Europa

Europa în 12 lecții de Pascal Fontaine

Uniunea Europeană

957297_cover_RO.indd Sec1:3

03-07-2007 07:57:24

Această broșură, precum și alte explicații succinte și clare despre UE pot fi găsite on-line la adresa de internet ec.europa.eu/publications/ Comisia Europeană Direcția Generală Comunicare Publicații B-1049 Bruxelles Manuscris finalizat în octombrie 2006 Ilustrația copertei/fotografii: Reporters O fișă bibliografică figurează la sfârșitul prezentei publicații Luxemburg: Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, 2007 ISBN 92-79-02877-4 © Comunitățile Europene, 2007 Reproducerea este autorizată. Printed in Belgium IMPRIMAT PE HÂRTIE ALBĂ FĂRĂ CLOR

957297_cover_RO.indd Sec1:4

03-07-2007 07:57:29

Europa în 12 lecții de Pascal Fontaine, fost colaborator al lui Jean Monnet și profesor la Institutul de Studii Politice, Paris

La ce servește Uniunea Europeană?

4

2.

Cele zece etape istorice

8

3.

Extinderea și politica de vecinătate

12

4.

Cum funcționează UE?

16

5.

Care sunt rolurile UE?

22

6.

Piața unică

28

7.

Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro

32

8.

Spre o societate bazată pe cunoaștere

36

9.

Europa cetățenilor

40

10.

Libertate, securitate și justiție

44

11.

Rolul Uniunii Europene pe scena mondială

48

12.

Care este viitorul Europei?

54

Cronologia construcției europene

58

Europa în 12 lecții

Cuprins 1.

3

1. La ce servește Uniunea Europeană?

• garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei; • consolidarea reunificării continentului; • asigurarea securității pentru cetățenii săi; • promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate;

Europa în 12 lecții

Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

• soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor europene; • favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață.

I. Pacea și stabilitatea Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX. O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea război mondial. Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și rivalităților în Europa și astfel să creeze condițiile necesare unei păci durabile. Între 1945 și 1950, câțiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Winston Churchill și-au pus în gând să convingă cetățenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazate pe interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept și egalitatea între toate țările membre. Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producția de cărbune și oțel sub responsabi-

litatea unei autorități supreme comune. Din punct de vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat în instrument al păcii și reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a națiunilor democratice din Europa. Procesul de extindere continuă și astăzi. Astfel, în timp ce Turcia și Croația au început negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de țări din Balcani și-au depus și ele candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie europeană.

III. Siguranța și securitatea În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colabo-

5

reze constructiv cu regiunile aflate dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și strategice, prin colaborarea cu aliații săi, în special cu NATO, și prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și de apărare. Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliție, și Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ și mai eficient.

IV. Solidaritatea economică și socială Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și să încununeze cu succes această construcție europeană. La ora actuală, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparație cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult, pentru a asigura creșterea economică și pentru a se menține competitive la nivel mondial. Nici un stat membru nu este pregătit să facă față, singur, concurenței pe plan mondial în domeniul comerțului. Astfel, piața unică oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe piețele mondiale. Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă drept corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive asupra cetățenilor europeni: prin urmare, atunci când cetățenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale inundațiilor sau ale altor calamități na-

6

turale, bugetul UE prevede fonduri de asistență în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează și sporesc eforturile depuse de autoritățile naționale și locale ale țărilor membre pentru a reduce inegalitățile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare de la bugetul UE și creditele oferite de Banca Europeană de Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieței sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai mare de consumatori și întreprinderi.

V. Identitatea și diversitatea în contextul globalizării Societățile postindustriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de trai al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați și săraci persistă. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe, întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuși reducerea acestor diferențe. Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității culturale și lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile întreprinse de instituțiile europene au contribuit la realizarea creșterii economice, având în vedere particularitățile regionale și bogata diversitate culturală și tradițională a țărilor membre. După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influență economică, socială, tehnologică, comercială și politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acționeze individual. Faptul că UE întreprinde acțiuni comune și se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.

Europa în 12 lecții © Sylvain Grandadam/Van Parys Media

Uniți în diversitate – în Malta, o plăcuță bilingvă cu numele străzii.

De ce?

VI. Valorile Uniunii Europene

• fiind prima putere comercială în lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile internaționale, respectiv cele din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), compuse din 149 de țări, precum și în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind schimbările climatice și poluarea atmosferică;

UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că ființa umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi impuse în mod unilateral.

• deoarece adoptă poziții clare în ceea ce privește unele teme sensibile, importante pentru cetățeanul de rând, precum protecția mediului, resursele de energie regenerabilă, „principiul precauției” în materie de securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor și necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariție;

De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului.

• deoarece a lansat o serie de inițiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii planete, în legătură cu „Summitul pentru Pământ” de la Johannesburg, în 2002. Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a șablonat diversele moduri de viață, tradițiile și culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea Europeană.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre și de cetățenii UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenență la aceeași familie europeană. Un exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

7

2. Cele zece etape istorice

Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase membri fondatori

1957:

Tratatul de la Roma instituie o piață comună

1973:

Comunitatea se extinde la nouă membri și dezvoltă politici comune

1979:

Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul European

1981:

Prima extindere în spațiul mediteraneean

1993:

Realizarea pieței unice

1993:

Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană

1995 :

UE se extinde la 15 membri

2002:

Se introduc bancnotele și monedele euro

2004:

10 țări noi aderă la Uniune

urma celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare și cele învinse și de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziții egale în cadrul unor instituții comune.

© EC

1. La 9 mai 1950, Declarația Schuman propunea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piață comună a cărbunelui și a oțelului între cele șase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos). Scopul, în

Europa în 12 lecții

1951:

La 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propune pentru prima dată ideile care vor sta la baza construcției europene. 9 Mai devine astfel ziua de naștere a Uniunii Europene.

9

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au hotărât să instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată pe o piață comună mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele șase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în decursul anilor ’60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii. 3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au decis să se alăture Comunității. Prima extindere, de la șase la nouă membri, a avut loc în 1973. În același timp s-au aplicat noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunității, urmată de Spania și Portugalia în 1986. Astfel a fost consolidată prezența Comunității în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de ajutor regional.

6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor ’80 a adus cu sine un val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut în 1985, când Comisia Europeană, sub președinția lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat dramatic odată cu căderea Zidului Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germa-

© Reuters

4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană, prin organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct

pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.

Zidul Berlinului a fost dărâmat în 1989 și vechile diviziuni de pe continentul european au dispărut treptat.

10

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Euro-

În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană, adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state și/sau de guverne, la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.

peană a și început pregătirile pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent. La mijlocul anilor ’90, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum și două state mediteraneene (Cipru și Malta) au început să bată la ușa UE.

8. Acest nou dinamism european, precum și schimbarea situației geopolitice a continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda și Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA.

guvernelor lor să găsească soluții practice la aceste probleme.

Europa în 12 lecții

niei în octombrie 1990 și la democratizarea țărilor Europei Centrale și de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991.

UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea continentului european și de a extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democrații tinere. Negocierile privind statutul de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004, când 10 dintre cele 12 candidate au aderat la Uniune. Bulgaria și România au urmat la 1 ianuarie 2007.

Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări și pe plan social și cultural. În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății informaționale. În același timp, șomajul și creșterea costurilor privind pensiile exercită o presiune asupra economiilor naționale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai mult

11

3. Extinderea și politica de vecinătate

• În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la șase la 27 de membri. Alte state candidează la aderare. • Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare.

Europa în 12 lecții

• Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de membru.

• Extinderile succesive au întărit democrația, au securizat Europa și au sporit potențialul comercial și de creștere economică.

I. Unificarea unui continent a. Uniunea celor 25 Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a făcut un pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitația adresată către 10 noi state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din punct de vedere geografic și ca număr al populației, ci a pus capăt scindării pe continentul nostru, care, începând din 1945, separase lumea liberă de blocul comunist. Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică și una morală. A permis unor țări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia, europene nu doar prin poziția geografică, ci și din punct de vedere cultural, istoric și al aspirațiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

b. Următoarea extindere

c. Candidați la statutul de membru Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a solicitat statutul de membru în 1987. Poziția geografică și istoria politică ale acesteia au condus la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv cererii. Totuși, în octombrie 2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În același timp a început negocierile și cu Croația, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârșitul negocierilor.

d. Balcanii de Vest Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă către Uniunea Europeană pentru a-și accelera reconstrucția economică, pentru a îmbunătăți relațiile reciproce lezate de războaie etnice și religioase, precum și pentru a-și consolida instituțiile democratice. UE a acordat statutul de „țară candidată” Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alți potențiali candidați sunt Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

Bulgaria și România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27.

13

II. Condițiile pentru statutul de membru a. Condiții legale Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic și economic deschis tuturor țărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare și să preia în întregime legislația UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma, „orice stat european poate aplica pentru a deveni membru al Comunității”. Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să aibă „sisteme de guvernare […] bazate pe principiile democrației.”

b. „Criteriile de la Copenhaga” În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele țări comuniste de a adera la Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru. La momentul aderării, noii membri trebuie să aibă:

Pe parcursul perioadei de negociere, țările candidate primesc ajutor din partea UE pentru facilitarea creșterii economice. În cazul aderării celor 10 țări în 2004, acesta a constat într-un pachet de 41 de miliarde de euro, având ca principal scop finanțarea proiectelor structurale, astfel încât nou-veniții să-și poată îndeplini obligațiile de membru.

III. Cât de mare poate deveni UE? a.

Granițe geografice

Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului privind Uniunea Europeană, care au avut loc în majoritatea țărilor membre, au arătat că mulți europeni își fac griji cu privire la granițele finale ale Uniunii Europene și chiar cu privire la identitatea acesteia. Nu există răspunsuri simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că fiecare stat privește în mod diferit proprii-

• instituții stabile ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților; • o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii;

© Inger Hogstrom/Van Parys Media

• capacitatea de a prelua obligațiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii. Trebuie să aibă o administrație publică capabilă să aplice și să administreze în practică legislația UE.

c. Procesul de aderare Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat și Comisia Europeană, care reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să adere la UE se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European trebuie să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele membre și țările candidate conform procedurilor constituționale ale fiecărei țări.

