Importanta Sfantului Vasile Cel Mare Pentru Ortodoxie

Eparhia Argesului si Muscelului Protoeria Campulung Muscel Conferinţa pastoral- misionară semestrială- 10 iunie 2009

“Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni”

1. Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al vieţii liturgice; 2. Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al familiei creştine; 3. Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al vieţii monahale; 4. Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al operei filantropice

preot profesor Ionuţ Marghitoiu

În viaţa noastră, sfinţii sunt modele desăvârşite şi noi arătăm aceasta printr-o rugăciune, unde spunem: „Doamne de n-am avea pe Sfinţii Tăi rugători, si bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni Mântuitorule să Te lăudam pe Tine, pe carele bine-Te-cuvintează neîncetat îngerii, Ştiutorul inimilor, iartă sufletele noastre. ” Sfinţii sunt învăţătorii noştri, îndrumătorii noştri; sunt și prietenii lui Dumnezeu și sunt şi prietenii noştri. Pe calea sfinţilor, când ne intâlnim, ne constituim în adevărata familie creştină.

Viaţa Sfântului Vasile cel Mare ( 330-379), mare dascăl al lumii şi ierarh Sfântul . Nicolae Velimirovici spunea despre Sfântul Vasile cel Mare : « A fost apărător mare al Ortodoxiei, luminător al curăţiei morale, zelot al trăirii religioase, culme a gândirii teologice, ziditor şi stâlp al Bisericii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile şi-a meritat pe deplin titlul de ,Mare", în cântările sale, Biserica îl numeşte, dumnezeiasca albină a Bisericii lui Hristos care adună sufletele credincioşilor cu dulceaţa cinstirii de Dumnezeu, iar cu acul dumnezeiescului dor, ca şi cu o armă, răneşte hulele ereticilor." » Citim în „Vieţile Sfinţilor”despre marele sfânt: „Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfântul Vasile, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina. S-a împlinit cu adevărat cuvântul lui David, care zice: Neamul drepţilor se va binecuvânta. Şi nu numai sfântul acesta a fost îmbunătăţit şi mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, dupa cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintîi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme. ” După ce a fost iniţiat de către tatăl său în toată învăţătura precum şi în dreapta credinţă, Sfântul se duce în cetatea Cezareei Capadociei, unde în scurt timp reuşeşte să îşi întreacă profesorii, „fiind mai mare în învăţătură decât în vârstă” (Vieţile Sfinţilor), şi recunoscut ca retor între retori, filosof între filosofi şi toţi îl aveau ca pe un preot al creştinilor, mai înainte de preoţie; şi atât de slăvit se făcuse el prin învăţătură şi prin fapta bună, încât era cinstit, cucernic şi vrednic înaintea tuturor. După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanţ, unde a învăţat pe lângă cei mai desăvârşiţi dintre retori şi filosofi, adunând cele mai înalte dintre învăţături cu care şi-a împodobit sufletul său. De acolo, având mare nesaţ pentru învăţătură, sfântul Vasile cel Mare a mers În Atena, unde a aflat pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, sârguindu-se la învăţături şi la fapte bune. S-a legat o mare prietenie între aceşti doi sfinţi. Iată ce citim în Vieţile Sfinţilor:

„Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri şi unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci şi întru învăţături, […]cu aceeaşi sârguinţă lucrând ţarina filosofiei, şi atât de mult se înfrânau, încât mâncau numai ca să trăiască, pâine şi apă, mulţumind Domnului, [….]iar pe celelalte, care momesc pântecele şi-i aduc dulceaţă, le defăimau, şi cu totul se depărtau de ele. S-au păstrat în înfrânare şi au defăimat câştigarea de 2

bani şi de alte lucruri deşarte. Trufia şi înălţarea cu totul le-au urât, iar mândria au pierdut-o prin cuvioşie. Toată viaţa lor era o cugetare şi dorire necontenită, ziua şi noaptea, ca să câştige filosofia cea cerească şi adevărată, mai mult decât pe cea pământească.” Înţelepciunea şi ştiinţa lor ajunsese la o asemenea măsură, „încât s-au făcut dascăli şi filosofi desăvârşiţi.”. Cei doi sfinţi stăpâneau gramatica, ştiinţele, poezia, istoria, retorica, astronomia, matematica, muzica şi filosofia După deprinderea acestor învăţături, dar mai ales a celor dumnezeieşti, sfântul Vasile îl întoarce la credinţă pe marele Eubul. Acesta îi dă întreaga sa avere sfântului, care, toate bine împărţindu-le celor

ce aveau trebuinţă, şi cumpărând pentru amândoi hainele cele albe pentru Sfântul Botez, s-au dus la Ierusalim, spre a-şi căuta mântuirea. În Antiohia îi câştigă pe dascălul Libaniu şi pe ucenicii acestuia prin învăţătura sa creştinească: "Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blândă, grai cumpănit, cuvânt cu bună rânduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrâni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvânt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la râs, cu sfiala să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru".

