Euharistia-taina-imparatiei.pdf

EUHARISTIA-TAINA ÎMPĂRĂȚIEI1 Pr. Alexander Schmemann

Cuvânt înainte Criza moral-spirituală și religioasă pe care o traversează întreaga lume astăzi poate fi soluționată, propune părintele Alexander Schmemann, printr-un Creștinism trăit și înțeles ca întâlnire vie cu Dumnezeu, în Sfânta Liturghie, prin Taina Sfintei Euharistii; Liturghia este calea spre Împărăție, încredințată omenirii de Hristos: Eu vă încredințez vouă Împărăția precum mi-a încredințat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncați și să beți la Cina Mea, în Împărăția Mea (Luca 22, 29-30). Euharistia nu reprezintă o ”parte” a Sfintei Liturghii, ci Liturghia în totalitatea și unitatea ei ne dăruiește Sfânta Euharistie. Întreaga Liturghie este aducerea-aminte de Hristos, de trăirea prezenței Lui și întreaga Liturghie este epicleză. Reducerea Euharistiei la o Taină între Taine o lipsește pe aceasta nu numai de sensul ei ecclesiologic, dar lipsește Creștinismul de esența și de chemarea lui în istoria omenirii: unirea făpturii cu Creatorul. Euharistia este descoperirea și înfăptuirea Bisericii în toată puterea, sfințenia și plinătatea ei, și numai participând la această Taină, noi putem crește în sfințenie și putem împlini tot ce ni s-a poruncit. Omul trebuie să redevină preotul Liturghiei euharistice: să ofere lumea lui Dumnezeu și în această oferire să primească darurile vieții. La starea actuală de înstrăinare față de Sfânta Euharistie s-a ajuns mai ales prin intepretarea Liturghiei printr-un simbolism alegoric, prin separarea clerului, ca fiind ”consacrat”, de mirenii ”neconsacrați”, prin citirea rugăciunilor în taină, în șoaptă, numai de către preot și prin îndepărtarea credincioșilor de la împărtășire. Esența acestei crize constă în lipsa de concordanță dintre ceea ce se săvârșește și înțelegerea Tainei care se săvârșește, respectiv trăirea ei. Soluționarea crizei din Biserică și din lume trebuie să înceapă prin restabilirea Sfintei Euharistii la valoarea și semnificația ei reală, de Taină a Împărăției lui Dumnezeu.  CAPITOLUL I Taina Adunării Prima Taină și condiția de bază a Liturghiei este ”Adunarea în Biserică”: cuvântul ”Liturghie” înseamnă ”lucrarea poporului”, iar cuvântul ”Biserică” – εκκλησία – înseamnă ”adunare”. Deși despre trinitatea ”Adunare, Euharistie, Biserică” vorbește întreaga tradiție a Bisericii primare, ea nu mai este evidentă pentru conștiința Bisericii contemporane. Prin influența Apusului, Euharistia a ajuns definită ca una dintre Taine, iar nu ca ”Taina Adunării”, potrivit definiției din secolul al V-lea a Sfântului Dionisie Areopagitul. Defectul de bază al teologiei școlare este că în tratarea despre Taine nu pornește din trăirea vie a Bisericii, din tradiția concretă liturgică, așa cum este ea păstrată în Biserică, ci din categorii și definiții proprii abstracte, care nu concordă totdeauna cu realitatea vieții bisericești. Teologia școlară nu acordă importanță, ba chiar neagă principiul interdependenței dintre proistos și popor, iar participarea mirenilor la slujbă e considerată în întregime pasivă. În majoritatea manualelor liturgice, atunci când se enumeră condițiile necesare pentru slujirea Liturghiei, se amintește de obicei totul, începând cu hirotonia legală a preotului, inclusiv până la calitatea vinului, totul în afară de ”adunarea în Biserică”, socotită a nu fi o ”condiție” a Liturghiei. Dar adunarea este primul act liturgic al Euharistiei, baza și începutul ei, însuși săvârșitorul Euharistiei numindu-se proistos – conducătorul adunării, ”Proistosul fraților”. Slujba arhierească a păstrat, dar numai în forma de bază, practica euharistică din primele veacuri și a menținut faptul că în Biserica primară arhiereul era proistosul adunării euharistice. Firescul con-slujirii proistosului cu poporul se exprimă în structura dialogală a slujbei și în toate rugăciunile euharistice; toate acestea (mai puțin rugăciunea preotului pentru sine însuși din timpul cântării Heruvicului) se pronunță în numele nostru, al tuturor, așadar accentul nu trebuie să cadă pe diferențierea între ”cei consacrați” și ”cei neconsacrați”. Și privitor la locașul în care se săvârșește Euharistia, manualele liturgice vorbesc amănunțit despre construcția lui, valoarea simbolică a părților lui, dar nu se amintește deloc de legătura vădită a locașului creștin cu ideea adunării, cu caracterul sobornicesc al Euharistiei. Ca formă, locașul are Prestolul (Sfânta Masă) și altarul pe de o parte, iar pe de alta, ”corabia” Bisericii, locul adunării. Corabia e îndreptată spre Prestol, în el își are scopul și împlinirea sa, dar și Prestolul e legat cu corabia, el există numai raportat la ea. Un aspect ciudat pentru ortodocșii de astăzi este acela că iconostasul a apărut dintr-o cauză total contrară: nu pentru a separa, ci pentru a uni; icoana este consecința unirii Atât sinteza de față, cât și cartea în sine trebuie citite numai cu Rânduiala Sfintei Liturghii (a Sfântului Ioan și a Sfântului Vasile) alături, întrucât rugăciunile nu pot fi redate integral din pricina lungimii lor. 1

1

între cel Dumnezeiesc și cel omenesc, între cel ceresc și cel pământesc; ea este întotdeauna, prin esență, icoana Întrupării. Iconostasul a apărut de la început din trăirea realității că locașul este ”cerul pe pământ”, ca o mărturie că ”s-a apropiat de noi Împărăția lui Dumnezeu”. Iconostasul este prezentarea întrupată a Bisericii ca sobor, ca unitate a lumii văzute și nevăzute, ca descoperirea și prezența făpturii noi și transfigurate: împreună cu prorocii, apostolii, mucenicii, ierarhii, întreaga Biserică, întreaga adunare parcă se înalță la Cer, se înalță acolo unde ne și ridică și ne înalță Hristos – la Cina Lui, în Împărăția Lui. În trecut, ușile împărătești nu se numeau ușile altarului, ci ușile locașului, care era considerat ca cerul pe pământ, locul în care prin adunarea euharistică a Bisericii, ”prin ușile încuiate”, vine Domnul și întru El, Împărăția Lui, arătându-se astfel că Liturghia este ”Taina Adunării”. ”Adunarea în Biserică” este cu adevărat prima lucrare liturgică, este baza întregii Liturghii și, dacă nu înțelegi aceasta, nu poți înțelege lucrarea tainică ce urmează. ”Mă duc la Biserică” înseamnă că eu merg la adunarea credincioșilor, pentru ca împreună cu ei să alcătuim Biserica, să fiu ceea ce am devenit în ziua botezului, adică mădular al Trupului lui Hristos. Taina Trupului lui Hristos: Unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu, acolo și Eu sunt în mijlocul lor; minunea adunării bisericești constă în aceea că ea nu este ”însumarea” oamenilor păcătoși și nevrednici care o compun, ci Trupul lui Hristos. Trebuie înțeles și faptul că sfințenia preotului (care este chipul lui Hristos) nu este a lui, ci a lui Hristos, Care nu este în afară de Biserică și nu a delegat pe nimeni de a stăpâni, ci El Însuși este prezent în Biserică și cu Duhul Sfânt împlinește întreaga viață a Bisericii. Preotul nu este ”reprezentantul” și nici ”locțiitorul” lui Hristos. În Taină, preotul este Însuși Hristos, după cum adunarea este Trupul Lui.  CAPITOLUL II Taina Împărăției Adunarea în Biserică, își află împlinirea prin intrarea Bisericii în Cer. De aceea, în orânduirea actuală, Liturghia începe cu binecuvântarea solemnă a Împărăției. În prezent, constatăm o influență a teologiei scolastice care se răsfrânge asupra modului de înțelegere și de săvârșire al Sfintelor Taine, inclusiv a Tainei Euharistiei. Cauza principală a acestei căderii a slujirii divine o constituie reducerea prezenței Împărăției lui Dumnezeu în Sfânta Liturghie la nivelul de ”simbol”, înțelegând interpretarea ”simbolului” nu numai ca ceva deosebit de realitate, ci chiar contrar realității. Înțelegerea inițială a simbolului, complet diferită de cea actuală, arăta că simbolul nu ”seamănă” cu realitatea pe care o simbolizează, ci este părtaș acestei realități; astfel, o mulțime de gesturi liturgice au ajuns să fie golite de conținutul lor intern, de referirea lor la realitatea slujirii divine. În acest fel a sporit numărul de oameni pe care îngrămădirea de tâlcuiri simbolice îi împiedică să se roage și să ia parte cu adevărat la Liturghie, îndepărtându-i de realitatea spirituală, de contactul nemijlocit, care alcătuiește esența rugăciunii. Cheia apuseaneană de înțelegere a Tainelor – care leagă apariția lor exclusiv de căderea omului în păcat, ele fiind medicamentele pentru vindecarea rănilor păcatului și avându-și izvorul în Pătimirile și Jerfta pe Cruce – a influențat profund și teologia de școală a Răsăritului. Trăirea Tainelor în Biserica Ortodoxă este diametral opusă învățăturii din manualele noastre dogmatice construite după modelul din Apus; acesta este începutul căderii și descompunerii simbolului care este redus la ”simbolismul de preînchipuire”, se rupe de realitate și încetează a fi înțeles ca descoperire de bază a lumii și a creației. În tradiția bisericească ortodoxă Taina se percepe mai ales ca fiind descoperirea lumii, a adevăratei naturi a creației, căci, oricât de căzută ar fi lumea aceasta, ea rămâne lumea lui Dumnezeu care așteaptă mântuire, răscumpărare, vindecare și schimbare într-un pământ nou și cer nou. Taina, în trăirea ei ortodoxă, descoperă înainte de toate însăși taina creației, căci lumea a fost creată și dată omului pentru a preface viața făpturii în viață părtașă Dumnezeirii. În tradiția ortodoxă apare ca Taină, înainte de toate, Biserica însăși, care este Taină în ambele dimensiuni: cosmică – fiindcă în lumea aceasta ne descoperă adevărata lume a lui Dumnezeu, care ne ajută să cunoaștem chemarea noastră spre cele de Sus și adâncimea căderii noastre de la Dumnezeu – și eshatologică, pentru că lumea cea dintru început, pe care ea o descoperă, este deja salvată de Hristos și în trăirea liturgică și de rugăciune noi nu ne rupem de acel sfârșit pentru care lumea a fost creată și mântuită. Euharistia ca Taină a Împărăției face să fie prezentă în noi încă de pe pământ acea Împărăție a lui Dumnezeu care este însăși conținutul vieții creștine; este cunoașterea lui Dumnezeu, iubirea față de El, unitatea cu El și viața întru El. Pentru majoritatea creștinilor de astăzi Împărăția lui Dumnezeu – noțiune-cheie a vestirii evanghelice – a încetat să fie conținutul central și mobilul intern al credinței lor; ei au devenit de-a lungul veacurilor tot mai puțin capabili să perceapă Împărăția lui Dumnezeu care ”se apropie”. Prin Împărăție au început săl înțeleagă tot mai mult ”pe cel de dincolo”, lumea de ”după moarte”. Împărăția lui Dumnezeu a încetat să fie simțită de creștini ca ceva așteptat, ca ceva dorit, ca împlinire plină de bucurie a tuturor nădejdilor și a vieții înseși. În cursurile noastre de teologie dogmatică se vorbește despre Împărăția lui 2