14

„Perla Adriaticii”, Dubrovnik, Croația.

le interese geopolitice și economice. Țările baltice și Polonia susțin obținerea calității de membru de către Ucraina. O posibilă aderare a Turciei ar aduce în discuție statutul unor țări din Caucaz, precum Georgia și Armenia.

IV. Candidați și non-candidați

Situația politică din Belarus și poziția strategică a Moldovei încă reprezintă o problemă. Este evident faptul că Rusia nu poate obține statutul de membru, întrucât actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic, cât și geografic.

• Acordurile de stabilizare și asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat la statutul de membru al UE la sfârșitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost încheiate pentru prima dată cu Croația și cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alți potențiali candidați în acest context sunt Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

b. Condiții administrative De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt definite în Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o Uniune cu maximum 27 de membri. Depășirea acestei cifre ar presupune un nou acord interguvernamental privind relațiile între statele membre în cadrul instituțiilor.

Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relațiilor sale cu țările vecine, în funcție de prezența sau absența acestora pe lista potențialilor candidați.

Europa în 12 lecții

În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein îndeplinesc condițiile pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora actuală, opinia publică din aceste țări se opune aderării.

• În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu țări terțe din spațiul sud-mediteraneean și din Caucazul de Sud, precum și cu țări din Europa de Est, a căror relație cu Uniunea Europeană în viitor rămâne neclară.

Capacitatea Uniunii de a funcționa conform principiilor fundamentale prevăzute în Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcționează UE?”) va fi mai redusă având peste 30 de țări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime pentru a evita blocajul și pentru a permite UE să își păstreze capacitatea de acțiune. În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie să dea impresia cetățenilor de rând că identitatea lor națională și regională dispare în cadrul unei UE standardizate.

15

4. Cum funcționează UE?

• Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea legislativă și bugetară cu Consiliul Uniunii Europene. • Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii. Are drept de inițiativă legislativă și controlează aplicarea corectă a politicilor comunitare.

I. „Triunghiul decizional” Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradițională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluție de peste cincizeci de ani. Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor Uniunii. Este, în

Europa în 12 lecții

• Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reunește la nivel de șefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European și are rolul de a defini și impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.

special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor adoptate de instituțiile UE. Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale), Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).

a. Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție de decizie a Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în funcție de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.

© EC

Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura de codecizie”. În plus, Consiliul și Parlamentul sunt responsabile în egală măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaționale negociate în prealabil de către Comisie.

Parlamentul European: votul lui este vocea ta.

17

Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei țări Germania, Franța, Italia și Regatul Unit Spania și Polonia România Ţările de Jos Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria și Portugalia Austria, Bulgaria și Suedia Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg și Slovenia Malta Total:

29 27 14 13 12 10 7 4 3 345

Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9 %) sunt necesare pentru constituirea unei majorități calificate. În afară de aceasta: • •

orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în anumite cazuri o majoritate de două treimi) și orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a UE.

În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de domeniul abordat. În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate. În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populației acestuia. Consiliul European se reunește, în principiu, de patru ori pe an, și este prezidat de șeful statului sau guvernului care deține președinția Consiliului Uniunii Europene la momentul respectiv. Președintele Comisiei Europene participă ca membru de drept. Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial inițiatorul principalelor politici ale Uniunii și arbitru în problemele dificile care nu au fost soluționate în cadrul Consiliului Uniunii Europene.

18

Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internațională, prin intermediul politicii externe și de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomații comune a statelor membre.

b. Parlamentul European Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El controlează din punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul legislativ. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani. Sesiunile plenare ale Parlamentului European se țin, în principiu, la Strasburg, iar cele suplimentare, la Bruxelles. Cele duăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc sesiunile plenare, precum și grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles. Secretariatul General are sediul la Luxemburg și la Bruxelles.

Austria Belgia Bulgaria Cipru Danemarca Estonia Finlanda Franța Germania Grecia Irlanda Italia Letonia Lituania Luxemburg Malta Polonia Portugalia Regatul Unit Republica Cehă România Slovacia Slovenia Spania Suedia Ţările de Jos Ungaria Total

18 24 18 6 14 6 14 78 99 24 13 78 9 13 6 5 54 24 78 24 35 14 7 54 19 27 24

Parlamentul își exercită puterea legislativă la trei niveluri. • Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi modificate în funcție de poziția Parlamentului.

Europa în 12 lecții

Numărul de locuri alocat fiecărei țări în Parlamentul European 2007-2009

• Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice nouă extindere a Uniunii. • Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce privește legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulație a lucrătorilor, piața internă, educație, cercetare, mediu, rețele transeuropene, sănătate, cultură, protecția consumatorului etc. Tratatul prevede totuși o procedură de conciliere.

785

Grupurile politice din Parlamentul European

Total : 785 Situația din octombrie 2006.

19

De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu și Parlament. Parlamentul și-a folosit din plin puterile bugetare pentru a influența politicile Uniunii.

cercetare și tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională etc. Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții generale (DG-uri) și servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles și Luxemburg.

II. Alte instituții și organisme a. Curtea de Justiție

De asemenea, trebuie menționat faptul că Parlamentul European este instituția de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei moțiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale și scrise adresate Comisiei și Consiliului. În final, președintele în exercițiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de Consiliu.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din câte un judecător din fiecare stat membru, asistați de opt avocați generali. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de șase ani, care poate fi reînnoită. Independența le este garantată. Rolul Curții de Justiție este de a asigura respectarea legislației europene, precum și interpretarea corectă și aplicarea tratatelor.

b. Curtea de Conturi c. Comisia Europeană Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care administrează și conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci ani, de comun acord de către statele membre și aprobați de Parlamentul European. Comisia este responsabilă în fața Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moțiune de cenzură, să demisioneze colectiv. Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru. Comisia se bucură de o independență considerabilă în exercitarea atribuțiilor. Ea reprezintă interesul comun și nu trebuie să primească instrucțiuni de la nici un guvern național. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor și a directivelor adoptate de Consiliu și Parlament și poate recurge la calea contencioasă în fața Curții de Justiție în caz de neaplicare a dreptului comunitar. În calitate de braț executiv al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o mare putere în gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este încredințat:

20

Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată în 1975 și este compusă din câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de șase ani de comun acord de către statele membre după consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum și legalitatea și regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.

c. Comitetul Economic și Social European Consiliul și Comisia consultă Comitetul Economic și Social European în luarea de decizii în anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din reprezentanți ai diferitelor grupuri de interes economic și social ai societății civile organizate, numiți de Consiliu pe o perioadă de patru ani.

d. Comitetul Regiunilor Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană și este format din reprezentanți ai colectivităților locale și regionale, numiți de Consiliu pe o perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CoR este consultat de Consiliu și Comisie în probleme relevante privind regiunile respective, dar poate emite avize și din proprie inițiativă.

Europa în 12 lecții

© Marcy Maloy/Photodisc Red/Getty Images

Curtea de Justiție asigură respectarea legislației europene – spre exemplu, prin introducerea unei legi care să asigure accesul la drepturi egale pentru tinerele mame care se întorc din concediul de maternitate.

e. Banca Europeană de Investiții Banca Europeană de Investiții (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă credite și garanții care sprijină regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii și competitivitatea întreprinderilor.

f.

Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a gestiona moneda euro și politica monetară a Uniunii (a se vedea capitolul 7, „Uniunea Economică și Monetară (UEM) și moneda euro”).

21

5. Care sunt rolurile UE?

• politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de coeziune) privind aspecte regionale, agricole și sociale; • politicile de inovație, privind introducerea unor tehnologii de vârf în domenii precum protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea (R&D) și domeniul energetic.

Europa în 12 lecții

• Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici – economice, sociale, de reglementare și financiare – respectiv în toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor membre. Dintre aceste politici, enumerăm:

• Uniunea finanțează aceste politici printr-un buget anual de peste 120 miliarde de euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest buget reprezintă doar o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv maximum 1,24 % din venitul național brut cumulat al tuturor statelor membre).

I. Politicile de solidaritate Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieței unice (a se vedea capitolul 6, „Piața unică”) și de a corecta orice dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină dificultăți. Nevoia imperativă de solidaritate între statele și între regiunile UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12 noi țări membre cu venituri sensibil inferioare mediei UE. În același timp, UE are datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav afectate de creșterea rapidă a concurenței internaționale.

a. Ajutor regional Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările bogate spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserției profesionale a tinerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii și pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate. Fondurile alocate acțiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective:

• Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele mai slab dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană, prin îmbunătățirea condițiilor pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar investind în capitalul fizic și uman, în inovație, în societatea cunoașterii, în adaptabilitatea la nou, în protecția mediului și în eficiența administrativă. • Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Ținta este creșterea competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și a atractivității regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puțin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice și sociale și de a promova inovația, spiritul întreprinzător, protecția mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea și dezvoltarea unor piețe ale forței de muncă mai favorabile incluziunii sociale. • Cooperare teritorială europeană. Scopul este intensificarea cooperării transfrontaliere, transnaționale și interregionale. UE urmărește prin aceasta promovarea unor soluții comune la problemele de aceeași natură întâlnite de autoritățile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală și costieră, cultivarea relațiilor economice și stabilirea unor rețele între întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri).

23

Aceste obiective vor fi finanțate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la contribuțiile existente ce provin din sectorul privat și din partea administrației naționale și regionale, fie vor stimula investițiile din aceste direcții. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale și de coeziune.

• Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanțează inițiative destinate formării profesionale și creării de locuri de muncă. • Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finanțarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport și la protecția mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90 % din media UE.

b. Politica agricolă comună (PAC) Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă; stabilizarea pieței; aprovizionarea consumatorilor la prețuri rezonabile; modernizarea infrastructurii agricole. Și alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcționat bine. Consumatorii se bucură de siguranța ofertei, iar prețurile produselor agricole sunt menținute la un nivel stabil, protejate de fluctuațiile de pe piața mondială. Bugetul destinat PAC este cunoscut sub numele de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA). Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a crescut mult mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această reformă începe să dea rezultate. Producția a fost încetinită.

24

© Chris Windsor/Photodisc Red/Getty Images

• Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre fondurile structurale, finanțează consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, prin reducerea disparităților dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale și a ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în declin.

Producerea alimentelor cu care ne hrănim: calitatea este la fel de importantă ca și cantitatea.