Ajungând la Ierusalim, Sfântul Vasile şi Eubul s-au închinat la Sfintele Locuri şi s-au înfăţişat episcopului Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. O minune s-a întâmplat la botezul acestui sfânt: « Vasile a căzut la pământ şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui. Deci, tremurînd, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrînd în apă, se ruga. Când s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorît un fulger de foc spre ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan, şi, tulburând apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzînd aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu. » (Vieţile Sfinţilor)

După sfântul Botez, Vasile a petrecut un an în sfânta cetate, după care, mergând în Antiohia, Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tâlcuit Pildele lui Solomon. Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Vasile, petrecînd în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai înainte la mulţi cuvioşi, pe cînd a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi Mesopotamia, căutînd pe Eustatie filosoful şi cercetînd într-acele părţi pe părinţii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul şi cu viaţa monahicească. După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, şi era povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfântul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns. A fost numit arhiepiscop Eusebiu, care s-a arătat răuvoitor şi invidios faţă de Vasile. Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunând cu dânsul mulţime de monahi, a făcut rânduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfânt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecând nu departe de ei, de cealaltă parte de râu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu. 3

Când a îngăduit Dumnezeu ca Sfânta Biserică să fie tulburată de eretici, Sfinţii Grigorie şi Vasile au ieşit din pustie. Pe Grigorie l-a luat tatăl său spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, iar Vasile, împăcându-se cu Eusebiu, a venit în Cezareea să lupte împotriva arienilor. Murind Eusebiu, prin lucrarea Sfântul Duh, chiar nevrând marele Vasile a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit arhiepiscop, ca nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela. Sfântul Vasile ocârmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai târziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În vremea împăratului Valens (364-378) care trecuse la erezia arienilor, sfântul Vasile a avut mult de pătimit. Împăratul l-a trimis pe eparhul Modest să-l silească pe sfântul Vasile să treacă la arieni. Dar oricât a încercat acela, nu a reuşit să îl clintească din credinţa cea dreaptă pe sfântul Vasile. Modest a zis: "Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală". Iar sfântul i-a răspuns: "Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă când cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul".

După ce în anul 358 se stabileşte ca sihastru pe malul râului Iris de lângă Neocezareea, sfântul începe redactarea Filocaliei împreună cu prietenul său, Grigorie de Nazianz. Totodata, Vasile concepe setul de Reguli monahale (Regulele mari si mici) care vor avea un mare impact asupra organizării si dezvoltării monahismului cenobitic în Biserica Răsăriteană. A încercat să curme schismele si ereziile din întregul Răsărit creştin, prin cuvântări unite cu acţiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, apărând popoarele, cetăţile, pe particulari, ajutând pe cei săraci, pe bolnavi si năpăstuiţii soartei. El creează un complex de asistenţă socială lângă Cezareea, supranumit Vasiliada, pe care Sf. Grigorie îl aşaza mai presus de cele şapte minuni ale lumii, în materie de credinţă, îl înfrunta direct pe împăratul Valens, sprijinitor al arianismului si pe trimişii sai. Pentru el, succesul Bisericii era strâns legat de unitatea ei. În acest sens, s-a străduit să menţină relaţii bune cu Biserica Romei. Din nefericire, unitatea dintre Răsărit si Apus nu putea fi realizată din pricina disputei legate de cearta dintre Paulin şi Meletie pentru scaunul de Antiohia, mai exact, care dintre ei era ocupantul legal al scaunului episcopal antiohian. Sfântul şi-a dus misiunea la bun sfârşit, adormind întru Domnul la l ianuarie 379, fără a vedea rezultatele strădaniilor sale concretizate în convocarea si ţinerea sinodului ecumenic de la Constantinopol, din 381/2, prin care se pune capăt ereziei ariene. Opera scrisă completează desăvârşit portretul Sf. Vasile. Deşi adeseori s-a accentuat doar latura sa de organizator, diplomat, sau administrator bisericesc, activitatea sa literara îl dezvăluie în plinătatea măreţiei sale. Opera sa scrisă a fost apreciată atât de cei educaţi, cât şi de cei mai puţin educaţi, de creştini, dar chiar şi de păgâni. Vasile a abordat dintre cele mai variate teme: dogmatice, ascetice, pedagogice si liturgice. Din fericire cea mai mare parte a operei sale s-a păstrat. Toate disciplinele teologiei gasesc in scrierile lui izvoare de apa vie. De la liturgica la dogmatica, de la studiul si talcuirea Scripturii la pastorala, de la omiletica la drept bisericesc, toate afla in opera Sf. Vasile un dreptar al credintei, al evlaviei si al vietuirii crestinesti.

1. Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al vieţii liturgice Sfântul Vasile a apărat credinţa ortodoxă în vremuri foarte grele, de tulburare din partea ereticilor pnevmatomahi, cei care negau dumnezeirea Sfântului Duh. 4

Sf. Vasile este pomenit mai ales pentru Liturghia care ii poarta numele. Dintre Liturghiile ritului bizantin, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare este cea mai veche. In forma ei initiala, urmeaza intru totul randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, fata de care are insa unele rugaciuni mai scurte. Vechimea si autenticitatea acestei Liturghii sunt confirmate de numeroase marturii. Rugăciunile din Sfânta Liturghie care îi poartă numele şi care se săvârşeşte de 10 ori pe an conţin cereri către Dumnezeu pentru a potoli năvălirile păgânilor şi întărâtările ereticilor, pentru a opri dezbinările în Biserică. Sfântul Vasile, aşa cum este menţionat în Hotărârea Sfântului Sinod, este dascăl al vieţii liturgice, pentru că mai întâi de toate este dascăl al învăţăturii de credinţă ortodoxă, este dascăl al dreptei credinţe, iar dreapta credinţă este celebrată în Sfânta Liturghie. Sfantul Grigorie de Nazianz considera aceasta Liturghie ca fiind cea mai de seama realizare a Sfantului Vasile in planul reformei liturgice pe care a întreprins-o preot fiind in Cezareea Capadociei. În biografia Sfântului Vasile, atribuita lui Amfilohie, episcop de Iconiu, ni se relateaza ca, la hirotonia sa de episcop, Sfantul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu sase zile in sir sa-l invredniceasca sa-I aduca jertfa cea nesangeroasa cu propriile sale cuvinte adica sa compuna un formular propriu al anaforalei liturgice, cum era uzul pe atunci. In a saptea zi, i s-a aratat Mantuitorul in vis, împlinindu-i dorinta „După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încât, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvârşi slujba cea fără de sânge şi să vie spre el Duhul Sfânt. După şase zile, adică în ziua a şaptea, pogorându-se Duhul Sfânt, a început a liturghisi şi săvârşi în toate zilele jertfa cea fără de sânge. După ce a trecut câtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mână tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcând înainte punerea pâinii şi a paharului, la Sfântul Jertfelnic; apoi, sculând pe Vasile, i-a zis: "După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sânge". Iar el s-a sculat tremurând, neputând să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă. După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfîntul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hârtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici. Iar după sfârşitul rugăciunilor a ridicat pâinea, rugându-se cu dinadinsul şi zicând: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mâna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sînge nouă, tuturor popoarelor". După rostirea acestei rugăciuni, Eubul împreună cu alţi clerici “au văzut o lumină cerească luminând altarul şi pe arhiereu şi nişte bărbaţi prealuminaţi în veşminte albe, înconjurând pe acest mare arhiereu.”

