pentru a-l modifica, tipări, etc. trebuie să se parcurgă următoarele etape: 1. Se selectează Open din meniul File sau butonul Open de pe bara de instrumente standard. Apare o casetă de dialog Open; 2. În caseta text File Name, trebuie să se tasteze numele documentului pe care se doreşte a se deschide, sau se selectează acel document din lista existentă în directorul curent (fig. 336); 3. Apoi se selectează OK (se poate deschide rapid documentul executând dublu clic pe acesta în listă).

fig. 335

fig. 336

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

OBSERVAŢII: a) Dacă documentul care trebuie deschis se află pe altă unitate de disc decât cea implicită afişată (C), atunci în fereastra de dialog Open, în lista derulantă Drives (sau Look in), se selectează unitatea de disc pe care se află acel document (A, B etc.) şi apoi, se execută dublu clic pe numele lui din lista File Name. b) Dacă documentul care se doreşte a se deschide nu se află în directorul curent, atunci în caseta de listare Directories din fereastra de dialog Open, se execută dublu clic pe directorul care conţine acel document şi în caseta de listare File Name, se execută dublu clic pe numele documentului respectiv. c) Word păstrează implicit evidenţa ultimelor patru documente care au fost deschise şi le afişează în partea de jos a meniului File (numărul de fişiere poate fi modificat din Tools Options General) la o nouă sesiune de lucru. Pentru a încarca unul din aceste documente se selectează fişierul cu numele acestuia (fig. 337).

161

fig. 337

Recently Used File List

Găsirea unui document Dacă se doreşte deschiderea unui document, fără a cunoaşte numele lui, atunci se foloseşte comanda Find File din meniul Find al butonului Start. Este afişată o casetă de dialog, care trebuie completată astfel: 1. Se selectează în lista File Name (sau Named), tipul documentului căutat (de exemplu, pentru toate documentele de tip .doc se tastează *.doc, sau pentru toate documentele de tip .doc care încep cu litera „s“ se tasteaza s*.doc); 2. Se introduce în zona Location (sau Look in), calea către directorul unde se află acel document; 3. Dacă este necesar ca Word să caute şi în subdirectoarele directorului specificat, atunci se poate activa opţiunea Include Subdirectories (prin selectarea acesteia); 4. Apoi se selectează opţiunea Find Now. Word va afişa o casetă de dialog care conţine şi o lista cu fişierele solicitate (fig. 338).

fig. 338

162

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Importul documentelor fig. 339 Word -ul oferă posibiltatea de a importa documente create cu alte programe, cum ar fi alte procesoare de texte (WordPerfect 5.1), programe de calcul tabelar, baze de date şi aplicaţii grafice (fig. 339). A importa un document înseamnă a converti acel document creat cu alt program în formatul folosit de Word. Word include programe de conversie, care permit transferarea datelor dintr-un format de fişier în altul, păstrând pe cât posibil, formatul original (nu se pot transfera toate atributele de aranjare în pagină). Word permite să fie convertite marea majoritate a formatelor de documente create cu alte aplicaţii, în formate de documente create cu acesta. Deci, el poate să importe numeroase tipuri de documente. Pentru a importa un document se procedează astfel: 1. Se selectează File-Open sau se execută clic pe butonul Open de pe bara de unelte standard. Va fi afişata caseta de dialog de deschidere a fişierelor; 2. (Opţional) Se selectează din lista ascunsă List Files of Type, tipul fişierului – de exemplu Word Documents (*.doc), All Files (*.*) – care se doreşte a fi importat; 3. (Opţional) Se activează opţiunea Confirm Conversions; 4. Lista de fişiere va conţine toate fişierele de tipul dorit. Se selectează fişierul căutat, sau i se tastează numele în zona File Name; 5. Se apasă butonul OK. Dacă s-a activat opţiunea Confirm Conversions, atunci Word va cere confirmarea tipului de fişier înainte de a face conversia documentului importat; 6. Se apasă OK şi fisierul este convertit în formatul Word.

Tipărirea unui document Pentru tipărirea unui document Word este necasar să fie instalată la sistemul de calcul o imprimantă, aceasta să fie selectată şi pornită (pusă în starea „pregătit“ – on-line). Vizualizarea pe ecran, înainte de tipărire a fişierului, se face cu Fil-Print Preview sau prin apelarea butonului Print Preview (fig. 340), de pe bara de unelte standard (Print Preview are o bară de unelte care conţine printre altele selectarea apariţiei pe ecran a uneia sau mai multor pagini (fig. 341), diferite procente de mărire a paginii, o caseta text Zoom Control şi Close, care închide această casetă de dialog).

fig. 340

fig. 341

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

163

Pentru a tipări întreg documentul, folosind setările curente: 1. Se selectează File-Print (fig. 342), sau se apasă tastele CTRL+P. Se afişează caseta de dialog pentru tipărirea documentelor; 2. Se selectează OK şi documentul va fi tipărit. fig. 342 OBSERVAŢIE: Se poate tipări întreg documentul şi dacă se execută un clic pe butonul Print de pe bara de unelte standard. Acest buton este configurat, prin instalare, să execute direct tipărirea fără alegerea opţiunilor din caseta de dialog. Când se doreşte tiparirea unei pagini dintr-un document, atunci este necesară poziţionarea cursorului în acea pagină şi din fereastra de dialog Print se selectează pagina curentă (Current Page) (fig. 343), apoi se confirmă prin apăsarea butonului OK. Dacă se cunoaşte numărul paginii, nu este necesară poziţionarea în pagina respectivă, ci se introduce în fereastra de dialog Print, în caseta text Pages, numărul paginii (fig. 344). Când se tipăresc mai multe pagini dintr-un document, se pot întâlni următoarele situaţii: – paginile sunt consecutive şi atunci se indică în caseta text Pages, numerele de pagină între care se face tiparirea, despărţite cu liniuţa de despărţire (exemplu, 2-7); – paginile sunt disparate. Atunci se indică în caseta text Pages numerele de pagini respective, despărţite prin virgule (exemplu, 10,13,15); – simultan, ambele situaţii (exemplu, 2-7,10,13,15) (fig. 345).

fig. 343

fig. 344

fig. 345

Word oferă posibilitatea să se facă tipărirea unui document, sau părţi din document, în mai multe exemplare. Acest lucru se poate obţine introducând în caseta de dialog File Print opţiunea Copies (care implicit conţine numărul 1) numărul dorit de exemplare (fig. 346a). fig. 346b OBSERVAŢIE: La tipărirea unui fişier se pot alege şi alte opţiuni: tipărirea în ordine crescătoare a numărului paginilor documentului sau tipărirea a câte „n“ exemplare din fiecare pagină, în ordine crescătoare – prin aplelarea opţiunii Collate (fig. 346b); tipărirea mai multor pagini ale documentelor pe o singură filă (prin reducerea mărimii acestora) – prin alegerea opţiunii din caseta Pages per sheet.

fig. 346a

164

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Închiderea unui document

fig. 347

Pentru a închide documentul curent se selectează File-Close (fig. 347). Dacă nu a fost salvat documentul, sau s-au mai facut modificări în el de la ultima salvare, Word afişează o casetă cu un mesaj prin care se cere salvarea modificărilor. Există la dispoziţie următoarele alternative: a) se selectează Yes pentru salvarea fişierului; b) se selectează No pentru a închide documentul fără salvarea acestuia; c) se selectează Cancel pentru a continua lucrul în documentul respectiv. După ce s-au închis toate documentele în care s-a lucrat (pe bara de titlu nu mai apare nici un nume de document, numai Microsoft Word), se selectează File-Exit (fig. 348) şi astfel, se părăseşte programul Word. fig. 348

Stabilirea configuraţiei paginii Aspectul general al unui document depinde şi de modul în care se aranjează textul şi grafica în fiecare pagină, adică de configurarea paginilor. Această aşezare în pagină cuprinde: marginile, antetele, notele de subsol, notele de final, coloanele. Se pot alege dimensiunile şi orientarea paginii, se pot numerota paginile, se poate împărţi documentul în secţiuni.

fig. 349

Moduri de vizualizare a unui document (fig. 349) Word ofera patru moduri de vizualizare (afişare) a unui document pe ecran la editare: Normal, Outline (schiţă), Page Layout (pagină) (sau Print Layout în versiunile mai noi ale Microsoft Office), Master Document (document principal). OBSERVAŢIE: În varianta 2000 a pachetului de programe Microsoft Office au mai fost adăugate diferite opţiuni – în special pentru lucrul cu pagini Web. De aceea barele de meniuri conţin fie mai multe opţiuni, fie acestea au numele modificat. Modul Normal (fig. 350) Este modul implicit al programului Word, cel mai des folosit pentru o scriere mai rapidă, în prima formă, a unui document, când nu interesează cum va arăta pe hârtie. În

fig. 350

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

165

acest mod de vizualizare se poate observa aranjarea în pagină a caracterelor şi paragrafelor, alinierea, întreruperile de linie, secţiune sau pagină. Unele elemente ale paginii nu se pot vedea pentru a mări viteza de editare. De exemplu, antetele, notele de subsol, coloanele alăturate, numărul de pagină nu sunt afişate. Pentru a putea lucra în modul Normal, în meniul View de pe bara de meniuri, se selectează opţiunea Normal. Modul Outline (schiţă) (fig. 351) Pentru a schiţa (a face un plan, a contura) un document mai mare, cu mai multe niveluri, Word-ul oferă un mod de prelucrare structurat, prin care se asigură opţiuni de atribuire şi schimbare a nivelurilor de titlu, apoi putându-se trece la un alt mod de vizualizare (Normal sau Page Layout). La început, când se crează documentul, se pot scrie toate titlurile la acelaşi nivel, apăsând Enter după fiecare titlu. Când se lucrează în acest mod de vizualizare mai apare o bară de instrumente de conturare. Acest mod este util şi în cazul în care se doreşte examinarea, in vederea modificării, a unui document, dar acesta trebuie să conţină titlurile editate cu stilul titlu (Heading 1,2,3). Un titlu care nu are titluri subordonate are marcajul minus, iar unul care are subtitluri, are marcajul plus. În modul de afişare Outline cursorul are forma de cruce cu săgeţi. În acest moment se poate „trage“ acel paragraf oriunde în document (în sus – promovare – deplasare la un nivel superior, sau în jos – retrogradare – deplasare la un nivel inferior). Modul Page Layout (pagină) (fig. 352) Modul pagină afişează documentul aşa cum va arăta tipărit pe hârtie. Toate detaliile de aşezare pe pagină (antetele, notele de subsol, coloanele, numărul de pagină, etc.) se pot vedea pe ecran. Este recomandat să se facă editarea în acest mod când trebuie puse la punct detalii ale documentului, însă calculatorul este mai solicitat. Modul Master Document (document principal) Permite gestionarea proiectelor de dimensiuni foarte mari, care cuprind mai multe fişiere. Se afişează toate fişierele în documentul principal şi astfel acestea se pot explora. Nu este indicat pentru începatori să se lucreze în acest mod. Modul Full screen (ecran întreg) Permite vizualizarea întregului ecran (zona de text), dar ascunde elementele ecranului Word (barele de meniuri, standard sau alte informaţii). Acest mod se selectează din meniul

fig. 351

fig. 352

166

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

View Full Screen şi se deselectează făcând clic cu mouse-ul pe butoul care apare în partea dreapta-jos a ecranului pe care scrie Full Screen, sau apăsând tasta Esc. Modul Draft Font (corp de literă unic) (fig. 353) Acest mod de vizualizare se poate folosi în modul Normal şi Outline. Este un mod de editare şi afişare rapidă, când nu interesează aspectul documentului, ci conţinutul lui. Acesta se selectează din meniul Tools, Options, Show, Draft Font (fig. 354). Nu este indicat pentru scrierea cu diacritice deoarece nu apar sub aceast mod pe ecran.