Dumnezeu cu zgârcenie, uneori cu plictiseală. Astfel, și trăirea personală a credincioșilor privind eshatologia a ajuns la un individualism extrem, până la interesul pentru soarta personală de după moarte. Se poate, deci, constata lesne o mare prăpastie între modul de trăire a credinței la creștinii din primele veacuri, când Euharistia nu ”preînchipuia” nimic, ci descoperea totul și împărtășea tuturor și modul distant și pasiv prin care majoritatea creștinilor din perioada actuală își manifestă credința. Unei credințe simple, vii și reale nu îi sunt necesare ”simbolismul de preînchipuire”, nici parada sau rutina bisericească ca forme de exprimare a unei curiozități superficiale, pentru că ea nu trăiește prin curiozitate, ci prin însetare. Ca și cu o mie de ani în urmă, credinciosul autentic merge și acum în locaș pentru ca să primească mângâierea Împărăției lui Dumnezeu. El cunoaște că, deși îi sunt de neînțeles unele cuvinte sau ritualuri, Împărăția lui Dumnezeu i se dăruiește lui în Biserică, în lucrarea ei de obște, în prezența obștii, a adunării, în fața lui Dumnezeu.  CAPITOLUL III Taina Intrării Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta.. (Rugăciunea intrării) Deși astăzi ceea ce numim ”intrarea mică” (vohodul mic) nu se mai înțelege ca prima intrare după adunarea credincioșilor, ca începutul Liturghiei, în trecut, cu această intrare a proistosului adunării începea propriu-zis slujba divină, despre care mărturisește până astăzi întâmpinarea arhiereului în slujba noastră. Ideea intrării are o însemnătate hotărâtoare pentru a înțelege Euharistia; sensul acestei Taine constă în intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu și înălțarea (=ἀναφοράanafora) se referă nu numai la Sfintele Daruri (”sfânta înălțare/jertfă în pace să o aducem...”), ci se referă la Biserica însăși, la adunarea însăși. Euharistia este Taina Împărăției ce se săvârșește prin înălțarea și intrarea Bisericii în Sfânta Sfintelor cerești. Astăzi, înaintea intrării există o parte introductivă, de ”preintrare”: ectenia cea mare, trei antifoane și trei rugăciuni. Mai întâi, ectenia mare (probabil de origine antiohiană) este șirul de rugăciuni de cerere cu care încep, fără excepție, toate slujbele Bisericii în tipicul contemporan. Însă în secolele XII-XIII inclusiv, această ectenie se pronunța după intrare (vohod), însoțind cântarea Trisaghionului (”Sfinte Dumnezeule...”); în unele manuscrie, ectenia mare se numește ”ectenia Trisaghionului” sau ”cererile Trisaghionului”. În ce privește ”slujba celor trei antifoane”, ea a fost atașată ca un ”întreg”, întrucât a existat separat de Liturghie. Astăzi, fiecare parohie este ”independentă”, săvârșind singură tot ciclul slujbelor divine, dar în biserica bizantină, orașul în general, îndeosebi Constantinopolul, era privit ca un întreg. În anumite zile, procesiunea bisericească, în timpul căreia se săvârșea ”slujba celor trei antifoane”, începea de la Sfânta Sofia și se îndrepta spre locașul închinat sfântului sau evenimentului a cărui amintire urma să se prăznuiască, iar Biserica întreagă, nu fiecare parohie în parte, urma să săvârșească Sfânta Euharistie a praznicului; procesiunea începută la Sfânta Sofia se termina la ușa locașului închinat sfântului sau evenimentului cu citirea ”rugăciunii intrării” și cu intrarea clerului și a poporului în locaș, pentru săvârșirea Euharistiei. De aici și varietatea antifoanelor, existența unor antifoane diferite pentru sărbătorile împărătești etc. Așadar, intrarea nu numai că alcătuiește cu adevărat începutul lucrării sfinte euharistice, dar ea oglindește și caracterul dinamic al sfintei lucrări a Euharistiei – ca mișcare. Tâlcuirea ecteniei celei mari:  Cu pace Domnului să ne rugăm – aceasta nu este o rugăciune ”simplă” a omului sau a unei grupări omenești, ci este rugăciunea lui Hristos Însuși către Tatăl Său, dăruită nouă, și acest dar al rugăciunii lui Hristos, al mijlocirii Lui, este cel mai mare dar al Bisericii. Noi ne rugăm întru Hristos și El, prin Duhul Său, Se roagă în noi cei adunați în numele Lui: Pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu Duhul Fiului Său în inimile voaste, care strigă Avva, Părinte! (Gal. 4, 6).  Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre... – Nouă ne este dată în Biserică pacea lui Hristos, după cum este dată ungerea Sfântului Duh; și deși ne este dat totul, totuși ne rugăm neîncetat, căci ceea ce este dat trebuie primit și noi suntem chemați ca permanent să creștem în acest dar și lupta este încă neîntreruptă, pentru că dușmanul lui Dumnezeu caută permanent să recucerească omul cel vechi din noi. Pacea de sus este tocmai Împărăția lui Dumnezeu – ”dreptatea și pacea și bucuria în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Agonisirea acestei Împărății este mântuirea sufletului, de aceea prima cerere din ectenia cea mare ne indică cea mai însemnată țintă a vieții noastre, pentru care am fost creați, căci ”ce-i va folosi omului dacă va dobândi lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26). 3

 Pentru pacea a toată lumea – Ne rugăm ca pacea lui Hristos să se răspândească asupra tuturor, pentru ca aluatul aruncat în lume să dospească toată frământătura și toți cei de departe și cei de aproape să devină co-participanți la Împărăția lui Dumnezeu.  Pentru bunăstarea tuturor bisericilor lui Dumnezeu – Rugăciunea pentru buna stare este rugăciunea pentru statornicia și tăria creștinilor, pentru ca Biserica, împrăștiată în întreaga lume, să fie credincioasă în orice loc esenței și destinației sale – ca să fie ”sarea pământului și lumina lumii”: Biserica este lăsată în lume pentru a-L mărturisi pe Hristos și Împărăția lui.  Pentru unirea tuturor – Unitatea tuturor în Dumnezeu alcătuiește ultimul scop al creației și al mântuirii, de aceea Biserica se roagă pentru împlinirea rugăciunii lui Hristos: ”ca toți să fie cu desăvârșire una” (Ioan 17, 23).  Pentru locașul acesta și pentru cei ce cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu intră în el – Iată condiția adevăratei participări la rugăciune și la Taină: fiecare trebuie să se verifice pe sine dacă în inima lui este credința cea vie, evlavia în fața prezenței lui Dumnezeu și ”teama mântuitoare” pe care adeseori o pierdem din obișnuință față de Biserică și față de slujbă.  Pentru episcop, cler și popor – adică pentru Biserică, cea care, în unitatea tuturor slujitorilor (cler și popor), arată și împlinește prin sine, aici, în acest loc, Trupul lui Hristos.  Pentru țara, pentru orașul, pentru stăpânirile, pentru toți oamenii, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului, pentru cei ce călătoresc, pentru cei întemnițați, pentru cei care pătimesc, pentru cei bolnavi... – Bisericii îi e dată stăpânirea și puterea de a înălța această rugăciune universală, îi e dat să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga Lui creație. Adeseori, îngustăm credința noastră și viața religioasă la noi înșine, la nevoile și grijile noastre, uitând destinația Bisericii de a înălța totdeauna și pretutindeni rugăciuni, cereri și mulțumiri pentru toți oamenii.  Pe toți sfinții pomenindu-i, adică întreaga Biserică, în frunte cu Maica Domnului, pe noi înșine și unul pe altul, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm – Ne rugăm nu numai pentru apărare, ajutor, reușită, ci predăm viața noastră lui Hristos, ”căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (F. Ap. 17, 28), pentru că în baia botezului noi am murit, pentru a ne limita numai la ”viața naturală” și viața noastră cea adevărată este ascunsă în creșterea tainică a Împărăției lui Dumnezeu. După ectenia cea mare urmează trei antifoane și trei rugăciuni. În practica actuală aceste rugăciuni au devenit tainice, adunarea aude de la preot numai ecfonisul (ex: ”că Ție se cuvine...”). Introducerea acestei practici a dus la înmulțirea ecteniilor mici, formate din prima și ultimele două cereri ale ecteniei mari (Pe Preasfânta.. și Pe noi înșine... fiind considerate o singură cerere); atunci când preotul slujește singur, el trebuie să spună și ecteniile, citirea rugăciunilor făcându-o în timpul cântării antifoanelor. Această practică a lipsit adunarea în Biserică tocmai de acele rugăciuni obștești și de conciliere, în care se exprimă unitatea. Expresia mica intrare o întâlnim pentru prima oară în manuscrisele din secolul al XIV-lea, când se definitivează slujirea euharistică în felul în care o avem acum. În practica actuală, intrarea aceasta este, înainte de toate, scoaterea solemnă a Evangheliei din altar și ducerea ei din nou în altar prin ușile împărătești. Intrarea mică de acum unește două teme: tema intrării ca atare și ritualul legat de citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Intrarea mică a păstrat totuși caracterul începutului, al apropierii, despre care mărturisește mai ales Liturghia arhierească, dar și rugăciunea intrării, care în prezent se citește în fața ușilor de la intrare (și nu a celor împărătești) doar la sfințirea noului locaș bisericesc. Rugăciunea aceasta nu amintește intrarea ca ceva preînchipuit, ci arată caracterul ceresc al intrării: conslujire cu puterile și oștirile cerești. Însă, sub influența unei teologii pretinse a fi ”mistice”, s-a ajuns la transpunerea noțiunii de sfințenie (care aparține de fapt întregului locaș), doar la altar; s-a accentuat și opoziția dintre clerul consacrat și mirenii neconsacrați, slăbindu-se astfel înțelegerea și trăirea adunării în Biserică drept intrare și înălțare a poporului lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor cerească. Totuși, nu a fost uitat că esența intrării este apropierea de Prestol (Sfânta Masă), care este simbolul lui Hristos. El este Cina la care Hristos ne adună, el e jertfelnicul care-L unește pe Arhiereu cu Jertfa. Este important de subliniat că intrarea, fiind apropierea de Prestol, este întotdeauna înălțare; sub influența înțelegerii apusene a Euharistiei, noi interpretăm de obicei Liturghia nu în sensul ei de înălțare, ci în cel de coborâre. Experiența euharistică inițială, mărturisită de însăși slujba Euharistiei, ne vorbește despre înălțarea noastră acolo unde S-a înălțat Hristos, despre natura cerească a lucrării sfinte euharistice. Lumea întreagă a fost creată ca ”Prestol al lui Dumnezeu”, ca simbol al Împărăției și deși ea a căzut în păcat, Dumnezeu a mântuit-o prin aceea că a descoperit din nou scopul ei: viața ei să fie calea către Împărăția Cerurilor, sensul ei să fie comuniunea cu Dumnezeu, cu întreaga făptură. Întreaga noastră slujire divină este înălțarea către Prestol și întoarcerea din nou în lumea aceasta pentru a mărturisi despre ceea ce ”urechea nu a auzit, ochiul nu a văzut și la inima omului nu s-a suit” (I Cor. 2, 9). Sensul eshatologic al intrării este exprimat și mai bine în rugăciunea și în cântarea Trisaghionului, cu care culminează intrarea. În timpul acesteia, proistosul se înalță și mai sus, în 4