Opera sa, care s-a transmis până la noi este comoara care ne lămureşte asupra învăţăturii acestui sfânt Dintre lucrările dogmatice prima si cea mai veche este Adversus Eunomium, concepută in trei cărţi si scrisa intre anii 363-365 -o respingere a Apologiei lui Eunomiu, episcop de Cyzic, conducătorul grupării extremiste ariene. A doua scriere dogmatica este îndreptata împotriva unei alte erezii, a pnevmatomahilor, si este intitulata: Despre Duhul Sfânt. Acest tratat pnevmatologic argumentează in esenţă consubstanţialitatea Fiului şi a Duhului Sfânt cu Tatăl, în virtutea căreia Persoanelor Sfintei Treimi li se cuvine cinstire egală.

5

Scrierile ascetice atribuite lui Vasile sunt adunate într-un corp de treisprezece lucrări cuprinzând optzeci de Reguli morale, fiecare regula fiind bazata pe un citat noutestamentar. Colecţia se adresează tuturor creştinilor, deşi tinta finala a normelor rămâne trăirea ascetica. Aceste norme au fost scrise de Sf. Vasile in perioada şederii sale in aşezământul monahal de pe malul râului Iris si in timpul vizitei Sf. Grigorie de Nazianz. La aceste reguli moral-ascetice se adaugă cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care conţin norme pentru viata de zi cu zi intr-un aşezământ monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care prezintă principiile de bază ale vieţii monahale şi, bineînţeles, Filocalia, compusă în colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz. Regulile monahale ale Sf. Vasile au rămas in Biserica de Răsărit temelia organizării vietii mănăstireşti, Spre deosebire de alţi Sfinţi Părinţi, Sf. Vasile nu a scris comentarii biblice in adevăratul sens al cuvântului. Cu toate acestea, Omiliile si cuvântările sale însumează adevarate comentarii pe marginea unor teme biblice. Un loc de seama in acest context îl ocupă cele noua omilii la Hexaemeron, adica, cele sase zile ale creaţiei (Facere I, 1-26). Aceste omilii sunt neîntrecute ca frumuseţe retorica si bogăţie de idei, ceea ce a facut ca ele sa circule nu numai in Răsărit, ci si in Apus. El s-a aplecat cu osârdie asupra sensului literal al textului biblic, pentru a desluşi concepţia creştină despre lume in contrast cu cea păgână si cea maniheica. Chiar daca in interpretările sale face uz de ştiinţa si filosofia vremii, pentru el întreaga existenta vine la viata prin lucrarea directa a lui Dumnezeu creatorul. Lucrarea aceasta a Sf. Vasile a fost continuata apoi de Grigorie de Nyssa. În aceeaşi serie a omiliilor exegetice intră apoi cele 18 omilii la Psalmi, ele prezentând psalmii: l, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61 si 114. Ca material informativ Sf. Vasile a folosit Comentariul la Psalmii lui Eusebiu de Cezareea. Pe langa teme exegetice, Sf. Vasile a abordat si alte subiecte in omiliile si cuvântările sale: dogmatice, pedagogice, morale si panegirice, in seria cuvântărilor dogmatice, un loc aparte îl ocupa: despre credinţa, in care analizează textul "La inceput a fost Cuvantul"; Contra sabelienilor; a lui Arie si a eunomienilor; Dumnezeu nu este autor al raului etc; morale: Contra bogatiilor; La textul din Luca 16, 18;La timp de foamete si seceta; Contra betiei; Despre invidie; Despre post; Despre smerenie; la martiri: Sf. lulita; Sf. Varlaam; Sf. Gordius; Cei 40 de martiri din Sevastia; Sf Mamant. De la Sf. Vasile a rămas o corespondenta deosebit de bogata, care dezvaluie rafinamentul literar si gustul deosebit pentru frumuseţea cuvântului ales. S-au păstrat 365 de scrisori, unele din acestea nu au fost scrise de el, ci i-au fost adresate. Corpul epistolar vasilian este o sursa preţioasă pentru istoria Bisericii crestine din Răsărit, in special din Capadocia. Pentru istoria creştinismului in Dacia, de importanta deosebita este scrisoarea nr. 155 adresata de Sf. Vasile lui Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al Scythiei Minor, prin care ii solicita acestuia sa-i trimită "moaştele martirilor" din aceste părţi. Acesta i-a trimis moaştele Sf. Sava, martirizat de către goţii păgâni ia nord de Dunăre, in anul 372. Gândirea teologica a Sf Vasile este una teocentrică, doarece pentru el totul reprezinta in realitate legătura lui Dumnezeu cu lumea si in special cu omul. Dumnezeu creeaza lumea si îl plasează pe om in acest context, dupa ce l-a creat dupa chipul Sau. Omiliile la Hexaemeron demonstrează că adevărul descoperit de mintea omului nu se deosebeste, in limitele proprii, de adevarul revelat de Scriptura. Aceasta dezvaluie adevarurile inaccesibile mintii umane: natura Iui Dumnezeu, total incomprehensibila pentru om, precum si principiile fundamentale ale lumii sensibile si ale celei inteligibile. 6