Agricultorii sunt în prezent încurajați să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale și să contribuie la ameliorarea calității și siguranței alimentare. Noul rol al populației agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activității economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diversitatea peisajului rural european. Această diversitate, împreună cu relația armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizație rurală”, constituie o parte importantă a identității europene. Uniunea Europeană ar dori ca Organizația Mondială a Comerțului (OMC) să pună mai mult accent asupra calității alimentelor, să sublinieze principiul precauției și să urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma politicii sale în domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce supraîncărcarea flotelor sale de pescuit, de a proteja stocurile de pește și de a asigura sprijinul financiar ce ar permite comunităților de pescari să întreprindă și alte activități economice.

Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalitățile cele mai evidente din cadrul societății europene. Fondul Social European (FSE) a fost înființat în 1961 pentru a încuraja crearea de locuri de muncă și pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupație și/sau dinspre o zonă geografică spre alta. Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condițiile sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele dinamice ale creșterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie încurajate printr-o legislație care să garanteze un set minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor și bărbaților la remunerație egală pentru aceeași muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la protecția lucrătorilor (normele privind sănătatea și siguranța la locul de muncă) și standarde esențiale de siguranță. În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toți lucrătorii din UE: libera circulație; o compensație echitabilă; condiții mai bune de muncă; protecție socială; dreptul de asociere și de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal pentru femei și bărbați; informarea, consultarea și participarea lucrătorilor; protecția sănătății și a siguranței la locul de muncă; protecția copiilor, a persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se aplică în toate statele membre.

II. Politicile de inovație Activitățile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieții cotidiene a cetățenilor ei, întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecția mediului, sănătate, inovație tehnologică, energie etc.

a. Protecția mediului și dezvoltarea durabilă Activitatea UE în domeniul protecției mediului se bazează pe programul de acțiune intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră”. Acesta cuprinde perioada 2001-2010 și subliniază nevoia de: • atenuare și de încetinire a schimbărilor climaterice și a încălzirii globale;

Europa în 12 lecții

c. Dimensiunea socială

• protejare a habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice; • tratare a problemelor legate de mediu și sănătate; • conservare a resurselor naturale și de administrare eficientă a deșeurilor. Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca și cele cinci programe care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a introdus un sistem cuprinzător de protecție a mediului. Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deșeuri, protejarea habitatelor naturale, gaze de eșapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea apei de scăldat și crearea unei rețele europene de informare și asistență pentru urgențe, care să acționeze în cazul declanșării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau resturilor de hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră în larg. Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătății au fost examinate în planul de acțiune pentru protecția mediului și a sănătății pentru perioada 20042010. Acest plan stabilește legătura dintre sănătate, mediu și politicile din domeniul cercetării. Reglementările europene stabilesc același nivel de protecție pe întreg teritoriul UE, dar sunt îndeajuns de flexibile încât să ia în considerare circumstanțele de la nivel local. Sistemul de reglementare este de asemenea actualizat în permanență. De exemplu, s-a hotărât revizuirea legislației privind substanțele chimice și înlocuirea unor reglementări mai vechi, care

25

fuseseră dezvoltate independent, în diferite etape, cu un sistem unic pentru înregistrarea, evaluarea și autorizarea substanțelor chimice (REACH).

© Andersen Ross/Digital Vision/Getty Images

Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de o nouă Agenție Europeană pentru Substanțe Chimice, cu sediul la Helsinki. Scopul este acela de a evita contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor, de a proteja biodiversitatea și de a îmbunătăți sănătatea și siguranța cetățenilor UE, păstrând în același timp nivelul de competitivitate al industriei europene.

Cercetarea stimulează creșterea economică.

b. Inovația tehnologică Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic. Știau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înființat Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunități era de a facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri pașnice, a energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de Cercetare (CCC), compus din nouă institute aflate în patru locații dis-

26

tincte: Ispra (Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Țările de Jos) și Geel (Belgia). Cu toate acestea, pe măsură ce inovația a căpătat avânt, cercetarea europeană a trebuit să se diversifice, adunând laolaltă oameni de știință și cercetători din domenii cât mai variate cu putință. UE a trebuit să găsească noi metode de a finanța munca acestora și noile aplicații industriale ale descoperirilor lor. Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele naționale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un număr de laboratoare din mai multe țări europene. De asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă potențial inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează cercetarea și dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii și calculatoarelor, care se confruntă cu o concurență acerbă din afara Europei. Finanțarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de programe-cadru. Cel de-al șaptelea program-cadru pentru cercetare și dezvoltare tehnologică acoperă perioada 2007-2013. Cea mai mare parte a bugetului de peste 50 miliarde de euro va fi dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor informației și comunicațiilor, al nanoștiințelor, cel energetic, al protecției mediului, al transporturilor, al securității, cel spațial și spre științele socioeconomice. Alte programe suplimentare vor promova idei, oameni și abilitățile lor, prin intermediul cercetării aflate la granițele dintre domeniile cunoașterii științifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea carierei lor profesionale și prin stimularea cooperării internaționale.

c. Energie Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale și cărbune – reprezintă 80 % din consumul energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se importă din afara UE. În prezent, 50 % din necesarul de gaze naturale și petrol se importă, iar această dependență ar putea ajunge la 70 % până în 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă

Europa în 12 lecții © Targa/Van Parys Media

Metodele de exploatare și prelucrare a resurselor naturale de energie ale planetei reprezintă un mod eficient de a combate schimbările climatice.

la întreruperea alimentării sau la explozii ale prețurilor cauzate de crize internaționale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală. Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie (în Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) și încurajarea cooperării internaționale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020 dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor și dacă tehnologiile de ameliorare a eficienței energetice ar fi întrebuințate la maximum.

III. Cine plătește pentru Europa: Bugetul UE Pentru finanțarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual de peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanțat prin așa-numitele „resurse proprii” ale UE, care nu pot depăși echivalentul a 1,24 % din venitul național brut total al statelor membre.

Aceste venituri provin în principal din: • taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din prelevări pe produse agricole; • un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și serviciilor pe întreg teritoriul UE; • contribuții din partea statelor membre în funcție de bunăstarea respectivă a acestora. Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani cunoscut sub numele de „perspectivă financiară”. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia Europeană și necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre și negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European. În cadrul perspectivei financiare pentru 2007-2013, bugetul total pentru această perioadă este de 864,4 miliarde de euro.

27

6. Piața unică

• Piața unică nu a devenit încă un spațiu economic unic. Anumite sectoare ale economiei (servicii publice) rămân încă sub incidența legilor naționale. • Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce privește fiscalitatea și bunăstarea socială.

Europa în 12 lecții

• Piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Între statele membre au fost eliminate, în mod treptat, restricțiile privitoare la comerț și libera concurență, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind creșterea standardelor de viață.

• Piața unică este susținută de anumite politici conexe puse în aplicare de către Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta cât mai multe firme și cât mai mulți consumatori să se bucure de avantajele pieței unice.

I. Realizarea obiectivului din 1993 a. Limitele pieței comune Tratatul din 1957, care a pus bazele Comunității Economice Europene, a făcut posibilă eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunității și a stabilit un tarif vamal comun aplicabil mărfurilor provenind din țările din afara Comunității Economice Europene. Acest obiectiv a fost îndeplinit la data de 1 iulie 1968. Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decât un aspect al barierelor protecționiste ridicate în calea comerțului transfrontalier. În anii ’70, alte bariere comerciale au stat în calea realizării complete a pieței comune. Norme tehnice, standarde de sănătate și de siguranță, reglementări naționale în ceea ce privește dreptul de a practica anumite profesii și controlul schimburilor valutare restricționau libera circulație a persoanelor, a bunurilor și a capitalurilor.

b. Obiectivul din 1993 În iunie 1985, Comisia, sub președinția lui Jacques Delors, a publicat o Carte albă, al cărei scop era eliminarea, în cel mult 7 ani, a tuturor barierelor fizice, tehnice și fiscale care restricționau libera circulație în interiorul Comunității. Obiectivul său era încurajarea expansiunii industriale și comerciale în cadrul unui spațiu economic extins și unificat, comparabil cu piața americană.

Conceptul de piață unică a fost introdus prin Actul Unic European, care a intrat în vigoare în iulie 1987. Acesta prevedea: • extinderea competențelor Comunității în anumite domenii de politică (politica socială, de cercetare, de mediu); • instituirea treptată a pieței unice până la sfârșitul anului 1992, prin punerea în aplicare a unui vast program legislativ care presupunea adoptarea a sute de directive și regulamente; • folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniștri.

II. Bilanțul pieței unice a. Barierele fizice În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum și controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliția (brigăzi antidrog și de luptă împotriva criminalității) desfășoară activități de control ori de câte ori este necesar. Acordul Schengen, semnat în iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state membre la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca și Irlanda nu au fost părți semnatare ale acestui acord), vizează cooperarea polițienească și o politică comună de azil și de imigrație, în scopul eliminării totale a controalelor persoanelor

29

la frontierele interne ale Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate, securitate și justiție”). Noile state membre, care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază progresiv normelor spațiului Schengen.

b. Barierele tehnice Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat principiul recunoașterii reciproce a reglementărilor naționale. Oricărui produs fabricat și comercializat legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piața oricăruia dintre celelalte state membre. Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită grație recunoașterii reciproce sau coordonării reglementărilor naționale în ceea ce privește accesul la anumite profesii (avocatură, medicină, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor etc.) sau practicarea acestora. Cu toate acestea, libera circulație a persoanelor este un obiectiv încă departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care doresc să se stabilească sau să profeseze în alt stat membru. Au fost întreprinse acțiuni în vederea favorizării mobilității lucrătorilor, în special în ceea ce privește asigurarea recunoașterii în toate statele membre a diplomelor sau a calificărilor în diferite meserii (instalator, tâmplar etc.). Datorită deschiderii piețelor naționale de servicii din interiorul Uniunii Europene, prețul apelurilor telefonice naționale a scăzut semnificativ față de acum 10 ani. Folosirea internetului pentru telefonia vocală, susținută de noile tehnologii, este tot mai frecventă. Presiunea concurenței a avut drept consecință scăderea tarifelor companiilor aeriene din Europa.

c. Barierele fiscale Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor naționale de TVA. Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut obiectul unui acord încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și alte țări terțe (printre care și Elveția). Acest acord a intrat în vigoare în iulie 2005.

d. Contractele publice Fie că sunt sau nu încheiate de către administrații naționale, regionale sau locale, contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurențe pe tot teritoriul Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente și lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia și telecomunicațiile.