fig. 353

Modul Print Preview (vizualizare înainte de tipărire) (fig. 355) Permite vizualizarea documentului aşa cum va fi tipărit pe hârtie. Acest mod se poate selecta fie din meniul File-Print Preview, sau de pe bara de instrumente standard, butonul Print Preview. Se poate ieşi din acest mod apelând tasta Close de pe bara de instrumente a acestui mod de vizualizare. fig. 354

fig. 356

Afişarea riglei şi a barei de instrumente Rigla şi bara de instrumente standard ajută la formatarea unui text din zona de lucru. Afişarea riglei se face prin selectarea din meniul View a comenzii Ruler (care va fi marcat în partea stângă a sa când este selectat). Barele de instrumente se pot controla din meniul View, Toolbars. Se pot activa/dezactiva în funcţie de ce este nevoie în document: opţiunile Standard, Formatare, Margini, Bază de date, Desenare, etc. prin selectarea/deselectarea lor (când sunt selectate au un X în casuţa din stânga lor) (fig. 356). Focalizarea ecranului Se poate controla afişarea unui document pe ecran prin creşterea sau descreşterea gradului de mărire, în orice mod de vizualizare a documentului, prin comanda View-Zoom (fig. 357). Se poate selecta unul din procentele afişate sau se poate introduce de la tastatură. Unele din opţiunile de mărire sunt inhibate (scrise mai şters), aceasta însemnând ca nu pot fi activate în modul de vizualizare respectiv. Pentru a putea fi selectate, se poate trece într-un alt mod de vizualizare a documentului (de exemplu în mod Page Layout ). Acest lucru se poate face şi cu ajutorul butonului Zoom Control (fig. 358) de pe bara de instrumente standard.

fig. 355

fig. 357

fig. 358

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

Setarea paginii În Word mărimea prestabilită a unei pagini este cea standard pentru scrisorile de afaceri (Letter) 215,9 × 279,4 mm (8 1/2 × 11 inch, format american). Se poate modifica acest format cu ajutorul comenzii Page Setup (fig. 359) din meniul File (de exemplu, dacă se foloseşte formatul A4:21×29,7 cm). Se poate modifica nu numai dimensiunea paginii, dar şi orientarea sa. Pentru a realiza acest lucru se procedează astfel: 1. Se selectează File-Page Setup (fig. 359)pentru afişarea casetei de dialog; 2. Se execută clic pe eticheta Paper Size pentru a vedea dimensiunile paginii dar şi opţiunile de orientare; 3. Din lista derulantă Paper Size se selectează una din mărimile standardizate de hârtie sau de plic (fig. 359a); 4. Dacă se selectează Custom Size (adică o mărime nestandardizată), atunci este necesar să se introducă dimensiunile dorite în casetele de Width (lăţime) şi Height (înalţime); 5. În zona Orientation se selectează Portrait (orientarea pe verticală) sau Landscape (orientarea pe orizontală) (fig. 359b); 6. Se selectează OK. Setările făcute vor fi valabile pentru documentul în lucru, sau Default... pentru toate fişierele noi deschise din acest moment.

167

fig. 359

fig. 359b

OBSERVAŢIE: Este posibil ca imprimanta să nu accepte orientarea şi dimensiunile stabilite pentru pagina documentului. De aceea, înainte de a începe tipărirea documentului trebuie să se verifice acest lucru cu ajutorul opţiunii Print Preview. Copierea unui text prin memoria temporară (Clipboard) Memoria temporară (Clipboard), este o zonă de stocare utilizată temporar de Windows pentru păstrarea unui obiect selectat. Pentru copierea unui text folosind memoria temporară se procedează astfel: 1. Se selectează textul ce trebuie copiat; 2. Din meniul Edit, se selectează comanda Copy (fig. 360), (sau se tastează CRTL+C). Word copiază în memoria temporară (Clipboard), textul respectiv (textul selectat nu dispare de pe ecran); 3. Se pozitionează cursorul text în locul dorit pentru inserarea textului copiat (in acest moment textul copiat nu mai este selectat);

fig. 359a

fig. 360

168

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

4. Se selectează comanda Paste (lipire), (fig. 361), din meniul Edit, sau se tastează CTRL+V şi textul respectiv va fi inserat în noua poziţie. fig. 361 Mutarea unui text prin memoria temporara (Clipboard) Pentru a muta un text dintr-un loc în altul, într-un document, folosind memoria temporară se procedează astfel: 1. Se selectează textul respectiv; 2. Din meniul Edit se selectează comanda Cut (fig. 362a), (sau se tastează CTRL+X) şi Word va decupa textul selectat şi-l va introduce în memoria temorară (Clipboard); 3. Se selectează Edit-Paste (sau CTRL+V) în zona de depunere a informaţiei şi Word va insera textul în noua poziţie. OBSERVAŢIE: Memoria temporară poate păstra doar un singur obiect selectat la un moment dat. Când se copiază sau se decupează un nou obiect, vechiul obiect este înlocuit.

Formatarea unui document

fig. 362a

Ce este formatarea? Termenul se referă la schimbările care se fac în aspectul unui document: aspectul literelor, cifrelor, simbolurilor care formează corpul textului (aplicând stiluri de caractere şi efecte de caractere), aspectul marginilor paginii, aspectul paragrafelor, etc. Un document profesional atractiv este bine formatat. Cum se efectuează formatarea ? Există două metode de formatare, în funcţie de momentul când se efectuează: după sau îniantea introducerii textului: – Pentru a formata textul existent, se selectează acest text şi apoi se dau comenzile de formatare, care vor afecta numai textul selectat. – Pentru a formata un text care urmează să fie introdus, se mută cursorul text în locul unde vrem să-l introducem şi apoi se dau comenzile de formatare, care vor afecta tot ce se introduce de la tastatură până când se dezactivaeză sau se schimbă comanda de formatare.

fig. 362b

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

169

OBSERVAŢIE: Formatarea unui document se realizează cu ajutorul comenzilor incluse în meniul Format. În acest meniu sun cuprinse comenzi de formatare a caracterelor (Font) (fig. 363), a paragrafelor (Paragraph), (fig. 364), pentru folosirea chenarelor şi umbririlor, (Borders and Shading), (fig. 365), scrierea pe coloane multiple (Columns), (fig. 366), numerotarea automată a diferitelor subordonări – sau folosirea marcatoarelor (Bullets and Numbering), (fig. 367) şi alte opţiuni care permit diferite acţiuni asupra textului.

fig. 363 fig. 364 fig. 367 fig. 365 fig. 366

Formatarea caracterelor Termenul de formatare a caracterelor se referă la atributele pe care le au caracterele individuale într-un document. Exemple de formatari caractere: corpuri de literă, mărime, caractere aldine (bolduite), caractere cursive (italice), sublinieri. Formatarea caracterelor se poate referi de la un singur caracter, la un întreg document. Formatarea se face fie cu ajutorul butoanelor de pe bara de instrumente de formatare, fie cu ajutorul opţiunii Font din meniul Format (fig. 368). fig. 368 Folosirea corpurilor de literă (fonturi) Un corp de literă este un set de litere şi caractere cu un anumit stil şi o anumită mărime. Corpurile de literă True Type, care însoţesc programul Word arată la fel, atât pe ecran cât şi pe pagina tiparită, dar ele nu se pot tipări decât dacă imprimanta le acceptă. Stilul unui corp de literă este desemnat de numele său (Times New Roman, Courier, Symbol, etc.). Mărimea unui corp de literă este specificată în puncte (1 punct =0.035 mm). Pe timpul introducerii unui text, bara de formatare afişează numele şi mărimea corpului de literă curent. Se poate schimba corpul de literă al textului care urmează a fi introdus astfel: – se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului; – se selectează săgeata de derulare aflată în dreapta casetei de text Font, de pe bara de formatare; – se selectează tipul de corp de literă din lista Font (fig. 369). Pentru a schimba dimensiunea caracterelor dintr-un text care urmează să fie introdus utilizând bara de formatare: – se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului; – se selectează săgeata de derulare aflată în dreapta casetei de text Font Size de pe bara de formatare (fig. 370); – se alege din lista afişată de Word, dimensiunea dorită, sau se tastează.

fig. 369

fig. 370

170

Pentru a aplica un atribut unui text care urmează să fie introdus se procedează astfel: – se mută cursorul text în locul unde se doreşte introducerea textului; – se apelează butonul (butoanele), de formatare de pe bara de formatare pentru activare/dezactivare (fig. 371 şi fig. 372), sau se apasă CTRL+B (pentru bolduire), CTRL+I (pentru italice) şi CTRL+U (pentru subliniere); – se introduce textul; – pentru dezactivarea unui atribut se apelează butonul respectiv sau se apasă combinaţia de taste aplicată la activare. Pentru a schimba atributele unui text existent se selectează textul şi se procedează la fel ca la introducerea unui nou text. Modificarea spaţierii caracterelor Schimbarea distanţei dintre caracterele unui text se poate face din meniul Format, opţiunea Font (fig. 373). Se procedează în felul următor: 1. Se selectează comanda Font din meniul Format; 2. Se deschide eticheta Character Spacing plasată în partea de sus a casetei de dialog Font; 3. Se selectează săgeata de derulare a casetei Spacing; 4. Selectăm una din opţiunile: – Expanded, pentru a mări distanţa dintre caractere; – Condensed, pentru a micşora distanţa dintre caractere; – Normal, pentru a utiliza distanţa normală între caractere; 5. În caseta de text By, plasată în dreapta casetei de text Spacing, se introduce valoarea spaţiului dintre caractere. Se utilizează săgeţile îndreptate în sus sau în jos pentru a ajusta spaţierea în trepte de 1/10 puncte. 6. Se confirmă acţiunea prin apăsarea butonului OK. Stabilirea marginilor Fiecare pagină dintr-un document are patru margini (spaţiul dintre marginea foii de hârtie şi marginea textului): sus, jos, stânga, dreapta. Marginile se dimensionează independent şi pot să nu fie egale. Pentru a stabili cu exactitate aceste margini este bine să se parcurgă următoarele etape: 1. Se selectează fereastra de dialog File-Page Setup; 2. Se selectează eticheta Margins (fig. 374);

