Frauda_donarii_de_organe.pdf

http://www.ziaristionline.ro/

HOME

GÂNDIREA

FOTO / VIDEO

About

Contact

Parteneri

OPINII / ANALIZE SPECIAL BLOG NEWS

EXTERNET

ROMÂNII

SSI

TOP NEWS

Stay Connected

Saturday, September 27th, 2014 | Posted by eXpress http://www.ziaristionline.ro/2014/09/27/o-problema-extrem-de-grava-frauda-donarii-de-organeparintele-hariton-negrea-despre-purtarea-crucii-carduri-de-sanatate-si-transplanturi/

O problemă extrem de gravă: frauda “donării” de organe. Părintele Hariton Negrea despre purtarea crucii, carduri de sănătate şi transplanturi Părintele Hariton Negrea despre Cruce, carduri de sănătate şi transplanturi by manastirea-petru-voda Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (21 Septembrie 2014), a Părintelui stareț Hariton Negrea de la Mănăstirea Petru Vodă, despre purtarea Sfintei Cruci şi despre robia electronică a cardurilor de sănătate Materialul de mai jos este compilat de monahul Averchie “Esența prostiei nu este să nu știi, ci să nu vrei să știi…” În prezent se face peste tot o reclamă tot mai insistentă pentru donarea de organe, căci disponibilitatea populației de a dona a scăzut, mai ales datorită scandalurilor cu transplantări frauduloase. În Germania se judecă procesul unui celebru chirurg din Göttingen, care este acuzat că a manipulat listele de transplantare, a falsificat 50% din actele pacienților, a transplantat diverse organe unor pacienți care nu corespundeau criteriilor legale/medicale etc., contribuind la decesul prematur al unor pacienți. Ca şi cum problemele ar exista doar pe partea recipienţilor de organe… Asigurările de sănătate ne trimit scrisorele în care suntem întrebați în formulări mieroase dacă dorim card de donatori. Până şi în școli şi licee a început să se discute subiectul. Multe broșuri colorate şi reclame la cinema sunt menite să ne animeze să ne punem organele la dispoziția altor oameni. Ele sunt menite să te facă să te jenezi dacă vrei să-ți păstrezi propriile organe după moarte…! După moarte… Ei, aici începe problema. Nu sunteți morți atunci când vi se extrag organele pe care eventual vreți să le donați! Sunteți doar definiți ca morți. Istoria industriei de transplantare Problema majoră a transplantului de organe este că de la un mort nu pot fi obținute organe transplantabile. Acele organe sunt la fel de moarte ca şi mortul. Organe vitale, care funcționează, nu pot fi recoltate decât de la un om viu. Da, toți acești oameni trăiesc încă, după toate legile biologice, atunci când li se extrag organele. Asta îi ucide în realitate. Pe cardul de donator scrie:

1

Subsemnatul(a) ……….. informat(ă)şi conștient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, țesuturi şi celule umane; în concordanță cu dispozițiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, țesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru următoarele organe, țesuturi şi celule: …………………………………………………………………………………. Buba apare la definiția de post-mortem, cu alte cuvinte ce se înțelege mai nou prin sintagma după moarte, adică acum intră în joc conceptul-joker de “moarte cerebrală”. Definiția morții cerebrale datează din 1968, de când Comisia ad hoc de la Harvard Medical School a întocmit o lucrare “științifică” pentru a redefini conceptul de moarte. La momentul acela existau două probleme acute. În primul rând, medicina “progresase” atât de mult încât transplantul de organe devenise posibil: profesorul Christian Barnard făcuse deja primul transplant de inimă, care îi adusese renume mondial (nu mai conta că şi recipientul decedase la 18 zile după transplant). Ceea ce puțini știu: Barnard încălcase prin operația respectivă toate standardele şi legislațiile medicale şi etice posibile, şi risca să fie acuzat de crimă. Concomitent, un alt medic fusese acuzat şi condamnat pe bună dreptate de crimă în Japonia pentru un transplant de la un “mort cerebral”… Înainte ca pe Barnard să-l aștepte aceeași soartă, proaspăt solicitatul comitet de la Harvard a livrat exact la timp “expertiza” care impunea conceptul abstract de moarte cerebrală ca nouă definiție a morții şi recomandă ca moartea cerebrală să fie considerată moartea omului, oferind astfel peste noapte bază “legală” şi “etică” pentru ca pe viitor oamenilor să li se extragă pe viu organele. Cum de până atunci nimeni nu simțise nevoia să dea o nouă definiție morții? Abia când s-au profilat la orizont câștigurile grase pentru industria farmaceutică şi a început să fie nevoie de organe vii şi proaspete pentru transplanturi, s-a inventat şi noua definiție. Ca atare, “moartea cerebrală” nu a apărut şi nu s-a dezvoltat prin aplicarea vreunei teorii sau metode științifice noi, comisia de la Harvard nu a stabilit dacă coma ireversibilă era un criteriu adecvat pentru deces. Membrii comisiei erau medici, teologi şi avocați. De aici se vede clar că nu era vorba de o chestiune medicală, ci de una juridică! Misiunea declarată a comisiei a fost să justifice “moartea cerebrală” stabilită ca un nou criteriu al morții, pentru a impune eutanasia mascată. Pe scurt, raportul a fost făcut ca să corespundă deja scopului şi concluziilor la care se ajunsese anterior. Scopul “expertizei” a fost declarat direct în text: “Intenția noastră principală este de a redefini coma ireversibilă ca nou criteriu al morții… [...] Criterii depășite pentru a defini moartea pot duce la controverse în obținerea organelor pentru transplantare“… Cu alte cuvinte, nu se făcuseră studii, nu a existat absolut nicio bază științifica pentru a susține ipoteza că moartea cerebrală ar fi moartea reală, dar era nevoie musai de criterii noi, utilitare, anticipatorii, pentru a redefini moartea cu scopul declarat al recoltării de organe; Shah et al. au publicat în critica deschisă a noii “definiții” (“ficțiune legală“), dar era profit de făcut, nu aveau ei timp de “mărunțișuri” științifice… Dr. Henry Beecher, președintele comitetului de la Harvard, a comunicat direct şi fără jenă adevărul despre raportul respectiv: “Există într-adevăr un potențial salvator de vieți în noua definiție, care - când va fi acceptată va duce la o cantitate disponibilă mai mare de organe esențiale în condiții vitale, pentru transplantare, astfel vor putea fi salvate nenumărate vieți acum pierdute inevitabil… La ce nivel alegem să numim moartea este o decizie arbitrară. Moartea inimii? Părul continuă să crească. Moartea creierului? Inima poate continua să bată. Este necesar să se aleagă un nivel la care creierul să nu mai funcționeze. Este ideal să se aleagă un nivel la care, deși creierul este mort, celelalte organe să mai poată fi folosite. Aceasta am încercat să clarificăm în ceea ce am numit noua definiție a morții.” Henry K. Beecher and H. I. Dorr, “The New Definition of Death: Some Opposing Views,” International Journal of Clinical Pharmacology 5 (1971):120 În al doilea rând, în 1968 mai exista şi o altă problemă, care a fost şi ea “rezolvată” prin “expertiza” de la Harvard. Terapiile intensive – o ramură nouă a medicinei, dar care se dezvolta fulgerător – lăsau tot mai mulți pacienți într-o stare intermediară, între viață şi moarte. Oamenii respectivi vegetau uneori ani în șir fără a-şi mai recăpăta cunoștința, iar îngrijirea lor costa enorm de mulți 2

bani… Expertiza de la Harvard a “rezolvat” dintr-o lovitură şi statutul incert al unor astfel de pacienți. Şi astfel s-au creat premisele perfecte, moartea era redefinită şi accelerată – marea industrie a transplantului de organe luase naștere. Iar când spun industrie, mă refer nu numai la profiturile făcute prin vinderea organelor şi prin transplantarea lor, ci şi la miliardele câștigate cu medicamentele imunosupresive pe care recipienţii organelor sunt obligați să le ia o viață întreagă pentru ca organismul lor (care nu se lasă păcălit) să nu respingă organul proaspăt transplantat; medicamente imunosupresive care uneori pentru primitorii de organe se ridică la sume de mii de euro pe lună; medicamente imunosupresive care de cele mai multe ori contribuie la declanșarea de cancere la pacienții care au primit un transplant. Într-un studiu publicat în British Medical Journal în 2000, per total transplantarea unei inimi nu reduce riscul decesului, ba chiar dimpotrivă. Ce este de fapt moartea? - de ce un mort cerebral nu este mort În ziua de azi ne preocupăm de orice, dar evităm mereu să ne gândim la boli, la moarte. Credem că știm deja tot ce e de știut despre moarte şi oricum ne va ajunge mai devreme sau mai târziu, deci de ce să mai pierdem vremea să ne şi gândim la asta? Ce este moartea? Moartea este un proces. Pe vremuri moartea era considerată un fenomen complex… un fenomen medical, teologic, filozofic, juridic… acum a rămas doar un fenomen medical, aflat exclusiv la cheremul medicilor. Nu mai există o definiție legală a morții, în schimb există definiția medicală: “În prezent se poate vorbi de deces în două situații diferite: când apare întreruperea ireversibilă a funcțiilor respiratorie şi circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate funcțiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral.“ “Expertiza” comitetului de la Harvard stabilise inițial că “mortul cerebral” nu avea reflexe. Ulterior s-a constatat că aprox. 75% din pacienții etichetați drept “morți cerebrali” aveau reflexe! După Dragomirescu [1996] moartea este încetarea definitivă şi ireversibilă a vieții, prin oprirea funcțiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menținerii vieții, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activității metabolice celulare. Dr. Paul Byrne, un pediatru şi neonatolog american care lupta de zeci de ani pentru informarea populației despre ceea ce înseamnă cu adevărat donarea de organe, descrie un “mort cerebral” astfel: “În acest caz, trupul este cald şi flexibil. Inima îi bate, are culoare normală, temperatură şi tensiune. Majoritatea funcțiilor există, inclusiv digestia, excreția şi menținerea unui echilibru al fluidelor cu eliminarea normală a urinei. Va exista adesea o reacție la inciziile chirurgicale, crește tensiunea! Dacă este observat o perioadă mai lungă de timp, o persoană declarată “în moarte cerebrală” va arăta semne de vindecare şi dezvoltare şi va trece prin perioada pubertății, dacă este copil.” Dr. Alan Shewmon, profesor de neurologie pediatrică la UCLA, a documentat peste 175 de cazuri de oameni diagnosticați cu “moarte cerebrală”, care au supraviețuit o perioadă foarte lungă de timp. El argumentează că creierul, la fel ca orice alt sistem din organismul nostru, nu este singurul care definește o persoană. Un “mort cerebral” este cel mult un muribund fără funcții cerebrale măsurabile, dar cu funcții organice active şi de multe ori şi senzoriale, de multe ori şi cu reflexe… Întrucât nu se poate constata cu precizie moartea tuturor neuronilor şi ireversibilitatea tuturor funcțiilor cerebrale, “moartea cerebrală” este un termen foarte periculos. Medicul J. Bernat, în lucrarea lui importantă, cu titlul “Despre definiția şi criteriul morții” (1981) afirma că “definim moartea ca încheierea permanentă a funcționării organismului ca întreg”. Expertul Camerei Federale de Medici, prof. Dieter Birnbacher, a declarat deschis în 2010: “Se recoltează organe de la un organism viu. Trebuie să admitem că oamenii aflați în moarte cerebrală