adâncul locașului, dincolo de Prestol, la Scaunul cel de sus, de unde, cu fața la adunare, ca fiind unul din adunare dar totodată și chipul Celui Întreit Sfânt, ne trimite nouă pacea, pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu.  CAPITOLUL IV Taina Cuvântului Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea neînserată a cunoașterii dumnezeirii Tale și deschide ochii cugetului nostru spre cunoașterea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune întru noi și frica fericitelor Tale porunci, ca poftele trupești cu totul călcându-le, viața duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre plăcerea Ta cugetându-le și făcându-le.. (Rugăciunea dinainte de Evanghelie) Citirea Sfintei Scripturi a alcătuit de la început partea indispensabilă a ”adunării în Biserică” și mai ales a adunării euharistice. Legătura profundă dintre citirea Scripturii, propovăduire și aducerea Darurilor euharistice o mărturisește și slujba actuală a Euharistiei, care unește indestructibil Liturghia celor chemați, consacrată îndeosebi Cuvântului lui Dumnezeu, cu Liturghia credincioșilor, în care se aduc, se sfințesc și se împart Sfintele Daruri. Astăzi s-a produs pe alocuri o ruptură a Cuvântului de Euharistie, care lipsește Taina de conținutul ei evanghelic, transformându-o într-un mijloc de sfințire de sine stătător. Scriptura și Biserica sunt reduse uneori la două categorii formale, la două ”izvoare de credință”, așa cum se numesc în tratatele școlare. Propovăduirea și evlavia bisericească au încetat și ele de mult să se hrănească din Scriptură ca din singurul și adevăratul lor izvor. Taina încetează a fi biblică, evanghelică în sensul cel mai adânc al acestui cuvânt; interpretarea Euharistiei se reduce la felul și la momentul prefacerii Darurilor în Trupul și Sângele lui Hristos, însă nu se mai vorbește aproape nimic despre sensul acestei prefaceri pentru Biserică, pentru lume, pentru fiecare dintre noi. Desigur, Hristos rămâne și în teologie, și în evlavie Întemeietorul Tainelor, dar încetează să fie Conținutul lor; Tainele nu mai sunt înainte de toate Darul prin care Hristos Se dăruiește pe Sine Însuși și Își dăruiește viața divinoumană Bisericii și credincioșilor. În tradiția liturgică și spirituală, esența Bisericii se împlinește tocmai ca neîntrerupta legătură a Cuvântului și a Tainei, ca Întruparea Cuvântului care se împlinește în timp și în spațiu, încât, referindu-se la Biserica însăși, în Faptele Apostolilor se spune: ”Iar cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea” (F. Ap. 12, 24). Prin Taină devenim părtași Aceluia Care vine și rămâne cu noi în Cuvânt: destinația Bisericii constă în a-L binevesti pe Acela, Care în Taină adună Biserica pentru a Se întrupa în ea. Prin ruperea Cuvântului de Taină, Taina este amenințată să fie înțeleasă ca magie, iar Cuvântul fără Taină este redus la doctrină. Numai în această unire nedespărțită a Cuvântului și a Tainei putem înțelege cu adevărat sensul afirmației că Biserica e singura care păstrează nealterat sensul autentic al Scripturii. De aceea, prima parte a Liturghiei, Taina Cuvântului, își află împlinirea și culminarea sa în adunarea, sfințirea și împărțirea Darurilor euharistice credincioșilor. În vechime, preotul venea la Sfânta Masă numai în momentul aducerii Darurilor, în restul timpului locul său fiind în mijlocul poporului. Slujirea divină avea parcă două centre: unul în mijlocul adunării, iar altul la Prestol, care era trapeza exclusivă pentru Cina Domnului, Jertfelnicul pe care se aducea Jertfa nesângeroasă. După ce începutul slujbei a încetat să mai fie marcat de intrarea clerului împreună cu credincioșii și după ce Evanghelia a început să fie păstrată pe Sfânta Masă, aceasta a devenit centrul ambelor părți ale Liturghiei, deși în mod diferit. Înțelegerea Liturghiei Cuvântului și a legăturii ei cu Euharistia nu e mai puțin importantă ca actul ei de bază – citirea Sfintei Scripturi. Evanghelia, în calitatea ei de carte cinstită asemenea icoanei sau Sfintei Mese, este pentru Biserică icoana cuvântătoare ce ne descoperă prezența lui Hristos în mijlocul nostru și, înainte de toate, este icoana Învierii Lui. Scoaterea Evangheliei nu e o înscenare sfântă a ieșirii lui Hristos la propovăduire, ci este chipul arătării lui Hristos Cel Înviat pentru împlinirea făgăduinței de a fi în mijlocul celor adunați în numele Lui. ”Intrarea cu Evanghelia” este întâlnirea plină de bucurie cu Hristos, care se săvârșește prin aducerea spre noi a acestei Cărți a tuturor cărților, care se transformă întotdeauna în putere, viață și sfințire. Salutul ”Pace vouă!” cu care proistosul se adresează Bisericii la începutul fiecărei părți a sfintei lucrări euharistice – înaintea citirii Cuvântului lui Dumnezeu, înainte de sărutul păcii, înaintea împărtășirii – amintește de fiecare dată că Hristos Însuși ”este în mijlocul nostru” și încoronează Euharistia noastră. Urmează apoi prochimenul, care, în calitatea de ”psalm premergător”, ne introduce în Taina Cuvântului; repetarea2 prochimenului cu bucurie, ”comunicarea” și acceptarea lui de către adunare subliniază în slujirea divină momentul ”deschiderii minții”, al unirii ei cu inima, pentru ca astfel, 2

Deși rânduiala tipiconală prevede cântarea prochimenului de trei ori, astăzi puține sunt locurile unde se procedează astfel. 5

auzind cuvântul Scripturii, să auzim Cuvântul Domnului. După prochimen, urmează citirea Apostolului. În citirea actuală a Sfintei Scripturi la Liturghie se exclude o mare parte din Testamentul Vechi, iar din Noul Testament, orânduit chiar pentru slujirea zilnică a Sfintei Liturghii, este auzită doar o mică parte. De aici rezultă necunoașterea uimitoare a Sfintei Scripturi la cea mai pare parte a ortodocșilor, dezinteresul lor față de ea, dezobișnuința de a socoti Scriptura ca izvor principal și mântuitor. În Biserica noastră, ”acatistul” e mult mai popular decât Sfânta Scriptură. Pentru că toată slujirea e construită pe o bază biblică, necunoașterea Scripturii duce la neînțelegerea slujirii divine, la ruperea evlaviei liturgice de sensul cel adevărat al ”legii rugăciunii”. După citirea Apostolului se cântă Aliluia. În practica actuală, această cântare durează doar atât cât să-i permită diaconului să primească de la proistos Evanghelia și să se urce în amvon. În trecut, cădirea Evangheliei și a adunării se făcea concomitent cu cântarea Aliluia, care se cânta pe larg, cu stihuri – iar nu în timpul citirii Apostolului, ca astăzi. Proistosul citește apoi rugăciunea dinaintea Evangheliei, care ocupă același loc în Taina Cuvântului cu cel ocupat de epicleză în rugăciunea euharistică – pentru trimiterea Duhului de către Tatăl. În același fel ca la sfințirea Darurilor, înțelegerea și primirea Cuvântului depind în primul rând de prefacerea tainică a ”ochilor minții noastre” prin venirea Sfântului Duh la noi, pe care întreaga Biserică Îl cere prin rugăciunea citită în taină de către preot, dar faptul că ea nu mai este auzită de poporul care se roagă a întunecat sensul inițial al ritualului Liturghiei Cuvântului. Dovadă că a fost auzit, primit și înțeles Cuvântul lui Dumnezeu, este predica. Observăm astăzi o cădere și o criză a predicii, a căror esență nu este neiscusința în a vorbi sau nepregătirea intelectuală a predicatorilor, ci uitarea a ceea ce este predica în adunarea Bisericii. Esența predicii constă în legătura vie cu Evanghelia care s-a citit; predica adevărată nu e doar o simplă explicare a celor citite, nici expunerea cunoștințelor teologice ale predicatorului sau meditația ”prilejuită” de textul evanghelic. Criza predicii constă mai ales în faptul că ea a devenit parcă o lucrare personală a predicatorului; adevăratul dar al cuvântului – darul bunei-vestiri – nu este darul imanent al vorbitorului, ci harisma Duhului Sfânt Care se dă în Biserică. Condiția unei adevărate propovăduiri trebuie să cuprindă deplina lepădare de sine a propovăduitorului, de tot ceea este numai al său, chiar și de darul și de talentul său. Taina bunei-vestiri bisericești, spre deosebire de orice dar al cuvântului pur omenesc, se săvârșește pentru a propovădui înțelepciunea lui Dumnezeu cea tainică, ascunsă, pe care El a rânduit-o mai înainte de veci. Taina Cuvântului săvârșită în adunarea Bisericii prin citire și vestirea cea bună este izvorul creșterii fiecăruia și a tuturor la un loc, spre plinătatea rațiunii de a fi a Adevărului. În această Taină se descoperă conlucrarea ierarhiei și a mirenilor. Poporul lui Dumnezeu slujește primind învățătura – care este slujirea proistosului. Ambele slujiri sunt însă de la Duhul Sfânt, a primi și a vesti Adevărul nu este posibil fără darul Său, care este dat întregii Adunări. Numai Biserica întreagă are ”mintea lui Hristos”, numai în adunarea Bisericii toate darurile, toate slujirile se descoperă în unitatea și realitatea lor indivizibilă, și de aceea, fiecare mădular al Bisericii, orice rang ar avea, poate fi în fața lumii acesteia martorul plinătății întregii Biserici.  CAPITOLUL V Taina Credincioșilor Prima parte a Liturghiei culminează cu ectenia întreită, deumită cerere stăruitoare, cu cereri deosebite și cu rugăciunea celor chemați și înlăturarea lor din adunarea Bisericii. Din pricina asemănării ei cu ectenia mare, în practica greacă ectenia întreită este omisă, dar nu trebuie să uităm că în Biserică se află și oameni care văd în creștinism în primul rând o religie a ”mântuirii personale”, ei netrăind atât de intens chemarea cosmică, universală a Bisericii (exprimată în ectenia mare); aceștia se regăsesc mai mult în esența ecteniei întreite, care concentrează în ea mijlocirea Bisericii pentru nevoile personale ale omului (pentru cei bolnavi, cei care călătoresc etc.). Conștiința bisericească a unității celui general cu cel particular s-a slăbit și prin despărțirea parastaselor și a Te-Deum-urilor de Liturghie, acestea devenind slujbe particulare; astfel, cu toții am încetat să înțelegem Liturghia ca fiind și Taina cosmică a mântuirii lumii, dar și adunarea înaintea lui Dumnezeu a tuturor suferințelor și bucuriilor credincioșilor. După rugăciunea stăruitoare se pronunță ectenia pentru cei chemați, se citește rugăciunea referitoare la ei și se face ”otpustul” lor. În vechime, Botezul celor chemați, al catehumenilor, nu se făcea în orice zi, ca o slujbă particulară, așa cum se face în prezent, ci în noaptea de Paști, după o îndelungă instruire și introducere treptată a lor în viața liturgică. Odată cu dispariția instituției catehumenatului însă, bisericile ortodoxe grecești au și exclus această ectenie. Este esențial că Tradiția Bisericii, de-a lungul veacurilor, nu s-a plecat aprecierilor culturii și ale societății, ci toate adaptările au fost făcute întru plinătatea revelației creștine. Sub impactul ispitei modernismului, spre a da satisfacție ”omului și culturii contemporane”, uneori apare tendința de a arunca din Biserică tot ce pare ”necorespunzător”, cum este și cazul ecteniei pentru cei chemați. Dacă Litughia se slujește adeseori fără participanți, chiar în zile de Duminică, înseamnă, oare, că ea nu trebuie să mai fie 6