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

fig. 371

fig. 372

fig. 373

fig. 374

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

3. Se introduce dimensiunea fiecărei margini în caseta de text corespunzătoare (aceste dimensiuni sunt în cm dacă a fost stabilită această unitate de măsura, dacă nu, apar în inch). Unitatea de măsură se stabileşte în ToolsÆOptionsÆGeneralÆ Measurement Units; 4. În caseta Gutter se poate introduce o lăţime pentru spaţiul dintre două pagini puse faţă în faţă (necesar pentru legarea unui document); 5. Dacă se doreşte tipărirea pe ambele feţe ale unei file, atunci se selectează caseta de validare Mirror Margins (când se stabilesc margini interioare şi exterioare, în loc de margini stânga, dreapta). Numerotarea paginilor Word înregistrează automat numărul paginilor din documentul editat. Acesta se poate vedea pe linia de stare. Pentru a putea tipări şi pe hârtie acest număr este necesar să fie inserat în document. Numărul de pagină poate fi plasat în partea de sus sau jos a paginii, aliniat la stânga, centrat, sau dreapta. Sunt puse la dispoziţie un set de formate, inclusiv cifrele romane şi literele alfabetului. Pentru a insera numărul de pagină se procedează astfel: 1. Se poziţionează cursorul în pagina de unde se doreşte începerea numerotării; 2. Se apelează comanda Page Numbers din meniuri Insert (fig. 375); 3. Din lista derulantă Position se selectează poziţia de plasare a numărului paginii: în partea de sus (Top), sau jos (Bottom), (fig. 376); 4. Din lista derulantă Alignment se selectează alinierea numărului de pagină: stânga (Left), centrat (Center), dreapta (Right), (fig. 377); 5. Se selecteaza apoi opţiunea Format; 6. Din lista derulantă Number Format se selectează formatul dorit, (fig. 378); 7. Dacă se doreşte ca documentul să înceapă cu un anumit număr de pagină, atunci în caseta de text Start At se introduce numărul paginii (fig. 379); 8. Se selectează butonul OK pentru a reveni în fereastra de dialog Page Numbers. 9. Se confirmă opţiunile alese prin apăsarea butonului OK.

171

fig. 375

fig. 376

fig. 377

fig. 378

fig. 379 OBSERVAŢIE: Numerele de pagină se pot vedea numai în modul de vizualizare Page Layout, sau Print Preview.

172

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Schimbarea distanţei dintre linii Word oferă o varietate de opţiuni pentru spaţiere între linii. Spaţierea între linii afectează textul selectat, sau textul care urmează să fie introdus după alegerea unei anumite spaţieri. Pentru a schimba distanţa între linii: 1. Se selectează comanda Paragraph, din meniul Format pentru afişarea ferestrei de dialog de setare a paragrafelor; 2. Din zona Indentation se stabilesc configurările de indentare (retragere a textului) la stânga, dreapta – a întregului text, sau specială (primul rând al paragrafului – First Line, sau rândurile următoare ale paragrafului – Hanging), (fig. 380);

fig. 380

OBSERVAŢIE: În zona inferioară a ferestrei Paragraph se găseşte o fereastră de exemplificare a opţiunilor stabilite. 3. Din lista Line Spacing se selectează modul de distanţare a liniilor (fig. 381): − Single – distanţare la un rând; − 1.5 Line – distanţare la un rând şi jumătate; − Double – distanţare la 2 rânduri; − Exactly – distanţa se introduce în caseta text At (în puncte); − At least – distanţa între linii va avea cel puţin valoarea din caseta de text At şi va creşte dacă liniile conţin litere mari; − Multiple – distanţa între rânduri va fi egală cu înălţimea celui mai mare caracter de pe rând înmulţită cu numărul introdus în caseta de text At; 4. Validarea opţiunilor alese se face prin apăsarea butonului OK.

fig. 381

OBSERVAŢIE: Fereastra Paragraph conţine şi o zonă de opţiuni ale spaţierilor care se pot realiza înainte şi după fiecare paragraf (fig. 382). Copierea atributelor de formatare Se foloseşte în situaţia în carea un bloc de text dintr-un document a fost deja formatat şi se doreşte aplicarea aceloraşi atribute de formatare altor blocuri de text. O metodă de copiere a atributelor de formatare constă în folosirea instrumentului Format Painter de pe bara de instrumente Standard, astfel:

fig. 382

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

1. Pentru copierea atributelor de formatare aplicate caracterelor, se selectează unul sau mai multe caractere cu atributele de formatare dorite. Pentru copierea atributelor de formatare ale unui paragraf, se selectează fie întregul paragraf, fie se plasează cursorul de scriere undeva în paragraf; 2. Se selectează butonul Format Painter (fig. 383),de pe bara de instrumente Standard. În dreptul indicatorului standard de mouse va apărea o pensulă; 3. Se deplasează indicatorul de mouse peste textul, sau se selectează paragraful asupra căruia se doreşte aplicarea atributelor. Inserarea caracterelor speciale într-un document Marea majoritate a caracterelor de care este nevoie într-un text sunt disponibile direct de la tastatură. Totuşi există şi simboluri speciale sau semne care nu se află pe tastatură. Pentru a putea insera astfel de caractere într-un document trebuie parcurse următoarele etape: 1. Se pozitionează cursorul în punctul de inserare a caracterului respectiv; 2. Se selectează comanda Symbol, din meniul Insert (fig. 384), sau butonul Insert Symbol din bara de instrumente (fig. 385); 3. Din lista derulantă Font, se selectează tipul de caractere dorit. Word afşează „harta“ setului de caractere ales; 4. Se selectează simbolul necesar, care vă apărea mărit (fig. 386); 5. Se apasă butonul Insert pentru a insera simbolul selectat sau se reţine, pentru tastarea în zona de inserare, combinaţia de taste care apare în zona inferioară a ferestrei (pentru simbolul ® se tastează Alt+Ctrl+R); 6. În final se apasă, pentru încheierea sesiunii de inserare, butonul Close. Aranjarea textului Word oferă patru moduri de aranjare a paragrafelor: − Left – aliniază marginea din stânga a liniilor; fig. 386 − Right – aliniază marginea din dreapta a liniilor (fig. 387); − Justify – aliniază ambele margini (rând plin); − Center – centrează linia pe lăţimea paginii. Pentru a schimba aranjarea unui text deja introdus, trebuie mai întâi selectat acel text şi apoi i se aplică unul din modurile de aranjare, executând un clic pe butonul corespunzător de pe bara cu unelte de formatare.

173

fig. 383

fig. 384

fig. 385

fig. 387

174

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Aranjarea unui text se poate face şi din meniul FormatÆ ParagraphÆ Alignment (fig. 388), din care se selectează modul de aranjare dorit. Căutarea unui text Cu Word-ul se pot căuta apariţiile unui text într-un document sau într-o porţiune din document care este selectată. Pentru aceasta se procedează astfel: 1. Se selectează comanda Find din meniul Edit; 2. În caseta de text Find What se tastează textul care se caută (fig. 389); 3. Din lista derulantă Search se alege modul de căutare: Down (în jos faţă de punctul de inserare al cursorului de scriere), Up (în sus faţă de punctul de inserare al cursorului de scriere), All (în întreg documentul) (fig. 390); 4. Prin apăsarea butonului Find Next, Word începe căutarea şi pune în evidenţă prima apariţie a textului specificat. Se selectează din nou Find Next pentru a găsi următoarea apariţie a textului specificat; 5. La terminarea căutarii, Word afişează o casetă cu mesajul de finalizare a căutarii. Prin selectarea butonului OK, se revine în caseta de dialog Find; 6. Se selectează butonul Cancel (sau se apasa tasta Esc), pentru revenirea în document.

fig. 389

fig. 388

fig. 390

Pentru a îngusta domeniul de căutare şi pentru a scurta implicit timpul de căutare, se procedează astfel: – pentru a găsi doar textul care apare exact cum este scris cu litere mici şi mari, se selectează caseta de validare Match Case. Dacă nu este activată aceasta casetă, Word găseşte mai multe cuvinte deoarece nu ţine cont cum sunt scrise (cu litere mari sau cu litere mici); – pentru a căuta numai cuvinte întregi se selectează opţiunea Find Whole Words Only.

fig. 391

fig. 392

OBSERVAŢIE: Din fereastra de Find se pot căuta şi o serie de caractere şi semne speciale prin apelarea butoanelor Format sau Special (fig. 391 şi fig. 392). Înlocuirea automată a unui text În Word există două moduri în care se poate înlocui un text: 1. Se selectează opţiunea Find, eticheta Replace din meniul Edit sau direct opţiunea Replace din meniul Edit; 2. Se selectează opţiunea Replace (înlocuieşte), pentru a găsi şi înlocui textul dorit într-o singură etapă (fig. 393).

fig. 393

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

Crearea antetelor şi subsolurilor Un antet (header), este o zonă cuprinsă între marginea superioară a paginii şi marginea superioară a textului, iar subsolul (footer), este zona cuprinsă între marginea inferioară a textului şi marginea inferioară a paginii. În antete şi subsoluri se pot introduce informaţii utile referitoare la document:, titluri de capitole, autor, data, număr de pagină, etc. Word oferă câteva opţiuni legate de antete şi subsoluri: − antet / subsol unic pentru toate paginile; − un antet / subsol pe prima pagină şi altul pentru celelalte pagini; − antet / subsol diferit pe paginile pare faţă de cele impare. Pentru a crea sau edita un antet şi/sau subsol UNIC se parcurg etapele: 1. Se selectează opţiunea Header and Footer din meniul View (fig. 394). Word afişează pe ecran zona de antet, înconjurată de o linie întreruptă (care nu este tipăribilă) şi bara de unelte pentru antete şi subsoluri (fig. 395); 2. Se tastează textul formatat care se doreşte să apară în antet / subsol; 3. Apelarea butonului Switch Header and Footer, comută între zonele de antet şi subsol; 4. Introducerea datei, orei sau numărului de pagină în antet / subsol se face prin selectarea butoanelor Date, Time, Page Number de pe bara de unelte pentru antete şi subsoluri; 5. Prin apăsarea butonului Close se încheie afişarea antetului şi se revine în modul de vizualizare a documentului. Împărţirea unui document în secţiuni În Word atributele de configurare a paginii afectează întregul document. Dacă este necesară schimbarea acestor atribute, numai pentru o parte a documentului, atunci trebuie ca documentul să fie împărţit în secţiuni. Pentru aceasta se procedează în următorul mod: 1. Se poziţionează cursorul de scriere în locul unde se doreşte începerea secţiunii; 2. Se selectează din meniul Insert, opţiunea Break (fig. 396); 3. În fereastra de dialog Break (fig. 397) se selectează una din opţiunile: − Next Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare în partea de sus a paginii următoare; − Continuous, pentru a lăsa pe loc textul care urmează după punctul de inserare, pe pagina curentă;