3

nu sunt încă morți, dar îi putem totuși folosi ca donatori de organe. La explantarea organelor unui mort cerebral se scot organe dintr-o ființă umană vie.“ Așa-numitul President’s Council on Bioethics (SUA) a stabilit clar în 2008: moartea cerebrală nu este un criteriu biologic, în conformitate cu științele naturii, pentru pronunțarea morții. Consiliul de Bioetică admite că supozițiile făcute până atunci despre legătura temporală şi cauzală dintre moartea cerebrală diagnosticată şi dezintegrarea funcțiilor corporale au fost infirmate empiric. Integritatea organismului uman nu este dată de suma organelor individuale. Creierul nu este integratorul diverselor funcții ale corpului, integrarea este o trăsătură emergentă a întregului organism. Dar credeți că s-a deranjat cumva industria transplantării de aceste constatări? Dr. David W. Evans scrie: “M-am întrebat de ce continui să încerc să fac cunoscut adevărul despre transplantare, după 35 de ani de eforturi destul de inefective. La început m-a motivat descoperirea fraudei științifice şi intelectuale implicate în definiția de “moarte cerebrală” când era clar că se testau doar părți infime din creier. Pe măsură ce trecea timpul, motivele tot mai puternice au devenit îngrijorarea în ce privește modul cum oamenii vulnerabili sunt păcăliți, mai ales de către autoritățile medicale, cu intenția de a obține mai multe organe pentru transplant, cu orice preț, după cum se pare. Dacă milioanele de oameni care au semnat cardurile de donatori în ideea că vor dona organele “după moarte” nu au fost informați că riscă să fie doar diagnosticați ca morți cu ajutorul unor criterii controversate în lumea medicală, atunci ei au fost înșelați, iar “acordul” lor de a dona organe nu este valabil din punct de vedere juridic.” Conceptul de moarte cerebrală este “fals dpdv empiric şi logic”, scrie cercetătorul în neurologie Gerhard Roth. Psihiatrul Johann-Christoph afirmă că este “absolut inacceptabil ca morții cerebrali să fie etichetați ca morți şi că ei sunt doar “definiți ca morți deoarece medicii nu au curajul să admită că organele sunt extrase pe viu de la persoane care încă au viață în ele”. Medicul internist Linus Geisler susține că un “mort cerebral” este o persoană vie căreia îi lipsesc anumite funcții ale creierului; în procesul morții, sistemul medical își permite să tragă linia de separare dintre viață şi moarte după criterii arbitrare. Dr. med. Max-Otto Bruker, internist, a declarat: “În prezent moartea cerebrală este considerată în mod absurd ca moarte totală, deși nu există dovezi suficiente pentru această afirmație. Mi-e rușine pentru profesia de medic, pentru colegele şi colegii mei care nu se revoltă în mod clar față de modul cum este informată populația în privința transplantării de organe. Prin tăcerea lor, ei favorizează astfel o afacere întunecată, practicată fără etică şi morală, o afacere care ignoră demnitatea umană şi bagatelizează riscurile uciderii unei persoane aflate încă în viață.“ Fundația Germană pentru Transplant de Organe admite că «şi după intrarea în moarte cerebrală pot fi constatate mișcări ale extremităților«, cum ar fi »semnul lui Lazăr« – o mișcare care seamănă cu o îmbrățișare. »Asemenea mișcări pot fi constatate la cca. 75% din cei aflați în moarte cerebrală«, recunoaște Fundația. Cardiologul german dr. Paolo Bavastro afirmă: “Reflexele sunt fenomene vitale, indiferent de locul unde apar şi forma în care se manifestă. Un mort, un cadavru nu are reflexe! Cei care susțin definiția morții cerebrale afirmă: sunt doar reflexe, omul e mort. Ei bine, aceasta »logică« ține cel mult de o »etică a eliminării prin definire« şi este în realitate o încercare de tutelare a percepțiilor, cum a explicat şi filozoful Robert Spaemann. Pacienții definiți ca morți cerebrali ne arată clar multe procese vitale care au funcții integrative: respirația internă (schimb de gaze între sânge şi țesuturi), respirația celulară, reglarea tensiunii, activitate cardiacă spontană, reglarea temperaturii, eliminare (urină şi fecale), procese metabolice, producție şi eliminare de hormoni, producție de sânge proaspăt etc. Un om grav bolnav, un muribund este încă pacient, nu este un mort.” Referitor la importanța “reflexelor”, să nu uităm că în conceptul inițial formulat de Comitetul de la Harvard se vorbea despre o »areflexie totală« (deci lipsa totală de reflexe), dar imediat ce s-a început cu practica de măcelărire a “morților cerebrali” s-a constatat că 75% aveau multe reflexe, de 4

aceea repejor s-a modificat iar definiția, precizându-se că trebuie să existe doar o »areflexie cerebrală«. Dintr-o prelegere a dr. Paolo Bavastro: “Să analizăm problematica morții cerebrale şi dintr-o altă perspectivă, citind explicațiile fizicianului E. Schrödinger, părintele mecanicii cuantice, care în 1944 pusese întrebarea »Cum se explică prin fizică şi chimie procesele din timp şi spațiu care au loc în interiorul limitat al unui organism viu? Care sunt caracteristicile vieții?«. Răspunsul lui sună așa: »Când acel organism continuă să facă ceva, se mișcă, schimbă substanțe cu mediul într-o perioadă mai lungă decât ne-am aștepta de la o bucată de materie moartă. Cândva dispare acea calitate a organismului şi rămâne doar o bucată moartă de materie. În fizică numim acest fenomen stare de echilibru termodinamic sau stare de entropie maximă« – Astfel, semnele vieții sunt rezistența pe care o opune organismul prăbușirii finale – nu capacitatea de a se reproduce, de a crește, de a se dezvolta, ci faptul că este capabil să rămână »în mișcare« atâta timp. După Schrödinger, capacitatea organismului de a se opune morții este legată de ordinea caracteristică a moleculelor pentru care nu se aplică legile obișnuite ale fizicii. Atâta timp cât un om, un organism trăiește, pentru acesta nu sunt valabile legile obișnuite ale fizicii; el nu intra în dezagregare, se eliberează din entropie; abia în moarte, după încheierea procesului de deces se aplică legile fizicii, ale entropiei: organismul intră în dezagregare, organele încep să se dizolve, se tinde către un echilibru termodinamic. După considerente pur fizice, un om căruia i-a cedat creierul este un om viu! Organele acestui om pot fi recoltate din singurul motiv că el încă nu a intrat în stare de entropie, deci este încă viu! În cazul morților cerebrali, din punct de vedere biologic, fenomenologic şi fizic (dar nu numai) este vorba de oameni vii! Sunt oameni grav bolnavi, oameni aflați pe moarte, însă un muribund este un om care încă trăiește.” (Schrödinger, Ce este viața, 1987, Fox Keller – Noua gândire despre viață, 1998) Citind până aici cred că v-ați dat seama deja că există o mare diferență între moartea biologică, adică moartea reală, şi cea cerebrală, nou definită peste noapte de medicina “modernă” în scopuri clar determinate. Gândirea mecanicistă ne face ușor de manipulat şi ne ține pe majoritatea într-o închisoare a spiritului, în care am ajuns să considerăm că doar creierul ne definește, am uitat că suntem de fapt niște ființe foarte complexe, că suntem mai mult decât simpla materie sau masă biologică, iar sufletul şi spiritul nostru nu se află doar în trunchiul cerebral! Dar oricum asta nu are nicio legătură cu definiția frauduloasă a “morții cerebrale”, despre care știm acum că a fost inventată doar pentru a se da mâna liberă traficului legalizat de organe. Definim viața ca activitate cerebrală măsurabilă în prezent? Descoperirile neurologice din prezent confirmă că viscerele noastre sunt învelite cu peste 200 de milioane de neuroni (şi miliarde de bacterii). Acest “creier secundar” este practic un duplicat al creierului din cap. Tipul de celule, substanțele active şi receptorii sunt identici. Știți cum se spune că “am decis din burtă”. Hormonul care ne face “fericiți”, serotonina, nu este produs atât în creier, cât în intestine! Creierul produce cam 0,1-0,5 ppm de serotonină, în timp ce intestinul produce 5 ppm. De asemenea, nivelul de serotonină din creier nu se lasă influențat, în schimb avem – prin alimentație – puterea de a modifica nivelul de serotonină din intestin. Visele noastre, reflecția misterioasă a sufletului uman, sunt de asemenea influențate de serotonina produsă din intestine. Să nu uităm că știința încă nu a reușit nici să localizeze sau să descifreze subconștientul. Şi atunci cum să echivalăm lipsa de activitate cerebrală cu sfârșitul vieții? Dr. Michael Gershon, profesor şi președinte al departamentului de anatomie şi biologie celulară de la Universitatea Columbia, New York, a scris o lucrare cu titlul “Al doilea creier. Baza științifică a instinctului visceral [...]“, în care afirmă că oamenii au în zona viscerală un organ inteligent şi sensibil. Creierul din cap şi creierul visceral folosesc aceiași neurotransmiţători! Michel Neunlist, directorul Institutului de Cercetare pentru Boli Digestive din Nantes, explică de asemenea că sistemul nervos enteric este de fapt primul nostru creier, dpdv cronologic. Tot în acest context se explică şi “sindromul colonului iritabil” care este întâlnit la foarte mulți copii care au devenit autiști după vaccinare, având în vedere că mercurul şi aluminiul din vaccinuri 5

