Dreptatea

Pănoiu Matei Platon–“Republica” Mitul lui Gyges Dialogul “Republica” este exemplar în ceea ce priveşte teoria lui Platon despre stat şi despre ideea de dreptate. Republica sau Politeia nu înseamnă, la Platon, stat, ci forma de guvernare. Principala componenta a dialogului este cea social-educativă. În “Cuvânt prevenitor” la acest dialog, Constantin Noica scrie: “Cine nu vrea sau nu e în stare să slujească cetatea depăşind-o, s-o slujească integrându-se în ea”. Temele mari ale dialogului sunt: dreptatea şi nedreptatea, necesitatea morală pentru stat şi pentru individ de a-şi întocmi viaţa după dreptate, precum şi principiul bunei rânduieli a societăţii. Platon vede statul ca pe o persoană morală şi va arăta natura şi efectele imediate ale dreptăţii: statul în care domneşte ideea de dreptate (virtute) e fericit, reciproca fiind adevărată. Dialogul se deschide tocmai cu discuţia despre ideea de dreptate (cărţile I şi II ). Socrate discută cu cei patru interlocutori, printre care Glaucon şi Adeimantos, fraţii lui Palton, despre ce este , sau ce poate fi, dreptatea. Platon are aici în vedere întemeierea statului ideal şi condiţiile în care un astfel de stat este posibil, ajungând la concluzia că, pentru a putea exista, statul trebuie să fie clădit pe ideea de dreptate. Când Socrate ridică ideea “Ce este dreptatea ?”, pe el îl interesează ce este dreptatea în ea însăşi, iar nu ce este în raport cu altceva. Sunt oferite mai multe definiţii: dreptatea este îndatorirea de a spune adevărul; dreptatea este dreptul celui mai tare; a ace nedreptatea e mai bine decât a o suferi; dreptatea înseamnă a înapoia cuiva un lucru pe care l-ai împrumutat de la el. Socrate obiectează în acest caz şi spune că nu se pot înapoia armele unui om care, între timp, a înnebunit şi nici a-i spune adevărul despre starea sa nu este drept. O ultimă definiţie a dreptăţii este aceea că ar folosi celui mai tare, aşa-zisa definiţie mercantilă a dreptăţii. Nemulţumit de multiplu, atâta vreme cât el vrea unul singur, Socrate conchide: “Nu m-am ales cu nimic din convorbirea aceasta”. În acest fel se închide Cartea I. Cartea a II-a continuă tema dreptăţii şi vorbeşte despre naşterea statului pe baza ideii de dreptate. Aici apare şi mitul lui Gyges,

sintetizat în final. Platon se întreabă acum dacă este să fii mai bine drept decât nedrept, răspunsul urmând două extreme: egoismul absolut (Glaucon şi Adeimantos) sau dreptatea şi binele ca formă de conduită (Socrate). Glaucon afirmă: “Conform cu natura, a săvârşi nedreptate e un bine, a o suferi e un rău. Dacă există cineva care e drept, e aşa numai din necesitate, şi nu de bună voie”. Aceeaşi părere o împărtăşeşte şi Adeimantos, ca nedreptatea fiind un bine, iar dreptatea un rău. La provocarea celor doi de a le arăta cum de dreptatea e un bine, iar nedreptatea un rău, Socrate le răspunde: “Plecând de la ideea că dreptatea se găseşte într-un stat ca şi într-un om, vom cerceta mai întâi care e natura dreptăţii in stat, apoi vom studia-o în fiecare om şi vom primi de bun în mic (om) ceea ce am văzut în mare (stat). În acest fel începe la Palton naşterea statului. Nemulţumit de răspunsurile primite, Socrate va defini dreptatea astfel: “Dreptatea înseamnă ca fiecare om să se ocupe în stat cu acea singură meserie pentru care a fost pregătit, adică fiecare meserie, ca să poată fi bine îndeplinită, va fi ocupaţia singură a celui ce o învaţă şi o practică. Socrate spune foarte clar, într-un exemplu, că nu se poate ca un cizmar să ajungă filozof, iar la Platon filozof înseamnă conducător. Sensul este aşadar că un stat este drept atunci , şi doar atunci, când filozofii ajung regi sau regii ajung filozofi. După definiţiile oferite de Glaucon şi Adeimantos se intercalează mitul lui Gyges. Mitul e o provocare a lui Glaucon, el nu reprezintă poziţia lui Socrate, putând fi redus la trei idei: esenţa omului este nedreptatea; nimeni nu e drept de bunăvoie, ci e doar silit; acela care face dreptatea o face din neputinţa de a săvârşi nedreptăţi. Socrate va demonta aceste argumente, readucând dreptatea la faptul ei de a fi una, adică esenţială. Dreptatea se poate manifesta într-un mod multiplu, dar acest fapt nu alterează unicitatea ei. Mitul lui Gyges este construit tocmai pentru a demonstra teza pe care Socrate o susţine. Pentru el dreptatea se manifestă indiferent de constrângerile exterioare, practicarea ei fiind sinonimă virtuţii. Punctul de vedere opus aparţine lui Glaucon, dar numai ca pretext pentru raţionamentului socratic. Platon