175

header – antet

footer – subsol

fig. 394

fig. 395

fig. 396 fig. 397

176

− Even Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare în partea de sus a următoarei pagini cu număr par; − Odd Page, pentru a deplasa textul care urmează după punctul de inserare în partea de sus a următoarei pagini cu număr impar; 4. Pentru confirmare se apasă butonul OK. Word începe o nouă secţiune din poziţia punctului de inserare. În modul de vizualizare Normal apare pe ecran o linie dublă, care nu se tipăreşte însoţită de textul End of Section, indicând unde se termină o secţiune şi începe alta. Pentru ştergerea unei întreruperi de secţiune se poziţionează cursorul pe linia dublă şi se apasă tasta Del (fig. 398). Textul care precede punctul în care s-a poziţionat cursorul va prelua formatul textului care urmează dupa punctul respectiv. Adăugarea notelor de subsol sau a notelor de final O notă de subsol este un text explicativ care apare la baza unei pagini şi conţine un indice. O notă de final este un text explicativ care apare la sfârşitul unui document sau a unei secţiuni, indiferent în ce pagină este plasat indicele. Când se inserează o notă de subsol sau de final, Word inserează un indice numeric scris mai sus decât rândul normal de text, în poziţia punctului de inserare. Word atribuie automat numere notelor de subsol şi de final şi ajustează lungimea textului de pe pagina respectivă. Pentru a adăuga o notă de subsol sau de final într-un document se procedează astfel: 1. Se poziţionează punctul de inserare în locul unde se doreşte apariţia indicelui pentru nota respectivă; 2. Se selectează meniul Insert, comanda Footnote (fig. 399); 3. În fereastra Insert, se selectează Footnote (nota de subsol) sau Endnote (nota de final) (fig. 400a); 4. În zona Numbering se selectează AutoNumber pentru a utiliza numerotarea standard automată sau se selectează Custom Mark (fig. 400b). Dacă se alege Custom Mark se poate selecta opţiunea Symbol, pentru a insera un simbol sau un caracter special; 5. Se selectează comanda Options (fig. 401) pentru a stabili opţiunile de aranjare în pagină a notelor de subsol sau de final.

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

fig. 398

fig. 399

fig. 400a

fig. 400b

fig. 401

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

Adăugarea de chenare şi haşuri Chenarele sunt linii plasate deasupra, dedesubt, lateral sau în jurul unui text. Dacă se doreşte ataşarea de chenare simple şi haşuri unui paragraf se poate utiliza bara de instrumente Borders. Pentru a afişa bara de instrumente Borders se parcurg următoarele etape: 1. Se selectează meniul View, opţiunea Toolbars şi apoi se selectează caseta de validare a barei de instrumente Tables and Borders (fig. 402) (apare semnul X în caseta de validare); 2. Apoi se apasă butonul OK şi Word va afişa această bară de instrumente, sub bara de instrumente de formatare a paginii; 3. Sau apelarea butonului Tables and Borders din bara de instrumente (fig. 403). Opţiunile acestui buton sunt mai mult folosite în lucrul cu tabele. OBSERVAŢIE: Pentru a şterge bara de instrumente Tables and Borders de pe ecran (dezactivare), se parcurge pasul 1 şi apoi se execută un clic pe Tables and Borders şi dispare semnul X din caseta de validare. O altă modalitate este cea de apăsare a butonului x din colţul din dreapta al barei. Pentru a utiliza bara de instrumente Tables and Borders se selectează oricare din opţiunile : − Lista derulantă Line Style, care afişează o listă cu lăţimi de linii şi stiluri de chenare; − Top Border, care aplică o linie deasupra paragrafului selectat; − Bottom Border, care aplică o linie sub paragraful selectat; − Left Border, care aplică o linie la stânga paragrafului selectat; − Right Border, care aplică o linie la dreapta paragrafului selectat; − Inside Border, care aplică linii între paragrafele adiacente selectate; − Outside Border, aplică un chenar în jurul paragrafului selectat; − No Border, care şterge toate liniile şi chenarele existente; − Caseta cu lista derulantă Shading, afişează o listă de culori şi nuanţe de gri pentru haşuri (fig. 405). Se poate stabili sau modifica amplasarea chenarelor în jurul unui text şi cu ajutorul opţiunii Borders and Shading din meniul Format:

177

fig. 402

fig. 403

fig. 404

fig. 404

fig. 405

178

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

1. Se poziţionează punctul de inserare în paragraful în care se doreşte introducerea unui chenar, sau pentru modificarea chenarului existent; 2. Se selectează opţiunea Borders and Shading din meniul Format; 3. Pentru selectarea opţiunii de chenare se apelează eticheta Borders din partea de sus a ferestrei Paragraph Borders and Shading (fig. 406); 4. Din zona Setting se selectează una din opţiunile: − None, care şterge chenarele şi umbrele existente; − Box, adaugă numai un chenar; − Shadow, adaugă un chenar şi o umbră; 5. Din lista Style se selectează grosimea sau stilul liniilor chenarului; 6. Dacă se doreşte modificarea unui chenar, în zona Border se execută clic pe liniile din jurul paragrafului mostră pentru dispariţia liniei. Pentru a se restabili linia respectivă se mai execută un clic pe acea zonă (linie); 7. Din lista derulantă Color se selectează culoarea chenarului; 8. În caseta From Text (sau din fereastra deschisă de butonul Options) se stabileşte distanţa chenarului faţă de text; 9. Validarea opţiunilor se face prin apăsarea butonului OK. Dacă se doreşte modificarea sau introducerea de haşuri se procedează astfel: 1. Se selectează paragraful asupra căruia se doreşte realizarea modificării; 2. Se selectează opţiunea Borders and Shading din meniul Format; 3. Pentru opţiunile de haşurare se apelează eticheta Shading (fig. 407); 4. În zona Fill se selectează una din opţiunile: − None, pentru a şterge haşurile existente; − Custom, pentru a selecta un procent de gri sau modelul ales pentru umbrire (Shading); 5. Din lista derulantă Foreground se poate selecta o culoare pentru prim-plan; 6. Din lista derulantă Background se poate selecta o culoare pentru fundal. Crearea listelor numerotate sau marcate Pentru crearea unei liste într-un text existent, se parcurg următoarele etape: 1. Se selectează paragrafele care fac parte din listă; 2. Se selectează meniul Format, opţiunea Bullets and Numbering pentru afişarea ferestrei de dialog de liste marcate sau numerotate;

fig. 406

fig. 407

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

3. În funcţie de tipul de listă dorit, se selectează Bulleted (fig. 408) pentru liste marcate sau Numbered (fig. 409) pentru cele numerotate; 4. Se alege tipul de marcare sau numerotare dorit; 5. Confirmarea operaţiunilor se face prin apelarea butonului OK.

179

fig. 408

OBSERVAŢIE: Prin apelarea butonului Customize se poate opta şi pentru folosirea altor tipuri de numerotare sau altor tipuri de marcare, precum şi pentru stabilirea distanţelor faţă de marginea paragrafului şi numărului (marcatorului), (fig. 410). Aranjarea unui text în coloane Scrierea pe mai multe coloane este utilizată în ziare, broşuri şi alte documente similare. Această scriere permite o mai mare flexibilitate în formatarea unor documente care conţin grafice, tabele, etc. Word pune la dispoziţie cinci tipuri predefinite de coloane (fig. 411): − implicit o coloană; − două coloane cu lăţime egală; − trei coloane cu lăţime egală; − două coloane inegale, cea mai lată în dreapta; − două coloane inegale, cea mai lata în stânga. Se poate aplica oricare din aceste formate oricărei părţi selectate a documentului, întregului document sau de la cursorul text în continuare până la sfârşitul secţiunii în care se lucrează. Pentru aceasta se fac următorii paşi: 1. Dacă se doreşte ca numai o parte a documentului să fie pe coloane, se selectează porţiunea respectivă, sau se mută cursorul în secţiunea unde se doreşte începerea scrierii pe coloane; 2. Se selectează opţiunea Columns din meniul Format (fig. 412) pentru a afişa fereastra de dialog pentru lucrul în coloane; 3. În zona Presets se alege tipul de coloană; 4. Se selectează din zona ascunsă Apply To, zona la care se referă formatarea în coloane; 5. Se poate activa opţiunea Line Between pentru a fi tiparită o linie verticală între coloane; 6. Confirmarea operaţiunii se face prin apelarea butonului OK.

fig. 410

fig. 411

fig. 412

fig. 409

180

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Tabele Un tabel permite organizarea informaţiilor într-un format compus din linii şi coloane. Căsuţele din tabel sunt denumite celule. Fiecare celulă poate conţine orice cu excepţia altui tabel. Tabelele se folosesc pentru numere, liste şi orice altceva ce necesită o aranjare în rânduri şi coloane. Se poate insera un tabel nou oriunde în document. Pentru aceasta trebuie: 1. Să se poziţioneze cursorul text în locul unde se doreşte inserarea tabelului; 2. Se selectează meniul Table, opţiunea Insert Table (fig. 413). Se va afişa o casetă de dialog pentru introducerea unui tabel; 3. În casetele Number of Columns şi Number of Rows se introduce numărul de coloane, respectiv numărul de linii al viitorului tabel (folosind butoanele săgeţi sau tastând numerele respective), (fig. 414); 4. În caseta Column Width se selectează lăţimea coloanelor tabelului. Se selectează Auto sau AutoFit pentru ca lăţimea să fie automat calculată pentru lăţimea paginii (fig. 415); 5. Pentru validarea opţiunilor se apasă butonul OK. Este creat un tabel vid şi cursorul text se găseşte în prima celulă. Lucrul într-un tabel Deplasarea într-un tabel se poate face folosind mouse-ul sau combinaţiile de taste prezentate în tabelul alăturat (fig. 416). În cazul în care cursorul text se află la marginea unei celule, se pot folosi tastele săgeti pentru deplasarea între celule.

fig. 413

fig. 414

fig. 415

Formatarea unui tabel Ştergerea unei celule: 1. Se selectează celula; 2. Se apelează comanda Cut din meniul Edit. Ştergerea conţinutului unei celule: 1. Se selectează celula. 2. Se apelează comanda Del din meniul Edit sau se apasă tasta Delete.

fig. 416

Se apasă tastele Tab Shift + Tab Alt+ Home Alt + PgUp Alt + End Alt + PgDn

Pentru a ajunge la Urmatoarea celula a tabelului Celula anterioara a tabelului Prima celula a rândului curent Celula din vârful coloanei curente Ultima celula a rândului curent Ultima celula de pe coloana curenta