atacă toți neuronii! Ca atare, atâta timp cât acest “creier visceral” încă trăiește, e clar că nu se poate aplica definiția arbitrară moarte cerebrală = moarte. Același lucru se aplică şi la inimă, şi la tot ceea ce este legat de inimă. “Întregul univers este cuprins în corpul nostru, iar întregul corp este cuprins în inimă. Astfel, inima este esența centrală a întregului univers.” ( Maharshi) Știați că în inimă există o structură neuronală independentă, asemănătoare cu cea a creierului, şi că inima influențează funcțiile cerebrale? Știați că inima are un câmp magnetic de 50 până la 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului? Un câmp magnetic care influențează sistemul nervos al altor oameni şi care este măsurabil şi la câțiva metri de corpul nostru? De ce vă surprinde? În toate tradițiile inima este privită de secole drept centru al emoțiilor, al intuiției, al înțelepciunii, al pasiunii şi al iubirii, centru şi poartă spirituală către adevărata noastră ființă. Iată că a început şi știința să admită. Studii noi arată nu numai că inima însăși este un fel de “creier”, ci ea comunică clar cu creierul şi influențează percepțiile şi emoțiile omului. “Sistemul nervos aflat în inimă (creierul inimii) îi permite inimii să învețe, să-şi amintească şi să ia decizii independent de scoarța cerebrală. Nenumărate experimente au demonstrat că semnalele trimise neîntrerupt de către inimă spre creier influențează în mod semnificativ funcțiile cerebrale înalte, care se ocupă cu percepția, cunoașterea şi prelucrarea emoțiilor”, afirmă medicul Rollin McCraty de la Institute of Heart Math. O descoperire şi mai uimitoare a cercetătorilor de la Institute of Heart Math este legată de câmpul magnetic uluitor al inimii: componenta electrică a acestui câmp este de 60 de ori mai puternică decât cea a creierului, cea magnetică este de aproape 5000 de ori mai puternică! Acest câmp al inimii pulsează şi trimite modele ritmice extrem de complexe în întregul corp, astfel influențând un număr mare de procese biologice – creierul însuși se sincronizează permanent după acest puls electromagnetic. Astfel, câmpul inimii pune la dispoziție semnalul de sincronizare pentru întregul corp, cu care ne putem armoniza conștient pentru a fi în armonie cu propria noastră inimă! ***** Aspecte juridice în România Legea nr. 2 din ianuarie 1998 privind prelevarea şi transplantul de țesuturi şi organe umane spune așa: Datele pe care trebuie să le conțină actul constatator: I. Diagnosticul morții cerebrale se stabilește pe baza următoarelor criterii: 1. Examen clinic: – starea de comă profundă, flască, areactivă; – absența reflexelor de trunchi cerebral (în mod special, absența reflexelor fotomotor şi corneean). 2. Absența ventilației spontane, confirmată de testul de apnee (la un Pa CO2 de 60 mm Hg). 3. Două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale. II. Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită. III. Excluderea altor cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic şi un traseu EEG, asemănătoare cu cele din moartea cerebrală (hipotermia, mai mică de 35°C, medicamente depresoare ale sistemului nervos central, hipotensiune arterială – presiune arterială medie mai mică de 55 mmHg). IV. Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit de doi anesteziști reanimatori diferiți sau de un anestezist reanimator şi un neurolog sau neurochirurg, prin două examinări repetate la un interval de 6 ore.

6

(În Germania se stipulează în protocolul de constatare a “morții cerebrale” că intervalul minim trebuie să fie de 12 ore, ceea ce subliniază caracterul aleatoriu al întregii povești). Şi totuși, CÂND este cazul sau când este voie să se constate această “moarte cerebrală”? Aici intervine, în tradiție birkenwaldiană, autoritatea exclusivă de zeu a medicului: doar medicul are puterea şi autoritatea deplină de a proceda la constatarea morții cerebrale, într-un moment pe care îl alege doar el! Medicului respectiv nu i se cere să îndeplinească niciun fel de criterii. Cu viața unui om în joc, el nu are nevoie decât să presupună că la un pacient va interveni moartea cerebrală în 2-3 zile şi deja poate dispune stoparea medicamentației şi începerea testelor de constatare a morții cerebrale; stoparea medicamentației şi a oricărui tratament e necesară, ca să nu se “falsifice” rezultatele testelor de constatare a morții cerebrale. De asemenea, medicul nu este obligat nici măcar să informeze familia pacientului despre ceea ce face, familia primește mai târziu doar rezultatele testului! Legea care stipulează condițiile de cumpărare a unei case este mai bine reglementată şi acoperă mai multe drepturi ale individului decât legea care se ocupă cu extragerea de organe vitale din corpul pacienților lăsați la mâna deciziilor individuale ale medicilor! La orice operație cât de mică aveți de semnat un balot de documente despre riscuri, dar de un “mort cerebral” care să-şi dea în judecată doctorul nu prea am auzit; 95% din aparținători nu au habar despre diagnosticul de moarte cerebrală, deci medicul are autoritate supremă şi trebuie să-l ascultăm ca pe Dumnezeu…! Deși e vorba de existenta unor oameni, vedeți bine cum legiuitorii nu au considerat necesar să definească această procedură astfel încât orice fel de abuz să fie imposibil, sau măcar să precizeze că aparținătorii unui pacient aflat în comă cerebrală trebuie să fie informați şi să-şi dea consimțământul scris pentru procedura de constatare a morții cerebrale. Astfel, i se permite medicului respectiv să decidă singur, după criterii doar de el știute, asupra vieții şi morții pacienților! În mod normal, un medic nu are voie nici măcar să-mi facă o injecție fără să se facă pasibil de pedeapsă (singura excepție fiind cazul când acea injecție mi-ar salva viața în mod explicit!) În schimb are voie să-mi întocmească pașaportul pentru lumea cealaltă! ARTICOLUL 22 (Constituția României) (1) Dreptul la viață, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Cum este posibil ca legea să acorde tacit unui medic autoritatea absolută de a decide dacă un om are dreptul să trăiască sau să moară? Şi nu veniți cu justificarea că “medicii nu vor să prelungească inutil suferința pacienților, căci dacă un mort cerebral este declarat oricum “mort”, de ce ar mai suferi?” În mod normal, un medic poate să facă un singur lucru fără permisiunea unui pacient: să-i salveze viața. Legea transplantului în Germania mai precizează, cu o ironie sinistră, că “moartea trebuie constatată după reguli corespunzătoare stadiului actual al științei medicale”, în timp ce “moartea cerebrală trebuie constatată după reguli procedurale corespunzătoare stadiului actual al științei medicale”. Vedeți ce diferență fină şi totuși bogată în semnificații? Cât de sigură este metoda de diagnosticare a morții cerebrale? Vă întrebați: dar cum se stabilește moartea cerebrală? Ce criterii mai mult sau mai puțin “științifice” există pentru a pune un diagnostic de moarte cerebrală? Iată mai întâi ce spune Academia Americană de Neurologie:

7

În România există un formular de declarare a morții cerebrale. Pe aceeași pagină puteți citi însă şi despre măsurile extraordinar de intensive cu care bietul donator este “îngrijit” şi “tratat” spre beneficiul potențialilor recipienţi şi în vederea recoltării organelor: Este importantă terapia de prevenire a atelectaziilor, menținerea asepsiei căilor respiratorii. Atelectazia şi resuscitarea volemică excesivă sunt principalele cauze de hipoxemie. Astfel se recomandă pentru prevenirea atelectaziei aspirația frecventă a secrețiilor traheale, kinetoterapie respiratorie (drenaj postural, manevre de expansionare a plămânilor, tapotaj toracic, percuții toracice), bronhoscopie precoce. Modificările minime ale presiunii hidrostatice pot duce la modificări dramatice ale conținutul de apă în plămâni, în condițiile alterării permeabilității membranei alveolocapilare (consecință a hipersimpaticotoniei indusă de angajare). Terapia de repleţie volemică trebuie ghidată astfel încât presiunea venoasă centrală să fie menținută în jur de 8 mmHg, iar presiunea în capilarul pulmonar blocată 8-12 mmHg. Studii experimentale au arătat că albuterolul, împreună cu terapia diuretică accentuează clerance-ul apei pulmonare (12). Se iau măsuri de combatere a transmiterii orizontale a germenilor şi se face antibioterapie în caz de semne clinice de infecție pe baza evidentelor bacteriologice. La pacienți cu edem pulmonar acut neurogen se indică de monitorizarea hemodinamică invazivă, cu cateter tip Swan-Ganz. Toate acestea nici nu ar intra în calcul dacă pacientul nu ar fi etichetat ca potențial donator! Mai avem pe site-ul Actualități în Neurologie o altă definiție a criteriilor morții cerebrale. Testăm sau ucidem? Testarea clinică în vederea diagnosticului de “moarte cerebrală” include printre altele: “provocarea” corneei cu un obiect, înțeparea nărilor, iritarea gâtului cu un obiect, stimularea unei dureri pentru verificarea reflexelor, iritarea traheei printr-un cateter, apăsare fermă pe globul ocular, turnat apă cu gheață în urechi. Pentru confirmarea diagnosticului se mai injectează uneori o substanță de contrast (angiografie), ceea ce la mulți “donatori” aflați încă în viață duce la șoc anafilactic. Rețineți cronologia evenimentelor: deși e vorba doar de a testa DACĂ un pacient este mort cerebral, deja el este înțepat în ochi, brutalizat cu apă cu gheață în urechi şi i se ia aerul minute în șir! Testele pentru constatare a morții cerebrale testează doar reflexele provenite din trunchiul cerebral (pupilele, clipitul sau reflexul oculocefalic). Dar ce se întâmplă cu celelalte reflexe, care nu sunt declanșate din trunchiul cerebral, cum ar fi de exemplu creșterea tensiunii? Tensiunea crește întotdeauna vizibil atunci când “explantatorii” încep să spintece carnea cu fierăstrăul medical. Acest “reflex” este doar favoritul industriei farmaceutice când e vorba de betablockere, de alphablockere, de inhibitorii ACE, diuretice şamd, brusc el nu mai contează? Lăsând la o parte toate celelalte metode “științifice” de testare, puteți identifica cel mai ușor această constelație de fraudă mondială datorită faptului că unul din testele făcute în procedura de diagnosticare a morții cerebrale este practic o metodă sigură de a ucide un pacient aflat în comă cerebrală! Este vorba de celebrul şi controversatul, de multe ori fatalul test de apnee. Prof. Cicero Galli Coimbra M.D., Ph. D. Associate Professor, Departamentul de Neurologie şi Neurochirurgie al Universității São Paulo, explică extrem de clar cum mulți dintre pacienții aflați în comă “ireversibilă” ar fi putut supraviețui dacă nu ar fi fost supuși la acest test de apnee, singurul care este obligatoriu în toate țările în care se lucrează cu diagnosticul de “moarte cerebrală” şi care riscă să vatăme şi mai mult creierul. Să fie o coincidență că acest test, cel mai periculos, este singurul obligatoriu peste tot? Cum poate un medic, care a depus jurământul lui Hipocrate de A NU FACE RĂU, să aplice un asemenea test unui pacient cu traumă cerebrală, test care NU îi este de folos pacientului, ci este conceput cu singurul scop de a accelera constatarea nou-definitei “morți cerebrale”, pentru a recolta organele? Acest test se face prin oprirea ventilației mecanice timp de până la 10 minute ca să se vadă dacă pacientul poate respira singur, fără ajutor. Rețineți că oamenii aflați în “moarte cerebrală” sunt ventilați cu aparate care doar introduc oxigen în corpul pacienților, dar acel oxigen circulă şi este eliminat apoi fără ajutor – lucru care la o persoană aflată în moarte clinică nu se întâmplă; un mort nu poate fi “ventilat”! Apoi, gândiți-vă la oamenii care trăiesc cu un stimulator cardiac fără de care 8