săvârșită deloc în astfel de situații? Rugăciunile pentru cei chemați sunt expresia liturgică a chemării de bază a Bisericii, și anume Biserica în misiunea ei. Astăzi trăim din nou într-o lume îndepărtată de creștinism, care nu a auzit niciodată de Hristos; așadar, când auzim cererile pentru cei chemați, ne rugăm pentru copii, pentru cei care s-au convertit, pentru aceia care ”caută”, dar și pentru aceia pe care noi am putea să-i atragem la ”Soarele Dreptății”, dacă nu apar lenevia, indiferența și obișnuința de a privi Biserica existând numai pentru noi, iar nu pentru lucrarea lui Dumnezeu, ”Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4); aceste rugăciuni trebuie să-și păstreze însemnătatea nemijlocită și să devină pentru noi permanentă aducere-aminte și judecată. În vechime, odată cu cei chemați părăseau adunarea și cei care se pocăiau, și după cum amintește Sfântul Grigorie Dialogul, toți cei care nu se împărtășeau; în adunarea Bisericii rămeanu numai cei credincioși, care se pregăteau în continuare pentru aducerea euharistică. În prezent se vorbește mult despre participarea mirenilor la viața bisericească, însă modurile de a-i repune la locul ce le revine în Biserică pot merge pe o cale greșită; acum domină exclusiv raportul ”cler-mireni”, nu ca înainte raportul ”Biserica-lumea”, acesta fiind singurul care poate lămuri cu adevărat locul și raportul diferitelor mădulare între ele în Biserică. Obișnuim să indentificăm greșit Biserica cu clerul și mirenii cu ”lumea”, astfel denaturându-se raportul dintre cler și mireni și înțelegerea locului pe care îl ocupă ei în Biserică. În Biserică, omul nu e niciodată supus omului, Dumnezeu nu stăpânește prin preoți asupra oamenilor, ci toți sunt co-supuși unul altuia în unitatea vieții divino-umane. Puterea ierarhiei este într-adevăr absolută, dar nu pentru că această putere îi este dată de Hristos, ci fiindcă ea însăși este puterea lui Hristos, după cum și ascultarea mirenilor este însăși ascultarea lui Hristos, Trupul Său fiind întreaga Biserică. Mirenii nu sunt preoți de categoria a doua, ci preoția lor constă în aceea că, fiind credincioși, sunt consacrați în slujirea lui Hristos față de lume și o realizează în primul rând prin participarea lor în aducerea Jertfei Lui pentru lume. Sensul din ectenia câți suntem credincioși este tocmai acesta: Biserica se separă de lume, pentru că ea, fiind Trupul lui Hristos, nu mai este din ”lumea aceasta”; iar noi nu pentru noi înșine venim în Biserică și nu le căutăm în ea pe ale noastre, ci venim pentru a sluji lucrării lui Hristos în lume, pentru că numai întreaga adunare a preotului și a credincioșilor alcătuiește unicul Trup pentru realizarea Preoției lui Hristos. Lucrarea sfântă care desemnează sfârșitul Liturghiei celor chemați și începutul Liturghiei celor credincioși este desfacerea antimisului pe Sfânta Masă. Istoria originii, dezvoltării și întrebuințării antimisului în Biserica Ortodoxă e destul de complexă și contradictorie: pentru ruși sensul principal al antimisului este părticica Moaștelor cusute în el, în timp ce Răsăritul grecesc îl întrebuințează fără Moaște. Inițial, antimisul a însemnat ”delegația” dată de episcop prezbiterului său, dreptul de a săvârși Sfânta Euharistie, întrucât săvârșitorul propriu-zis al Euharistiei în Biserica primară era episcopul, iar preotul era doar con-slujitorul său. Sfântul Ignatie al Antiohiei scria: ”Numai acea Euharistie este reală, pe care o săvârșește episcopul sau acela căruia i-a încredințat el săvârșirea ei”. Ceea ce la început era o excepție a ajuns regulă generală, episcopul devenind treptat administratorul unei comunități (eparhia), iar ”Biserica” – comunitatea cea vie – s-a transformat în ”parohie”. De aceea, în conștiința bisericească actuală ideea pastorației este legată mai mult de preot (pe care îl numim părinte) decât de episcop (pe care îl numim stăpân) și care e privit mai mult ca autoritate a clerului și administrator, decât purtătorul unității și punctul central al vieții bisericești. Atât administrativ, cât și mistic și duhovnicește, parohia apare ca o parte a unității celei mari și numai în unire cu alte părți, cu alte ”parohii”, poate trăi plinătatea întreagă a Bisericii. Esența mistică a episcopului constă tocmai în a nu da voie nici unei comunități să devină de sine stătătoare, să se închidă în sine, să înceteze de a trăi și respira catolicitatea Bisericii. Legătura organică a Euharistiei, Bisericii și Episcopului e de așa natură încât, despărțită faptic de episcop, de săvârșitorul și proistosul natural, și devenită atribuție de bază a clerului parohial, Euharistia rămâne legată de episcop, iar această legătură o mărturisește și o îngrădește tocmai antimisul. Euharistia, și acum, și totdeauna, și pretutindeni, se săvârșește după porunca episcopului sau, în limbaj juridic, sub stăpânirea și prin delegația lui. Însemnătatea principală a antimisului este că prin desfacerea sa și sărutarea iscăliturii episcopului de pe el, Sfânta Masă devine nu numai prestolul locașului dat și al comunității locale, ci devine Prestolul unic al Bisericii lui Dumnezeu, locul aducerii, prezenței și venirii lui Hristos întreg.  CAPITOLUL VI Taina Aducerii Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi ca aducere și jertfă lui Dumnezeu (Ef. 5, 2)

Punând pe Prestol pâinea și vinul – daruri omenești – săvârșim cea mai veche lucrare sfântă tradițională care, din primele zile ale istoriei omenirii, alcătuia inima oricărei religii, Îi aducem jertfă lui Dumnezeu: ”După un timp Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel, de asemenea, din cele dintâi născute ale oilor sale” (Fac. 4, 3-4). Omul caută în jertfa sa și 7

iertare, și răscumpărare, o aduce punând în ea toată durerea și suferința vieții sale, pentru ca prin suferință, prin sânge, prin moarte să-și răscumpere vinovăția și să se unească din nou cu Dumnezeu. Dar toate aceste jertfe au fost neputincioase să restabilească plinătatea unirii pierdute a omului cu Dumnezeu: jertfele nu vor putea niciodată să-i facă desăvârșiți pe cei care le aduc, altfel ar înceta să fie aduse (Evr. 10, 1-2). Dumnezeu a împlinit așteptarea tuturor jertfelor aduse până atunci în Jertfa cea din urmă, cea desăvârșită și atotcuprinzătoare, în care El L-a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut pentru mântuirea lumii, Care a devenit Fiul Omului și S-a adus pe Sine ca jertfă pentru viața lumii. În această dăruire reciprocă nu a rămas nimic nedăruit și în totul s-a instaurat iubirea. Taina cea din urmă, cea mai plină de bucurie este că Hristos ne-a dăruit nouă Jertfa, omenirii noi, renăscute în El și unite cu El, Bisericii; Jertfa Lui a devenit jertfa noastră și aducerea Lui a devenit aducerea noastră, căci jertfa în aducerea căreia Biserica se împlinește pe sine ca fiind viața lui Hristos în noi și a noastră în El nu este o jertfă nouă, nu este ”alta” față de aceea atotcuprinzătoare și care nu se repetă, pe care Hristos a aduso o singură dată pentru totdeauna (Evr. 9, 12). Aducerea euharistică începe cu ”intrarea cea mare” (vohodul mare), intrarea în altar cu Darurile fiind interpretată prin simbolismul de preînchipuire ca intrarea împărătească a Domnului în Ierusalim, îngroparea lui Hristos de către Nicodim etc. Complicarea simbolică a intrării celei mari a fost determinată mai ales de separarea treptată a proscomidiei de Liturghia pregătitoare a Darurilor euharistice. Din punct de vedere teologic, slujba proscomidiei este o aducere simbolică a Jertfei; până în secolul al XIV-lea inclusiv ea era săvârșită nu de către preoți, ci de diaconi, care primeau ceea ce aducea cu sine fiecare credincios pentru binefacerile bisericești și pentru nevoile zilnice ale comunității (întreținerea clerului, a văduvelor, săracilor etc.) și separau partea care trebuia să fie adusă în Taina euharistică. Treptat, binefacerea s-a separat într-o sferă deosebită a activității bisericești și, în aparență, a încetat să depindă de aducerea euharistică. Dar proscomidia a rămas și rămâne ca o expresie a realității din care ea a crescut, o mărturie a legăturii organice dintre Euharistie și Iubire, esența însăși a Bisericii. După cum Jertfa lui Hristos cuprinde deja în sine totul chiar până la toate aducerile noastre, tot așa și proscomidia este pregătirea Darurilor de până la Liturghie; de aceea, numai când s-a terminat această pregătire, când totul e referit la Jertfa lui Hristos și totul e inclus în ea, când ochii credinței văd pe Sfântul Disc ”viața noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”, atunci poate începe Liturghia. Proscomidia are și ea nevoie să fie restabilită ca înțelegere în conștiința credincioșilor care au transformat-o ”numai în simbol”, au desbisericit-o. În proscomidie se biruiesc delimitările dintre cei vii și cei morți, dintre Biserica pământească și cea cerească; pe Disc este adunată întreaga Biserică în frunte cu Maica Domnului și cu toți sfinții, omenirea proslăvită și îndumnezeită este venită în această aducere a lui Hristos. Noi îi aducem și îi predăm pe cei vii și pe cei morți pentru ca să-i facem părtași vieții celei fără de sfârșit, îi ”scufundăm” în iertarea păcatelor care a răsărit din Mormânt, în viața vindecată, restabilită și îndumnezeită pentru care i-a creat Dumnezeu. Începutul aducerii Darurilor se face prin citirea rugăciunii ”Nimeni dintre cei legați...”, pe care preotul o face pentru sine, nu pentru toți care compun adunarea Bisericii. Din această rugăciune s-ar putea deduce eronat că aducerea o săvârșește numai preotul, mirenii fiind doar elemente pasive, deducție care rezumă foarte precis cele două boli cronice ale conștiinței bisericești: ”clericalismul” și ”laicismul”, care capătă de obicei forma de ”anticlericalism”. Cei mai mulți mireni au convingerea că preoții slujesc în numele lor, adică în locul lor, înțeleg faptul că Biserica există pentru ei, însă nu se simt ei înșiși permanent apți de a fi transformați de Biserică în jertfă și aducere lui Dumnezeu, în părtași ai slujirii de Jertfă a lui Hristos. Rugăciunea din timpul cântării Heruvicului, spre deosebire de rugăciunea euharistică în totalitatea ei, care se aduce lui Dumnezeu-Tatăl, este adresată personal lui Hristos, Care prin aducerea Sa a sfințit Biserica și i-a dat participare la Preoția și Jertfa Sa și tot El este Cel Care săvârșește aducerea darurilor noastre: Căci Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru.... Preotul nu este, așadar, opus adunării mirenilor și în nici un caz nu există o separare a unuia față de altul, ci în sensul cel adevărat este identificarea Preoției Bisericii cu Preoția lui Hristos, Unicul Preot al Noului Testament; însă a afirma această identitate, a o arăta și a o împlini în Taina Euharistiei este chemat și pus numai preotul, care arată unitatea sa cu adunarea ca unitate a Capului cu Trupul. Esența slujirii preotului este tocmai iubirea prin care se dă pe sine lui Dumnezeu și oamenilor, este pastorația în sensul cel mai adânc al acestui cuvânt: păstorul își pune viața sa pentru oi. Și este cu neputință ca preotul să nu simtă nevoia ajutorului de la Hristos Însuși, nevoie exprimată prin această rugăciune, nu pentru realitatea obiectivă a Tainei, ci pentru eficacitatea ei în sufletele și în viața credincioșilor. Căci dacă ”nimeni nu este vrednic” de săvârșirea acestei slujiri, dacă ea este în întregime darul Harului lui Dumnezeu, atunci numai în conștiința smerită a nedemnității personale se și descoperă pentru noi posibilitatea primirii și însușirii darului. După cădirea Darurilor și a credincioșilor, se începe aducerea propriu-zisă a Darurilor de la Jertfelnic la Prestol, mutare care alcătuia în trecut ”Liturghia diaconală”, funcția liturgică a diaconilor 8