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

181

Ştergerea unui rând sau a unei coloane: 1. Se mută cursorul în orice celulă de pe rândul sau coloana respectivă; 2. Se selectează meniul Table, opţiunea Delete Cells. Se va afişa o caseta de dialog; 3. Se alege opţiunea Delete Entire Row pentru a şterge întregul rând, sau Delete Entire Column pentru a şterge întreaga coloană (fig. 417); 4. Se confirmă acţiunea prin apăsarea butonului OK. Rândul sau coloana vor fi şterse. Inserarea unui rând sau unei coloane: 1. Se poziţionează cursorul într-o celulă la dreapta sau dedesubtul locului în care se doreşte inserarea rândului sau coloanei; 2. Înainte de inserare se selectează coloana sau rândul prin folosirea comenzilor Table Select Row (la inserarea unui rând) sau Table Select Column (la inserarea unei coloane); 3. Se selectează opţiunea Table Insert Columns (fig. 418) pentru inserarea unei coloane vide la stânga coloanei selectate, sau Table Insert Row pentru inserarea unui rând vid deasupra celui selectat. Pentru a adăuga o nouă linie la sfârşitul tabelului se mută cursorul în ultima celulă de pe ultimul rând al tabelului şi se apasă tasta Tab, adăugându-se automat un nou rând, identic cu cele anterioare. Schimbarea lăţimii unei coloane se poate face uşor cu ajutorul mouse-lui, poziţionându-ne pe una din marginile unei coloane până ce cursorul îşi schimbă forma într-o linie dublă verticală cu câte o săgeată la stânga şi la dreapta. Se trage de marginea coloanei până la dimensiunea dorită. Se poate schimba dimensiunea unei coloane folosind opţiunea Column Width, astfel : 1. Se poziţionează cursorul text în celula care trebuie să fie modificată; 2. Se selectează Table-Cell Height and Width sau opţiunea Table Properties (fig. 419); 3. În fereastra de dialog se selectează Column pentru afişarea opţiunilor referitoare la coloane; 4. În caseta Width se introduce valoarea de lăţime sau se folosesc butoanele cu săgeti pentru a schimba dimensiunea afişată (fig. 420); 5. Se selectează Next Column sau Previous Column pentru a trece la schimbarea lăţimii altor coloane din tabel; 6. Se confirmă dimensiunile stabilite prin apăsarea butonului OK. Tabelul se va schimba în funcţie de noile lăţimi ale coloanei.

fig. 417 fig. 419

fig. 418

fig. 420

182

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Adăugarea unei imagini grafice O imagine grafică este o fotografie păstrată pe disc într-un fişier de grafică. Word poate utiliza fişiere grafice create cu o mare varietate de aplicaţii (Lotus 1-2-3, metafişiere Windows, Micrografx, Designer, AutoCAD, Paintbrush, etc.). În plus, programul Microsoft Office include o bibliotecă de imagini grafice (fig. 421), (grupate pe categorii: Academic, Animals, Communications, Business, Emotions, Industry, etc), care se poate folosi în documente. Pentru a adăuga o imagine grafică unui document Word se parcurg următoarele etape: 1. Se poziţionează cursorul text în punctul unde se doreşte inserarea; 2. Se selectează Insert Picture (fig. 422). Se va afişa fereastra de dialog pentru adăugarea de imagini grafice; 3. Se folosesc listele Directories şi Drivers pentru a selecta calea şi discul pe care se află fişierul imagine; 4. Lista File Name conţine toate fişierele grafice din directorul respectiv. Pentru restrângerea listei se selectează List File of Type (tipul dorit din listă); 5. În caseta File Name se introduce numele fişierului sau se selectează din listă; 6. Pentru a examina conţinutul fişierului se activează optiunea Preview Picture (fig. 423); 7. Se selectează Link to File dacă se doreşte ca imaginea din document să fie actualizată în cazul în care se modifică ulterior fişierul de pe disc cu imaginea respectivă; 8. Se confirmă prin apăsarea butonului OK şi imaginea este inserată. Ştergerea, mutarea şi copierea unei imagini grafice Pentru a şterge o imagine grafică se selectează şi se apasă tasta Delete. Mutarea sau copierea imaginii se face prin intermediul memoriei temporare (Clipboard), descrisă în secţiunea Copierea sau Mutarea unui text.

fig. 421

fig. 422

fig. 423

Exerciţii pentru fixarea cunoştinţelor

Exerciţiul 1 Adevărat/Fals Instrucţiuni: Încercuiţi A dacă afirmaţia este corectă sau F dacă este falsă A

F

1

A

F

2

A

F

3

A

F

4

A

F

5

A

F

6

Aplicaţia Character Map permite inserarea de caractere speciale şi simboluri. Pentru utilizarea aplicaţiei Calculator se pot folosi tastele numerice, memorie şi operaţii matematice existente în blocul numeric al tastaturii. Aplicaţia Disk Defragmenter nu este utilă pentru creşterea vitezei de lucru a sistemului de calcul. De regulă fragmentele de fişiere pierdute, descoperite de aplicaţia Scan Disk pot fi recuperate. Instrumentele din bara de unelte de formatare a textului, în aplicaţia Word pot fi apelate cu ajutorul tastaturii. Linia de stare a aplicaţiei Word nu conţine numărul de pagini al documentului.

A

F

7

A

F

8

A

F

9

A

F

10

A

F

11

A

F

12

Unitatea de măsură în lucrul cu aplicaţia Word se poate schimba din meniul TOOLS – OPTIONS, eticheta GENERAL. Opţiunea Save As se foloseşte pentru salvarea activităţii curente desfăşurată într-un document. Pentru salvarea tuturor documentelor deschise într-o sesiune Word se foloseşte opţiunea Save All. Pentru sublinierea unei porţiuni de text selectate se poate folosi combinaţia de taste Ctrl+U. Într-un document Word nu se pot trimite la tipărire porţiuni din text ci numai pagina curentă în care se g[seşte textul respectiv. Page (Print) Layout este opţiunea în care pagina editată în aplicaţia Word arată ca şi forma tipăribilă.

184

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Exerciţiul 2 Alegere multiplă 1 Opţiunea Symbol din menul Insert permite inserarea de: a obiecte. b căsuţe de text. c simboluri şi caractere speciale. 2 Care din combinaţia de comenzi permite mutarea unei porţiuni de text dintr-o zonă în alta a unui document? a CUT – PASTE b COPY – PASTE c CUT – REPLACE 3 Activarea meniului File din aplicaţia Word se poate face: a acţionând simultan tastele Alt+F. b acţionând tasta F. c acţionând simultan tastele Ctrl+F.

4 Care din următoarele acţiuni este obligatorie la prima salvare a unui fişier Word? a introducerea numelui fişierului. b stabilirea formatului paginii şi a marginilor acesteia. c verificarea dacă în locaţia stabilită mai există un fişier cu acelaşi nume şi extensie. 5 Pentru stabilirea parametrilor paginii pe care se va redacta un document Word se foloseşte opţiunea: a Print Preview b Page Setup 6 Copierea atributelor de formatare ale unui paragraf sau porţiuni de text, într-un document Word, se face cu ajutorul: a comenzii Paste Special din meniul Edit. b instrumentului Format Painter din bara de instrumente.

Exerciţiul 3 Alegere multiplă – cu mai multe variante de răspuns posibile 1 Inserarea de caractere speciale în aplicaţia Word, se poate face cu ajutorul: a opţiunii Symbol din meniul Insert. b prin tastarea combinaţiei de taste corespunzătoare simbolului respectiv 2 Inserarea de marcatori, în aplicaţia Word, se poate face din: a apelarea instrumentului Bullets din bara de instrumente. b apelarea opţiunii Bullets&Numbering… din meniul Format. c folosirea opţiunii Symbol din meniul Insert. 3 Stabilirea dimensiunii unui font se poate face: a direct din caseta dimensiune existentă în bara de instrumente. b apelarea opţiunii Font cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui. c apelarea opţiunii Font din meniul Format.

4 Ştergerea unei coloane sau linii dintr-un tabel Word se face: a cu ajutorul comenzii Clear din meniul Edit. b cu ajutorul comenzii Delete Columns (Rows) din meniul Table. c cu ajutorul comenzii Cut din meniul Edit. 5 Inserarea de bare de instrumente specifice lucrului în Word se poate face din: a apelarea unei zone libere a barei de instrumente cu butonul funcţiilor speciale a mouse-lui şi bifarea setului de instrumente dorit spre vizualizare. b apelarea etichetei Toolbars a opţiunii Customize... din meniul Tools. c apelarea opţiunii Toolbars din meniul View. 6 Formatarea indentării speciale a unui paragraf selectat se poate face din: a opţiunea Paragraph… din meniul Format. b apelarea cu butonul funcţiilor speciale al mouse-lui a opţiunii Format.

Folosirea aplicaţiilor sistemului Windows

185

Răspunsurile corecte ale exerciţiilor pentru fixarea cunoştinţelor Exerciţiul 1 1=A 2=A 3=F 4=F 5=F 6=F

7=A 8=F 9=A 10 = A 11 = F 12 = A

Exerciţiul 2

Exerciţiul 3

1=c 2=a 3=a 4=a 5=b 6=b

1 = a, b 2 = a, b 3 = a, b, c 4 = b, c 5 = a, b, c 6 = a, b

CAPITOLUL 8

Glosar de termeni

A4 – Foaie de hârtie de dimensiuni 210 x 297 mm. A5 – Foaie de hârtie de dimensiuni 148 x 210 mm. active (activ) – Fereastra deschisă sau pictograma (icoana) selectată în momentul actual. Apăsarea unei taste sau alegerea unei comenzi se aplică întotdeauna ferestrei sau pictogramei active. Fereastra activă îşi schimbă culoarea barei de titlu penrtru a se diferenţia de alte ferestre. Pictograama activă îşi schimbă culoarea etichetei. annotation (adnotare) – O notă sau un comentariu care se ataşează unui Help topic. Aceste comentarii se editează folosind comanda Annotate din meniul Edit. application window (fereastra aplicaţiei) – Fereastra principală a unei aplicaţii, care conţine bara de meniu şi spaţiul de lucru al acestuia. Fereastra unei aplicaţii poate conţine mai multe ferestre de document. arrow keys (taste săgeţi) – Tastele folosite pentru navigaţia pe ecran.Fiecare dintre aceste taste poartă un nume după direcţia sa:UP ARROW (sus), DOWN ARROW (jos), LEFT ARROW (stânga) şi RIGHT ARROW (dreapta). associate (fişier asociat) – Identificarea unui fişier ca aparţinând unei anumite aplicaţii, prin folosirea unei extensii specifice aplicaţiei

respective. Când se deschide un fişier având această extensie, aplicaţia se lansează automat în execuţie. Attributes (atribute) – Infomaţii care indică dacă un fişier este accesibil numai în citire, ascuns, sistem sau dacă a fost modificat de la ultima operaţie de salvare cu backup. AUTOEXEC.BAT – Fişier de comenzi, lansat în mod automat în execuţie la iniţializarea sistemului. B5 – Foaie de hârtie de dimensiuni 182 x 257 mm. base I/O port address (adresa memoriei de bază) – Poziţia în spaţiul adreselor de intrare / ieşire ale calculatorului, utilizată de un dispozitiv, cum ar fi modemul, imprimanta sau adaptorul de reţea. base memory address (adresa memoriei de bază) – Poziţia în memoria calculatoruluzi pe care o utilizează un dispozitiv, cum ar fi adaptorul de reţea, pentru a muta informaţia în şi din memorie. Este cunoscută şi ca adresa de bază a memoriei RAM. Batch program (program lot de lucrări) – Un fişier ASCII (text) care conţine comenzi MS-DOS. Are extensia .BAT. Când se execută un program batch, comenzile sunt procesate secvenţial. BITMAP – Reprezentarea unei imagini video din memoria calculatorului ca un ansamblu de biţi.