inima le-ar ceda! Să-i considerăm şi pe ei “morți” numai fiindcă viața lor depinde de un aparat? Starea pacientului întotdeauna se înrăutățește după acest test de apnee, explică prof. Coimbra.

Testul se face fără știrea aparținătorilor, iar rudele pacientului nu sunt informate aproape niciodată despre ceea ce se întâmplă în timpul testului. Ca şi la vaccinare, aparținătorii trebuie să ia o decizie informată de a permite sau nu acest test de apnee. Medicul care face testul este obligat să informeze aparținătorii pacientului despre beneficiile şi riscurile acestui test, mai bine zis este obligat să explice că nu există absolut niciun fel de beneficii pentru pacient, ci doar riscuri fatale! Dar niciun medic nu face asta, fiindcă atunci nu s-ar mai crea premisa diagnosticării morții cerebrale! Dacă la acest test se constată că pacientul - care de multe ori este muribund, dar nu încă mort! nu mai respiră singur, acesta este pentru personalul medical un semnal să nu se oprească ventilatorul, nu cumva să le moară “mortul”, ci să se continue respirația artificială atâta timp cât este nevoie, până când recipientul, recipienţii sunt gata să primească organele. Abia după ce organele sunt excizate, “donatorul” este definitiv mort. Prof. Coimbra a ținut o prelegere în cadrul congresului “Signs of life” în 2009, în care a explicat că mulți pacienți cu traume cerebrale, chiar atunci când sunt într-o comă profundă, au șanse de a-şi reveni şi de a-şi relua viața normală; țesuturile cerebrale pot fi doar în stare de repaos şi nu neapărat distruse în urma reducerii fluxului de sânge către creier. Acest fenomen, cunoscut sub numele de “penumbra ischemică“, nu era cunoscut când au fost stabilite primele criterii neurologice pentru diagnosticul de “moarte cerebrală”. Testul de apnee (ca treaptă esențială spre diagnosticarea morții cerebrale!) poate duce la un colaps intracranian ireversibil al circulației sângelui, la emfizeme, la acidoză respiratorie sau chiar la stopuri cardiace, prin care se anihilează definitiv orice speranță de îmbunătățire neurologică a pacientului “testat”.

9

Prof. Coimbra afirmă că testul de apnee este o procedură medicală complet lipsită de etică şi inumană. Când aparținătorii unui pacient sunt informați despre brutalitatea şi riscurile acestei proceduri, aproape toți își retrag permisiunea de recoltare a organelor celor dragi! Prof. Coimbra a mai făcut următoarea remarcă: atunci când un pacient cu infarct este adus la urgență, el nu va fi niciodată supus vreunui test pentru a se constata dacă a avut stop cardiac, ci dimpotrivă, toată lumea se ocupă intensiv de el şi inima lui este ferită de orice fel de factori de stres suplimentar. În contrast, un pacient cu traumă cerebrală este supus la testul de apnee prin care organul deja vătămat (creierul) trebuie să suporte un stres suplimentar, care îi periclitează şi mai mult viața. Dr. Yoshio Watanabe, cardiolog în Nagoya/Japonia, este de aceeași părere, susținând că dacă un pacient în comă cerebrală nu ar fi supus testului de apnee el ar avea șanse de până la 60% de a-şi reveni, în condițiile în care ar primi îngrijirea cuvenită! Prof. Coimbra explică ce se întâmplă cu tiroida oamenilor cu traume cerebrale. O hipotiroidie apare în corelație cu gravitatea traumei cerebrale şi duce în mod sigur la moarte pentru pacienții aflați în comă cerebrală, ori tocmai tratarea acestei hipotiroidii este “neglijată” de îndată ce apare posibilitatea diagnosticării “morții cerebrale”. Cu alte cuvinte, în locul unui tratament hormonal care le-ar putea salva viața, pacienții sunt supuși unui test potențial ucigător, testul de apnee. Acest test este făcut exact la acei pacienți care sunt afectați cel mai puternic de hipotiroidie şi deci arată reacții reduse la dioxidul de carbon. Este posibil ca ei tocmai de aceea să nu reacționeze la testul de apnee, deoarece nu mai dispun de suficienți hormoni tiroidieni şi/sau au o circulație a sângelui mult slăbită, deci nu neapărat fiindcă centrul respirator ar fi vătămat ireversibil.

Același aspect al recuperării pacienților cu traume cerebrale l-a preocupat şi pe dr. David Hill, un anestezist britanic, docent la Cambridge, care a declarat: “Trebuie accentuat mai întâi de toate că se admit următoarele lucruri: 1) că anumite funcții sau măcar anumite activități din creier pot continua să existe şi 2) că singurul scop în care un pacient este definit mai degrabă ca mort decât ca muribund este acela de a putea extrage de la el organe vitale. Utilizarea criteriilor diagnostice actuale nu poate fi interpretată sub nicio formă ca benefică pentru pacientul aflat eventual pe moarte, ci este doar potențial utilă (contrar principiilor hipocratice!) pentru eventualul recipient al organelor.“ Prof. Cicero Coimbra: Prin testele de diagnosticare a morții cerebrale ucidem pacienții pentru a verifica dacă sunt morți. Prin dezvoltarea de teste precum tomografia cu emisie de pozitroni sau RMN-ul, activitatea creierului care oferă informații despre, de ex., reacțiile la durere, poate fi mai exact documentată decât cu diagnosticarea morții cerebrale de până acum. Diverse studii arată că pacienții aflați în stare de cunoștință minimă (Minimally Conscious State, MCS) reacționează la atingeri, la chipuri, la voci. Anesteziștii britanici au cerut în anul 2000 ca donatorii de organe să primească anestezie totală, pentru a evita orice fel de durere posibilă. Oare cadavrele trebuiesc anesteziate? Şi în Germania s-au văzut multe cazuri în care mulți donatori “morți cerebral” se mișcau pe masa de transplant, provocând niște șocuri extreme personalului medical din sala de operație, motiv pentru care acești “morți cerebrali” aflați în moarte nefinalizată primesc de multe ori medicamente relaxante în timp ce sunt spintecați ca să li se recolteze organele unul după altul. 10

Revista Spiegel a publicat în 1994 un articol cu titlul “Antecamera morții” în care printre altele găsim următorul pasaj: “Când echipele de chirurgi vin pentru explantare, anestezistul este deja la capul “mortului”. În timp ce chirurgii taie şi desfac corpul donatorului de la bărbie până la zona pubiană şi prepară şi scot organele unul după celălalt, anestezistul are sarcina de a controla circulația sângelui, respirația, temperatura, adică tot ceea ce medicii numesc “funcțiile vitale” ale donatorului. Abia când este fixat şi pornit tubul prin care este injectată perfuzia finală în corpul donatorului, vine momentul când medicii încep să facă glume şi să se descarce prin râs de tensiunea acumulată. Atunci nu mai e nevoie de susținerea funcțiilor vitale. Abia atunci se dă comanda: Anestezistul se poate retrage.“ Constatarea “morții cerebrale” îi transformă pe pacienți în “conserve de organe” (human vegetables). O întreagă ramură medicală, așa-zisa “condiționare a donatorilor“, se ocupă cu “terapia intensivă” a “morților cerebrali” care trebuie ținuți cu orice preț încă puțin “vii” în scopul recoltării organelor.