Ideea de baza a operei De Spiritu Sancto (Despre Duhul Sfânt) a sfântului Vasile cel Mare este demonstrarea egalitatii Duhului Sfant cu Tatal si cu Fiul, egalitate de natura si de cinstire si, implicit, divinitatea Sa. In dorinta de a combate pe ereticii care negau egalitatea Duhului Sfant cu Tatal si cu Fiul, Sfantul Vasile, intemeindu-se pe Sfanta Scriptura si Scrierile Parintilor, arata egalitatea Duhului cu Tatal si cu Fiul si cu toate ca nu-1 numeste niciodata pe Duhul, Dumnezeu reuseste sa sugereze si sa demonstreze indirect ca Duhul Sfant este Dumnezeu. Pornind de la egalitatea in cinste si marire a Duhului cu Tatal si cu Fiul, Sfantul Vasile ajunge cu demonstratia sa la egalitatea de natura a Duhului cu Tatal si cu Fiul, aratand ca Duhul este consubstantial cu Tatal si cu Fiul. Modul de existenta al Duhului este prezentat de Sfantul Vasile ca "suflare a gurii lui Dumnezeu", aratand totodata ca aceasta ramane totusi o taina de nepatruns. Egalitatea Duhului cu Tatal si cu Fiul este pusa in lumina, in opera Sfantului Vasile, si prin afirmatia majora ca Duhul este Acela care "completeaza Treimea", fiind cu adevarat pivotul comuniunii Sfintei Treimi. Persoana si lucrarea Duhului Sfant sunt prezentate organic in aceasta opera. Persoana Duhului este pusa in valoare si facuta accesibila gandirii noastre si cunoasterii prin "maretia si valoarea lucrarilor Sale". Lucrarea Duhului Sfant se face prin energiile divine necreate ale Sfintei Treimi impartasite creatiei prin Duhul. Opera Tatalui si a Fiului se desavarseste prin Duhul care sfinteste pe toti care doresc comuniunea cu El. Este de remarcat invatatura Sfantului Vasile despre harul divin care este altceva decat Persoana Duhului, harul divin - energie necreata a Sfintei Treimi, impartasit creatiei prin Duhul Sfant. In opera sa De Spiritu Sancto, Sfantul Vasile pune accentul pe comuniunea Sfintei Treimi. La baza intregii realitati sta Sfanta Treime, creatia este un reflex al Treimii. Comuniunea umana n-ar fi posibila fara comuniunea treimica. La baza activitatii sociale a Sfantului Vasile a stat comuniunea Sfintei Treimi. Sfanta Treime ca structura a supremei iubiri este modelul comuniunii umane care trebuie realizata prin efort continuu. De aceea, Sfantul Vasile, din dragoste fata de Dumnezeu si de oameni, in afara de nenumarate acte de milostenie crestina, a construit acele bolnite numite "Vasiliade", in care cei saraci, cei bolnavi si toti dezmostenitii vietii isi aflau alinarea suferintelor lor fizice si sufletesti. Activitatea sociala a Sfantului Vasile a fost insufletita de o dragoste fata de Dumnezeu si de oameni neasemuita, pentru realizarea comuniunii umane, dupa modelul suprem al comuniunii Sfintei Treimi. Opera Sfantului Vasile are o importanta deosebita si pentru noi, cei de astazi. In timpurile noastre, acum cand lumea este zdruncinata de neintelegeri politice, sociale, economice, cand Biserica lui Hristos este divizata in mai multe confesiuni, grupari si denominatiuni crestine, numai Duhul Sfant este Acela care poate sa le adune pe cele risipite prin harul Sau dumnezeiesc. Filocalia - de la Sfantul Vasile Cel Mare pana in zilele noastre Din bogata predanie a crestinismului neimpartit, Ortodoxia a mostenit o colectie unica in felul ei de scrieri patristice asupra posibilitatii, a pericolelor care o pandesc, si a cerintelor adevaratei vieti duhovnicesti. Conceputa de catre Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie de Nazianz ca o antologie de texte antiariene de spiritualitate si lectura biblica, ea si-a precizat treptat si mai mult fizionomia de comoara ortodoxa de rugaciune si de inalte experiente duhovnicesti. Sunt redate aici, dupa diferiti autori rasariteni, reflectii despre frumusetea naturii umane si cosmice covarsite de har, dar si diagrama indelungatelor nevointe. Pentru anularea tendintei de alunecare si cadere a naturii umane si pentru stabilizarea in ea a energiilor spirituale pe care le aduc virtutile este nevoie de o stradanie mereu reluata sub ochiul indrumatorului duhovnicesc si al Modelului nostru ceresc. Sfintii Parinti impartasesc o adevarata stiinta a sufletului, o terapie spirituala pentru infranarea imperfectiunilor firii, incepand chiar de la primele infiripari ale gandului. Filocalia ne pune la indemana arme si metode care sunt in masura sa potoleasca razboiul nevazut al ispitelor, redand sufletului integritatea launtrica, smerenia, tacerea, contemplatia netulburata si pacea in 7

Dumnezeu. Prin rugaciunea inimii, lucrarea duhovniceasca se straduieste sa anticipeze imparatia cerurilor, urmarind infaptuirea unei vieti cat mai imbunatatite.