III. Lucrările în curs a. Servicii financiare Planul de acțiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piață integrată pentru servicii financiare a fost finalizat. Acest plan va permite reducerea costurilor de împrumut acordate firmelor și consumatorilor și va oferi depunătorilor o gamă largă de produse de investiții – planuri de economii și de pensii – pe care le vor putea obține de la furnizorii europeni aleși. Taxele bancare pentru plățile transfrontaliere au fost reduse.

b. Barierele administrative și tehnice în calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor Statele membre ale Uniunii Europene rămân încă reticente în a accepta standardele și normele altor state sau, câteodată, în a recunoaște calificările profesionale. Fragmentarea sistemelor fiscale naționale dăunează, de asemenea, integrității și eficacității pieței.

c. Pirateria și falsificarea Este nevoie de o protecție sporită pentru a preveni piratarea și falsificarea produselor provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că aceste practici ilegale cauzează Uniunii Europene dispariția anuală a mai multor mii de locuri de muncă. Din acest motiv, Comisia Europeană, împreună cu guvernele naționale, lucrează la un proiect care vizează extinderea protecției drepturilor de autor și a brevetelor.

IV. Politici de susținere a pieței unice a. Transportul Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul

30

Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față efectelor concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene este realizată în etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile companii aeriene își împart între ele aceste spații, accesul reciproc pe piețe și libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecție referitoare la responsabilitățile serviciului public aerian și la imperativele amenajării teritoriului.

urmăresc să facă față gravelor dificultăți cu care se confruntă industria șantierelor navale din Europa.

b. Concurența Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună a concurenței este corolarul indispensabil al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul pieței unice europene. Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană, care, alături de Curtea de Justiție, veghează la respectarea ei.

Europa în 12 lecții

transporturilor terestre, în special accesul liber pe piața transporturilor internaționale și activitățile de cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor nerezidenți pe piața națională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în vederea armonizării condițiilor de concurență în domeniul transporturilor rutiere, în special a condițiilor privind accesul la profesie și la piața muncii, libertatea de stabilire și de a presta servicii, timpul de conducere și siguranța rutieră.

Această politică a apărut pentru a împiedica orice înțelegere între companii, orice ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurență în cadrul pieței unice. Orice înțelegere care cade sub incidența regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenței sau care omit să adreseze notificarea cerută.

© Strauss/Curtis/Van Parys Media

În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui astfel de ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situație de poziție dominantă într-un sector anume trebuie notificată Comisiei.

c. Protecția consumatorului

Concurența sporită a determinat o scădere a prețurilor la biletele de avion, facilitând astfel transportul aerian.

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenței care se aplică atât armatorilor europeni, cât și celor care navighează sub pavilionul unor state terțe. Aceste reguli vizează combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane de complezență), dar, de asemenea,

Politica privind protecția consumatorului în Uniunea Europeană permite cetățenilor europeni să facă cumpărături în deplină siguranță în toate statele membre. Toți consumatorii beneficiază de același nivel ridicat de protecție. Produsele alimentare și nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării faptului că sunt de cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înșelării consumatorului de către comercianți lipsiți de scrupule sau de către o publicitate mincinoasă sau înșelătoare. Drepturile consumatorului sunt protejate, acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că și-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poșta electronică, prin telefon sau pe internet.

31

7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro

• Trei țări (Danemarca, Suedia și Regatul Unit) nu participă la această uniune monetară. • Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor îndeplini criteriile necesare.

Europa în 12 lecții

• Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Douăsprezece dintre cele 15 state membre o introduc în anul 1999 pentru tranzacțiile încheiate fără plată în numerar și în anul 2002 pentru toate plățile, moment în care se emit bancnotele și monedele euro.

• În paralel cu obiectivul stabilității monetare, care revine Băncii Centrale Europene, statele membre vor favoriza creșterea accentuată și convergența economică.

I. Istoria cooperării monetare a. Sistemul monetar european (SME) În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar și prețul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni monetare, țările UE decid să reducă la 2,25 % marjele de fluctuație între monedele europene prin intervenție concertată la nivelul pieței valutare. Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME), care devine operațional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale: • o monedă de referință denumită ECU: un „coș monetar” format din monedele tuturor statelor membre; • un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de ECU; marje de fluctuație de 2,25 % sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb bilaterale; • mecanism de credit: fiecare stat transferă 20 % din rezervele sale în devize și aur într-un fond comun.

b. De la SME la UEM Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastată. În 1992, după reunificarea Germaniei și ca urmare a tensiunilor mone-

tare accentuate în Europa, lira italiană și lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, țările aparținând SME decid să mărească temporar șarpele monetar european (marjele de fluctuație ale cursului de schimb) la 15 %. Între timp, pentru a împiedica fluctuații importante de schimb valutar între monedele europene și în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil și să introducă o monedă unică. În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice și monetare. Acest plan devine parte componentă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie 1991.

II. Uniunea economică și monetară (UEM) a. Cele trei faze Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică: • libertate totală de circulație a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi valutare); • sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri structurale);

33

© Janez Skok/Corbis

Comercianții piețelor din Ljubljana au schimbat tolarul sloven cu moneda euro la 1 ianuarie 2007.

• convergență economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor membre. A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede: • înființarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este compus din guvernatorii băncilor centrale ale țărilor membre UE; •

b. Criteriile de convergență independența băncilor centrale naționale;

• reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare. A treia fază reprezintă nașterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 țări adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franței, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Portugaliei și Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuiește IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită și pusă în aplicare în euro.

34

La 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro sunt puse în circulație în aceste 12 țări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naționale sunt retrase din circulație. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate tranzacțiile bancare și operațiunile cu numerar în cadrul țărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai mult de două treimi din populația UE. Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergență pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt: • stabilitatea prețurilor: rata inflației nu poate depăși cu mai mult de 1,5 % ratele medii de inflație ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a inflației; • rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2 % în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a dobânzilor;

d. Eurogrupul

• stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de fluctuație autorizate pentru cei doi ani anteriori.

Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniștrilor de finanțe ai statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare și financiare ale statelor din zona euro, precum și reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaționale.

c. Pactul de stabilitate și creștere

e. Noile state membre și UEM

Consiliul European a adoptat Pactul de stabilitate și creștere în iunie 1997. Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permițând sancționarea financiară a unui stat membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3 %. Fiind considerat ulterior prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005.

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini criteriile necesare. Slovenia este prima dintre noile state membre de la extinderea din 2004 care a făcut acest lucru și care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007.

© Creativ Studio Heinem/Van Parys Media

• datoria publică: nu poate depăși 60 % din PNB;

Europa în 12 lecții

• deficitele: deficitele bugetare naționale trebuie să fie sub 3 % din PNB;

Euro: moneda unică a peste 310 milioane de cetățeni ai UE.

35

8. Spre o societate bazată pe cunoaștere

• Uniunea intenționează să răspundă globalizării printr-o economie europeană mai competitivă (liberalizarea telecomunicațiilor, a serviciilor și a energiei). • Uniunea susține programele de reformă ale statelor membre facilitând schimbul „celor mai bune practici”. • Caută să concilieze necesitatea de creștere și competitivitate cu obiectivele de coeziune socială și dezvoltare durabilă care caracterizează pe deplin modelul european.

Europa în 12 lecții

Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă

• În perspectiva financiară 2007-2013, Fondurile Structurale UE vor aloca un buget mai mare activităților de instruire, inovație și cercetare.

ce mai interdependente, iar, pe de altă parte, revoluția tehnologică, incluzând internetul și noile tehnologii de informare și comunicare.

© IMAGEMORE Co, Ltd/Getty Images

La începutul anilor 1990, două fenomene majore au început să revoluționeze economia și viața cotidiană peste tot în lume, inclusiv în Europa. Pe de o parte, globalizarea economiei, economiile din toată lumea devenind din ce în

Europenii trebuie să fie bine echipați pentru actuala piață a muncii.

37

© Javier Larrea/Van Parys Media

Pensionarii de mâine au nevoie de un sistem de securitate socială care trebuie pregătit din timp.

I. Procesul Lisabona a. Obiective Până în anul 2000, responsabilii politici cunoșteau faptul că economia europeană trebuia modernizată în profunzime, cu scopul de a-și păstra competitivitatea în fața Statelor Unite și a altor mari actori ai economiei mondiale. Reunit la Lisabona în luna martie a acelui an, Consiliul European a fixat pentru UE ambițiosul obiectiv de a deveni, până în 2010, „cea mai competitivă și mai dinamică economie din lume, bazată pe cunoaștere, capabilă de o creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune și mai numeroase și o coeziune socială mai puternică”.

b. Strategia Consiliul European a adoptat, de asemenea, o strategie concretă în vederea realizării acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona” înglobează o serie întreagă de domenii: cercetarea științifică, educația, formarea profesională, accesul la internet și la tranzacțiile on-line.

38

Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma sistemelor de protecție socială europene. Aceste sisteme reprezintă unul dintre cele mai prețioase bunuri ale Europei, deoarece permit societăților noastre adoptarea fără impacturi excesive a schimbărilor sociale și structurale necesare. Totuși, sistemele trebuie modernizate, cu scopul de a deveni durabile și pentru ca generațiile viitoare să se poată bucura de beneficiile pe care acestea le oferă. În primăvara fiecărui an, Consiliul European se reunește pentru a trece în revistă progresul înregistrat în punerea în aplicare a strategiei de la Lisabona.

II. Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă În primăvara anului 2006, Consiliul European nu a încercat să ascundă faptul că, la șase ani de la lansarea procesului Lisabona, rezultatele acestuia erau neclare. Drept urmare, acesta a

La inițiativa președintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, statele membre ale UE au decis următoarele:

• să crească investițiile în domeniul cercetării și al inovației; • să acorde Comisiei Europene un rol mai important în calitate de coordonator în vederea susținerii statelor membre, în special prin difuzarea „celor mai bune practici” în Europa; • să accelereze reformele întreprinse în sectoarele piețelor financiare, ale sistemelor de protecție socială, în liberalizarea telecomunicațiilor și a sectoarelor energetice.

Europa în 12 lecții

decis să prezinte problema șomajului aflat în creștere continuă în multe dintre țările UE și să se concentreze din nou asupra priorităților UE, respectiv creșterea și locurile de muncă. În vederea creșterii productivității economiilor sale și a consolidării coeziunii sociale, Europa trebuie să își concentreze în continuare eforturile asupra intensificării performanței economice, a inovației și a valorificării capitalului uman.