În special utilizarea şi prepararea de țesuturi este acum la mare modă. Așa-zisa »Tissue Engineering«, cu care se transformă țesuturile donatorilor în produse high tech, este o ramură în creștere. Transplanturile obținute aici de la un singur donator pot fi împărțite la șaizeci de persoane şi vândute în diverse țări. În SUA, unde există cele mai multe astfel de firme, se calculează valoarea tuturor părților folosibile de la un donator la cca. 250000 de euro, în condițiile în care numărul posibilităților de utilizare crește şi el. Acesta este motivul pentru care de mai mulți ani se specifică pe cardul de donator separat donarea de țesuturi. “Dacă decizia despre viață şi moartea unui om este făcută doar pe baza activității creierului”, argumentează neurologul Detlef Linke, “atunci ar trebui să fie tabu orice fel de extragere de țesuturi cerebrale pentru a le transplanta altor persoane”. Şi totuși, deja din 1987 neurologii au început şi cu acest gen de proceduri: un medic mexican a transplantat/implantat țesut cerebral al unor fetuși avortați în creierul unui pacient cu Parkinson (Detlef Linke – Transplant de creier/Hirnverpflanzung). Linke vede în aceste încercări cel mai clar exemplu pentru faptul că medicii ar fi pregătiți să modifice din nou cândva sau chiar să renunțe la definiția de “moarte cerebrală”, când asta ar corespunde cu scopurile şi “progresele” medicinei de transplantare. Deja s-au făcut multe asemenea transplantări de țesut cerebral la pacienții cu Parkinson. În curând, spune neurologul Linke, s-ar putea ca transplantarea de ţesut cerebral să devină mai importan11

tă decât transplanturile de inimă, ficat sau rinichi, întrucât există trei avantaje esențiale: * Exista o cantitate semnificativă de țesut cerebral disponibil: fetușii avortați anual în Germania corespund cantitativ unui camion întreg de țesut cerebral. * Nu există probleme cu respingerea – celulele sistemului imunitar nu străpung bariera hematoencefalică, astfel încât ele nu pot ataca țesutul străin din creier. * Numărul potențialilor recipienţi este enorm: bolnavii de Alzheimer, de Parkinson, epilepsie, scleroza multiplă, schizofrenie, paralizii, sunt doar câteva din bolile pe care medicii vor să le “trateze” prin transplantul de țesut cerebral. În “moarte cerebrală” – dar cât de mort? Ca ființă unică şi irepetabilă, omul nu este reprezentat doar prin creierul său, ci şi prin trupul său, care trăiește încă în proporție de 97% după intrarea în “moarte cerebrală”. – Prof. Dr. med. Linus Geisler Când e vorba de moartea unui om, ar trebui mai întâi să răspundem la întrebarea: ce este omul? Printre suporterii ipotezei morții cerebrale se află mulți susținători ai unei imagini materialiste despre om, care reduce existența umană la fenomenele măsurabile “științific” şi “explică” gândirea sau conștiința umană cu ajutorul proceselor biochimice, respectiv electrice, la nivelul creierului. Din această perspectivă încheierea activității cerebrale ar putea însemna moartea omului. Dar oare așa să stea lucrurile în realitate? Definiția “morții cerebrale” este foarte controversată între neurologi: oare “linia zero” în EEG dovedește cu adevărat încheierea oricărei activități electrice în creierul mare? Atunci de ce mai poate fi dovedit un rest de activitate când se face un EEG nazofaringian (se introduce un electrod prin nas până în apropiere de membrana creierului unde este situat simțul mirosului – Riechhirn)? Şi ce semnifică faptul că şi creierul unui “mort cerebral” poate continua să producă hormoni? Când încetează activitatea creierului, inima poate continua să bată. Când încetează activitatea inimii, în mai puțin de câteva minute încetează şi orice activitate a creierului! Asociația Inițiative KAO (Informare critică despre donarea de organe) a formulat următoarele idei cu privire la procedura dubioasă a declarării morții cerebrale: Știați că…? • Pierderea completă a funcțiilor cerebrale – “moartea cerebrală” – nu se poate constata cu certitudine. Viața şi moartea nu pot coexista într-un om. Poate un om să fie “mort” şi în același timp să aibă organe vitale de donat? • “Moartea cerebrală” este o definiție strict legală şi fără baze științifice, creată doar pentru a putea extrage oamenilor organe vitale fără pedeapsa legii.

Oamenii aflați în “moarte cerebrală” trebuiesc hrăniți, îngrijiți, supravegheați şi testați pentru compatibilitatea cu primitorii de organe. La nevoie sunt resuscitați. •

• În perspectiva extragerii de organe, oamenii aflați conform definiției în moarte cerebrală primesc intravenos medicamente pentru îmbunătățirea circulației şi a activității inimii, precum şi antibiotice sau heparină (care poate duce la hemoragii cerebrale!). Ei sunt “condiționați”, adică ținuți în viață prin toate mijloacele, deoarece e vorba de prelevarea de organe vitale. • Oamenii definiți ca fiind în “moarte cerebrală” sunt calzi, iar digestia, metabolismul şi respirația celulară funcționează. De obicei sunt sub-febrili, dar ocazional pot dezvolta şi febră. Tensiunea nu este constantă, ci crește mai ales în timpul prelevării organelor. • La oamenii aflați în “moarte cerebrală” au loc în continuare hematopoieza, diviziunea celulară şi chiar vindecarea rănilor.

Sistemul renal este intact, se filtrează în continuare sângele, iar urina se formează şi se elimină. Sunt produși în continuare hormoni, chiar şi cei produși în creier, a căror prezență poate fi •

12

dovedită în fluxul sanguin. • În “moartea cerebrală” sunt detectabile 17 reflexe la bărbați şi 14 reflexe la femei. Bărbații aflați în “moarte cerebrală” pot avea încă erecții.

Cei aflați în moarte cerebrală pot reacționa la stimuli externi. De asemenea, uneori apar mișcări ale membrelor superioare şi inferioare. •

• Conform Ministerului Sănătății din România, «protocolul de menținere a potențialului donator are ca deziderat: menținerea în parametri optimi a funcțiilor organelor ce urmează a fi transplantate, implicit a cordului, în acest scop fiind necesară menținerea homeostaziei generale.»

Cel mai impresionant este faptul că femeile aflate în “moarte cerebrală” în unele cazuri pot aduce pe lume un copil sănătos. Cea mai lungă perioadă de sarcină cunoscută până acum a unei femei aflate în moarte cerebrală a durat 107 zile; ea a dat naștere prin cezariană unui băiețel, care ulterior s-a dezvoltat normal. •

Poate că unii dintre voi nu vor dori să creadă realitatea sinistră despre recoltarea de organe şi veți spune “Ei, ce mă mai interesează ce se întâmplă cu mine, dacă sunt mort şi nu mai simt nimic!” – ei, dar sunteți siguri că nu veți mai simți nimic? Chiar când se face EEG (electroencefalograma) şi aceasta arată un traseu plat în toate derivațiile, nu avem nicio dovadă că organismul nostru nu ar mai simți nimic sau conștiința noastră, spiritul nostru ar fi dispărut… Bănuim, dar nu putem fi siguri. De ce? Pentru că știința nu poate dovedi sau măsura starea de conștiință şi deci nu poate stabili când spiritul nostru moare sau părăsește trupul. Nu știu alții cum sunt, dar eu personal nu vreau ca dreptul meu la viață să fie anulat pe baza lipsei unor unde cerebrale. Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele! În primul rând, trebuie știut că datorită tulburărilor psihice şi sufletești grave cauzate de această constelație “donator-recipient”, a apărut prompt şi o ramură a psihiatriei (OTP, Organ Transplantation Psychiatry) care se ocupă cu persoanele aflate pe lista de recipienţi de organe, dar şi cu persoanele care au primit un organ. Pentru mulți oameni nu este deloc simplu să trăiască cu un organ străin. Unii au o relație ciudată cu organul, îi dau un nume şi vorbesc cu el, alții pur şi simplu nu-l pot accepta ca pe ceva care face parte din ei. Poate că există motive întemeiate pentru asta. Unii se luptă permanent cu remușcările de a fi participat la moartea altor oameni. Mulți își doresc să știe al cui organ l-au primit, ziua în care ei l-au primit fiind ziua morții altcuiva; acest lucru îi chinuie (așa cum este şi normal, omenesc). În același timp, ei şi familiile lor sunt (trebuie să fie!) recunoscători donatorului! Există nenumărate relatări ale oamenilor care au primit organe şi a căror personalitate s-a modificat după transplantare, unii au căpătat de pildă alte gusturi la mâncare, alții aveau coșmaruri permanente sau halucinații, alții intrau în depresii prelungite cu dorința de moarte, majoritatea spuneau că nu reușeau să integreze organul străin în corpul lor. De asemenea, cei mai mulți recipienţi de organe nu mai pot duce o viață normală după transplantare, de aceea nu rareori întâlnim oameni care au primit transplanturi de mai multe ori! Cam pe aici vin unii cu obiecții de genul “Păi, săracii oameni, dacă nu primesc organe noi vor muri!” Tot ce se poate. Un lucru însă să fie clar – din cauza transplantării cel puțin un om moare întotdeauna: donatorul! Este îngrozitor de manipulativ (şi e o strategie!) să se facă afirmații de genul “Anual mor 14000 de oameni din cauză că nu sunt suficiente organe de transplantat”! Este o minciună sfruntată. Acei oameni mor DIN CAUZA unei boli care le distruge un organ sau uneori chiar din cauza “tratamentelor” alopate care la rândul lor distrug consecvent organele! Nimeni nu moare din cauză că nu i se transplantează un organ! Se încearcă aici aceeași strategie divide et impera aplicată şi la vaccinare (cu imunitatea turmei), în ideea că oamenii se vor sfâșia între ei într-o controversă eternă, fiecare cu interesele şi cu adevărul lui, iar în timpul ăsta afacerea miliardelor câștigate cu donarea de organe merge mai departe, în lipsa unei dezbateri publice informate. Nu mai vorbim că foarte mulți recipienţi mor din cauza complicațiilor apărute în urma transplantului, asta se uită repede. Posibilele complicații încep cu respingerea organului de către organismul recipientului, efectele secundare ale