având în Biserica primară o însemnătate mult mai mare decât astăzi. Însă și acum, când masa pe care se săvârșește proscomidia se află înăuntrul altarului și nu – cum era în Biserica primară – într-o încăpere deosebită numită aducere, Darurile se scot mai întâi în adunare și numai de aici se aduc în altar. Practica grecească de a înconjura cu ele întreaga biserică, întreaga adunare, exprimă mai bine sensul intrării celei mari, decât cea rusească, unde Darurile se aduc numai pe amvon și apoi direct spre ușile împărătești. Momentul culminant al intrării celei mari constă în primirea Darurilor de către proistos și punerea lor pe Prestol, înainte de care se săvârșește și pomenirea care însoțește intrarea cea mare (Și pe voi, pe toți, dreptmăritorilor...). În general, pomenirea, aducerea tuturor spre reamintire înaintea lui Dumnezeu, alcătuiește centrul întregii slujiri divine a Bisericii. Uitarea de Dumnezeu a reprezentat și reprezintă baza păcatului ”originar” al omului, iar mântuirea constă tocmai în aceea că întru Hristos – Dumnezeu adevărat și Om adevărat – se întronează și se restabilește amintirea ca putere de viață făcătoare, căci omul, aducându-și aminte de Dumnezeu, nu mai trăiește ca înainte experiența căderii și a morții, ci biruința acestei căderi. Amintirea lui Hristos de noi, care se realizează în noi prin amintirea noastră de Hristos, alcătuiește esența credinței noastre, și în ea, Viața cea nouă care ni se dăruiește. În această pomenire, îi includem pe cei pomeniți în amintirea de viață făcătoare a lui Hristos, ne dăruim unul pe altul, întru Hristos, lui Dumnezeu și prin această dăruire confirmăm că cel pomenit și cel ce se dăruiește este viu, căci este în amintirea lui Dumnezeu.  CAPITOLUL VII Taina Unității Dacă în Biserica primară după vozglasul ”Să ne iubim unul pe altul!” se săvârșea sărutarea păcii la care participa întreaga Biserică, astăzi acest moment al Liturghiei a suferit o schimbare esențială: din acțiune a devenit vozglas, acesta reprezentând acum chemarea la o anumită stare, în timp ce în vechime reprezenta chemarea la o acțiune: ”Îmbrățișați-vă unul pe altul...”. Astăzi am auzit de atâtea ori predici despre iubire și chemări la iubire, încât ne este greu să pătrundem în noutatea lor permanentă. Noutatea poruncii Mântuitorului (”Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul”Ioan 13, 34) este însăși caracteristica de bază a iubirii creștine: Să-i iubiți pe vrăjmașii voștri, cuvinte care cuprind o chemare nemaiauzită până la Hristos. Iubirea creștină este cu adevărat iubire nouă, de care natura noastră căzută nu este capabilă și de aceea nu este posibilă în această lume decât prin darul lui Dumnezeu. Taina oricărei iubiri e tocmai faptul că ea nu poate fi niciodată numai rodul voinței, al autoeducării și chiar al ascezei, ci numai Dumnezeu iubește cu acea iubire despre care se vorbește în Evanghelie. Noutatea creștinismului nu este în poruncă, ci în faptul că a devenit posibilă împlinirea ei: în unire cu Hristos primim iubirea Lui și putem să iubim cu ea și să creștem în ea, iar a rămâne în Hristos înseamnă a fi și a trăi în Biserică. Iubirea lui Hristos este unicul criteriu al Bisericii – al unității, sfințeniei, apostolicității și sobornicității – căci toate celelalte sunt cuprinse în ea: ”Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Biserica, după expresia lui A. Homiakov, este ”iubirea ca organism”, căci prin această iubire a unuia față de altul, însăși viața Bisericii Îl descoperă lumii pe Hristos, mărturisește despre El și iubește și mântuiește lumea cu iubirea lui Hristos. De aceea este atât de dureros că Biserica de astăzi are o evlavie limitată la individ, adunarea continuă să fie o masă impersonală care nu are contingență cu noi și cu rugăciunile noastre și ne împiedică uneori la ”concentrarea spirituală”; ni se pare că faptul că nu îl cunoaștem pe cel care stă alături de noi, că ne este străin, înseamnă și că nu putem să-l iubim. Însă în chemarea ”să ne iubim unul pe altul cu sărutare sfântă” nu exprimăm iubirea noastră personală, ci iubirea lui Hristos, care îl transformă pe cel străin și dușman în frate, căci destinația Bisericii constă în a birui înfricoșătoarea înstrăinare pe care diavolul a introdus-o în lume; și bucuria este tocmai această comuniune – că eu primesc iubirea lui Hristos de la un ”străin” ce stă alături de mine, iar el o primește de la mine. Până în secolul al VI-lea, având în vedere că Euharistia se săvârșește numai în adunarea închisă a credincioșilor, adică a celor care au mărturisit credința lor prin Botez, locul Simbolului de Credință a fost în Taina Botezului, citirea sa în cadrul Liturghiei fiind introdusă în epoca marilor dispute dogmatice, ca o pavăză care proteja Biserica de erezii; astfel a fost confirmată legătura organică, nedespărțită dintre unitatea credinței și autoîmplinirea Bisericii în Euharistie. Astăzi, legătura aceasta nu mai este evidentă și ne întrebăm ce poate însemna interzicerea comuniunii în Taine cu cei de alte confesiuni, dacă ortodocșii înșiși nu înțeleg de mult timp Euharistia ca fiind comuniunea și unirea unuia cu altul? Chiar și în definițiile teologice Euharistia a devenit exclusiv ”individuală”, ”mijloc pentru sfințirea personală”, la care fiecare recurge sau se abține în măsura dispozițiilor personale. Teologia școlară, separând și definind Biserica drept mijlocitoare pentru sfințirea omului, reduce învățătura despre Biserică la învățătura despre orânduirea stabilită de Dumnezeu, la structura ei ierarhică, însă exclude tocmai Biserica propriu-zisă, care este viața cea nouă în ”unitatea credinței și a 9

iubirii”, care se împlinește numai prin ”împărtășirea cu Același Duh”. Destrămarea continuă a credinței se observă și din confundarea ei cu ”sentimentul religios”, care se deosebește de ea tocmai prin aceea că trăiește și se hrănește cu sine însuși, îl ”satisface” pe om fiindcă este pasiv și îndreptat asupra nevoilor ”duhovnicești” personale, subiective. Dar credința este îndreptată și adresată totdeauna Altuia, este ieșirea omului din limitele ”Eului” său și nu poate fi altceva decât o luptă internă: ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, cu mult departe de starea de aparentă mulțumire proprie pe care o dă sentimentul religios. Credința, deși subiectul ei este totdeaua persoana, nu e niciodată individualistă, căci se adresează Aceluia Care i Se descoperă ca Adevăr absolut și Care, prin natura Sa, nu poate fi limitat. Privitor la toate luptele purtate astăzi în numele așa-zisei unități a Bisericii, toți aceia care le poartă nu înțeleg faptul că în afară de Unitatea de Sus, dăruită nouă de Hristos, orice unitate de jos nu numai că în esență devine fără sens și fără valoare, dar inevitabil devine și idol și trage chiar creștinismul ca religie spre idolatrie. Biserica și teologia ortodoxă nu au acum altă problemă mai urgentă decât elucidarea trării și cunoașterii Unității de Sus, care deosebește Biserica de tot ce este în lumea aceasta și o arată că este mântuirea lumii și a omului. Biruința ”prințului acestei lumi” este tocmai în substituirea unității; el a rupt unitatea de la Dumnezeu, Care este izvorul, conținutul și scopul ei, făcându-o scop în sine și idol: unii creștini vor să oblige Biserica să slujească tuturor ”unităților de jos”, să le binecuvinteze, să le sfințească, adică să se facă expresie și justificare a lor. Creștinii slujesc acestor unități pământești – naturale, naționale, ideologice, politice – care au devenit comoara inimii, fiindcă substituirea Unității celei de Sus le este ascunsă adeseori chiar de aceia care o săvârșeșc, îmbrăcându-o în veșminte bisericești și vorbind adesea în limba excesiv de tradițională și ”ortodoxă”. Totul în lumea aceasta, inclusiv religia, chiar ”duhovnicia”, ca și fastul bisericesc, pot deveni idoli și idolatrie. Dar Biserica este lăsată și peregrinează pe pământ numai pentru a descoperi Împărăția lui Dumnezeu în ”lumea aceasta” și a o mântui prin mărturisirea ei și, deci, atât timp cât Biserica repetă, și fiecare dintre noi repetă cu ea și în ea mărturisirea credinței, și prin aceasta se judecă pe sine și iarăși și iarăși se luminează cu Adevărul, porțile iadului nu o vor birui și nu va seca puterea ei de viață care renaște și tămăduiește veșnic, care ”luminează prin Unitatea Treimii celei de Taină”.  CAPITOLUL VIII Taina Înălțării Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta înălțare în pace să o aducem.. – când, după mărturisirea credinței, auzim această chemare, în Liturghie începe canonul euharistic, care este partea principală a Liturghiei față de celelalte părți fără a fi separată și ruptă de ele, așa cum greșit accentuează teologia scolastică; e principală pentru că în ea își află împlinirea tot ce mărturisește și descoperă întreaga Liturghie. Începe Taina Înălțării, care nu ar fi fost posibilă fără Taina Adunării, fără Taina Aducerii și fără Taina Unității. De aceea, prin denumirea de Taină acordată fiecărui capitol închinat primelor părți ale Liturghiei (intrarea și adunarea, citirea și propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, aducerea, sărutarea păcii și mărturisirea credinței), părintele Schmemann mărturisește că s-a străduit să arate Dumnezeiasca Liturghie ca fiind una, deși cu diferite lucrări sfinte, să arate că este o unică Taină în care toată orânduirea, toate părțile ei sunt în interdependență una față de alta, descoperindu-ne sensul cu adevărat dumnezeiesc, veșnic și atotcuprinzător al celor ce s-au săvârșit și se săvârșesc. Tradiția Bisericii, trăirea vie a ei afirmă că Taina Euharistiei este nedespărțită de Liturghie întrucât scopul Liturghiei urmărește tocmai a ne introduce și a ne preface pe noi în părtași la Taină. Cuvântul bine – ca de altfel toate cuvintele, ca însăși limba umană căzută – s-a șters, s-a răsuflat, a slăbit, a ajuns să însemne orice: ce ne convine nouă, ori ce convine diavolului. Însă răsunetul, sensul și puterea inițială a acestui cuvânt este în însuși începutul său: ”Și a văzut Dumnezeu că este bine” (Fac. 1, 8). Noi aflăm, auzim și primim cuvântul acesta acolo unde a răsunat el din nou în toată puterea și plinătatea lui, unde a răsunat ca răspuns omenesc la cuvântul bine dumnezeiesc: ”Doamne, bine este nouă a fi aici!” (Matei, 17, 4). Pe Muntele Schimbării la Față, prin acest răspuns, a fost mărturisită pentru totdeauna primirea de către om a binelui dumnezeiesc, ca fiind viața și chemarea lui. În această trăire, în norul cel luminos, se află începutul și împlinirea Bisericii, ca fiind începutul și împlinirea a toate în ea. Se poate încerca la infinit studierea ecclesiologică a Bisericii, se poate discuta despre primatul apostolic, despre canoane și principiile organizării bisericești și totuși, fără această trăire, fără bucuria ei tainică, fără a referi totul la acest ”bine este nouă a fi aici”, toate celelalte rămân cuvinte despre cuvinte. Miezul acestei trăiri este Dumnezeiasca Liturghie, care este o înălțare continuă a Bisericii la cer, la Prestolul slavei: ”În biserica slavei tale stând, în cer a sta ni se pare...” – în aceste cuvinte se exprimă însăși esența, însăși destinația Bisericii; care ar putea fi sensul ultim al Liturghiei Dumnezeiești dacă nu descoperirea și dăruirea binelui dumnezeiesc? Acesta este cel care adună Biserica spre a fi rezidită de Dumnezeu făptură nouă. Cele trei ecfonise ale proistosului și 10