Blestemele Sfantului Vasile cel Mare Molitfele Sfantului Vasile cel Mare fac parte din categoria ierurgiilor sfintitoare ale vietii omului. Ele se citesc persoanelor stapanite de demoni (ne amintim din Sfanta Evanghelie ca o legiune intreaga de diavoli stapanea un singur om). In Viaţa sfântului este istorisită întoarcerea tulburătoare la Hristos a unui tânăr care, din desfrânare, făcuse legământ scris cu diavolul vânzându-şi sufletul acestuia pe vecie. Sfântul Vasile cel Mare îl blestemă pe diavol şi nimiceşte zapisul. "Voieşti să te întorci iarăşi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?". Tînărul a răspuns: "Da, voiesc, dar nu pot". Vasile l-a întrebat pentru ce nu poate, iar tînărul i-a răspuns: "Pentru că m-am lepădat de Hristos şi diavolului m-am încredinţat cu zapis". Iar Vasile a zis: "Nu te mîhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc".. Luîndu-l sfîntul de mînă, a făcut pe dînsul semnul Sfintei Cruci şi l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu. […]După patru zile, a venit din nou la dînsul şi l-a întrebat: "Cum te afli, fiule?". Iar el a răspuns: "Acum sînt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptîndu-te pentru mine şi biruind pe diavolul". [...]Iar diavolul a strigat către dînsul: "Mă nedreptăţeşti, Vasile!". Şi acest glas diavolesc l-au auzit mulţi. Iar arhiereul a zis: "Să te certe pe tine Domnul, diavole!".[...] Vasile a zis: "Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mîinile în jos, rugîndu-se, pînă nu vei da zapisul!". Întorcîndu-se sfîntul către popor, a zis: "Înălţaţi mîinile voastre în sus şi strigaţi: Doamne miluieşte!". Poporul, înălţînd mîinile spre cer, a strigat cu lacrimi: "Doamne miluieşte!", multă vreme, şi iată a venit zapisul tînărului acela, purtat prin văzduh, văzîndu-l toţi, şi s-a dat Fericitului Vasile în mîini. Sfîntul, luînd zapisul, s-a bucurat şi a dat mulţumire lui Dumnezeu; apoi l-a rupt îndată bucăţi, înaintea tuturor şi l-a ars; apoi, ducînd pe tînăr în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi pe popor l-a ospătat din belşug. »

2. Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al familiei creştine Sfântul Vasile este şi dascăl al familiei creştine, nu numai prin cuvânt, ci şi prin pilda familiei creştine în care el s-a născut şi a crescut, prin modul în care el a promovat valorile credinţei creştine în familie. În scrierile sale descoperim comori duhovniceşti, menite să sprijine urcuşul duhovnicesc al familiei creştine. Corpul epistolar cuprinde scrisori: de prietenie, de consolare, de recomandare, scrisori canonice, moral-ascetice, dogmatice, liturgice si istorice. Tratatele pedagogice ale Sf. Vasile abordează deschis problema educaţiei tinerilor si definesc limpede atitudinea Bisericii crestine fata de ştiinţa si cultura păgână. Este vorba de indemn câtre tineri, care arata modul in care scriitorii antici pot fi folositori, mai exact, atunci când se realizează o buna selecţie din lucrările acestora, in scrierile acestora, tinerii trebuie sa caute mierea si sa evite otrava. Sf. Vasile a fost conştient de avantajul unei erudiţii sănătoase, bazate pe adevărul creştin si cultura moştenită. În învăţătura sa, sfântul a subliniat valoarea unei vieţi curate, cumpătate, desăvârşite. De aceea în omiliile despre post, sfântul subliniază importanţa acestei instituţii. Aşezământ dumnezeiesc dat omului pentru păstrarea vieţii sale, încă de la crearea sa (Fac. 2, 17), postul a fost consacrat ca nevoinţă a vindecării şi întăririi firii umane şi ca armă tare împotriva duhurior necurate, alături de rugăciunea smerită, după cum ne învaţă Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos Domnul . De aceea, postul este o practică bisericească pe care Sfinţii Părinţi au preţuit-o făcând din ea un mod de viaţă care trebuie împărtăşit tuturor. Între ei, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) – el însuşi un neîntrecut postitor – străluceşte în chip deosebit prin învăţătura pe care ne-a dăruit-o mai ales în „Omiliile” sale despre post şi împotriva patimii beţiei, rostite în vremea Postului Mare. Mari şi nebănuite sunt foloasele postului descoperite nouă de Sfântul Părinte Capadocian. Acestea sunt: 8

împăcarea cu Dumnezeu, tămăduirea de patimi şi de suferinţe, sfinţirea cugetului, a cuvântului şi a simţirii, restabilirea părtăşiei cu semenii prin înfrângerea lăcomiei, a violenţei şi a certurilor. „Dacă ar domni postul, ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi tribunale, n-ar mai fi închisori... Postul i-ar fi învăţat pe toţi să se înfrâneze nu numai de la mâncare, dar să izgonească şi iubirea de arginţi, lăcomia, precum şi orice viciu” (Omilia II, 5). Iar când descrie calităţile omului postitor, Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Faţa celui ce posteşte îţi inspiră respect; nu e îmbobocită cu roşeaţă neruşinată, ci e împodobită cu o paloare pe care este zugrăvită înfrânarea; ochiul celui ce posteşte este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, netulburată de râs nestăpânit. Cel ce posteşte este măsurat la cuvânt şi curat la inimă” (Omilia I, 9). Omilia III la cuvintele « Ia aminte la tine însuţi ! » reprezintă o comoară a înţelepciunii. Omul este îndrumat să cugete drept şi să dea slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite, precum şi să se aplece cu dragoste spre semenii săi. Dealtfel, toate omiliile morale şi pedagogice au rolul de a oferi creştinilor o sinteză a dreptei gândiri şi vieţuiri creştineşti.

3. Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al vieţii monahale Vieţuirea călugărească este mândria Bisericii , spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru îl dovedeşte întreaga ceată duhovnicească a Cuvioşilor, pustnicilor şi a "marilor dascăli ai lumii şi ierarhi", printre care, la loc de cinste, se află si sfântul monah, ajuns ierarh şi dascăl al Bisericii, Vasile. Sf. Vasile s-a invrednicit de o asemenea sfintenie si impartasire a tainelor dumnezeiesti, tocmai datorita exemplarei sale vietuiri de monah. El ilustreaza prin propria sa viata inaltimea cultului monahal si a sfinteniei la care conduce in chip firesc respectarea cu stricteţe a randuielilor calugaresti. De aceea scrierile sale reprezinta in primul rand exprimarea unei experiente duhovnicesti pe care el insusi a avut-o. Teologia sa izvoraste in primul rand din contemplarea lui Dumnezeu, din "vederea lumii celei nezidite", dupa expresia sfintilor isihasti, dobandita prin "observarea stricta a Evangheliei", cum defineste el monahismul in introducere la Regulile Mari. Pentru Sf. Vasile, vietuirea monahala este in primul rand un dar dumnezeiesc facut oamenilor care pot intelege cuvantul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde in mod firesc catre Arhetip, si de aceea omul, independent de religia sa, are sadita in sine dorinta de desavarsire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiratiile pe care le promoveaza, de insasi natura sufletului omenesc, dar apare sub forma de vocatie si chemare la vietuire calugareasca doar la alesii lui Dumnezeu. A fi creştin, pentru Sf. Vasile, nu inseamna a nu avea patimi, ci inseamna a avea putinta sa le birui, ridicand astfel valul care desparte mintea si sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. "Sa ne intoarcem, asadar - scrie Sf. Vasile monahilor sai -, la harul de la inceput, de care ne-am instrainat din cauza pacatului, si iarasi sa ne infrumusetam dupa chipul lui Dumnezeu, facandu-ne asemenea cu Ziditorul prin nepatimire" (Cuvant Ascetic 2,1). Astfel, retragerea pe care o realizeaza monahii nu se datoreaza dispretuirii vietii de familie sau a unei atitudini mizantrope si antisociale, ci este simultan expresia dorului dupa Dumnezeu si a constientizarii faptului ca implinirea acestui dor nu este cu putinta in mijlocul pricinilor de pacatuire pe care le ofera lumea. "Am parasit viata de oras - ii scrie el prietenului sau Grigore -, pentru ca am socotit-o prilej pentru tot felul de rautati" (Epistola 2,1). In plus, "sufletul privind multimea pacatosilor din lume, nu gaseste timp sa-si observe pacatele proprii si sa se zdrobeasca prin cainta pentru ele, ci, comparandu-se cu altii mai rai, isi face chiar o inchipuire de virtute" (Regulile Mari). Simpla retragere fizica nu este insa suficienta, pentru ca monahul trebuie sa curete partea dinauntru a blidului. "Despartirea de lume nu inseamna pur si simplu plecare trupeasca din mijlocul ei, ci rupere sufleteasca de poftele ei, incat sa nu simti dorul de a trai in oras, de a avea casa, avere, prieteni, proprietate 9