13

terapiei, infecții, sângerări, insuficiența organului sau tumori canceroase apărute în special după “tratamentul” intensiv cu imunosupresive. Foarte important este faptul că un transplant nu înseamnă vindecare! Când un organ nu mai funcționează cum ar trebui, acest lucru are o cauză profundă, care de multe ori are un sens biologic. Înlocuirea organului nu va rezolva cauza, ci doar va oferi cel mult o bucățică în plus de viață, în niște condiții calitative îndoielnice. Un pacient care a primit un organ nou (de ex. ficat) va plăti anual pentru medicamente o sumă de cca. 150000 de euro! După 5 ani de la transplantare, statistica ne spune că mai funcționează doar 71% din rinichi, 67% din pancreasuri, 70% din inimi, 50% din ficați şi 55% din plămâni. Dar ce se întâmplă după 5 ani şi cu restul de 39%, 73%, 30%, 50% 45%? O parte din aceștia sunt din nou pe listele de așteptare pentru un al doilea organ, iar unii au decedat. Statisticile nu oferă nicio informație despre ei. Dr. J. Loibner: „În realitate, transplantarea de organe nu mai reprezintă o senzație în medicină şi mulți oameni au reușit astfel să supraviețuiască. Pe de altă parte, succesele reale în ce privește durata vieții câștigate astfel şi mai ales calitatea acestei vieți sunt prezentate public într-un mod mult prea optimist. Așteptările față de fezabilitatea tehnică a vieții sunt prea mari. Se vorbește de “vindecare” prin transplantare de organe, care de fapt nu este niciodată vindecare, ci doar o supraviețuire în condiții reduse de sănătate şi în dependență de medicamente.“ In dubio pro vita Un alt aspect care nu e deloc de neglijat: Între anii 2000-2005, dr. Deutschmann (pe atunci directorul unei echipe de transplant) a analizat şi studiat 224 de protocoale de moarte cerebrală semnate de doctori. La 70 de cazuri (deci o treime!), protocoalele erau greșite sau incomplete. Medicii trebuie să raporteze posibilii donatori de organe (deci încă de aici se încalcă legea confidențialității datelor medicale!). Raportarea se face fără înștiințarea şi permisiunea aparținătorilor. IATĂ PERICOLUL CARDURILOR ACTUALE. În 2012, în Germania au fost raportați de către secțiile de urgență 2594 de potențiali morți cerebrali (deci rețineți, potențiali, adică nici nu se diagnosticase moartea cerebrală, dar ei erau deja raportați!), la care au fost chemați coordonatorii de transplant (“agenții autorizați” sau “contabilii morții cerebrale”), iar “moartea cerebrală” a putut fi diagnosticată doar la 1584 (61%), dintre care 1046 au fost transformați în donatori de organe (66% din cei cu eticheta de “moarte cerebrală” şi 40% din numărul total). Se cunosc deja mii şi mii de cazuri când oameni diagnosticați cu moarte cerebrală şi-au revenit după ce au fost îngrijiți corespunzător şi trăiesc în continuare, bine sănătoși. Deci cum poate o metodă de diagnosticare să fie “sigură” când “morții cerebrali” se trezesc? La fel cum şi vaccinarea ne “protejează” fiindcă ne spune propaganda medicală asta? Şi ce efecte subtile are simplă existență a acestui diagnostic de “moarte cerebrală” asupra atitudinii medicilor, asupra modului cum este privit şi îngrijit un pacient, asupra implicării cu care personalul medical ar trebui să lupte pentru supraviețuirea unui pacient? Cine are dreptul să decidă momentul când măsurile de terapie se transformă din “centrate pe pacient” în “centrate pe primitorul de organe”? Ce-o fi în sufletul asistentelor medicale de la terapie intensivă când se ocupă cu dăruire de un pacient, până când este exprimată suspiciunea de “moarte cerebrală”? O soră medicală relatează: “De pe o clipă pe alta se schimbă nu numai statutul “obiectiv” al pacientului din grav rănit în mort cerebral, “cadavru viu”, ci se schimbă şi dispozițiile cu privire la îngrijirea lui: în locul măsurilor care să-l ajute pe pacient, se aplică alte măsuri, menite să păstreze cu orice preț funcțiile vitale ale organelor, în scopul prelevării acestora. Această așa-numită “condiționare” a donatorului îi aruncă pe asistenții medicali într-o situație emoțională greu de suportat.” Oare se gândește cineva şi la problemele sufletești pe care le creează industria de transplantare personalului medical implicat? Nimeni nu poate să spună cu certitudine dacă pacientul/muribundul nu simte această schimbare în “tratamentul” primit. Comunicarea între oameni nu are loc doar prin limbaj, ci şi mai ales prin sentimente, prin vibrații şi prin energia cardiacă (prea puțin studiată!). În plus, pacientul nu arată a “mort”, sângele îi circulă, e cald, respiră şi nu se deosebește practic cu nimic de pacienții care sunt 14

îngrijiți ca să se însănătoșească. Şi pentru aparținătorii pacienților imaginea vie a celor dragi se contrazice flagrant cu orice diagnostic de moarte. Dacă aveți încredere atât de mare - ca şi la vaccinare - în opiniile “experților” şi în integritatea personalului medical (şi numai dacă aveți nervi de oțel), vă recomand să urmăriți prezentarea psihologului german Roberto Rotondo (care a fost ani de zile asistent medical), unde începând cu minutul 5:00 puteți urmări pe viu cum începe testarea unui pacient în vederea diagnosticului de moarte cerebrală.

Zach Dunlop de exemplu este un tânăr care a avut norocul să aibă un văr care era asistent medical de terapie intensivă şi care nu s-a mulțumit cu diagnosticul de “moarte cerebrală” primit de la medicii care deja se pregăteau să recolteze organele, ci şi-a scos briceagul şi l-a zgâriat pe talpă pe Zach, astfel obținând o reacție care i-a dovedit că Zach era încă în viață! Zach şi-a revenit şi trăiește şi acum bine mersi. Iar la interviu a povestit cum îi auzise pe medici diagnosticându-l cu moartea cerebrală! Un caz mult mai celebru este al cunoscutului pilot de Formula 1, Michael Schumacher. Oare ce s-ar fi întâmplat cu el dacă nu era atât de celebru? Aspectele etice, morale şi concepția personală despre viață În contextul donării de organe, este foarte importantă concepția fiecăruia dintre noi despre viață. Reacția personală la acest subiect poate fi un barometru care ne arată cum gândim cu adevărat despre viață, despre oameni, despre noi înșine în final. Ca atare, dacă suntem ok cu perspectiva dictată de industria transplantului, cum că viața noastră ar depinde exclusiv de funcțiile cerebrale, atunci într-adevăr viața ia sfârșit prin dispariția funcțiilor cerebrale măsurabile tehnic, așa-zisa moarte cerebrală. După motto-ul »scos ștecherul din priză – stins televizorul« se poate atunci utiliza restul »mașinăriei« fără remușcări. Mult mai dificil este să susținem așa ceva dacă noi considerăm corpul nostru drept dar divin, sau dacă avem convingerea că există viață după moarte. În acest punct ne-am putea întreba, în funcție de convingerile personale şi de nivelul de evoluție spirituală la care am ajuns, oare cum trăiește spiritul donatorului donarea de organe şi ce fel de legătură va uni destinul donatorului cu al recipientului (știut fiind din statistici că aprox. 95% din donatori nu au luat ei înșiși decizia de a-şi dona organele). Dacă punem sub semnul întrebării conceptul de moarte cerebrală, singura consecință logică este punerea sub semnul întrebării a întregii industrii a transplantului. Următorul exemplu este menit să ne demonstreze cât de îndreptățite sunt aceste semne de întrebare: Renumitul neurochirurg şi docent la Harvard dr. Eben Alexander a avut ocazia să se convingă pe propria piele că starea de conştienţă nu este neapărat legată de creier. Cu cuvintele lui: “Am pătruns în lumea conștiinței care există dincolo de limitele creierului fizic“. Neurochirurgul s-a îmbolnăvit în 2008 şi a intrat în comă, pierzându-şi funcțiile cerebrale care controlează gândurile şi emoțiile. După 7 zile de comă, când medicii îl abandonaseră şi discutau despre debranșarea aparatelor, neurochirurgul s-a trezit brusc, şi-a revenit şi şi-a reluat viața normală. În cartea “Proof of heaven“, el relatează trăirile fascinante pe care le-a avut în experiența lui şi cum acestea i-au schimbat cu totul 15

perspectiva asupra vieții şi morții. Întrucât dr. Alexander este o capacitate în domeniul lui, e de sperat că şi colegii lui vor citi cartea şi mai ales să sperăm că acest consens actual despre așa-zisa “moarte cerebrală” va fi repus într-o dezbatere oficială. Dr. Alexander a constatat din proprie experiență că viața nu se sfârșește cu moartea clinică şi că există o stare de conştienţă care nu e legată de creier. Prelevarea de organe Pentru a putea lua o hotărâre responsabilă pro sau contra donării de organe, trebuie să cunoaștem în detaliu procedura unei prelevări de organe, nu să citim o broșură colorată şi să ne agățăm de iluziile vândute de mafia medicală. Pe undeva e o situație asemănătoare cu propaganda agresivă pentru vaccinare, asezonată cu mustrările de conștiință care ți se impun dacă nu vrei să-ți injectezi copilul cu substanțe neurotoxice ca să nu periclitezi “imunitatea de turmă”. La donarea de organe se insinuează că nu ești generos, nu ești un bun membru al societății, ești asocial etc. dacă nu semnezi pentru a fi spintecat şi ciopârțit de viu! Dar dacă e ceva bun şi nobil, de ce se manipulează, prezentând publicului larg doar o fațetă a problematicii? Pauline W. Chen, chirurg care lucrează în industria transplantării şi pare convinsă de diagnosticul de moarte cerebrală, își descrie sentimentele astfel: “În ciuda a tot ceea ce știu despre moartea cerebrală, tot mai am momente de nesiguranță. De multe ori, când tai cu scalpelul pielea caldă şi moale a unui donator şi văd roșul debordant de sânge bine oxigenat, vechile îndoieli ale mamei mele se şi furișează în creierul meu. M-am surprins gândindu-mă la viețile donatorilor şi le-am întrebat pe asistentele care au stat de vorbă cu familiile acestora ce impresie şi-au făcut. În timp ce dau la o parte intestinele care încă se contractă şi trec din greșeală cu mâna peste ce a mai rămas din digestia lor, nu mă pot împiedica să mă întreb oare ce au mâncat ultima oară şi dacă atunci, la acea masă, au avut vreo premoniție despre ceea ce li se va întâmpla. În timp ce privesc ultimele picături de energie frenetică a inimilor lor cum se disipează în neființă, simt un regret că eu sunt singurul martor la sosirea tăcerii eterne şi că membrii familiei s-au despărțit de cei dragi cu sunetul inimii bătând în monitor. Nu numai o dată, în timp ce recoltam organe, am avut îndoieli. Dar nu așa cum se temea mama, din cauză că donatorii nu erau suficient de morți; ce simțeam era regretul că trebuia să-i țin în viață în acest fel.“ Medicul şi parlamentarul german Dr. Wolfgang Wodarg a făcut o cerere de a participa la o ședință de recoltare de organe şi a fost refuzat cu explicația că “scena” arată ca un câmp de bătălie şi nu poate fi suportată de niciun spectator. În timpul explantării, se ajunge la pierdere totală de sânge, în timp ce pe podea se întind prosoape şi preșuri pentru ca medicii “recoltatori” să nu stea în amestecul de apă şi sânge care se adună pe jos. Când se recoltează şi țesuturi şi oasele mari, restul de cadavru trebuie apoi să fie mai întâi “stabilizat” pentru îmbălsămare (de ex. cu cozi de mătură), împăiat şi cusut. Ochii scoși sunt lipiți cu pansamente sau înlocuiți cu ochi de sticlă. Știați că…? • Prelevarea de organe se face de regulă noaptea, după ce asistentele îl aduc pe ”donatorul” ventilat din sala de terapie intensivă în blocul operator. • ”Donatorul” este poziționat pe masa de operație. Acest lucru poate provoca mișcări ale corpului “donatorului” care pot neliniști personalul medical prezent. De asemenea, pot apărea căderi de tensiune la ”donator” care să ”necesite” prevenirea morții cardiace, cu alte cuvinte resuscitarea ”mortului”.