39

9. Europa cetățenilor

Datorită Uniunii Europene, cetățenii statelor membre pot să călătorească, să locuiască și să muncească oriunde pe teritoriul comunitar.

•

În viața de zi cu zi, UE încurajează și finanțează programe care să-i apropie pe cetățeni, în special în domeniul educației și culturii.

•

Conștiința apartenenței la Uniunea Europeană se va dezvolta în timp, datorită rezultatelor concrete și succeselor acesteia.

•

Există deja simboluri care reprezintă o identitate europeană comună. Cel mai cunoscut este moneda unică, euro, dar există, de asemenea, steagul și imnul UE.

I. A călători, a locui și a munci în Europa

II. Cum se pot bucura cetățenii de drepturile lor

Primul drept al cetățeanului european este acela de a putea călători, munci și locui oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a consfințit acest drept în capitolul referitor la cetățenie.

Europeanul nu este doar un consumator sau doar un actor al vieții economice și sociale. El este un cetățean al Uniunii Europene și, prin urmare, se bucură de drepturi politice speciale. Conform Tratatului de la Maastricht, fiecare cetățean al Uniunii, indiferent de naționalitate, are dreptul să voteze și să se prezinte ca și candidat atât la alegerile locale din țara în care își are reședința, cât și la alegerile pentru Parlamentul European.

Statele membre au adoptat o directivă care instituie un sistem de recunoaștere reciprocă a diplomelor din învățământul superior. Această directivă se aplică în cazul tuturor formărilor la nivel universitar cu o durată de cel puțin trei ani și se bazează pe principiul încrederii reciproce în calitatea sistemelor naționale de educație și de formare. Orice persoană care are naționalitatea unuia dintre statele membre UE se bucură de dreptul de a munci în domeniul sănătății, al educației sau în oricare alt sector al serviciilor publice, cu excepția anumitor activități care intră sub incidența autorităților publice (poliție, forțe armate, afaceri externe etc.). Într-adevăr, ce poate fi mai normal decât ca un profesor britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un tânăr absolvent belgian să-și încerce șansele la un concurs pentru un post în administrație publică în Franța? Începând din anul 2004, cetățenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii pot obține un card european de asigurare medicală, emis de către autoritățile naționale, care facilitează acoperirea costurilor medicale eventuale pe durata călătoriei.

Europa în 12 lecții

•

Aceste drepturi sunt o dovadă a apropierii Uniunii de cetățenii săi. Cetățenia europeană este consfințită prin Tratat: „Este cetățean al Uniunii orice persoană care are naționalitatea unui stat membru. Cetățenia europeană completează și nu înlocuiește cetățenia națională”.

III. Drepturile fundamentale Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, a contribuit la consolidarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni. Acesta a introdus o procedură de sancționare a statelor membre care violează drepturile fundamentale ale cetățeanului. De asemenea, aria de aplicare a principiului nediscriminării, limitată până atunci la naționalitate, a fost extinsă la sex, rasă, religie, vârstă și orientare sexuală. Acest principiu al nediscrimininării a fost întărit și în ceea ce privește egalitatea între femei și bărbați.

41

În concluzie, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătățit politica de transparență a Uniunii și le-a permis cetățenilor un acces mai larg la documentele oficiale ale instituțiilor europene. Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetățenilor a fost subliniat în mod solemn în anul 2000, la Nisa, prin proclamarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Această Cartă a fost elaborată de către o Convenție alcătuită din membri ai parlamentelor naționale și ai Parlamentului European, reprezentanți ai guvernelor statelor membre și un membru al Comisiei Europene. Alcătuită din șase capitole – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile cetățenilor, Justiția – Carta conține 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii, precum și drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni. Primele articole se referă la demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la „integritate a persoanei”, dreptul la libertatea de exprimare și de conștiință. Capitolul Solidaritatea este inovator prin faptul că asociază drepturile sociale și economice după cum urmează: •

dreptul la grevă;

• dreptul lucrătorilor la informare și consultare; • dreptul la conciliere a vieții de familie și a vieții profesionale; • dreptul la asistență medicală, securitate socială și asistență socială pretutindeni pe teritoriul Uniunii. Carta promovează, de asemenea, egalitatea între bărbați și femei și proclamă dreptul la protecția datelor cu caracter personal, interzicerea practicilor de eugenie și de clonare umană în scopul reproducerii, dreptul la protecția mediului, drepturile copilului și ale persoanelor în vârstă și dreptul la o bună administrare.

IV. Europa: cultură și educație Sentimentul unui destin comun și al apartenenței la aceeași colectivitate nu poate

42

fi creat în mod artificial. Doar o conștiință culturală comună poate da naștere acestui sentiment, de aceea Uniunea Europeană trebuie să-și concentreze atenția nu numai asupra chestiunilor economice, ci și asupra educației, culturii și drepturilor cetățenilor. În această privință, programele educaționale și de formare ale UE au un rol important. Acestea promovează programe de schimb care le permit studenților să călătorească în străinătate, să participe la activități școlare transnaționale, să învețe noi limbi etc. Organizarea școlilor și a sistemului de învățământ, precum și conținutul exact al programelor sunt încă decise la nivel național sau local. În domeniul culturii, programele europene „Cultura” și „MEDIA” stimulează cooperarea între realizatorii de programe, promotorii acestora, organismele de radiodifuziune și artiștii din diferite țări. Acestea contribuie la creșterea producției de filme și programe de televiziune europene și la restabilirea echilibrului între producțiile europene și cele americane.

V. Mediatorul European și dreptul la petiție Pentru a apropia Uniunea de cetățenii săi, Tratatul de la Maastricht a creat o nouă instituție, Mediatorul European. Acesta, denumit și Ombudsman, este desemnat de Parlamentul European, iar durata mandatului său este egală cu cea a Parlamentului. Rolul Mediatorului este acela de a investiga plângerile privind administrarea incorectă în instituțiile și organismele Uniunii Europene. Orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul într-un stat membru al UE poate înainta o plângere către Mediator. Acesta încearcă încheierea unui acord amiabil între reclamant și instituția sau organismul european vizat. Dreptul la petiție către Parlamentul European de care beneficiază orice persoană care domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor important de apropiere a cetățenilor de instituțiile europene.

Domeniul

Numele programului UE

Obiective

Învățământul școlar

Comenius

5 % din elevii Uniunii Europene participă la activități educative comune.

Învățământul superior

Erasmus

Trei milioane de studenți au posibilitatea să studieze la universități din străinătate.

Formarea profesională

Leonardo da Vinci

În fiecare an, 80 000 de persoane au posibilitatea să facă stagii în companii și centre de formare într-o altă țară europeană.

Învățământul pentru adulți

Grundtvig

În fiecare an, 7 000 de persoane au posibilitatea de a beneficia de activități educative în străinătate.

Studii de integrare europeană

Jean Monnet

Susținere pentru cercetarea academică și învățământul în domeniul integrării europene.

VI. Implicarea cetățenilor Ideea unei Europe a cetățenilor este foarte nouă. Aceasta se va dezvolta prin popularizarea și multiplicarea simbolurilor unei identități europene comune. Există deja pașaportul european, în uz din 1985, imnul european, „Oda bucuriei” compusă de Beethoven și steagul european, un cerc format din 12 stele aurii pe fond albastru. Permisul de conducere european există în toate statele Uniunii din 1996. De asemenea, a fost adoptat mottoul european „Uniți în diversitate”, iar data de 9 Mai a fost desemnată Ziua Europei. Introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European în 1979 a contribuit la sporirea legitimității democratice a integrării europene prin implicarea voinței populare. Caracterul democratic al UE ar putea fi consolidat prin sporirea rolului Parlamentului, prin crearea unor adevărate partide politice europene, prin încurajarea participării cetățenilor în elaborarea politicilor europene prin intermediul organizațiilor neguvernamentale și a asociațiilor de voluntariat.

Europa în 12 lecții

Programele UE de formare continuă: cifre estimate pentru perioada 2007 – 2013

Punerea în circulație a monedei unice, euro, în anul 2002, a avut, de asemenea, un important impact psihologic. În prezent, mai mult de două treimi din cetățenii Uniunii își gestionează bugetul personal și economiile în euro. Datorită monedei unice, consumatorii au posibilitatea de a compara prețurile la bunuri și servicii în diferite țări ale Uniunii. Eliminarea controalelor vamale în statele membre ale Uniunii care au semnat Acordul Schengen (la care ar trebui să adere treptat toate statele UE) a creat cetățenilor europeni sentimentul că aparțin unui spațiu unitar. „Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952. Sensibilizarea opiniei publice cu privire la Uniunea Europeană și implicarea cetățenilor în activitățile acesteia reprezintă marea provocare la care trebuie să facă față instituțiile europene în prezent.

43

.10. Freedom, security and justice

10. Libertate, securitate și justiție

44

• Libera circulație pe teritoriul Uniunii trebuie însă să fie însoțită de întărirea controlului la frontierele externe ale UE pentru a combate în mod eficient traficul de droguri și de persoane, crima organizată, imigrația ilegală și terorismul.

Europa în 12 lecții

• Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un mare avantaj pentru populația Uniunii, deoarece oamenii pot călători liber, fără a mai fi supuși controalelor vamale.

• Statele membre UE cooperează în domeniul justiției și cel polițienesc cu scopul de a asigura o securitate sporită în Europa.

Cetățenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuției sau a violenței, pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea internațională și terorismul reprezintă unele dintre cele mai îngrijorătoare fenomene pentru europeanul de azi. Integrarea în domeniul justiției și afacerilor interne nu a fost prevăzută în Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Totuși, în timp, a devenit clar faptul că libera circulație a persoanelor implică necesitatea ca fiecare cetățean să beneficieze de același grad de protecție și de acces la justiție oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a fost creat treptat un spațiu de libertate, securitate și justiție, prin modificarea succesivă a tratatelor fondatoare prin Actul Unic European, Tratatul instituind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de la Amsterdam.

I. Libera circulație Libera circulație a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de securitate statelor membre, deoarece acestea nu mai au control asupra granițelor interne. În compensație, este necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securității la granițele externe ale Uniunii. De asemenea, se impune sporirea cooperării forțelor de poliție și a autorităților judiciare în vederea combaterii criminalității transnaționale care ar putea profita de libertatea de circulație.