personala, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert, de a aparea la intruniri publice,..." (Epistola 2, 2). Retragerea le da posibilitatea monahilor sa observe patimile ce viermuiesc inauntrul lor si sa lupte sistematic si constant impotriva lor prin sadirea virtutilor contrare. De aceea linistea si isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar "inceputul curatirii" (Epistola 2,2) si o conditie permanenta "pentru atingerea scopului, deoarece, pentru pazirea sufletelor monahilor de alunecari, este de folos si necesara izolarea de lume si trairea in singuratate, fiind pagubitor a trai in comuniune cu cei care se arata fara frica si cu dispret fata de pazirea stricta a poruncilor" (Reguli Mari 6). Si celelalte elemente care caracterizeaza vietuirea monahala isi gasesc bune temeiuri in antropologia ascetica a Sf. Vasile. Astfel, retragerea calugarilor departe de zarva oraselor este intemeiata de Sf. Vasile pe predispozitia pentru rugaciune pe care o lucreaza in suflet singuratatea "si totala indepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri" (Reguli Mari 5, 2). Aceasta retragere si izolare a monahului se sprijina pe constiinta psihico-somatica a omului care, interactionand cu mediul inconjurator, sufera influente din partea acestuia. Patimile prezente in "toti cei nascuti din femeie" isi gasesc nenumarate pricini de starnire si punere in lucrare in orase, chiar daca cei ce vietuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu isi dau seama de asta. Aici se cuvine sa facem o precizare asupra careia vom reveni, legata de mult discutatul raport dintre actiune si contemplatie si de eficienta acestora in viata calugarului. Intemeiat pe Sf. Scriptura, pe traditia monahala si pe propriile observatii ascetic “ antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci cand afirma ca pentru despatimire, monahul trebuie sa caute in primul rand rugaciunea si viata isihasta, "deoarece contemplarea invataturii lui Iisus este mai inalta decat slujirea trupului", scrie el (Constitutiile Ascetice 1; 1). Dezvaluind si masinatiile diavolului, care incearca sa-l abata pe calugar de la totala dedicare in viata de asceza si rugaciune, Sf. Vasile ii avertizeaza pe toti monahii sa nu se lase amagiti "cu argumente absurde, cum ca traind in lume, indupleca pe Dumnezeu cu actiuni de binefacere... si chiar daca vreun monah ar avea impresia ca isi indreapta viata proprie astfel, nu va scapa de acuzatia de a-L fi parasit pe Hristos" (Cuvant Ascetic 1, 1). Deci angajarea sociala in opere filantropice a monahilor este considerata de Sf. Vasile ca o decadere a monahismului. De aceea in Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) "sa se indeparteze de orice grija a veacului acestuia" (Regulile Morale 77), dand-o pilda pe Maria, a carei viata contemplativa este superioara celei active inchipuita de arta. Faimoasele vasiliade nu sunt manastiri in intelesul pe care Sf. Vasile il da acestui cuvant, ci institutii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravietuit. Gasim in aceste randuieli ale Sf. Vasile, intemeiate pe insasi natura omului, samburele dezvoltarii ascetice si monahale ulterioare, pe care le-au facut Parintii Neptici si care pot fi rezumate in afirmatia ca a vietui duhovniceste inseamna a vietui "dupa minte". Dumnezeu, fiind fara forma, nu poate fi cunoscut de o minte robita impartirilor si imprastierilor, si de aceea insingurarea este necesara monahilor, pentru ca mintea lor linistindu-se, eliberandu-se de intiparirile lucrurilor din lume, sa poata fi cat mai pregatita pentru primirea contemplatiilor dumnezeiesti in ea. Aceasta conceptie antropologica sta la baza intregii asceze si mistici crestin- ortodoxe, si ea, prin bogatia si finetea observatiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea inconjuratoare si cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabila din punct de vedere crestin. Tocmai curatirea si despatimirea mintii, care este tron a lui Dumnezeu in om, o are in vedere intreaga organizare a vietii intr-o manastire, asa cum e prevazuta de randuielile vasiliene. Iata ca vietuirea monahala ascetica a Sf. Vasile i-a permis sa faca observatii profunde asupra naturii omului si sa ne lase o seama de lamuriri care ar putea fi utilizate cu profit in stiintele contemporane, care, prea adesea, considera sufletul ca un fel de energie si rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului. Manastirea este, asadar, in primul rand un loc de retragere, temeiul izolarii monahilor de viata mireneasca este atat antropologic, cat si teologic. Consacrarea monahala este pentru Sf. Vasile un fapt cu multiple implicatii in viata monahului, astfel, dupa ce isi da "fagaduinta vietii ascetice ", cum numeste el aceasta consacrare (Cuvant Ascetic 2, 2), monahul devine proprietatea lui Dumnezeu. El isi are propria sa persoana intr-un fel de administrare, fiind obligat 10

"sa se pastreze pe el pentru Dumnezeu ca daruire sfanta. Prin consacrarea monahala, calugarul intra in sfera vietii ingeresti si primeste in cadrul acestei slujbe harul necesar "pentru a depasi limitele firii omenesti si a se randui pe sine in viata netrupeasca". Sf. Vasile randuieste monahului o data introdus in cinul ingeresc, obligatia de a-si preface intreaga fiinta si viata in rugaciune. Caracterul bisericesc al monahismului este expresia faptului ca monahii "sunt si ei membri ai cinului bisericesc", dupa cum recunoaste in 364 Sinodul de la Laodiceea. De aceea manastirile "independente", fara legatura cu vreun episcop canonic, sunt o abatere de la randuielile monahale ortodoxe. Prevederile vasiliene cu caracter practic, legate de impartasirea monahilor, exprima atat valoarea Sfintei euharistii in viata mistica, cat si ideea teologica potrivit careia manastirea este o neincetata adunare liturgica, bisericeasca a obstii. Prin aceasta, obstea monahala devine o intrupare in timp si spatiu a lui Hristos, o concretizare locala a Bisericii universale. De aceea, dupa Sf. Vasile, "staretul nu este nimic altceva decat cel care tine locul Mantuitorului si mijloceste intre Dumnezeu si om si ii ofera lui Dumnezeu mantuirea celor care i s-au incredintat lui" (Constitutiile Ascetice 22, 4). Tot de caracterul bisericesc, dar si ca o implicatie a celui sacramental, tine si ascultarea pe care monahul fagaduieste sa o faca fata de staretul sau "in orice, fara sa ceara explicatii pentru porunci". Aceasta ascultare nu este o simpla subordonare, ci o taina intemeiata pe credinta ca voia lui Dumnezeu este exprimabila in cuvintele omenesti relative si in faptul ca Dumnezeu primeste ascultarea fata de staret ca pe o ascultare fata de El. Cel care conduce cu adevarat manastirea este Dumnezeu, inspirandu-i prin Duhul Sfant pe cei insarcinati cu aceasta. Sfântul Vasile este o pildă şi un model pentru noi; mai ales pentru monahism a devenit un mentor, un ctitor al monahismului organizat asemenea unor familii. El recomanda ca mănăstirile să nu fie prea mari ca număr de monahi, pentru a se păstra o atmosferă de familie duhovnicească, pentru ca membrii obştii să se poată cunoaşte mai bine Aceste linii generale, desprinse din scrierile monahale ale Sf. Vasile, formeaza, dincolo de detalii, osatura si duhul comun tuturor tipicoanelor manastiresti redactate ulterior. De aceea avem o unitate a duhului monastic ortodox intr-o diversitate de forme in care vietuirea monahala a fost consemnata tipiconal. Randuielile monahale vasiliene sunt singurul indreptar dupa care, calauzindu-se in duh, monahii pot urmari apropierea de idealul monahal. Intruparea acestuia depinde de masura in care acestia isi iau in fiecare zi crucea si ii urmeaza lui Hristos.

4. Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al operei filantropice Monahul Sfântului Vasile cel Mare este călugărul rugător, slujitor şi misionar, care uneşte Liturghia cu filantropia după pilda lui. Orăşelul de lângă oraş, cartierul numit «Vasiliada», care avea în mijloc o biserică, iar în jur o mulţime de instituţii filantropice, a reprezentat un model pentru mai multe mănăstiri din Răsărit şi Apus care au început să înfiinţeze bolniţe, şcoli, azile de copii orfani şi bătrâni. Opera lui izvorâtă din teologia şi rugăciunea lui a devenit un model pentru întreaga lume creştină. Împlinitor plin de râvnă, încă din anii tinereţii, al îndemnului Mântuitorului Hristos: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie” (Luca 12, 33), Sfântul Vasile cel Mare a fost deopotrivă şi un energic propovăduitor al faptelor iubirii şi împreună-pătimirii creştine, al atitudinii fraterne în faţa sărăciei şi a durerii aproapelui. De aceea, cuvântul său se îndreaptă necruţător împotriva celor avuţi şi avari, în mare măsură răspunzători, prin neomenia arătată, de nefericirea semenilor lor lipsiţi şi de puţinul necesar traiului. Lăcomia de bunuri perisabile a celor bogaţi trădează de fapt funciara şi pierzătoarea lor sărăcie: „Eşti sărac în iubirea de oameni, îi spune Sfântul Vasile bogatului din toate timpurile, sărac în credinţa în Dumnezeu, sărac în nădejdea vieţii veşnice” (Despre lăcomie, 6). Patima înavuţirii întunecând, ca orice 11

înrobire spirituală, cugetul celui stăpânit de ea, Sfântul Vasile o asimilează unei „beţii” ( Către bogaţi, 6). Antidotul acestei jalnice stări este doar dreapta înţelegere a rostului celui bogat în această lume, să fie milostiv: „Eşti slujitorul bunului Dumnezeu, îi spune acestuia Marele Vasile, iconomul semenilor tăi” (Despre lăcomie, 2). Doar ridicarea gândului la Dumnezeu – Dăruitorul şi adevăratul Stăpân al bunurilor acestei lumi, recunoaşterea în cei nevoiaşi a fraţilor preamici (cf. Matei 25, 40) ai Domnului care trebuie sprijiniţi şi aducerea aminte de moarte şi de dreapta Judecată viitoare pot, după învăţătura Sfântului Vasile, să stingă patima înrobitoare şi pustiitoare a lăcomiei de lucruri vremelnice. Sfântul Vasile a desavarsit opera sa de ajutorare prin infiintarea de asezaminte pentru saraci, calatori, batrani, bolnavi, orfani si leprosi, la marginea Cesareei. Chiar resedinta sa episcopala si-a mutat-o in cuprinsul asezamintelor sale de caritate sociala. Cu dreptate s-a spus ca Cesareea, in timpul Sfantului Vasile, ajunsese mai degraba un oras al asistentei sociale. Acolo, in acele asezaminte botezate „Vasiliade", fiecare boala, fiecare durere si fiecare nenorocire isi avea apartamentele sale si ingrijitorii sai speciali. Oamenii valizi de munca erau repartizati la diferite ateliere, muncind dupa puterile si priceperea lor. In fruntea fiecarei ramuri de munca era pus cate un reprezentant al Bisericii. Opera de ajutorare a celor in nevoi, de la resedinta mitropolitana, a raspandit-o in tot cuprinsul eparhiei. Acolo unde era un horepiscop sau protopop, a infiintat si o Casa a saracilor, precum si un mic spital pentru deservirea satelor dimprejur. Intretinerea asezamintelor acestora de asistenta sociala, Sf. Vasile a facut-o din averile sale si ale Bisericii. Dar, la aceasta lucrare uriasa Sfantul a cautat sa trezeasca sentimentele alese, crestinesti ale bogatilor, prin aratarea ca, bogatiile sunt de la Dumnezeu, iar oamenii sunt numai administratorii lor intru ajutorarea semenilor lor Sf. Diadoh al Foticeii spune despre acest mare sfânt ca detine cele două harisme : "cuvântul cunoştinţei" şi "cuvântul înţelepciunii". Prima harismă reprezintă împărtăşirea nemijlocită, directă, prin contemplaţie a tainelor dumnezeieşti, iar cea de-a doua reprezintă harisma exprimării acesteia în limbaj omenesc, arareori întâlnindu-se ambele harisme la aceeaşi persoană. BIBLIOGRAFIE: PSB 12- SF VASILE CEL MARE- DESPRE SFÂNTUL DUH; CORESPONDENŢĂ, ED. IBMBOR, Bucuresti, 1988; PSB 17- SF VASILE CEL MARE- OMILII LA HEXAEMERON, OMILII LA PSALMI, OMILII SI CUVÂNTĂRI, ED. IBMBOR, Bucuresti,1986; SF VASILE CEL MARE- DESPRE BOTEZ ( COMORILE PUSTIEI, )ED. ANASTASIA, 1999; VIEŢILE SFINŢILOR PE LUNA IANUARIE (Biografia Sfantului Vasile, de Amfilohie, episcop de Iconiu ) ; http://www.basilica.ro/ro/stiri/conferintele_pastoral_misionare_semestriale_de_primavara_din_anul_2009 _ale_clerului http://www.crestinortodox.ro http://www.misiune-ortodoxa.ro/ http://www.sfantulvasilecelmare.info/ www.ziarullumina.ro

12