cele trei răspunsuri scurte ale adunării alcătuiesc ”dialogul” introductiv cu care începe Taina Înălțării. La început are loc binecuvântarea euharistică solemnă, care, spre deosebire de binecuvântarea treimică obișnuită (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), începe cu Hristos, cu dăruirea Harului Său. Această inversare se săvârșește pentru că, în acest moment al Liturghiei, esența binecuvântării nu e mărturisirea Preasfintei Treimi în esența Ei veșnică, ci în descoperirea Ei ca o cunoaștere a lui Dumnezeu, care ne e dăruită întru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a devenit Fiul Omului. Euharistia adusă întru Fiul se aduce Tatălui; adusă Tatălui, ea se împlinește în împărtășirea Sfântului Duh. De aceea, Euharistia este izvorul veșnic viu și de viață făcător al cunoașterii de către Biserică a Preasfintei Treimi, nu o cunoaștere abstractă. Ecfonisul următor ”Sus să avem inimile!”, prezent numai în Liturghie, confirmă că Euharistia se săvârșește în Cer, nu pe pământ; despre care cer e vorba, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Ce-mi este mie de cer, când eu Îl contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?”. Acest ”Sus” este cerul din noi înșine și dintre noi, este în mijlocul nostru, întrucât Cerul ne este restituit și restabilit ca patria noastră adevărată și râvnită, în care ne-am născut, în care ne-am întors după izgonirea chinuitoare. Pentru ”lumea aceasta” Împărăția lui Dumnezeu urmează să vină, dar întru Hristos ea este deja descoperită și în Biserică ea ”vine pentru cei ce se silesc” încă de acum; spre ea ne înalță Euharistia, care se și săvârșește în Împărăție. Chemarea ”Sus să avem inimile!” este și o avertizare ultimă și solemnă: ”Să ne temem ca noi să nu rămânem pe pământ”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. ”Să mulțumim Domnului. Cu vrednicie și cu dreptate..”-cu aceste cuvinte începe rugăciunea de mulțumire tradițională a evreilor, ele au fost pronunțate de Domnul când a început noua Sa mulțumire, care urma să-l înalțe pe om om la Dumnezeu și să mântuiască lumea. Hristos este Singurul Care restabilește în Sine și întoarce la Dumnezeu ”chipul căzut”, de aceea și noi aducem și participăm la mulțumirea adusă Lui acum, când proistosul începe rugăciunea euharistică poruncită nouă de Hristos.  CAPITOLUL IX Taina Mulțumirii Analizarea pe părți a rugăciunii de mulțumire pe care o fac manualele liturgice este cea care a scindat rugăciunea euharistică în câteva rugăciuni care, deși urmează una după alta, nu se percep ca fiind o singură rugăciune. Această fragmentare a făcut să triumfe în Biserică practica de a se citi aceste rugăciuni numai de către preot, în taină, pentru sine, cu ușile împărătești închise și chiar cu perdeaua altarului trasă. Nu exagerăm, deci, spunând că rugăciunea de mulțumire a fost scoasă de fapt din slujirea bisericească: au trecut câteva secole de când poporul lui Dumnezeu, mirenii, pe care Apostolul Petru îi numește seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, oameni luați în seamă (I Petru 2, 9), nu aud – și de aceea nu cunosc – rugăciunea tuturor rugăciunilor, prin care se săvârșește Taina și prin care se împlinește însăși chemarea Bisericii, ci toți cei care se roagă aud numai ecfonise separate și fraze fragmentate. Biserica primară nu avea obsesia uniformizării care s-a dezvoltat mai târziu și care nu e același lucru cu unitatea; și chiar acum avem două Liturghii, a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare, care se deosebesc între ele mai ales prin textul rugăciunii de mulțumire; și dincolo de deosebirile dintre rugăciunile de mulțumire, toate arată aceeași integritate a trăirii, aceeași cunoaștere, aceeași mărturisire. Unitatea rugăciunii de mulțumire o dă tocmai numele ei: Euharistie, Mulțumire. Biserica numește Euharistie și darurile ce se aduc, și rugăciunea prin care se sfințesc, și primirea lor de către credincioși. Atât chemarea proistosului – Să mulțumim Domnului, cât și răspunsul adunării – Cu vrednicie și cu dreptate.. reprezintă începutul, baza și cheia întregului conținut, fără de care Taina cea mai sfântă a Euharistiei rămâne ascunsă pentru noi. Toată înălțarea, anaforaua – așa cum se numea din vechime această primă parte a Liturghiei – este de la început până la sfârșit Mulțumire. Mulțumirea este trăirea Raiului, acel Rai despre care Biserica intonează prăznuind Nașterea lui Hristos: ”și Heruvimul nu mai păzește Pomul Vieții, iar eu cu hrana Raiului mă împărtășesc”; și în noaptea de Pași ne adresăm lui Hristos Cel Înviat: ”Tu ne-ai deschis nouă ușile Raiului..”. Astfel cunoaștem din nou că Raiul este starea inițială a omului și a întregii făpturi, starea dinaintea căderii în păcat, de până la izgonirea din Rai și starea de după mântuirea lor de către Hristos. Noi am fost creați în Rai și pentru Rai, suntem izgoniți din Rai și Hristos ne introduce iarăși în el. Cunoașterea lui Dumnezeu despre care vorbește Hristos ca despre o viață veșnică sau ca despre Rai, nu este o cunoaștere rațională, discursivă, care oricât de corectă ar fi din punct de vedere formal, rămâne tot în limitele de cunoaștere a naturii căzute. După căderea în păcat, Adam nu a încetat să cunoască despre Dumnezeu, să creadă cu acea credință cu care ”și diavolii cred și se cutremură”. El însă a încetat să-L cunoască pe Dumnezeu și viața lui a încetat să fie întâlnire cu El, iar prin comuniunea cu El, cu întreaga făptură a lui Dumnezeu. Indiciul cunoașterii lui Dumnezeu este mulțumirea. După cum nu e cu putință a-L cunoaște pe Dumnezeu și a nu-I mulțumi, tot așa nu e cu putință să-I mulțumești lui Dumnezeu necunoscându-L. Întreaga viață a Bisericii este un cuvânt continuu de laudă, de 11

binecuvântare și de mulțumire, iar prin ea omul cunoaște nu despre lume, ci lumea în deplinătatea ei, spre stăpânirea căreia a și fost creat; cunoaște că totul în lume este darul iubirii lui Dumnezeu, autodescoperirea Sa și chemarea de a stăpâni totul ca viață întru El. Mulțumind, binecuvântând, sfințind... – prin fiecare rostire a acestor cuvinte ale rugăciunii de mulțumire, săvârșim amintirea lui Hristos, Care primește în sfintele, preacuratele și neprihănitele Sale mâini pâinea. El primește materia, lumea, făptura, iar noi suntem iarăși martori la crearea din nou a lumii, în care tot ce este creat de Dumnezeu este chemat ca părtaș cu noi la viața dumnezeiască. Mulțumirea, fiind împlinirea cunoașterii, este și împlinirea libertății, după cuvântul Mântuitorului: Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 32). Începând cu câteva sute de ani în urmă și continuând până astăzi, în numele libertății este nevoie ca Dumnezeu să nu fie, este nevoie să-L ucizi pe Dumnezeu și tocmai această ucidere a Lui mobilizează, în adâncul său ultim, omenirea contemporană care se îndumnezeiește pe sine. Dar Dumnezeu ne-a creat nu pentru o libertate abstractă, ci pentru Sine, pentru ca noi să fim părtați la acea Viață după care însetează omul chiar și atunci când în orbirea și în nebunia lui luptă cu Dumnezeu. De aceea, cel născut din Dumnezeu, cel care L-a cunoscut, acela Îi mulțumește, iar cel care mulțumește este liber; numai în această cunoaștere a mulțumirii se produce intrarea noastră în libertatea unică și adevărată. Pentru a înțelege atât Liturghia, cât și credința creștină, este foarte important să cunoaștem că Euharistia este părtășie cu Tatăl. Rugăciunea de mulțumire este adresată Tatălui, cu îndrăzneala de aL numi Tu. Dar din multa obișnuință de a-L numi Tată pe Dumnezeu, nu mai percepem cât de neconceput este acest cuvânt în gura oamenilor, în gura făpturii care se adresează Creatorului; nu ne dăm seama că această posibilitate de a avea acces la Tatăl ”cu îndrăzneală și fără de osândă”, este supremul dar făcut nouă de Hristos și însăși esența mântuirii noastre. Paternitatea proprie lui Dumnezeu ne este arătată și dăruită numai de către Unicul Fiul al lui Dumnezeu: ”Nimeni nu-L cunoaște pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27); cu această cunoaștere fiiască a Tatălui, cu accesul la Tatăl întru Fiul, s-a născut și trăiește Biserica și de aceea Taina Euharistiei este taina cunoașterii Tatălui. Tu din neființă la ființă ne-ai adus... – încercării mincinoase de a nega taina omului și de a arăta că dezumanizarea este tocmai scopul său ontologic, îi răspunde de fiecare dată mulțumirea pe care Biserica o aduce, care descoperă omului cine este el, arată locul și chemarea lui în lume. În mulțumire cunoaștem și mărturisim înainte de toate izvorul dumnezeiesc al vieții. Aducerea noastră din nonexistență la existență de către Dumnezeu înseamnă de fapt că ne-a făcut părtași Existenței, adică nu numai la ceea ce este de la El, dar și părtași la ce este întrepătruns de prezența Lui, ”părtași dumnezeieștii firi” prin energiile Sale necreate. Și pe cei căzuți i-a ridicat... – numai de la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu, a omului și a lumii, putem auzi toată adâncimea acestor două cuvinte: taina păcatului și taina mântuirii; căci în ”religiozitatea” noastră căldicică obișnuită percepem păcatul ca fiind ceva normal, propriu naturii noastre, iar desăvârșirea și sfințenia le socotim, dimpotrivă, ca fiind ceva ”supranatural”. Normalizarea păcatului, adică reducerea omului la nivelul făpturii slabe și iresponsabile este hulă împotriva lui Dumnezeu, demascată însă de Euharistie, care arată că păcatul este căderea omului nu numai de la Dumnezeu, dar și de la el însuși, de la ”chemarea cinstei de Sus” la care l-a chemat Dumnezeu. Lipsa mulțumirii este rădăcina și puterea dinamică a mândriei, în care toți povățuitorii vieții duhovnicești văd păcatul care l-a rupt pe om de Dumnezeu. Ea nu a apărut dintr-un rău oarecare, inexplicabil și necunoscut, ci provine din putere, din ademenirea cu dumnezeiescul bine al creației și al omului; de aceea mândria este contrară mulțumirii. Cunoaștem însă că nu ispitirea propriu-zisă este păcat, ci ea e proprie persoanei fiindcă numai omul, din toată creația lui Dumnezeu, e chemat să se iubească pe sine, adică să fie conștient de darul lui Dumnezeu din el și de misiunea Eului său. Persoana umană este iubire față de sine și de aceea este iubire față de Dumnezeu, este recunoașterea proprie ca fiind purtător al darului dumnezeiesc al cunoașterii și al înălțării spre plinătatea vieții. Nu cu ”răul” s-a ispitit omul, ci omul s-a ispitit cu el însuși, cu asemănarea Sa cu Dumnezeu, cu minunea dumnezeiască a Eului său. Tragedia căderii fără ieșire este că omul, voind viața în sine și pentru sine, cade din Viață. Întrucât nu se transformă prin mulțumire în părtaș al Vieții, omul devine părtaș al morții, iar iubirea față de lume – nefiind transformată prin mulțumire în cunoașterea lui Dumnezeu – devine întunecare și autodistrugere. Și avem posibilitatea să pătrundem cu mintea toate aceste realități doar pentru că suntem restabiliți, fiindcă avem acces la Tatăl și suntem deja făcuți, întru Jertfa răscumpărătoare a lui Hristos, părtași Împărăției veacului viitor: ...Și nu Te-ai depărtat de făptura Ta până ce nu ne-ai ridicat pe noi la cer și ne-ai dăruit Împărăția Ta cea viitoare... Descoperirea acestei ultime dăruiri este tocmai Biserica, cea care în Taina Mulțumirii se împlinește pe sine ca cer pe pământ. 