Una dintre cele mai importante acțiuni pentru facilitarea circulației pe teritoriul Uniunii s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franței, Germaniei, Luxemburgului și Țărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraș de frontieră din Luxemburg. Aceste state au hotărât să elimine controalele vamale asupra persoanelor, indiferent de naționalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze controalele la frontierele externe ale UE și să adopte o politică comună în materie de vize. Aceste state au format, așadar, o zonă fără frontiere interne cunoscută sub numele de spațiul Schengen. În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele europene, iar spațiul Schengen s-a extins treptat. În anul 2006, 13 state UE (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia, Spania și Suedia) și două state care nu sunt membre ale Uniunii, Islanda și Norvegia, aplicau în integralitate dispozițiile Schengen. Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la dispoziție șapte ani pentru a îndeplini criteriile de aderare la spațiul Schengen.

II. Politica de azil și imigrație Europa se mândrește cu tradiția sa umanitară de a primi străini și de a oferi azil pentru refugiați. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă față unui număr crescând de imigranți, atât cu statut legal, cât și ilegal, într-un spațiu lipsit de frontiere interne.

45

© IOM

Traficanții de ființe umane îi exploatează pe cei vulnerabili – este nevoie de un sistem internațional de cooperare polițienească.

46

Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementărilor în acest domeniu astfel încât cererile de azil să fie examinate conform unor principii de bază recunoscute în întreaga Uniune Europeană. În 1999, statele Uniunii și-au fixat ca obiectiv adoptarea unei proceduri comune în materie de azil și acordarea unui statut egal pe tot cuprinsul Uniunii Europene persoanelor care au obținut azilul. Au fost adoptate anumite măsuri tehnice, cum ar fi stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea solicitanților de azil și pentru acordarea statutului de refugiat.

III. Combaterea criminalității internaționale și a terorismului

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiați, cu un buget anual de 114 milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre guvernele naționale, crearea unei politici comune în materie de azil și imigrație rămâne un obiectiv de atins.

Crima organizată devine din ce în ce mai sofisticată și acționează în mod curent în rețele europene sau internaționale. Terorismul a dovedit deja că poate lovi cu brutalitate oriunde în lume.

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil și imigrație, Uniunea Europeană trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a fluxurilor de migrație, de control la frontierele externe și de prevenire a imigrației ilegale. Este necesar un efort susținut pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane și care exploatează ființele vulnerabile, în special femeile și copiii.

Una dintre cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea fondurilor dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât și pentru eliminarea surselor de finanțare a organizațiilor criminale și teroriste, UE a elaborat o legislație care urmărește combaterea spălării banilor. Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forțele de ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga, care este format din ofițeri de poliție și funcționari vamali. Aria de acțiune a Europol cuprinde: traficul de droguri și de vehicule furate, traficul de persoane, rețelele clandestine de imigrație, exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, pornografia, falsificarea, traficul de material radioactiv și nuclear, terorismul, spălarea banilor și falsificarea monedei europene.

Mandatul de arest european, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui procedurile îndelungate de extrădare. Caracterul transnațional al criminalității și terorismului impune crearea unei politici penale comune în Uniunea Europeană, deoarece definiții diferite ale anumitor acte criminale pot compromite cooperarea judiciară dintre state. Obiectivul este crearea unui cadru comun european de luptă împotriva terorismului, pentru a putea garanta cetățenilor un grad ridicat de protecție și pentru a favoriza cooperarea internațională în acest domeniu.

Europa în 12 lecții

În acest context, a fost creat Sistemul de informații Schengen (SIS). Este vorba despre o bază de date complexă care permite forțelor polițienești și autorităților judiciare să facă schimb de informații despre bunuri furate, cum ar fi vehicule și obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de arestare sau o cerere de extrădare.

În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislație care să faciliteze aplicarea deciziilor judecătorești în cazuri transfrontaliere care implică divorțuri, separare de drept, custodia copiilor și pensia alimentară, astfel încât hotărârile judecătorești emise într-unul dintre statele membre să fie aplicabile în oricare alt stat membru. Uniunea Europeană a pus în aplicare proceduri comune pentru simplificarea și accelerarea reglementării litigiilor transfrontaliere în cazul unor acțiuni civile de amploare redusă și indubitabile cum ar fi recuperarea creanțelor și falimentul.

IV. Crearea unui spațiu judiciar comun În prezent, în Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite. Dat fiind că obiectivul Uniunii este acela ca cetățenii săi să împărtășească aceeași concepție despre justiție, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar care să faciliteze viața de zi cu zi a europenilor. Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar este oferit de Eurojust, un organism central de cooperare înființat la Haga în anul 2003. Obiectivul său este acela de a facilita cooperarea între autoritățile naționale de urmărire penală în cazul investigațiilor care implică mai multe state membre.

47

11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială

• În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă cooperarea militară în vederea misiunilor de menținere a păcii. • Din motive istorice și de apropiere geografică, sudul Mediteranei și Africa sunt regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenție sporită (politici privind ajutorul pentru dezvoltare, preferințe comerciale, ajutor alimentar și drepturile omului). Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuși, pentru unii, un „pitic politic”. Aceasta este, bineînțeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influență considerabilă în cadrul organizațiilor internaționale cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului (OMC), organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), și în cadrul summiturilor mondiale pentru mediul înconjurător și dezvoltare. Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea și stabilitatea, relațiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu și rolul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult, piatra de temelie a suveranităților naționale, și anume sistemele militare de apărare, rămâne sub autoritatea guvernelor naționale, ale căror legături s-au sudat în interiorul alianțelor cum ar fi cea a NATO.

I. O politică de apărare comună embrionară Politica externă și de securitate comună (PESC) și politica europeană de securitate și apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) și Nisa (2001), definesc principalele obiective ale Uniunii în domeniul apărării. Pe aceste premise, Uniunea Europeană și-a dezvoltat „cel de-al doilea pilon”, aceasta însemnând ansamblul

Europa în 12 lecții

• Influența Uniunii Europene pe scena mondială crește ori de câte ori se exprimă la unison în problematica internațională. Negocierile comerciale sunt un bun exemplu în acest sens.

sectoarelor politice în care se aplică metodele interguvernamentale și în care Comisia Europeană și Parlamentul European joacă un rol marginal. Deciziile în acest domeniu sunt luate prin consens, cu toate că fiecare stat are dreptul de a se abține.

a. Peisajul politic și strategic în 2006 Adeziunea aproape simultană la NATO și UE a fostelor țări comuniste și orientarea pacifică adoptată de Rusia au pus capăt la mai bine de o jumătate de secol de război rece. Continentul european conlucrează la menținerea păcii, iar țările europene cooperează pentru a lupta împotriva criminalității internaționale, traficului de ființe umane, imigrației ilegale și spălării de bani. Uniunea Europeană extinsă a încheiat acorduri de parteneriat cu vecinii săi, dintre care unii, pe termen mediu, au perspectiva de a adera la UE. Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acțiunile militare în care soldații americani nu sunt implicați, Europa să poată utiliza o parte din capacitățile logistice ale NATO, cum ar fi rețelele de informații, de comunicații, de detecție, facilitățile de comandă și transport. Violența teroristă ce a zguduit lumea începând cu atacurile din New York și Washington din 11 septembrie 2001 și continuând cu atentatele cu bombă de la Madrid în 2004 și Londra în 2005 a modificat profund peisajul strategic. Țările europene trebuie să colaboreze mai strâns în căutarea de informații care să ajute la neutralizarea instigatorilor și teroriștilor care vor să comită atentate. Cooperarea cu Statele

49

© CE

A întinde o mână de ajutor – soldații UE contribuie la menținerea păcii în Congo.

Unite ale Americii și cu toate țările care sprijină democrația și drepturile omului depășește astăzi cadrul alianțelor defensive tradiționale.

b. Realizări concrete pentru securitate și apărare În cadrul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999 Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună (PESC). Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de creare a unei politici de securitate și apărare europeană, în scopul desfășurării unei forțe de reacție rapidă sprijinite naval și aerian și susținerii acesteia timp de un an. Această forță de reacție rapidă nu va fi încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi formată din contingentele forțelor armate ale fiecărei națiuni. Cu toate acestea, urmând constituirea Comitetului politic și de securitate (CPS), a Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) și a Statului major militar al Uniunii Europene

50

(EUMS), sub autoritatea Consiliului și situat la Bruxelles, Uniunea are deja instrumentele politice și militare pentru a efectua misiunile pe care și le-a propus: misiuni umanitare în afara Europei, operațiuni de menținere a păcii și alte misiuni de gestionare a crizelor. Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă și sofisticată, guvernele UE găsesc imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea armelor. Mai mult decât atât, dacă forțele lor armate trebuie să execute misiuni în comun, sistemele lor trebuie să fie interoperative, iar echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenție Europeană pentru Apărare. Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menținere a păcii și de gestionare a crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia și Herțegovina, unde misiunea de 7 000 de soldați condusă de Uniunea Europeană (EUFOR) a înlocuit în decembrie 2004 trupele NATO de menținere a păcii.

Uniunea Europeană sprijină sistemul bazat pe reguli al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică și transparență în conducerea comerțului mondial. OMC stabilește condițiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preț), prin care exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluționarea disputelor care apar între doi sau mai mulți parteneri comerciali.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuși acorduri comerciale specifice cu principalii săi parteneri comerciali din rândul țărilor dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii și Japonia. În acest caz, relațiile comerciale sunt gestionate prin intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană caută să dezvolte relații bazate pe egalitate și parteneriat. Cu toate acestea, țările membre ale UE nu sunt întotdeauna de acord asupra tipului de legături diplomatice, politice și militare ce trebuie stabilite cu Statele Unite. Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părți ale lumii, cum sunt cele din America Latină și Centrală sau China și India. Acordurile comerciale cu aceste țări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural.

© Reuters

Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său generalizat al preferințelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferențial pe piețele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din țările în curs de dezvoltare și economii în tranziție. Se merge chiar mai departe pentru cele 49 dintre cele mai sărace țări din lume. Exporturile lor -

cu excepția armelor - pot beneficia integral de acces pe piețele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui program lansat în 2001.

Europa în 12 lecții

II. O politică comercială deschisă către lume

Vinul este unul dintre principalele produse de export ale Uniunii către cel mai important partener comercial al său, Statele Unite.