Donatorul este legat de mâini şi de picioare, pentru a se evita mișcările; la un mort nu este nevoie de asemenea măsuri; de asemenea, este dezinfectat şi acoperit cu pansamente sterile. •

• Donatorului i se administrează medicamente relaxante şi adesea cu efect anesteziant, care conțin analgezice. Mulți anesteziști renunță însă, la sfatul anumitor organizații medicale, la utilizarea anesteziilor şi analgezicelor. Problema Asociației Medicilor este că aplicarea procedurilor de anestezie confirmă faptul că la persoanele aflate în “moarte cerebrală” este vorba de fapt de oamenii încă vii. Cu alte cuvinte, se ia în calcul cu bună știință probabilitatea ca “donatorii” să simtă

16

durerea în timpul prelevării organelor. • La o prelevare multiviscerală, care poate dura mai multe ore, “donatorul” branșat la aparatul de ventilație este “prelucrat” de diverse echipe coordonatoare de transplant, alcătuite din până la 20 de medici. • În timpul prelevării de organe, medicii anesteziști sunt obligați să mențină funcțiile vitale ale donatorului până când ultimul organ a fost înlăturat. Dacă e nevoie, trebuie să administreze medicamente, lichide, în unele cazuri chiar sânge proaspăt sau plasmă pentru a asigura echilibrul metabolic al donatorului. • Pacienții aflați în ”moarte cerebrală” rămân conectați la aparatele de ventilație şi la monitoare până la inducerea stopului cardiac.

Despre anestezierea morților cerebrali În contextul donării de organe s-a întâmplat tot mai des să se observe așa-zisele “reflexe spinale”, adică mișcări spontane ale morților cerebrali, care evident deranjează procedura de recoltare a organelor acelor persoane. Așa s-a început cu anestezierea “morților” sau cu administrarea unor medicamente care să ducă la relaxarea completă a mușchilor. Întrucât un pacient nu are voie să mai aibă nicio urmă de medicament în sânge, DSO (Asociația Germană pentru transplantare) recomandă “pentru evitarea reacțiilor autonome administrarea de substanțe relaxante (de ex. Pancuronium 0,15-0,20mg/kg/greutate corporală). Creșterea indusă vegetativ a tensiunii şi a frecvenței cardiace poate fi evitată prin administrarea, de ex., de Fentanyl 0,1-0,3mg/kg/greutate corporală”. Ce este creșterea indusă a tensiunii şi ce este Fentanyl-ul? O creștere indusă vegetativ a tensiunii apare când “ne sare inima în gât”, când începem brusc să transpirăm, când tragem o spaimă soră cu moartea, atunci se vede reacția sistemului nervos vegetativ. Creșterea tensiunii vine de la producția accelerată de adrenalină. Adrenalina apare în situații de frică, durere sau stres îngrozitor. Fentanyl-ul nu este un simplu medicament, este un opiat şi un anestezic de vreo 120 de ori mai puternic decât opiumul! Aici este momentul în care trebuie să ne întrebăm: DE CE oare se consideră că “mortul” ar putea trece prin asemenea stări de frică, durere sau stres îngrozitor încât să aibă nevoie de asemenea anestezice? Alte detalii despre donarea de organe Cetățenii primesc informații distorsionate, cu toate că Ministerul Sănătății şi alte organisme competente sunt responsabile cu elucidarea ”actului de transplantare”. Suntem practic dezinformați atunci când semnăm: “Sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem…” din moment ce organele sunt extrase dintr-un corp cu metabolism activ, deci viu! •

• “Dacă informăm societatea despre prelevarea de organe, nu mai obținem organe”. (Prof. Pichlmair)

Drepturile individuale şi de confidențialitate a datelor pacienților sunt anulate: medicii sunt obligați să anunțe la cel mai apropiat centru de transplantare orice potențial donator de organe. Aceasta informare se face fără înștiințarea şi acordul aparținătorilor. De asemenea, tot mai multe spitale au coordonatori de transplant proprii. •

Potențialii donatori sunt tipizați deja înainte de constatarea morții cerebrale. Ei primesc uneori preventiv şi antibiotice, în interesul primitorilor de organe. •

• Din 100 de pacienți susceptibili de a deveni donatori, 94 nu dețin card de donator şi nu şi-au dat personal niciodată consimțământul pentru a li se recolta organele.

Activitatea echipelor mobile de diagnosticare a morții cerebrale, care sunt trimise de centrele de transplant în ”clinicile donatoare”, încalcă legea transplantului. Această lege stabilește că moartea cerebrală ireversibilă trebuie confirmată de doi anesteziști reanimatori, cu experiență în terapie intensivă, sau de un anestezist reanimator şi un neurolog sau un neurochirurg. Independența însă nu este garantată atunci când cel care pune diagnosticul vine de la centrul de transplant. Legea stabilește clar separarea strictă între confirmarea morții cerebrale şi prelevarea de organe. •

17

• Anesteziștii reanimatori sunt obligați să confirme moartea cerebrală – în scopul prelevării de organe – de două ori la interval de 12 ore. Durata de așteptare se poate reduce însă la zero prin analize suplimentare cu diverse aparate. Există de asemenea multe diagnostice eronate. • Se exercită presiune financiară asupra clinicilor şi asupra medicilor din spitale pentru a participa la prelevarea de organe. Medicii şi spitalele obțin în prezent recompense financiare de la asigurările medicale şi subvenții publice. • Medicii din spitale implicați în diagnosticarea morții cerebrale şi în prelevarea de organe obțin sume fixe de decontare. • Clinicile de donare primesc diferite sume fixe. În Germania*, de ex. pentru scoaterea unui organ se plătesc 2090 euro, la multi-prelevare 3370 euro, la întreruperea în timpul prelevării 2090 euro. În Croația multi-prelevarea se plătește cu 7000 de euro, în Spania cu 6000 de euro. • “Plățile” efectuate ulterior de primitorii de organe se ridică la nivelul sutelor de mii de euro, iar costurile tratamentelor cu imunosupresive pt. împiedicarea respingerii organelor transplantate aduc industriei farmaceutice câștiguri de miliarde în fiecare an!

* Sursă: Convenția pentru prevederile de decontare în conformitate cu § 11 din Legea Transplantului din 01.03.2004 (“Compensarea față de spitale în cazul donării post-mortem”) Aparținătorii Știați că … şi aparținătorii sunt victime? •

luați prin surprindere

•

în stare de șoc

•

neinformați

•

presați de timp

•

manipulați de medici

În condițiile de mai sus, mulți aparținători se declară de acord să doneze organele celor dragi, semnând pe textul declarației: “Declar că înțeleg gestul meu ca fiind un act profund umanitar”! Totuși, când încep să-i bântuie coșmarurile, ei conștientizează că speranța lor că din ceva rău a ieșit ceva bun nu s-a împlinit, pentru că nu are cum să se împlinească. Urmarea este de multe ori o traumă enormă: - remușcări că l-au lăsat singur pe cel drag în ultimele clipe de viață; - groază, după ce s-au informat mai exact asupra procesului de recoltare a organelor; - furia pentru că – într-o clipă de mare restriște personală – li se impune practic asumarea răspunderii pentru moartea cuiva. Toate acestea sunt trecute sub tăcere pentru public. În SUA, de exemplu, un ordin federal emis în 1998 le interzice medicilor, asistentelor, preoților din spitale şi altor lucrători din domeniul sanitar să vorbească cu familia unui potențial donator fără obținerea în prealabil a aprobării din partea sistemului regional de prelevare de organe! Dacă există potențial pentru transplant, un “solicitant desemnat”, cu pregătire specială, vizitează mai întâi familia pacientului, inclusiv familiile care se opun categoric donării de organe. Dacă cineva din spital vorbește mai întâi cu familia pacientului, spitalul își riscă acreditarea şi posibil finanțările federale. De ce? Dr. Paul Byrne explică: “Pentru că “solicitantul special” are pregătire în marketingul transplantării, știe să “vândă” conceptul de donare de organe, folosind anumite expresii cu greutate emoțională, cum ar fi “să oferi darul vieții”, “inima omului pe care-l iubiți va bate în altcineva” şi alte asemenea platitudini, toate lipsite de o semnificație autentică. Nu uitați că industria de transplant şi donare este o afacere de multe miliarde de dolari.” Cu alte cuvinte, haideți semnați aici că doriți să nu mai bată inima în corpul omului pe care-l iubiți, care devine astfel un așa-zis “donator18

cadavru cu inima bătând” (“heart beating cadaver donor”), lăsați-ne să-i scoatem inima când încă bate şi s-o transplantăm la altcineva, care ne plătește nouă niște sute de mii de dolari pentru acest “dar al vieții”… Oare un om diagnosticat cu moarte cerebrală este doar un mort al cărui organism simulează viața? Sau este un om viu care a intrat în procesul morții, dar a cărui viață încă nu s-a sfârșit şi de aceea trebuie respectată? Alte detalii relevante despre prelevarea organelor • Când este incizat corpul donatorului de la gât până la simfiza pubiană, apar creșteri de tensiune, de frecvență cardiacă şi de adrenalină. De asemenea, pot apărea înroșiri ale pielii şi semne de transpirație. La operații “normale”, asemenea semne sunt considerate reacții la durere, dar nu şi la pacienții “morți cerebral”. • Toracele se deschide cu un fierăstrău special, iar apoi se desface peretele abdominal şi se fixează.