190

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

branch (ramură) – Un segment al unui arbore de directoare care conţine un director şi toate subdirectoarele conţinute de acesta.

color scheme (schema de culori) – O combinaţie de culori pentru elementele ecranului.

browse – Operaţie de căutare a resurselor partajate într-un grup de lucru sau de calculatoare, sau de vizualizare a fişierelor şi directoarelor. Când se lucrează cu ferestre de dialog, se foloseşte butonul Browse pentru vizualizarea fişierelor şi directoarelor şi pentru selectarea fişierului dorit.

Comand line (linie de comandă) – Totalitatea informaţiilor care se scriu în dreptul sistemului de operare până la apăsarea tastei ENTER.

buffer – Spaţiu de memorie folosit pentru stocarea temporară a informaţiilor. CENTRONIX – Interfaţă standard ce serveşte la conectarea imprimantei la calculator. check box (buton de validare) – Un pătrat mic într-o fereastră de dialog care poate fi selectat sau deselectat. Când este selectat, în el apare un x. Butonul de validare reprezintă o opţiune care poate fi comunată on sau off. choose (alegere) – Alegerea cu tastatura sau cu mouse-ul a unui element pentru declanşarea unei acţiuni. Pentru executarea unei sarcini se alege o comandă din meniu, iar pentru pornirea unei aplicaţii se alege o pictogramă (icoană). click – Apăsarea şi eliberarea rapidă a butonului de mouse. client application (aplicaţie realizată de utilizator) – Aplicaţie care poate accepta legături între obiecte. Clipboard – Un spaţiu de memorare temporară care este folosit pentru transferul informaţiilor în aceeaşi aplicaţie sau între aplicaţii diferite. close ( a închide) – Închiderea ferestrei, a ferestrei de dialog sau părăsirea aplicaţiei. O fereastră se închide alegând comanda. Close din meniul Control. Dacă se închide fereastra aplicaţiei, se închide aplicaţia. Cluster (allocation unit) – Unitate de alocare pe disc. collapse (to collapse = a plia) – Ascunderea nivelelor suplimentare de directoare de sub directorul selectat din arbore.

COMAND.COM – Fişier care conţine comenzile interne ale sistemului şi care deter-mină afişarea promptului sistemului, precum şi preluarea comen-zilor şi execuţia lor. Existenţa sa pe un disc sistem este obligatorie. COM1 – Nume generic dat primului port serial al unui calculator. command (comandă) – Un cuvânt sau o frază, de obicei într-un meniu, aleasă pentru executarea unei acţiuni. O comandă este aleasă dintr-un meniu sau tipărită la prompter-ul MS-DOS. Poate fi tipărită şi în fereastra de dialog Run din File Manager sau Program Manager. command buton (buton de comandă) – Buton în fereastra de dialog care lansează în execuţie sau opreşte execuţia acţiunii selectate. Cele mai uzuale butoane de comandă sant OK şi Cancel. comment (comentariu) – Un mesaj descriptiv care poate fi ataşat resurselor partajate sau unui calculator. Comentariul apare în fereastra de dialog atunci când alţii selectează calculatorul respectiv sau resursele. communications setting (setarea comunicaţiilor) – Setările care specifică modul de transfer al informaţiei de la calculator la un dispozitiv serial (de obicei, imprimantă sau modem). CONFIG.SYS – Fişier sistem care conţine informaţii de configurare a sistemului. Contigous file (fişier contiguu) – Fişier ale cărui unităţi de alocare sunt consecutive. control codes (coduri de control) – Coduri care specifică într-un text comenzile terminalului sau instrucţiunile de formare (linefeed sau carriage return). Codurile de control sunt precedate de obicei de

Glosar de termeni

simbolul „^“. Aceste coduri sunt introduse când se asignează tastelor de funcţii comenzile terminalului sau task-uri. Control menu (meniu de control) – Un meniu care conţine comenzi folosite pentru manipularea unei ferestre. Pentru deschiderea acesteia se alege Control menu din stânga barei de titlu a ferestrei sau se selectează o pictogramă de aplicaţie. Orice aplicaţie care rulează într-o fereastră şi unele aplicaţii MS-DOS au Control menu. Ferestrele de document şi unele ferestre de dialog au, de asemenea, Control menu. Control-menu box (rubrica meniului de control) – Se află în stânga barei de titlu. Se deschide cu un click pe ea. Conventional memory (memorie convenţională) – Primii 640 K de memorie ai calculatorului. MS-DOS foloseşte această parte a memoriei pentru execuţia aplicaţiilor. Current directory (director curent) – Directorul în care se lucrează în momentul actual. Current disk (discul curent) – Discul cu care se lucrează în momentul actual. cutout – Un spaţiu dintr-un desen care este selectat cu Scissors sau Pick. default button (buton implicit) – Un buton de comandă, în anumite ferestre de dialog, care este selectat automat de către Windows. Are un chenar îngroşat care indică faptul că acea acţiune se va executa la apăsarea tastei Enter. Selectarea lui poate fi anulată prin alegerea comenzii Cancel sau a altui buton. default printer (imprimantă implicită) – Imprimanta folosită când se alege comanda Print fără specificarea unei anumite imprimante ce se va folosi. Se poate stabili o singură imprimantă implicită, de obicei cea care este folosită mai des. Default driver (driver implicit, curent) – Dispozitivul de disc pe care sistemul de operare caută fişierele si comenzile, în cazul în care nu se specifică explicit un anumit dispozitiv.

191

desktop – Fondul ecranului, pe care apar ferestre, pictograme şi ferestre de dialog. destination directory (directorul destinaţie) – Directorul în care este legat sau inclus un obiect. dialog box (fereastră de dialog) – O fereastră care apare temporar şi în care se cere introducerea sau suplimentarea informaţiilor. Ferestrele de dialog au de obicei opţiuni care trebuie selectate înainte de executarea comenzii. dimmed (dim = ascuns) – Indisponibil sau deconectat. Un buton sau o comandă invalidată ce apar în gri deschis în loc de negru şi nu pot fi selectate. Directory (director) – O parte din structura de organizare a fişierelor pe disc. Poate conţine fişiere şi alte directoare numite subdirectoare. Structura directoarelor şi subdirectoarelor de pe un disc se numeşte arborele directoarelor. Directory tree (arborele de directoare) – O afişare grafică a structurii directoarelor de pe un disc. Directorul de pe nivelul cel mai înalt se numeşte director rădăcină. disconnect (deconecare) – Detaşarea drive-ului, a portului sau a calculatorului de la o resursă partajată. Disk format (formatarea unui disc) – Operaţie prin care se pregăteşte discul pentru a fi utilizat de un anumit sistem de operare. Procesul constă în: împărţirea discului în sectoare, crearea tabelelor necesare gestionării informaţiilor de pe disc, detectarea şi izolarea sectoarelor defecte din punct de vedere fizic. Disk system (dischetă sistem) – Dischetă care conţine sistemul de operare, putându-se face cu ea o iniţializare a calculatorului. document (document) – Ceea ce este creat cu o aplicaţie, incluzând informaţii tipărite, editate, vizualizate sau salvate. Un document poate fi un raport, un tabel, un desen etc.

192

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

document – file icon (pictograma fişierului document) – Reprezintă un fişier asociat unei aplicaţii. O fereastră de document conţine un singur document sau fişier de date. Unele aplicaţii permit deschiderea simultană a mai multor ferestre de document.

Executable file (fişier executabil) – Fişier al cărui nume scris pe linia de comandă determină execuţia unor activităţi de către sistemul de operare. Este recunoscut prin extensie, care poate fi: .EXE, .COM sau .BAT.

DOS – Disk Operating System – Vezi MS-DOS, operating system.

expand (expandare) – Afişarea nivelurilor de directoare ascunse în arborele directoarelor. Cu File Manager se poate expanda un singur nivel de directoare, o ramură a arborelui directoarelor sau toate ramurile odată.

double-click (click dublu) – Apăsarea şi eliberarea rapidă de două ori a butonului mouse-ului, fără ca acesta să fie mişcat. Click-ul dublu execută o acţiune, cum ar fi lansarea în execuţie a unei aplicaţii. DPI (dots per inch) – Termen ce specifică rezoluţia imprimării, adică numărul de puncte imprimate pe o lungime de un inch (2,54 cm). Cu cât valoarea este mai ridicată, cu atât calitatea imprimării este mai mare. drag (to drag = a trage) – Mutarea unui element pe ecran prin selectarea lui şi apoi menţinerea butonului mouse-ului apăsat şi mişcarea mouse-ului. Exemplu, o fereastră se poate muta trăgând de bara de titlu. drive bar (bara de drive) – O serie de butoane ce corespund dispozitivelor de disc existente, ce se află în partea de sus a ferestrei File Manager. Se poate schimba drive-ul afişat în fereastra de directoare prin alegerea unui buton drive. Driver (de imprimantă) – Un fişier ce conţine informaţiile necesare unui program să lucreze cu un periferic. embedded object (obiect inclus) – Informaţia care se găseşte într-un document şi care este o copie a informaţiei din altă aplicaţie. Alegând (choose) un obiect înglobat se porneşte aplicaţia care a fost folosită pentru a-l crea, rămânând în acelaşi timp în documentul în care se lucrează. EMS (Expanded Memory Specification) – Protocol de acces la memoria extinsă. Defineşte un număr de ferestre de 64 KB situate în partea superioară a memoriei şi deci adresabile în mod real. Emulare – Reproducerea unei capacităţi funcţionale a unui dispozitiv în alt dispozitiv sau un dispozitiv proiectat să funcţioneze exact ca un altul.