51

III. Relațiile dintre Uniunea Europeană și țările mediteraneene Dată fiind apropierea lor geografică, afinitățile istorice și culturale, precum și fluxurile migratoare prezente și viitoare, țările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă importanță. Iată de ce UE a ales tradițional să urmeze o politică de integrare regională.

• consolidarea relațiilor economice și comerciale între cele două regiuni: cheia către aceasta este crearea unei zone de liber schimb euro-mediteraneene până în 2010; •

parteneriat în domeniile social și cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană acordă ajutoare financiare către țările mediteraneene, în valoare de 5,3 miliarde de euro. Pentru perioada bugetară 2007-2013, Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat (ENPI) decurge din și se contopește în programul de sine stătător, menționat anterior ca program de sprijin pentru întrajutorarea țărilor mediteraneene și a țărilor învecinate, dintre statele apărute după destrămarea fostei Uniuni Sovietice.

© EC

În cadrul Conferinței de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au participat toate țările membre UE și țările mediteraneene (excepție făcând Albania, Libia și țările din fosta Iugoslavie), Uniunea Europeană a pus bazele unui nou parteneriat euro-mediteraneean. Această conferință a făcut posibilă trasarea liniilor unui nou parteneriat care să cuprindă:

• dialog politic între țările participante și un parteneriat de securitate bazat, în special, pe mecanismul controlului armelor și pe rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor;

Una dintre prioritățile Uniunii este să asigure accesul tuturor la o apă potabilă curată.

52

Relațiile dintre Europa și Africa subsahariană datează de multă vreme. În conformitate cu Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile și teritoriile de peste mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunității. Procesul de decolonizare de la începutul anilor ’60 a schimbat această legătură într-o asociație diferită, între state suverane. Acordul de la Cotonou, semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala statului Benin, marchează o nouă etapă în politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre Uniunea Europeană și țările din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) este de departe cel mai ambițios și mai vast acord încheiat vreodată între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare. El a succedat Convenției de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo, iar apoi a fost treptat adus la zi.

Noul acord merge mult mai departe în comparație cu acordurile anterioare, din moment ce s-a trecut de la relațiile comerciale fondate pe accesul pe piață la relații comerciale într-un sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face față problemelor cauzate de încălcarea drepturilor omului. Uniunea Europeană a acordat concesii comerciale speciale pentru țările mai puțin dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Din 2005, ele pot practic exporta liber toate tipurile de produse pe piețele UE, în regim de scutire vamală. Fondul European de Dezvoltare finanțează programele de sprijin destinate ACP, grație unui buget anual de 2-3 miliarde de euro.

Europa în 12 lecții

IV. Africa

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistență și de schimb comercial a rămas același cu cel semnat la Convenția de la Lomé: este vorba despre „ a promova și a accelera dezvoltarea economică, culturală și socială a țărilor ACP și de a consolida și diversifica relațiile lor [cu Uniunea Europeană și statele sale membre] în spiritul solidarității și interesului reciproc”.

53

12. Care este viitorul Europei?

• Procesul instituțional al actualizării regulilor de coordonare a relațiilor dintre țările membre și UE și între UE și cetățenii săi va continua. În anii ce vor urma, tema Tratatului Constituțional va fi în centrul discuțiilor, oricare va fi forma și conținutul textului care va fi adoptat în final.

„Va veni o zi când toate națiunile continentului, fără a pierde calitățile lor distincte sau glorioasele lor individualități, vor fuziona într-o unitate superioară, formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale piețelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanțele și bombele vor fi înlocuite de voturi.” A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeția lui Victor Hugo, rostită în 1849, să devină realitate. Două războaie mondiale și numeroase alte conflicte intraeuropene ce au cauzat milioane de morți au jalonat acest timp și au făcut uneori să se piardă orice speranță. Astăzi, primul deceniu al secolului al XXI-lea se deschide sub cele mai bune auspicii, însă aduce Europei noi dificultăți și provocări. Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat un politician al unui nou stat membru: „În sfârșit, Europa a reușit să împace istoria sa cu geografia sa”. În viitor, Uniunea Europeană va continua să se extindă. Între timp, liderii Uniunii, în acord cu opinia publică, vor trebui să definească limitele frontierelor UE, care vor fi geografice, politice și culturale. Uniunea Europeană este fondată pe un pact între națiuni suverane care au decis să împartă un destin comun și să exercite împreună o parte a suveranității lor. Sunt abordate lucruri care au o deosebită importanță pentru europeni: pace, bunăstare economică, securitate, democrație participativă, justiție și solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi consolidat și confirmat pe întreg continentul european: o

Europa în 12 lecții

• Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele membre consideră că este în interesul lor să lucreze împreună în cadrul european tradițional (în chestiuni referitoare la globalizarea comerțului, piața unică, dezvoltarea regională și socială, cercetarea și dezvoltarea, măsurile de promovare a creșterii economice și ocupării forței de muncă și multe altele).

jumătate de miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept și în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se situează omul și demnitatea sa. Actuala revoluție tehnologică transformă radical viața în lumea industrializată, incluzând aici și Europa. Esențial este să se înțeleagă că aceste noi provocări au dimensiuni ce depășesc frontierele tradiționale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul economic, solidaritatea socială și răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului științelor vieții nu pot fi tratate mai eficient la nivel național. Trebuie, de asemenea, să arătăm respect generațiilor viitoare. Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la rândul lui, face parte dintr-o lume în evoluție rapidă și radicală, planeta fiind în căutarea punctelor sale de echilibru. Relațiile cu lumea islamică, foametea și bolile în Africa, tendințele unilaterale în Statele Unite ale Americii, dezvoltarea dinamică a economiei în Asia sau relocarea globală a industriilor și locurilor de muncă sunt tot atâtea evenimente ce afectează Europa. Europa nu numai că trebuie să se concentreze în același timp asupra propriei dezvoltări, dar trebuie să facă parte și din procesul de globalizare. Uniunea Europeană mai are încă un drum lung de parcurs până va putea să se exprime la unison și până va putea fi un actor credibil pe scena diplomatică strategică și politică a lumii. Instituțiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a putea face față creșterii numărului de sarcini ale unei

55

Uniuni în expansiune. Odată cu creșterea numărului de state membre, cresc și forțele centrifugale ce amenință cu o implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se șteargă în fața priorităților pe termen lung. Iată de ce protagoniștii acestei aventuri fără precedent trebuie să își asume responsabilitățile, acționând în așa fel încât ansamblul instituțional european să continue să funcționeze eficient. Orice reformă decisivă a sistemului comunitar actual trebuie să garanteze pluralitatea și respectul diferențelor ce constituie bogăția națiunilor Europei. Reformele trebuie, de asemenea, să se concentreze pe procesul decizional. Căutarea sistematică a acordurilor unanime va duce în cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic și juridic echilibrat și fondat pe principiul votului cu majoritate calificată va putea funcționa.

europene și să contribuie la ideea integrării europene. Proiectul de constituție europeană clarifică competențele între UE, statele membre și autoritățile regionale. El stabilește că integrarea europeană este bazată pe dubla legitimitate: cea a popoarelor, de care pot să beneficieze în mod direct cetățenii, și cea a statelor, care constituie cadrul de dezvoltare legitimă a societăților. Oricare ar fi sistemul constituțional ales de statele europene, el va trebui ratificat de fiecare dintre ele, fie prin vot parlamentar, fie prin referendum. Pentru a facilita dezbaterile, Comisia Europeană a lansat o campanie care să ajungă la cetățeni prin intermediul Planului D pentru democrație, dialog și dezbatere.

© Flying Colours/Digital Vision/Getty Images

Proiectul de constituție europeană, care a fost adoptat, sub rezerva ratificării, la Roma, în octombrie 2004, de șefii de stat și de guvern ai celor 25 de state, încearcă să răspundă cerințelor de simplificare a tratatelor existente și să dea o mai mare transparență sistemului decizional al UE. Cetățenii trebuie să știe „cine ce face în Europa”. Cetățenii europeni trebuie să se simtă implicați, să participe la alegerile

Europa – o piață a ideilor.

56

Istoric În decembrie 2001, pentru a putea face față noilor probleme ce vor apărea după extinderea Uniunii Europene în Estul și Centrul Europei, Consiliul European alcătuiește o Convenție pentru a prepara proiectul Tratatului constituțional. Această Convenție, care și-a desfășurat lucrările în 2002 și 2003 sub președinția lui Valéry Giscard d’Estaing, a fost formată din 105 membri, incluzând reprezentanți ai guvernelor membre și ai țărilor candidate, parlamentari naționali, parlamentari europeni și membri ai Comisiei Europene.

Europa în 12 lecții

Constituția Europeană

În iunie 2003, Convenția a adoptat prin consens proiectul tratatului constituțional. Tratatul a fost semnat formal la Roma, la 29 octombrie 2004, și transmis statelor membre pentru ratificare. Deși majoritatea statelor membre au ratificat tratatul, acesta a fost respins în mai și iunie 2005 de votanții din Franța și Țările de Jos. Urmarea acestor voturi negative a fost anunțarea de către Consiliul European, întrunit la sfârșitul lunii iunie, a unei perioade de reflecție asupra viitorului tratatului constituțional.

Dispozițiile principale ale Constituției • Alegerea unui președinte al Consiliului European de către majoritatea calificată, pentru o perioadă de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoită o dată. • Alegerea unui președinte al Comisiei de către majoritatea simplă a parlamentarilor europeni, ca urmare a unei propuneri a Consiliului European, și „ținând cont de alegerile Parlamentului European”. • Crearea unui post de ministru de externe al UE. • Încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în Tratatul UE. • Creșterea numărului de domenii acoperite de voturile majorității calificate în cadrul Consiliului UE. • O mai mare putere legislativă și bugetară acordată Parlamentului European. • O mai clară prezentare a repartizării competențelor și responsabilităților între Uniunea Europeană și țările membre. • Acordarea de roluri parlamentelor naționale, pentru a se garanta că UE se conformează principiului subsidiarității.

57

Cronologia construcției europene

1965

9 mai Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, propune, în cadrul unui discurs inspirat de Jean Monnet, ca Franța și Republica Federală Germania să își gestioneze în comun industriile cărbunelui și oțelului, sub autoritatea unei instituții noi, care să rămână deschisă și altor state europene.

8 aprilie Are loc semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor trei Comunități (CECO, CEE și Euratom) și înființarea unui Consiliu unic și a unei Comisii unice. Acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1967.