Organele sunt “eliberate” în timp ce inima continuă să bată, apoi sunt pregătite pentru recoltare. •

• Conservarea organelor este foarte importantă. În acest scop, ele sunt “clătite” cu un lichid răcit (soluție de perfuzie 4°C). Pentru aceasta, medicii montează catetere speciale, tuburi micuțe şi subțiri.

Când în corpul încă viu pătrunde lichidul rece care urmează să elimine sângele, uneori cresc tensiunea sau frecvența cardiacă sau se observă spasme. •

• Concomitent, asistenții țin lobii peretelui abdominal deschiși pentru ca operatorii să toarne rapid căni întregi de apă cu gheață pentru răcirea organelor şi apoi să aspire apa respectivă. Sângele trebuie de asemenea aspirat cât se poate de complet la această procedură. •

Abia prin recoltarea organelor la pacientul aflat în “moarte cerebrală” se instalează dece-

sul. Echipele de prelevatori recoltează unul câte unul toate organele, verificând calitatea acestora pe mesele de preparare, după care părăsesc sala de operație cu recipientul frigorific în care se află organele respective. Adesea, în final rămân doar asistenții în sala de operație, cu sarcina de a umple cu vată sau cu tifon cadavrul măcelărit şi de a coase la loc tăieturile imense. •

O moarte pașnică şi decentă alături de aparținători sau prieteni nu este posibilă în cazul recoltării de organe. Cine își dă acordul pentru donare de organe trebuie să știe că va muri în atmosfera sterilă a unei săli de operații, printre medici şi asistenți, cu anestezie sau fără (şi nimeni nu știe până în ziua de azi ce simte donatorul când i se recoltează organele!). •

• Putem oare să înlocuim așa ușor imaginea omului ca “trup, suflet şi spirit” cu modelul mecanicist al medicinei de transplantare? Conștiința omului, subconștientul nu pot fi măsurate științific, de aceea nu se poate cunoaște clipa când sufletul părăsește trupul!

Asociația Profesională a Cadrelor Sanitare din Germania: “Demnitatea omului şi respectul față de moarte trec pe planul al doilea în fața intereselor transplanturilor medicale şi a intereselor economice.” (Roberto Rotondo, broșura “Donarea de organe”, 2002) Până şi papa Ioan Paul al II-lea a declarat într-o scrisoare din februarie 2005 adresată Academiei Științifice Papale: “Există confirmări medicale şi științifice copleșitoare pentru faptul că încheierea totală şi ireversibilă a oricărei activități a creierului nu reprezintă o dovadă a morții. Dispariția totală a oricărei activități cerebrale este imposibil de constatat. Ireversibilitatea este o prognoză şi nu un fapt constatabil medical. În ziua de astăzi, mulți pacienți care cu ani în urmă ar fi fost considerați cazuri fără speranță pot fi tratați cu succes.” 19

“Un diagnostic al morții pus exclusiv pe baza criteriilor neurologice este teorie, nu este un fapt științific. Nicio lege nu ar trebui să încerce să legalizeze un act care este prin el însuși o fărădelege.” “Repet: o prevedere legală care aduce prejudicii dreptului natural la viață al unui om nevinovat este nedreaptă şi ca atare nu poate avea nicio valoare de lege. De aceea apelez din nou cu toată puterea la toți politicienii, să nu emită legi care să amenințe din rădăcină viața cetățenilor prin ignorarea demnității persoanei.” “A pune capăt unei vieți nevinovate în încercarea de a salva altă viață, cum se întâmplă în cazul transplantării de organe vitale, nu atenuează cu nimic fărădelegea prin care i se ia viața unui om nevinovat. Nu se poate face un rău pentru că din el să iasă ceva bun.“ Turistul ca depozit de piese de schimb România se află pe primele locuri la numărul de “donatori” de organe (benevoli sau nu!). Un aspect pe care sigur nu-l cunoașteți este ca în fiecare țară se aplică alte criterii pe baza cărora puteți fi definiți ca morți. Iar dacă vă prinde “moartea cerebrală” în vacanță într-o țară străină, se aplică criteriile valabile în acea țară (cu excepția cazului când aveți la voi o declarație internațională, semnată la notar, că vă opuneți 100% donării de organe). În Bulgaria, de exemplu, se merge în mod agresiv pe ideea de consimțământ implicit, deci dacă se apucă băieții să vă lipească eticheta cu moartea cerebrală şi nu aveți declarație oficială şi nu sunteți înregistrați în registrul oficial împotriva donării de organe, deveniți automat donatori de organe, chiar dacă aparținătorii voștri se opun! Din literatura găsită de mine, reiese că în 1990 Danemarca era singura țară din Europa al cărei Consiliu de Etică nu a acceptat moartea cerebrală ca criteriu al morții. Nu am găsit date mai noi. Iată un tabel despre cum se efectuează testele pentru constatarea morții cerebrale în diverse țări din Europa, ca să vedeți cam care sunt criteriile “științifice” de obținere a pașaportului spre moarte.

http://manastirea.petru-voda.ro/wp-content/uploads/2014/09/European-brain-death-codes.jpg

Ministerul Social şi al Sănătății din Spania are un așa-numit “Ghid practic pentru procesul donării de organe” (Good Practice Guidelines în the process of organ donation). “Moderatorii [în discuțiile cu aparținătorii muribunzilor] trebuie să procedeze în mod deschis față de orice rezultat al discuțiilor şi să facă eforturi pentru a obține întotdeauna permisiunea de donare de organe [asta e deja un paradox care arată adevăratele intenții!]. Foarte importantă este crearea unei relații profesionale, de susținere, pentru ca aparținătorii să poată câștiga încrederea necesa20

ră pentru acceptarea unei donări de organe [lupul în piele de oaie!]. Astfel, moderatorul trebuie să cunoască şi să utilizeze strategiile de comunicare necesare [deci manipulare profesionistă!]. Discuția cu aparținătorii este structurată şi decurge în mai multe faze: deschiderea discuției, comunicarea morții, rugămintea de a dona organe şi încheierea discuției. Această ordine trebuie întotdeauna respectată, este extrem de important ca aparținătorii să înțeleagă mai înainte de orice că persoana dragă este moartă, înainte de a fi exprimată rugămintea de a dona organele [evident, aparținătorii nu au voie să fie informați că "mort cerebral" nu este același lucru ca şi "mort"]. Rugămintea de a dona organele trebuie exprimată direct, clar şi în cuvinte simple. Coordonatorul de transplant poate menționa că donarea de organe este o posibilitate, un drept, un privilegiu sau o șansă de a ajuta alți oameni. Rugămintea poate fi formulată numai după ce membrii familiei au înțeles că persoana respectivă este moartă [adică cineva trebuie să le EXPLICE aparținătorilor că acea persoană este moartă, lucru care altfel nu corespunde cu ceea ce văd aceștia!]. Dacă aparținătorii refuză să doneze organele, se pot face încercări de a determina schimbarea părerii. Coordonatorii trebuie să ia parte la cursuri speciale pentru a modera discuțiile cu aparținătorii.” În Austria, se aplică “regulă dezacordului”, adică dacă vrei să eviți spintecarea de viu trebuie să te înscrii în registrul central național de refuz al donării de organe. Recoltarea de organe împiedică o moarte demnă Moartea este mult mai mult decât încetarea funcționării unui organ. Oamenii nu sunt compuși din bucăți. Natura nu funcționează așa. Omul este o unitate biologică, alcătuită din trup, spirit şi suflet. Chiar dacă tagma medicală implicată în industria transplantării ne vede altfel, suntem mult mai mult decât suma “componentelor” noastre… La diagnosticul (de multe ori pripit) de “moarte cerebrală”, întregul organism este încă în viață, vital, şi doar creierul este vătămat uneori ireversibil. Este adevărat că aproape toți cei ale căror funcții cerebrale încetează cu adevărat ireversibil sunt sortiți morții şi este de înțeles că unii oameni nu sunt dispuși să rămână ani în șir într-o stare vegetativă, atârnați de aparate. După cum arată experimentele făcute la Institutul HeartMath, inima comunică nu numai cu creierul, ci şi într-un mod biofizic - prin undele de presiune ale sângelui - cu toate celulele, glandele şi organele corpului. De asemenea, inima posedă cel mai puternic câmp electromagnetic al organismului, se consideră că este cam de 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului. Când vorbim despre iubire, sentimente care ne definesc, întotdeauna facem referire la inimă (“inimioara mea”, “mi-a frânt inima”, “mi-a furat inima”, “te port în inimă mereu”). Ca atare, DE CE să acceptăm să fim declarați morți şi spintecați de vii doar fiindcă creierul nu mai funcționează după criteriile stabilite arbitrar de cartelul medico-farmaceutic? Gândiți-vă şi cântăriți bine toți factorii implicați, înainte de a lua decizia de a vă pune eventual la dispoziția acestei mașinării frauduloase. Dacă vă decideți în favoarea donării de organe, nu uitați să precizați pe declarația respectivă că doriți să primiți anestezie generală când vi se vor scoate organele cu inima încă bătând! Dacă luați decizia că nu doriți să ajungeți vreodată în situația de a fi măcelăriți de vii, vă rog mult răspândiți acest articol la toți cunoscuții, să se informeze cât mai mulți oameni! * Anexă: Ce e de făcut dacă nu vrem să donăm organe În România, din fericire, încă se aplică “regula consimțământului”. Dacă până la acest punct al articolului ați realizat că NU doriți să vi se extragă organele (pe baza unor criterii controversate) în timp ce inima vă bate, atunci puteți să vă înscrieți în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi şi celule, completând următoarea declarație pe care apoi o legalizați la notar: DECLARAŢIE Subsemnatul [...], domiciliat în localitatea [...], țara [...], născut la data de [...], în localitatea [...], județul [...], țara [...], cu CNP [...], fiul lui [...] şi al [...], informat(ă) şi conștient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, țesuturi şi celule umane, în concordanță cu dis21

pozițiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, țesuturi şi celule umane, declar că NU sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru organe, țesuturi şi celule. De asemenea, NU sunt de acord ca în cazul unei traume cerebrale să se facă asupra mea teste de diagnosticare a morții cerebrale! Data ……………………………… Semnătura …………………………. Notar …………………………….. Material compilat de monahul Averchie din surse deja existente pe internet. Sursa: Mănăstirea Petru Vodă via Ziarişti Online http://www.cocoon.ro/?p=5904

22