Expanded memory (memorie expandată) – Spaţiu de memorie aflat după memoria video. Folosirea memoriei expandate este definită de Expanded Memory Specification (EMS). Memoria expandată necesită folosirea unui manager de memorie expandată. Extended memory (memorie extinsă) – Memorie care poate fi ataşată suplimentar, peste limita de 1 MB. extended memory (memorie extinsă) – Memorie peste 1 MB la calculatoarele 80286, 80386 şi 80486. Pentru folisirea memoriei extinse de către Windows este necesară instalarea unui manager de memorie extinsă. Extension (extensie) – Punctul şi cel mult trei caractere la sfârşitul numelui unui fişier. Extensia indică de obicei tipul fişierului. De exemplu, programele au extensia implicită .COM sau .EXE. Multe aplicaţii folosesc o extensie implicită la fişierele create de ele. De exemplu, Notepad din Windows ataşează la sfârşitul numelui de fişier extensia :TXT dacă nu se specifică altceva. External command (comandă externă) – O comandă care, pentru a putea fi executată, trebuie să fie încărcată de pe disc (ex.: FORMAT, PRINT, DISKCOPY). FAT – File Allocation Table (tabela de alocare a fişierelor) – Conţine înlănţuirea cluster-elor pentru fiecare fişier de pe disc. Există pe fiecare disc câte două tabele FAT identice. File (fişier) – O colecţie de informaţii care a primit un nume şi este memorată pe disc. Această colecţie poate fi un document, o aplicaţie, un program, un text, o imagine, un grup de comenzi etc.

Glosar de termeni

Filename (nume de fişier) – Numele fişierului. Windows nu foloseşte convenţiile MS – DOS. În MS-DOS se pot folosi numai opt caractere pentru numele fişierului şi trei caractere pentru extensie. În Windows începând cu varianta ‘95 se pot folosi până la 255 de caractere pentru numele fişierului şi trei caractere pentru extensie. Floppy disk (disc flexibil, dischetă) – Un suport amovibil pentru stocarea datelor, care utilizează un disc flexibil de Mylar acoperit cu un material magnetic şi este protejat de un plic de plastic sau de o carcasă. font – O colecţie completă de litere, semne de punctuaţie, cifre şi caractere speciale cu acelaşi tip, grosime (roman sau aldin), poziţie (dreaptă sau italică) şi dimensiune. font set (set de fonturi) – O colecţie de fonturi cu acelaşi design dar de diferite mărimi, configurate pentru un anumit display şi o anumită imprimantă. Seturile de fonturi determină felul în care arată textul pe ecran sau la imprimantă. Form feed – Semnifică saltul de pagină. Este o comandă utilizată pentru terminarea imprimării unei pagini în curs de tratare. Această comandă este frecvent accesibilă direct de la panoul de control frontal al imprimantei. Prin această comandă este posibilă imprimarea datelor rămase în interiorul imprimantei în cazul în care aceasta s-a blocat în urma unui incident. Fragmented file (fişier fragmentat) – Fişier ale cărui unităţi de alocare nu sunt consecutive. full-screen application – O aplicaţie MS-DOS afişată pe întregul ecran. group (grup) – O colecţie de aplicaţii în Program Manager. Gruparea aplicaţiilor le face mai uşor de găsit. group icon (pictogramă de grup) – O pictogramă (icoană) ce reprezintă un grup în Program Manager atunci când fereastra grupului este minimizată. Pentru deschiderea unui grup şi vizualizarrea conţinutului său se alege pictograma corespunzătoare.

193

Group window (fereastră de grup) – O fereastră care afişează elementele grupului în Program Manager. Hidden file (fişier ascuns) – Fişier care nu este afişat de comanda DIR. În Windows se pot vizualiza aceste fişiere doar daca activaţi opţiunea view all files. High memory area (spaţiu de memorie înaltă) – Primii 64 K de memorie peste 1 MB (HMA). icon (pictogramă) – O reprezentare grafică a unui element din Windows, cum ar fi un drive de disc, un director, un grup, o aplicaţie sau un document. Pictograma unei aplicaţii se poate mări şi transforma în fereastră când se doreşte lansarea în execuţie a aplicaţiei. import (importare) – Încărcarea într-un program a unui fişier creat în alt program. De exemplu Microsoft Office poate importa fişiere .jpg create cu Adobe Photoshop. imput/output activity (activitate de intrare/ieşire) – Acţiunile de citire sau scriere pe care le execută calculatorul. Se execută o „citire“ la introducerea unui text de la tastatură sau când se selectează şi se aleg elementele cu mouse-ul. La deschiderea unui fişier, calculatorul face o citire pe disc pentru a localiza fişierul şi a-l deschide. Se execută o „scriere“ atunci când se memorează, vehiculează, tipăreşte sau afişează informaţii. Initialization files (fişiere de iniţializare) – Fişiere care furnizează Windows-ului informaţii despre configuraţia sistemului, cum ar fi tipul imprimantei sau adaptorul de reţea sau despre opţiuni software. Iniţializarea calculatorului – Procesul prin care, după pornirea calculatorului se efectuează verificarea bunei funcţionări a componentelor hardware indispensabile şi încărcarea în memoria calculatorului a sistemului de operare aflat pe disc. insertion point (punct de inserare) – Locul unde se inserează textul la tipărire. Locaţia cursorului apare de obicei ca o bară verticală clipitoare în fereastra aplicaţiei sau în fereastra de dialog.

194

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Install (setup) – instalarea unui produs software – Adaptarea produsului la o anumită configurare hard şi copierea pe disc a tuturor componentelor necesare execuţiei acestuia.

maximize (maximizare) – Mărirea unei ferestre la dimensiunile maxime, folosind butonul Maximize (în dreapta barei de titlu) sau comanda Maximize din meniul Control.

Internal command (comandă internă) – O comandă care se află în memorie atât timp cât sistemul de operare este activ (ex.: TYPE, DATE, CLS).

MEM – Comandă care permite vizualizarea modului în care este alocată memoria la un moment dat.

interrupt request lines – IRQ (linii de întrerupere) – Linii hardware prin care dispozitivele trimit semnale pentru a anunţa procesorul că dispozitivul este gata să recepţio-neze sau să transmită informaţii. De obicei, fiercare dispozitiv instalat în sau conectat la calculator foloseşte propriul IRQ. IO.SYS – Fişier sistem care conţine soft-ul necesar pentru realizarea operaţiilor de intrare/ieşire de bază. Existenţa sa este obligatorie pe un disc sistem şi are pe acesta o poziţie fixă. keyboard buffer (buffer de tastatură) – Un spaţiu de memorare temporară care păstrează succesiunea tastelor apăsate. Laser – Tehnologie folosită de unele tipuri de imprimante pe baza unei raze laser. linked object (obiect legat) – O reprezentare pentru un obiect care este inserat într-un document sursă. Obiectul există încă în fişierul sursă şi atunci când este schimbat, obiectul legat se actualizează în documentul destinaţie. list box (casetă de tip listă) – Un tip de casetă într-o fereastră de dialog care afişează opţiunile valabile, de exemplu lista fişierelor dintr-un director. Dacă nu încap toate opţiunile în această rubrică, se afişează o bară de scroll. local – O resursă, cum ar fi o imprimantă, un director sau o pagină de ClipBook, care este conectată fizic la sau în calculator şi nu conectată prin reţea. LPT1 – Nume generic dat primului port paralel al unui calculator.

Memorie cache – Microprocesoarele sunt echipate cu o memorie cache internă care are scopul de a îmbunătăţi performanţele globale ale calculatorului. Constituite din memorii foarte rapide (20 sau 30 ns), memoriile cache interne sunt limitate ca mărime. Memoria cache este utilizată pentru conservarea ultimelor date citite sau chiar pentru preîncărcarea instrucţiunilor următoare pe care procesorul va trebui să le execute. Memorie virtuală – O parte a hard discului utilizată de Windows sau alte programe ca memorie RAM. Memorii CMOS – Memorii nonvolatile (conservă informaţia după oprirea calculatorului) utilizate pentru memorarea caracteristicilor generale ale sistemului, adică mărimea memoriei, numărul şi tipul unităţilor de discuri şi de hard discuri etc. Memory refresh – reîmprospătarea memoriei – Reîncărcarea memoriei astfel încât fiecare locaţie să poată memora 0 sau 1. Dacă dintr-un oarecare motiv activitatea de reîmpros-pătare a memoriei se întrerupe, datele stocate sunt „uitate“. memory –resident program (program rezident în memorie) – Un program care este încărcat în memorie şi care este disponibil chiar dacă este activă o altă aplicaţie. menu (meniu) – O listă de comenzi într-o fereastră de aplicaţie. Numele meniurilor apar în bara de meniuri, în partea de sus a ferestrei. Meniul Control, reprezentat printr-o rubrică Control-menu în stânga barei de titlu, este comun tuturor aplicaţiilor Windows. Un meniu se deschide prin selectarea numelui său.. menu bar (bară de meniu) – O bară orizontală care conţine numele tururor meniurilor aplicaţiei. Bara de meniu apare sub bara de titlu.

Glosar de termeni

195

minimize (minimizare) – Reducerea ferestrei la o pictogramă (icoană), prin folosirea butonului Minimize (la dreapta barei de titlu) sau a comenzii Minimize din meniul Control.

option button (buton de opţiune) – Un buton mic rotund, care apare într-o fereastră de dialog. Într-un grup de butoane înrudite, se poate selecta unul singur.

MSD – Program de diagnosticare evoluat care permite (între altele) cunoaşterea adreselor şi zonelor de memorie.

package (pachet) – Un desen (sau pictogramă) care reprezintă un obiect legat sau inclus. Când se alege „pachetul“, aplicaţia folosită la crearea lui îl execută dacă este un fişier de sunet sau afişează obiectul.

MS-DOS – Sistemului de operare standard folosit de calculatoarele IBM şi compatibile din anul 1981. MS-DOS based application (aplicaţie MS-DOS) – O aplicaţie destinată să ruleze sub MS-DOS şi care nu foloseşte toate facilităţile Windows (cum ar fi gestionarea memoriei). Mai sunt cunoscute ca aplicaţii nonWindows. MS-DOS Interrupt (întrerupere MS-DOS) – Un semnal pe care sistemul de operare MS-DOS îl foloseşte pentru comunicarea cu microprocesorul. MSDOS.SYS – Fişier sistem care conţine soft-ul necesar pentru implementarea serviciilor sistem DOS. Existenţa sa este obligatorie pe un disc sistem şi are pe acesta o poziţie fixă. Non-Windows application (aplicaţie non-Windows) – O aplicaţie destinată să ruleze sub MS-DOS şi nu în mod special sub Windows, nefolosind facilităţile specifice Windows (cum ar fi gestionarea memoriei). Mai sunt cunoscute ca aplicaţii MS-DOS. object (obiect) – Orice informaţie creată cu o aplicaţie Windows care poate fi legată sau inclusă într-un document. object linking and embedding (legarea şi includerea obiectelor) – O modalitate de transferare şi partajare a obiectelor între aplicaţii. open (deschidere) – Afişarea conţinutului unui director, document sau fişier de date într-o fereastră. Operating system (sistem de operare) – Programul principal pentru un calculator, care îi coordonează funcţiile interne şi oferă mijloacele de control asupra operaţiilor calculatorului.