12

CAPITOLUL X Taina Aducerii-aminte Cu ecfonisul îngeresc al slavosloviei ”Sfânt, Sfânt, Sfânt”, rugăciunea de mulțumire se împlinește pe sine ca o înălțare a Bisericii la cer, se transformă parcă ea însăși în aducerea-aminte a unui eveniment: Cina cea de Taină, pe care a săvârșit-o Hristos cu ucenicii Săi, în noaptea când S-a dat pe Sine la suferință și la moarte. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, partea aceasta a rugăciunii euharistice se numește, în știința liturgică, aducere-aminte (ἀνάμνησις). Înțelegerea Euharistiei a suferit însă numeroase reduceri și scindări. Prima reducere este înțelegerea și definirea aducerii-aminte ca ”Taina ce se săvârșește”, adică aducerii aminte i se atribuie puterea prefacerii, puterea activă a Tainei. Întrebările ”când, în care moment devin pâinea și vinul Trupul și Sângele lui Hristos?” și ”cum, în virtutea cărei cauze, se săvârșește prefacerea?” au primit ca răspuns sute de cărți, care tot nu au epuizat discuțiile încordate între catolici și protestanți, între Răsărit și Apus. Pentru credința care mărturisește în fiecare Duminică, cu frică și cu dragoste de Dumnezeu ”acesta este însuși preacinstitul Trupul Tău..., acesta este însuși cinstit Sângele Tău..”, explicarea modului în care are loc prefacerea este de prisos, iar pentru rațiune ea rămâne tot o constrângere neînțeleasă. La întrebarea ”când?”, teologia ortodoxă afirmă că prefacerea nu se săvârșește prin ”cuvintele stabilite”, ci prin epicleză, adică prin rugăciunea chemării Sfântului Duh, care urmează imediat după cuvintele care alcătuiesc pentru Apus ”formula de săvârșire a Tainei” (Acesta este Trupul Meu și Acesta este Sângele Meu). În ce privește teologia protestantă, ea aplică realitatea schimbării ce se săvârșește în Euharistie în dependență nu de formulele și de ritualurile liturgice, ci de credința personală a celui care se împărtășește. Pentru credința și viața noastră, această problemă a aducerii-aminte de Cina cea de Taină este foarte importantă; ea se reduce la întrebarea cum, și nu la ce: cum ”lucrează” în Euharistie instituirea ei la Cina cea de Taină, iar nu ce a săvârșit Hristos prin acest act al slujirii Sale pământești, până la trădare, Cruce și moarte. Teologia scolastică identifică Jertfa adusă de Hristos pentru mântuirea noastră cu Golgota: cu Crucea, suferința și moartea. După învățătura Bisericii însă, în Euharistie Biserica vestește moartea Domnului și mărturisește Învierea Lui, așadar exegeza asupra Euharistiei nu trebuie redusă exclusiv la Jertfa de pe Golgota. Aceste reduceri au dus și în teologie, și în viața liturgică a Bisericii la o ruptură aproape totală între învățătura despre Euharistie ca jertfă și învățătura despre Euharistie ca Taină a împărtășirii. Datorită studiilor făcute în ultimele decenii, privind legătura tradiției liturgice creștine cu rădăcinile ei iudaice, știm astăzi că Cina cea de Taină, în unicitatea ei absolută, a fost prin forma ei cina tradițională religioasă a evreilor, cu ritualul și rugăciunile prescrise – pe care Hristos le-a împlinit, referindu-le însă la Sine, la lucrarea Sa mântuitoare; ele au devenit astfel prima formă de bază a Bisericii, mărturisirea ei despre sine și împlinirea ei în lume. Dar nu trebuie să uităm că metoda istorică poate reprezenta un alt pericol al reducerii, întrucât ea are convingerea, conștientă sau inconștientă, că e în stare nu numai să descopere sensul și conținutul Euharistiei, dar chiar că ea singură poate să-l și realizeze. De aceea, este nedrept și dăunător a reduce Liturghia la istoria slujirii divine, care a înlocuit pe alocuri prizonieratul teologiei scolastice. Aducerea-aminte liturgică a Cinei celei de Taină este o parte a mulțumirii, nedespărțită de ea, căci numai înăuntrul ei fiind, ne descoperă sensul ei adevărat. Putem să ne aducem aminte de Împărăția Cerurilor, adică să o recunoaștem ca o realitate prezentă în mijlocul nostru, pentru că atunci, în acea noapte, la Cina cea de Taină, Hristos a arătat-o și a încredințat-o: Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea, în împărăţia Mea (Luca 22, 29-30). În trăirea euharistică și în Evanghelie, Cina cea de Taină este sfârșitul (τέλος-țelul, scopul), adică încoronarea, împlinirea iubirii lui Hristos. De la cuvintele începătoare – cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști (Luca 22, 15) – și până la intrarea în Grădina Ghetsimani, totul la Cina cea de Taină – spălarea picioarelor, împărțirea Pâinii și a Potirului ucenicilor, ultima convorbire – sunt nu numai manifestări ale iubirii, ci descoperă Iubirea Însăși. Cu Iubire a creat Dumnezeu lumea, prin Iubire n-a părăsit-o când a căzut în păcat și în moarte, din Iubire L-a trimis în lume pe Fiul Său și la această Cină El descoperă și dăruiește această Iubire ca fiind Împărăția Sa, care este rămânerea în Iubire: După cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți în dragostea Mea (Ioan 15, 9). La Cina cea de Taină Hristos nu a instituit ”puterea” și ”dreptul” de a preface pâinea și vinul, ci a instituit Biserica. Într-adevăr, instituirea Euharistiei s-a săvârșit la Cina cea de Taină, dar nu ca o ”altă” instituire, deosebită de cea a Bisericii. Cina de Taină, Biserica și Euharistia sunt legate între ele nu cu o legătură pământească de cauză-efect, la care se reduce atât de adesea instituirea; ci toate trei sunt legate prin referirea lor comună și unică la Împărăția lui Dumnezeu, care este dăruită la Cina cea de Taină Bisericii spre aducere-aminte de prezența și de lucrarea Ei, în Euharistie. În ce privește explicarea greșită a Euharistiei ca Taina Jertfei de pe Golgota, trebuie spus că legătura dintre Cina cea de Taină și Pătimirea lui Hristos nu a fost niciodată contestată de Biserică. În slujbele din Joia Mare, ziua propriu-zisă a amintirii Cinei celei de Taină, bucuria se împletește permanent cu tristețea și 13

Biserica amintește nu numai de lumină, dar și de întunericul ce a învăluit-o, pentru că în dubla ieșire de la Cina cea de Taină, a lui Iuda și apoi a lui Hristos, Biserica vede și cunoaște începutul Crucii atât ca taină a păcatului, cât și ca taină a biruinței împotriva lui. Ieșirea lui Iuda este culmea acelui păcat care își are începutul în Rai și a cărui esență este căderea iubirii omului de la Dumnezeu, întrucât cu această iubire omul s-a ales pe sine, iar nu pe Dumnezeu. Prin ieșirea lui Iuda – apostol și trădător – iubirea a devenit furt, căci viața dată de Dumnezeu pentru comuniune cu El a fost furată pentru sine și ajunge acum la capăt. El a fost prezent la Cina cea de Taină, Hristos i-a spălat picioarele, el a primit în mâini Pâinea iubirii lui Hristos, în care i S-a dat Însuși El; a văzut, a auzit, a pipăit cu mâinile Împărăția lui Dumnezeu și, înfăptuind păcatul originar al lui Adam, ducând întreaga logică îngrozitoare a păcatului până la limita lui, n-a voit Împărăția lui Dumnezeu și astfel nu a avut încotro să meargă decât în întunericul uciderii lui Dumnezeu. După Cina cea de Taină, Hristos de asemenea nu are încotro ieși decât la întâlnirea, la duelul mortal cu păcatul și cu moartea, căci nu pot coexista cele două Împărății, a lui Dumnezeu și a diavolului. Prin descoperirea Împărăției Iubirii la Cina cea de Taină, Hristos Însuși Se condamnă la Cruce, singura prin care Împărăția lui Dumnezeu intră apoi în ”lumea aceasta”, transformându-se în luptă și biruință. În esența sa, jertfa este legată nu de păcat și de rău, așa cum greșit este interpretată de cele mai multe ori, ci de iubire. Nu există iubire fără jertfă, căci iubirea e jertfa de a te dărui altuia, de a-ți pune viața pentru altul, de a împlini ascultarea altuia. Dacă în lumea aceasta jertfa e legată cu adevărat și inevitabil de suferință, aceasta nu pentru esența jertfei, ci pentru esența lumii acesteia care ”zace întru cel rău” și care a căzut din iubire. Nu întâmplător Biserica, pregătindu-se pentru prăznuirea Nașterii lui Hristos, săvârșește o preînchipuire a Săptămânii Patimilor, contemplând în bucuria Întrupării și inevitabila Cruce împlântată în ea; toată slujirea pământească a lui Hristos este o aducere în lume a Jertfei de iubire din Veșnicie, toată slujirea Sa în lumea aceasta este Cruce. Cuvintele despre plinătate și bucurie ar fi într-adevăr fără rost dacă nu ar fi raportate chiar de Biserică prin Euharistia însăși la Cruce, care este calea unică a înălțării noastre spre Împărăția încredințată nouă. După cum arată Sfântul Pavel (Gal. VI, 14), a-L urma pe Hristos în existența pământească constă în eroismul lepădării permanente de lume, de egoismul și de mândria ei, de voința ei. ”Lumea” nu este numai în afara omului, ci înainte de toate în el însuși, în acel Adam vechi din el, cu care viața cea nouă, dăruită de Hristos, duce o luptă de moarte, care nu încetează niciodată de-a lungul peregrinării noastre în trup. Aducerea-aminte euharistică, fiind aducere-aminte de Împărăția lui Dumnezeu, este și aducere-aminte a Crucii nedespărțite de Împărăție, a Trupului lui Hristos, ”care pentru noi se frânge”, a Sângelui Lui ”care pentru noi se varsă”. Cu cuvintele culminante ale aduceriiaminte euharistice, Ale Tale dintru ale Tale..., sfârșitul se transformă în început, într-un început veșnic, căci înnoirea veșnică a totului o descoperă și o împlinește prin venirea Sa, Mângâietorul, Duhul Sfânt.  CAPITOLUL XI Taina Duhului Sfânt Deși Răsăritul Ortodox a respins în întregime învățătura latină despre ”cuvintele instituționale” ca fiind cauza prefacerii Darurilor, totuși rugăciunea epiclezei a început să fie tâlcuită și în teologia ortodoxă ca ”formula care săvârșește Taina”. Disputa seculară despre epicleză, despre locul ei în Liturghie, s-a transformat în disputa asupra a două ”momente” ale prefacerii, separate liturgic unul de altul nu prin minute, ci prin secunde. Prin înțelegerea nouă a Tainelor, desprinsă de tradiția Sfinților Părinți, împărtășirea a fost și ea transformată dintr-un act bisericesc, sobornicesc, într-un act de evlavie dirijat întotdeauna de motive personale. Ne rugăm la începutul și la sfârșitul Liturghiei spunând ”plinătatea Bisericii Tale păzește-o”, dar despre care plinătate e vorba? Părinții Bisericii înțelegeau Euharistia și ca descoperire, și ca împlinire atotcuprinzătoare, în care fiecare are conștiința că participă la o lucrare obștească unitară, la o unică realitate sfântă. Liturghia se slujește pe pământ, ceea ce înseamnă că se săvârșește în timpul și spațiul lumii acesteia, dar dacă se săvârșește pe pământ, ea se săvârșește totuși în cer, în timpul cel nou al creației celei noi, în timpul Duhului Sfânt. Hristos a coborât prin Înomenirea Sa tocmai în timpul căzut și apoi, în ziua Cincizecimii a coborât asupra Bisericii Duhul Sfânt, și cu El și în El a coborât timpul cel nou. Și deși timpul cel vechi nu a dispărut și în exterior, în lume nu s-a schimbat nimic, Bisericii lui Hristos – care trăiește în Duh și cu Duhul – i s-a dat porunca și puterea de a transforma timpul vechi în timpul cel nou. ”Eu am fost în Duh în zi de Duminică” (Apoc. 1, 10) – cuvintele acestea ale văzătorului tainic se pot aplica tuturor credincioșilor care trăiesc, într-o măsură cât de mică, prin agonisirea Sfântului Duh despre care a vorbit Sfântul Serafim. Slujirea divină, și cu atât mai puțin culmea ei, Sfânta Euharistie, nu se pot tâlcui în categorii de cult. Cultul nu e construit pe deosebirea dintre cel vechi și cel nou, ci pe deosebirea dintre ”cel sfânt” și ”cel profan”. Cultul ”sacralizează” și el însuși este rodul sacralizării. El separă în timp ”zilele sfinte” și ”perioadele”, iar în spațiu, separă ”locurile sfinte” și ”părțile sfinte”, dar toate acestea se 14