Deoarece 9 Mai consfințește practic nașterea Uniunii Europene, această dată a fost aleasă pentru a sărbători Ziua Europei.

1951 18 aprilie Cele șase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Acesta intră în vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru o perioadă de 50 de ani.

1955 1-2 iunie La întrunirea de la Messina, miniștrii de externe ai statelor membre CECO decid extinderea procesului de integrare europeană către întreaga economie.

1957 25 martie Cele șase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom). Acestea intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

1960

1966 29 ianuarie „Compromisul de la Luxemburg”. Ca urmare a unei crize politice, Franța acceptă să participe din nou la reuniunile Consiliului, în schimbul unui acord conform căruia regula unanimității este menținută dacă sunt puse în joc interesele majore ale statelor membre.

Europa în 12 lecții

1950

1968 1 iulie Are loc desființarea, cu 18 luni înainte de termen, a taxelor vamale pentru bunuri industriale existente între statele membre și introducerea unui tarif extern comun.

1969 1-2 decembrie Șefii de stat și de guvern ai CEE reuniți la Haga iau hotărârea de a merge mai departe pe drumul integrării europene, deschizând astfel calea primului val de extindere.

1970 22 aprilie Este semnat la Luxemburg un tratat care permite finanțarea treptată a Comunităților printr-un sistem de „resurse proprii” și totodată extinderea competențelor în materie de control ale Parlamentului European.

4 ianuarie La îndemnul Regatului Unit, Convenția de la Stockholm instituie Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând o serie de țări europene care nu fac parte din CEE.

1972

1963

1973

20 iulie La Yaoundé, CEE și 18 state africane semnează un acord de asociere.

1 ianuarie Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Comunitățile Europene, care vor cuprinde din acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunță cu o majoritate de voturi împotriva aderării, în urma unui referendum organizat în acest scop.

22 ianuarie La Bruxelles se semnează tratatele de aderare între statele Comunităților Europene și Danemarca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit.

59

1974 9-10 decembrie Șefii de stat ai celor nouă țări membre se reunesc la Paris, unde decid să se întâlnească de trei ori pe an în calitate de Consiliu European. Aceștia își exprimă, de asemenea, acordul pentru organizarea de alegeri directe în Parlamentul European și aprobă înființarea Fondului European de Dezvoltare Regională.

1975 28 februarie Este semnată, la Lomé, o convenție (Lomé I) între CEE și 46 de state din Africa, zona Caraibelor și Pacific (ACP). 22 iulie Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuțiile Parlamentului și este înființată Curtea de Conturi a Comunităților Europene. Acesta intră în vigoare la data de 1 iunie 1977.

1979 7 și 10 iunie Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri în Parlamentul European.

1981

1989 15 și 18 iunie A treia rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European. 9 noiembrie Căderea Zidului Berlinului.

1990 3 octombrie Reunificarea Germaniei.

1991 9-10 decembrie Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea Europeană, care pune bazele unei politici externe și de securitate comună, ale cooperării mai strânse în domeniul justiției și al afacerilor interne și ale creării unei uniuni economice și monetare care să includă moneda unică.

1992

1 ianuarie Grecia devine membru al CE. Numărul statelor membre se ridică la 10.

7 februarie Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta intră în vigoare la data de 1 noiembrie 1993.

1984

1993

14-17 iunie A doua rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1 ianuarie Are loc crearea pieței unice.

1985

9 și 12 iunie A patra rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

7 ianuarie Jacques Delors devine Președinte al Comisiei (1985-1995). 14 iunie Este semnat Acordul Schengen, în scopul de a elimina controalele la frontierele dintre statele membre ale Comunităților Europene.

1986 1 ianuarie Spania și Portugalia devin membre ale CE. Numărul statelor membre se ridică la 12.

60

17 și 28 februarie Se semnează, la Luxemburg și la Haga, Actul Unic European. Acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1987.

1994

1995 1 ianuarie Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se ridică la 15. Norvegia amână din nou aderarea, ca urmare a unui referendum în care se înregistrează o majoritate de voturi negative.

27-28 noiembrie Conferința Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat între UE și statele situate pe coasta sudică a Mediteranei.

1997 2 octombrie Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră în vigoare la data de 1 mai 1999.

1998 30 martie Începe procesul de aderare pentru noile țări candidate. Cipru, Malta și alte 10 țări din Europa Centrală și de Est vor fi implicate în acest proces.

1999 1 ianuarie Începutul celei de-a treia etape a UEM. Unsprezece țări ale UE adoptă moneda euro, care este lansată pe piețele financiare, înlocuind astfel monedele naționale în desfășurarea tranzacțiilor care nu implică transferul fizic al fondurilor. Banca Centrală Europeană își asumă rolul de a gestiona politica monetară a Uniunii. Grecia se va alătura și ea celor 11 țări membre ale zonei euro în 2001.

Europa în 12 lecții

23 ianuarie Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Jacques Santer (19951999).

10 și 13 iunie A cincea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European. 15 septembrie Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Romano Prodi (19992004).

© Reuters

15-16 octombrie Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spațiu european de libertate, securitate și justiție.

O nouă monedă a fost introdusă în 1999, atunci când euro a început să fie utilizat în tranzacțiile financiare (care nu implică transferul fizic al fondurilor). A urmat intrarea în circulație a bancnotelor și monedelor în 2002.

61

2000

2004

23-24 martie Consiliul European de la Lisabona dezvoltă o nouă strategie de stimulare a procesului de ocupare a forței de muncă în cadrul UE, de modernizare a economiei, precum și de întărire a coeziunii și integrării sociale într-o Europă bazată pe cunoaștere.

1 mai Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia aderă la Uniunea Europeană.

7-8 decembrie La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul unui nou tratat, care schimbă sistemul de luare a deciziilor în cadrul UE, în perspectiva pregătirii pentru extindere. Președinții Parlamentului European, ai Consiliului European și ai Comisiei proclamă solemn Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

2001 26 februarie Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră în vigoare la data de 1 februarie 2003. 14-15 decembrie Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declarație privind viitorul UE. Se deschide astfel calea către o nouă reformă instituțională a UE și către crearea unei Convenții în vederea elaborării unui proiect de Constituție Europeană.

2002 1 ianuarie Intră în circulație bancnotele și monedele euro pe teritoriul celor 12 state din zona euro. 13 decembrie Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a celor 10 țări candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia) la 1 mai 2004.

2003 10 iulie Sunt închise oficial lucrările Convenției Europene pentru Viitorul Europei prin adoptarea unui proiect de Tratat Constituțional. 4 octombrie Începe Conferința Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului Constituțional.

62

10 și 13 iunie A șasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European. 29 octombrie Se adoptă la Roma Constituția Europeană (sub rezerva ratificării de către statele membre). 22 noiembrie Își începe mandatul o nouă Comisie Europeană, prezidată de José Manuel Barroso.

2005 29 mai și 1 iunie Se înregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franței ca rezultat al referendumului asupra Constituției, urmat la scurt timp și de votul negativ al Țărilor de Jos. 3 octombrie Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia și Croația.

2007 1 ianuarie Bulgaria și România aderă la Uniunea Europeană. Slovenia adoptă moneda unică.

Uniunea Europeană

București

63

Comisia Europeană

Europa în 12 lecții de Pascal Fontaine

Luxemburg: Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene 2007 — 62 p. — 16,2 x 22,9 cm

ISBN 92-79-02887-4

Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată? Cum funcționează? Ce a reușit să realizeze până acum în interesul cetățenilor ei și care sunt provocările cu care este nevoită să se confrunte în prezent? Ce poate face pentru a-i încuraja pe cetățeni să se implice activ în demersurile sale? Într-o eră a globalizării, va putea Uniunea să concureze realmente cu celelalte economii mondiale și să își mențină în același timp standardele sociale? Va reuși oare Europa să rămână un actor principal pe scena internațională și să susțină eforturile de combatere a terorismului mondial? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările dezbătute de Pascal Fontaine – specialist în domeniul afacerilor europene și fost profesor universitar – publicate în ediția din 2007 a binecunoscutei sale broșuri „Europa în 12 lecții”.

Alte informații privind Uniunea Europeană Consultați-ne on-line Puteți găsi informații în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene pe site-ul Europa: europa.eu

Vizitați-ne Pentru cei interesați, există numeroase centre de informare regională ale UE. Puteți găsi adresa centrului celui mai apropiat de dumneavoastră la adresa următoare: europedirect.europa.eu Sunați-ne sau scrieți-ne EUROPE DIRECT este un serviciu care vă oferă răspunsuri la întrebările privind Uniunea Europeană. Puteți accesa acest serviciu apelând la numărul gratuit: 00 800 6 7 8 9 10 11 [puteți apela, de asemenea, din afara granițelor UE, la numărul (32-2) 299 96 96] sau prin poșta electronică, la europedirect.europa.eu Puteți obține informații și broșuri în limba română despre Uniunea Europeană de la: Reprezentanța Comisiei Europene în România Str. Jules Michelet nr.18 sector 1 010463 București Telefon: +40-21-203.54.00 Fax: +40-21-212.88.08 E-mail: [email protected] Biroul de Informare al Parlamentului European în România Strada Boteanu, 1 Sector 1 010027 Bucuresti Telefon: 0040-21-305 79 86 Fax: 0040-21-315 79 29 Email: [email protected]

Există reprezentanțe ale Comisiei Europene și ale Parlamentului European în toate țările UE. Comisia Europeană are și delegații în alte părți ale lumii.

957297_cover_RO.indd Sec1:5

03-07-2007 07:57:29

Europa în 12 lecții Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată? Cum funcționează? Ce a reușit să realizeze până acum în interesul cetățenilor ei și care sunt provocările cu care este nevoită să se confrunte în prezent? Ce poate face pentru a-i încuraja pe cetățeni să se implice activ în demersurile sale? Într-o eră a globalizării, va putea Uniunea să concureze realmente cu celelalte economii mondiale și să își mențină în același timp standardele sociale? Va reuși oare Europa să rămână un actor principal pe scena internațională și să susțină eforturile de combatere a terorismului mondial?

NA-AK-06-290-RO-C

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările dezbătute de Pascal Fontaine – specialist în domeniul afacerilor europene și fost profesor universitar – publicate în ediția din 2007 a binecunoscutei sale broșuri „Europa în 12 lecții”.

957297_cover_RO.indd Sec1:2

03-07-2007 07:57:21