Parent directory (director părinte al unui fişier) – Directorul în lista căruia se află fişierul respectiv. Poate fi identificat prin două puncte puse unul după celălalt (.). Path (cale de acces la un fişier) – Numele complet al unui fişier prin care acesta poate fi specificat fără ambiguităţi, prin precizarea căii de acces la acest fişier (drive, director, subdirector). Pipe (conductă) – Operatori care indică directarea rezultatelor execuţiei unei comenzi, ca date de intrare pentru o altă comandă. pointer – Cursorul în formă de săgeată care urmăreşte pe ecran mişcarea mouse-ului şi indică ce parte din ecran este afectată când se apasă butonul mouse-ului. Pointer-ul îşi poate schimba forma în decursul diferitelor acţiuni. Port paralel – Interfaţă de comunicaţii între un calculator şi un periferic care permite transmisiuni de date. Dacă portul este bidirecţional, el poate atât transmite spre periferic, cât şi recepţiona informaţii. Interfaţa paralelă este mai rapidă decât cea serială. Port serial – Interfaţă de comunicaţie care permite transmisia de date. Este mai mult utilizată pentru comunicarea între modem şi calculator şi este mai puţin rapidă decât interfaţa paralelă. POSTSCRIPT – Limbaj de imprimare de nivel înalt, utilizat îndeosebi pentru grafică, POSTSCRIPT este un limbaj vectorial, independent de rezoluţia perifericului, ceea ce îi conferă un avantaj substanţial. printer fonts (fonturi de imprimantă) – Fonturile care sunt constituite în interiorul imprimantei. Ele se găsesc în memoria read-only (ROM) a imprimantei.

196

Program – O listă de instrucţiuni, scrise într-un limbaj de programare, pe care calculatorul le poate executa astfel încât sistemul să acţioneze într-un mod predeterminat. program item (articol de program) – O aplicaţie sau un document reprezentat ca o pictogramă (icoană) într-o fereastră de grup. program – item icon (pictogramă corespunzătoare unui articol de program) – Pictograma (icoana) care reprezintă aplicaţia sau documentul în Program Manager. Aplicaţia poate fi lansată în execuţie prin alegerea acestei pictograme. program information (file-PIF fişier de informaţii de program) – Un fişier care furnizează mediului Windows informaţii despre o aplicaţie MSDOS. Conţine elemente cum ari fi: numele fişierului, directorul de pornire, opţiuni multitasking pentru programe care rulează în mod 386 enhanced. Prompter – Caracter sau şir de caractere care indică posibilitatea preluării unei comenzi.. RAM (Random Acces Memory) – Memorie cu acces aleatoriu – memorie primară de lucru a calculatorului, în care instrucţiunile de program şi datele sunt stocate astfel încât unitatea centrală de prelucrare (CPU) să poată obţine acces direct la ele prin magistrala de date de mare viteză a procesorului. reduce (reducere, micşorare) – Schimbarea unei ferestre într-o pictogramă (icoană) prin folosirea butonului sau comenzii de minimizare (minimize). O aplicaţie care este redusă continuă să se execute şi poate deveni din nou aplicaţie activă prin selectarea pictogramei corespunzătoare. Resorte button (buton de restaurare) – Un buton care conţine atât săgeata jos, cât şi săgreata sus, aflat la dreapta barei de titlu. Apare numai după mărirea unei ferestre la dimensiunea maximă. Efectuarea unui click pe el sau comanda Resorte aduce fereastra la dimensiunile anterioare.

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

Rezoluţie – Densitatea punctelor imprimate pe centimetru pătrat. Rezoluţia unei imprimante influenţează în mod direct calitatea imprimării. ROM (Read Only Memory) – Tipuri de memorie care pot fi doar citite. Sunt utilizate pentru memorarea programelor necesare pornirii PCurilor. Root (director rădăcină) – Directorul principal al unui disc, care se creează în mod automat la formatarea discului şi care nu poate fi şters de utilizator. screen saver (economizor de ecran) – Un desen sau o imagine animată care apare pe ecran atunci când nu s-a folosit mouse-ul sau tastatura o anumită perioadă de timp prestabilită. screen elements (elementele ecranului) – Părţile componente ale ecranului: bara de titlu, butoanele Maximize şi Minimize, chenarele ferestrei şi bările de scroll. scroll bar (bară de scroll) – O bară ce apare în dreapta şi / sau la capătul de jos al unei ferestre sau rubrici de liste ale căror conţinuturi nu sunt în totalitate vizibile. Fiecare bară de scroll are două săgeţi de scroll şi un buton de scroll. scroll (to scroll = a defila) – Mişcarea prin text sau grafice (sus, jos, stânga, dreapta) pentru a vedea părţi ale fişierului ce nu sunt afişate pe ecran. scroll arrow (săgeată de scroll) – O săgeată la capetele barei de scroll folosită pentru mutarea de-a lungul conţinutului unei ferestre sau al unei rubrici de liste. Efectuarea unui click pe săgerata de scroll produce defilarea textului cu o linie. Menţinerea butonului de mouse apăsat produce defilarea continuă. scroll buffer (buffer de scroll) – Spaţiu de memorie care păstrează informaţii ce nu încap pe ecran. select (selectare) – Marcarea unui element aşa încât acţiunea ulterioară va avea loc numai asupra acelui element. Selectarea unui element se face cu click de mouse sau prin apăsarea unei taste. După selectare se alege acţiunea respectivă.

Glosar de termeni

selection cursor (cursorul de selecţie) – Arată ce anume este selectat în mod curent. Cursorul de selecţie apare ca video invers sau ca un dreptunghi cu puncte. shortcut key (scurtătură) – O tastă sau o combinaţie de taste, disponibile la anumite comenzi, a căror apăsare execută o comandă fără a mai deschide meniul. Scurtăturile sunt afişate, de obicei, în meniu la dreapta comenzilor. SIMM(Single In Line Memory Module) – Memoria RAM a PC-urilor actuale este constituită din circuite de memorie standard – SIMM. Ele se prezintă sub formă de plăci de circuite imprimate dreptunghiulare, conectate în suporturi speciale (sloturi) pe placa principală. Capacitatea lor variază între 1 MB la 16 MB. Software – Totalitatea programelor ce se execută pe un calculator.

197

Target/cible (fr.) (destinaţie) – Obiectul în care sunt mutate sau copiate fişierele sursă. Poate fi un disc, un director etc. text – only (numai text) – Un fişier care nu conţine decât caractere ASCII standard, fără nici o informaţie de formatare. text box (casetă pentru text) – O rubrică în fereastra de dialog în care se tipăreşte informaţia necesară executării unei comenzi. La deschiderea ferestrei de dialog această rubrică poate fi albă sau poate conţine deja un text. Text file (fişier text) – Un fişier care conţine numai litere, simboluri şi cifre. Un fişier text nu conţine informaţii de formatare, cu o posibilă excepţie în ceea ce priveşte linefeeds şi carriage returns. Un fişier text este un fişier ASCII.

Source (sursă) – Înregistrarea, fişierul, documentul sau discul de pe care se preia sau se mută informaţii; este termenul opus al destinaţiei.

timeout – Perioadă de timp între momentul în care apare o disfuncţionalitate a unui dispozitiv şi cel în care apare mesajul corespunzător acesteia.

source directory (director de sursă) – Directorul care conţine fişierele care vor fi copiate sau mutate.

title bar (bară de titlu) – O bară orizontală în partea de sus a ferestrei sau a ferestrei de dialog, care conţine titlul acesteia.

source document (document sursă) – Documentul din care provine obiectul legat sau inclus.

Toner – Pudra de cerneală utilizată în procedeele de imprimare tip laser. Face parte din categoria consumabile.

split bar (bară de divizare) – Împarte fereastra în două părţi. De exemplu, în File Manager, arborele de directoare este aflat în stânga, iar conţinutul directorului curent în dreapta.

toolbar („bara cu instrumente“) – O linie cu butoane – scurtături aflată de obicei imediat sub bara de meniu. De exemplu File Manager toolbar conţine butoane pentru conectarea la un director partajat. Nu toate ferestrele au toolbar.

SRAM (Static Random Acces Memory) – Tip de cipuri de memorie mai rapide, utilizate, de exemplu, în memoriile cache. NU necesită reîmprospătarea regulată a conţinutului lor. De aceea ele reprezintă o metodă foarte bună de a memora datele, în schimb sunt mai scumpe. status bar (bară de stare) – O linie de informaţii aflată de obicei în partea de jos a ferestrei. De exemplu, în File Manager, ea conţine informaţii despre disc, cum ar fi numărul de bytes disponibili şi capacitatea totală a discului- Nu toate ferestrele au bară de stare.

topic – Informaţie în fereastra de Help. De obicei un Help topic începe cu un titlu şi conţine informaţii drespre un task, comandă sau fereastră de dialiog. True Type fonts (fonturi True Type) – Fonturi scalabile care sunt de obicei generate ca bitmap sau soft fonts, în funcţie de posibilităţile imprimantei. Fonturile pot primi orice dimensiune şi apar tipărite exact aşa cum se văd pe ecran. Undelete – Procesul de refacere a unui fişier şters accidental prin DEL.

198

virtual memory (memorie virtuală) – Spaţiu pe hard disc folosit de Windows (când rulează în 386 enhanced mode) ca şi cum ar fi memorie reală. Windows realizează acest lucru folosind fişierele de swap. Avantajul folosirii memoriei virtuale este că permite rularea în acelaşi timp a mai multor fişiere decât ar permite memoria fizică. wallpaper (tapet) – Un desen sau o imagine memorată ca un fişier bitmap (cu exrtensia BMP) care poate fi aleasă pentru a fi afişată pe fundalul desktop-ului. Bitmap-urile pot fi desene simple sau fotografii scanate şi prelucrate. warning beep (sunet de avertizare) – Sunetul pe care îl emite calculatorul când întâlneşte o eroare sau când încearcă să execute un task pe care Windows-ul nu îl recunoaşte. Wildcard – Un caracter care poate înlocui unul sau mai multe caractere din numerele unui fişier. Semnul întrebării (?) se foloseşte pentru a reprezenta „orice caracter“, iar asteriscul (*) se foloseşte pentru a

Calculatorul – mediu şi canal de comunicare

reprezenta mai multe caractere. De exemplu, *EXE înseamnă toate fişierele care au extensia EXE. window (fereastră) – Un spaţiu dreptunghiular pe ecran, în care se vizualizează un document sau o aplicaţie. Windows –based application (aplicaţie Windows) – O prescurtate pentru aplicaţiile destinate a se executa sub Windows şi care nu pot fi executate în afara acestui mediu. Toate aplicaţiile Windows respectă aceleaşi reguli. wrap – Continuarea textului pe linia următoare fără oprirea cursorului atunci când se ajunge la capătul liniei. Write protect (protejarea la scriere a unui disc sau fişier) – Interzicerea modificării conţinutului sau ştergerii discului sau fişierului. Protejarea discului se face prin acoperirea (pentru discurile de 5,25“) sau descoperirea (pentru discurile de 3,5“) a orificiului de protecţie. Protecţia fişierelor se face prin intermediul comenzii ATTRIB.