săvârșesc în timpul cel ”vechi”. Exemplul cel mai viu este opoziția făcută de primii creștini față de templu, care din timpuri imemoriale a fost focarul sacralizării. De aceea, una dintre principalele acuzații aduse creștinilor în epoca prigonirii a fost aceea de ateism și de lipsa unui centru sfânt. La această acuzație răspunde primul mucenic, Sfântul Ștefan: ”Cel Preaînalt nu locuiește în temple făcute de mâini” (F. Ap. 7, 48); iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ”Când a venit Hristos și a suferit în afară de oraș, El a curățit tot pământul, a făcut orice loc demn de rugăciune. Vrei să știi cum tot pământul a devenit templu și cum orice loc a devenit demn pentru rugăciune?” Numim până astăzi locașul Biserică, adunare, pentru că el nu a apărut din setea de ”sacralizare” a unui loc, ci din trăirea euharistică a Bisericii, din trăirea cerului pe pământ. În Liturghia care ne este încredințată să o săvârșim ”până ce El va veni” nu repetăm și nu preînchipuim, ci ne înălțăm în acea taină a mântuirii și a vieții celei noi săvârșită o dată, însă dăruită nouă ”totdeaua, acum și pururea și în vecii vecilor”. În această Euharistie cerească, veșnică și deasupra lumii, nu Hristos coboară la noi, ci noi ne înălțăm la El. Liturghia se săvârșește de către Duhul Sfânt în timpul nou. Întreaga Liturghie, de la început până la sfârșit, este epicleză, este chemarea Duhului Sfânt Care transformă tot ce se săvârșește în ea, transformând fiecare lucrare sfântă a ei în ceea ce ea ne arată și ne descoperă. Nu se produce nici o schimbare sesizabilă prin simțuri, Pâinea rămâne pâine și Vinul rămâne vin, căci dacă s-ar produce aceasta în mod sesizabil, atunci Creștinismul ar fi un cult magic, iar nu religia credinței, a nădejdii și a iubirii. Prin urmare, încercările de a explica prefacerea, de a o pune în formule și cauze, sunt nu numai de prisos, dar și păgubitoare, ca și cum ar fi insuficiente credința și trăirea inițială a Bisericii, exprimate în cuvintele rugăciunii: ”Încă cred că acesta este însuși Preacurat Trupul Tău și acesta este însuși scump Sângele Tău...” – Cred, dar nu știu; căci în lumea aceasta nici o știință, nici o cunoaștere, în afară de aceea care se descoperă prin credință, nu poate explica ceea ce se săvârșește în timpul nou prin venirea Sfântului Duh, prin prefacerea vieții într-o viață nouă a Împărăției lui Dumnezeu, care este ”în mijlocul nostru”. Când spunem că întreaga Liturghie este prefacere, avem în vedere faptul că în fiecare parte a Liturghiei, fiecare lucrare sfântă, fiecare ritual se preface prin Duhul Sfânt în ceea ce este, fiecare fiind ”simbol real”, în ceea ce descoperă: adunarea în Biserică în Liturghie se preface în plinătatea Bisericii lui Hristos, iar intrarea cu Sfintele Daruri se preface în aducerea de către Biserică a jertfei mântuitoare ”pentru toți și pentru toate”. În Liturghie totul e real, dar realitatea nu e a ”lumii acesteia” și nici în timpul ei văzut și divizat, ci adunarea timpului nou. În secolul al XI-lea, Berenger din Tours, încercând să explice ”rațional” Euharistia, propunea a deosebi în ea partea ”mistică”, adică simbolică, de partea ”reală”. După învățătura lui, Taina este mystice, non realiter. Codamnând această învățătură, Soborul Lateran răspunde prin realiter, non mystice (1059) și astfel scolastica a ajuns într-un mare impas, îndepărtându-se treptat de înțelegerea și de perceperea inițială a timpului, iar prin aceasta, pierzând treptat esența eshatologică a Bisericii și a Tainelor și îngropând mai ales Euharistia sub formule și explicări netradiționale. În ce privește rugăciunea epiclezei din Biserica noastră, știm că aceasta culminează cu Aducerea-aminte (Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce sau făcut pentru noi...); aceasta aduce într-o singură unitate întreaga Taină a mântuirii săvârșită de Hristos, întreaga Taină a mântuirii care cuprinde întreaga lume dăruită nouă. Chemarea Duhului Sfânt nu este un act separat al cărui obiect unic este Pâinea și Vinul, ci imediat după chemarea Sfântului Duh, proistosul se roagă (!): Iar pe noi pe toți care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Duh Sfânt (Anaforaua Sfântului Vasile). Scopul Euharistiei nu este prefacerea pâinii și a vinului, ci a ne face părtași cu Hristos, Care a devenit hrana noastră, viața noastră, descoperirea Bisericii ca fiind Trupul lui Hristos. De aceea, în Răsăritul Ortodox Sfintele Daruri nu au devenit niciodată, precum în Apus, prin sine un obiect de cinstire, contemplare și închinare deosebită și nici obiect al unei ”problematici” deosebite teologice: cum, când în ce chip se săvârșește prefacerea lor. În acest fel, prin epicleză culminează anaforaua, adică acea parte a Liturghiei care include ”adunarea în Biserică”, intrarea, buna vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, aducerea, înălțarea, mulțumirea și aducerea-aminte. Dar de la epicleză începe și partea culminantă a Liturghiei, a cărei esență este Împărtășirea: credincioșilor li se împart Sfintele Daruri ale Trupului și Sângelui lui Hristos. 

CAPITOLUL XII Taina Împărtășirii De-a lungul veacurilor, dezvoltarea Liturghiei a suferit multe schimbări. Dar nu a existat o schimbare mai adâncă și mai însemnată decât aceea care marchează până astăzi ultima parte a sfintei lucrări euharistice, și anume împărtășirea cu Sfintele Daruri. La început, împărtășirea tuturor credincioșilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul vădit al Euharistiei și înfăptuirea cuvintelor Mântuitorului: Să mâncați și să beți la Cina Mea, în Împărăția Mea (Luca 22, 30). 15

Euharistia, prin ”forma ei”, era Cina, era împlinirea ei prin împărtășirea obștească. De-a lungul istoriei însă, un număr tot mai mare de credincioși s-a îndepărtat de înțelegerea aceasta a Euharistiei, reducându-o la o înțelegere individuală. Credinciosul contemporan și omul bisericesc nu simte nevoia de a se împărtăși la fiecare Liturghie. El cunoaște din Catehism că ”Biserica îi îndeamnă pe râvnitorii de evlavie să se mărturisească înaintea preotului duhovnic și să se împărtășească de patru ori pe an sau în fiecare lună, iar pe toți, în mod obligatoriu, o dată pe an” (Mitropolitul Filaret, Catehismul ortodox, partea I, întrebarea 90); mireanul care dorește să se împărtășească ”peste norma obișnuită”, dorința lui neavând nici o bază în învățătura bisericească a Tainei, este considerat de obicei ca unul care caută ”a se împărtăși mai des”, și nu ca unul care împlinește chemarea creștină, ca mădular al Bisericii, al Trupului lui Hristos. Astfel, s-a ajuns să fie considerat firesc ca marea majoritate a credincioșilor să ”participe” la Liturghie cu rugăciunea, cu credința, în timp ce excepția de la această învățătură o alcătuiesc tocmai cei care se împărtășesc. Teologia academică nu are un răspuns de oferit privind modul în care s-a ajuns să se mențină de veacuri această metamorfoză în înțelegerea Euharistiei nu numai de către poporul bissericesc, dar și de episcopi, de cler și de teologi, care reduc Euharistia la ”una dintre Taine”. Explicația cea mai obișnuită pentru justificarea acestei adevărate crize ecclesiologice este aceea că neparticiparea la împărtășire are la bază pretextul nedemnității covârșitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir. Astfel, în ce-i privește pe mireni s-a pornit de la ideea că trăind în lume, ei sunt în contact permanent cu păcătoșenia, cu necurăția ei, și de aceea ar avea nevoie de o curățire și de de o pregătire deosebite. Căderea clerului alb (a preoțimii), consemnată în canoanele ce alcătuiesc Soborul din Trulan (691), a condus la ideea că viața Bisericii culminează și rămâne pe seama monahismului. Acest proces a dus treptat la clericalizarea Bisericii, la o tot mai mare îndepărtare a clerului de mireni. Încă de la sfârșitul secolului al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur atrăgea atenția că ”sunt cazuri când preotul se deosebește de cel pe care-l conduce, ca de exemplu când trebuie să se împărtășească cu Sfintele Taine. În realitate, noi toți suntem vrednici de Sfintele Taine. Tuturor li se oferă un Trup și un Potir și noi toți deopotrivă ne sărutăm unul cu altul...” Dar în cele din urmă, au învins sacralizarea și clericalizarea, iar prezența mirenilor la Euharistie a devenit pasivă. Aceasta se săvârșește în numele lor și pentru ei, dar ei nu iau parte la săvârșirea ei. Însăși denumirea de mireni (κοσμικοί-lumești), iar nu ca înainte laici (λαός-popor) – mădularele poporului lui Dumnezeu, oameni luați în grija lui Dumnezeu – mărturisește despre percepția generală asupra lor în Biserică. Pregătirea pentru Împărtășanie a devenit și ea o rânduială aparte, o pregătire particulară, la fel ca și rugăciunile de mulțumire după Împărtășanie, care sunt ne-cuprinse în Liturghie; aceste rugăciuni sunt foarte frumoase, duhovnicești și folositoare, deci problema la care ne referim nu sunt ele, ci locul lor în Liturghie, în Taină. În Biserica primară Euharistia se săvârșea ”cu ușile închise”, după ectenia celor chemați în Biserică și în locaș rămânând numai cei credincioși; de aceea, în nici o anafora nu se face vreo indicație de participare a două categorii de credincioși: cei care se împărtășesc și cei care nu. Dimpotrivă, așa cum spun toate rugăciunile, concomitent cu aducerea Jertfei celei fără de sânge, se săvârșește și pregătirea celor credincioși pentru împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge ale Domnului: Dă lor să-Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și întru nevinovăție și fără de osândă să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine și să se învrednicească de cereasca Ta Împărăție (A doua rugăciune a celor credincioși, Liturghia Sfântului Ioan). ”Ambele direcții greșite (protestantă și catolică) de înțelegere a Tainei Împărtășirii, spune Aleksey Homiakov, ori neagă, ori confirmă schimbările minunate ale anumitor elemente pământești, fără să înțeleagă faptul că elementul esențial al fiecărei Taine este Biserica și că tocmai prin ea, numai prin ea, se și săvârșesc Tainele, fără nici o referire la natura legilor pământești”. În ce privește pregătirea Împărtășirii propriu-zise, știm că după epicleză proistosul începe imediat citirea rugăciunii de mijlocire, care poate fi definită mai exact ca rugăciunea adunării Bisericii – a Trupului lui Hristos3. Această rugăciune adună și unește întru una întregul conținut cosmic, ecclesiologic și eshatologic al Euharistiei și prin aceasta ne descoperă, ne dăruiește însăși esența împărtășirii, esența Trupului lui Hristos și a vieții cele noi întru Hristos. Noi nu suntem chemați dintr-o dată a ne apropia de Potir; încetinirea adusă de această rugăciune de mijlocire cosmică, ecclesiologică și eshatologică este nu pentru ca să ne pregătim încă o dată pentru gustarea sfințeniei, ci pentru ca Biserica să se împlinească pe sine în toată plinătatea ei, ca Taina Împărăției, ca realitatea timpului nou și a vieții noi: Cercetează-ne pe noi cu bunătatea Ta, Doamne, arată-Te nouă cu bogatele Tale îndurări, vremuri bune întocmite și de folos ne dăruiește, pământului ploi line spre rodire trimite-i, binecuvintează cununa anului Tău...; Fă să înceteze dezbinarea bisericilor, potolește întărâtările păgânilor, răzvrătirile eretice strică-le degrabă cu puterea Sfântului Tău Duh; pe noi pe toți ne primește în Împărăția Ta, fii ai luminii și fii ai zilei arătându-ne, pacea Ta și iubirea Ta dăruiește-ne-o 3

Vezi Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, p. 257. 16

nouă că Tu toate ni le-ai dat nouă... . Ultima cerere a rugăciunii Euharistiei unește în jurul Mielului lui Dumnezeu, întru Hristos, întreaga lume spirituală, începând cu Maica Domnului, cu sfinții și terminând cu toți – încât El Însuși să fie totul în toți! Numai acum, după culminarea rugăciunii de mijlocire, intrăm în ceea ce am numit mai sus rugăciunea particulară de pregătire pentru împărtășire, adică nu pregătirea întregii adunări, a întregii Biserici, ci rugăciunea de curățire personală a fiecăruia dintre noi4. În duhovnicia creștinismului primar, factorul obștesc îl întărește pe cel personal, iar cel personal nu este posibil fără cel obștesc. Apostolul Pavel îi dojenește pe credincioșii care se împărtășesc cu nevrednicie și îi amenință cu osândă (I Cor. 11, 26-32), dar niciodată nu le propune alegerea: ”Voi, cei vrednici, împărtășiți-vă, iar voi, cei nevrednici, să vă abțineți.” Alegerea aceasta a dus cu încetul la abținerea aproape a majorității membrilor Bisericii și la pierderea simțului și a înțelegerii Euharistiei ca lucrare obștească sau ca Liturghie. Biserica primară cunoștea că nimeni în întreaga creație nu este vrednic ca prin virtuțile și demnitatea sa să se apropie de Sfintele Taine, căci ”Unul este Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos...”, ci pregătirea constă în răspunsul ca și noi cu toți sfinții să fim părtași veșnicelor Tale bunătăți pe care le-ai pregătit celor care Te iubesc. De aceea, pregătirea pentru împărtășire se și încheie în unitatea obștească și particulară cu Rugăciunea Domnească, dată de Însuși Hristos, adunarea Bisericii fiind chemată să primească și să dorească cuvintele rugăciunii ca pe ale sale: ”Sfințească-se numele Tău, să vină Împărăția Ta, să fie voia Ta, precum în Cer și pe pământ”. În ultimul timp, în Biserica Ortodoxă s-a marcat o renaștere euharistică vădită, manifestată mai ales prin dorința unui număr mare de mireni de a se împărtăți mai des, dar și aceasta este amenințată de multe pericole, cel mai mare fiind ”sacralizarea” Bisericii. Cu siguranță, renașterea adevărată a Bisericii va începe cu renașterea euharistică, însă în sensul deplin al acestui cuvânt. Defectul tragic din istoria confesiunii ortodoxe se datorește nu numai nedeplinătății, dar și lipsei teologiei Tainelor, reducerii acestei teologii la schemele și categoriile gândirii apusene. Biserica nu este organizație, nu este religie de cult, ci este Liturghia care cuprinde în sine întreaga creație a lui Dumnezeu. Biserica nu este învățătura despre lumea de după moarte, ci este întâmpinarea plină de bucurie a Împărăției lui Dumnezeu.

4

Ibidem, p. 262, jos. 17