Dimensiunile Si Caracteristicile Procesului De Ant

UNIVERSITAEA VALAHIA TARGOVISTE Facultatea de ştiinţe juridice sociale si politice Ştiinţele educaţiei

Referat pentru Teoria si metodologia instruirii

Tema: Dimensiunile si caracteristicile procesului de invatamant

Coordonator : Petrescu Ana Maria

Student : Dobre Marilena Anul : II Grupa : I

Introducere

Procesul de predare-invatare reprezintă, un proces de cunoaştere contextualizat in procesul de invatamant. Cunoaşterea de factura didactica se deosebeşte de cea ştiinţifica prin anumite trasaturi distinctive, enumerate de Constantin Cucoş astfel : a) In procesul de inavatamant se transmit cunoştinţe sistematice cunoscute de mult de omenire. Omul de ştiinţa căuta noi adevăruri, noi explicaţii deci vizează necunoscutul. Insa este indicat ca elevilor sa li se prezinte adevăruri verificate si validate de comunitatea oamenilor de ştiinţa. b) Savantul are la dispoziţie o aparatura adecvata pentru a cerceta realitatea prin eforturi personale generând adevărurile in mod creator. Elevul este, de regula, asistat, consiliat, îndrumat de către cadrul didactic. c) Căile parcurse de cercetători si de elevi in accederea la adevăruri sunt diferite : cercetătorii se apropie de adevăruri pe cai sinuoase, prin multe încercări si erori, cu mari resurse de timp si de efort, pe când elevul este pus la curent cu adevărurile ştiinţei pe căile cele mai scurte. d) In predare-invatare se încearcă cu predilecţie sa se formeze capacitatile cognitive, aptitudinale si atitudinale ale elevilor, ceea ce nu mai este cazul cercetătorilor, care trebuie sa posede aceste capacitaţi. e) Procesul de invatare presupune si o faza de fixare si consolidare a cunoştinţelor ce se regăseşte in cazul cercetării ştiinţifice foarte palid. Procesul de invatamant este forma cea mai sistematizata si raţionalizata a exercitării influentelor educative. Fapt ce reiese si din definiţia data de Sorin Cristea in care procesul de invatamant reprezintă principalul subsistem al sistemului de invatamant, cadrul căruia are loc activitatea de instruire organizata conform obiectivelor educaţiei care orientează formarea-dezvoltarea personalităţii elevului. De asemenea el afirma ca procesul de invatamant asigura cadrul instituţional necesar pentru realizarea funcţiilor specifice sistemului de invatamant, obiectivate la nivelul acţiunilor specializate in socializarea celor educaţi conform programelor curriculare adoptate la scara sociala.

Dimensiunile procesului de invatamant

Dimensiunile procesului de invatamant evidenţiază variabilele angajate in organizarea si desfăşurarea activităţilor de instruire, variabile dependente, pe de o parte, de calitatea sistemului, iar pe de alta parte, de calitatea activităţilor proiectate si realizate efectiv de cadrul didactic. După Sorin Cristea acestea sunt clasificate astfel : a) Dimensiunea funcţionala priveşte funcţiile sistemului si traducerea lor la nivelul unor orientări microstructurale. Această dimensiune reflectă calitatea structurii sistemului de învăţământ: a structurii de adaptare internă, care vizează organizarea pe niveluri – trepte – cicluri şcolare curriculare, cu programele curriculare corespunzătoare; a structurii de conducere, a cărei valoare este determinată de raporturile existente între conducerea managerială şi conducerea administrativă a organizaţiei şcolare. b) Dimensiunea structurala priveşte organizarea procesului pe niveluri, trepte, cicluri curriculare si distribuţia resurselor pedagogice, dependenta in mare parte de sistem. Această dimensiune reflectă structura materială şi structura de relaţie a sistemului , care asigură: repartizarea resurselor pedagogice (materiale, umane, financiare, informaţionale), disponibile la un anumit moment dat; atragerea resurselor pedagogice suplimentare din direcţia agenţilor sociali (economici, politici, sociali, etc.) interesaţi să investească în învăţământ. c) Dimensiunea concreta a procesului de invatamant vizează variabilele dependente exclusiv de profesor, de capacitatea sa de proiectare si realizare a activităţilor didactice, in contextul respectării si valorificării optime a cadrului funcţionalstructural determinat la nivel de sistem. Evaluarea manageriala a activităţilor didactice presupune astfel cunoaşterea corelaţiilor existente intre cele trei dimensiuni ale procesului de invatamant, valorificabile in timp si spaţiu, intr-un context pedagogic si social concret. Această dimensiune reflectă structura materială şi structura de relaţie a sistemului , care asigură: repartizarea resurselor pedagogice (materiale, umane, financiare, informaţionale), disponibile la un anumit moment dat; atragerea resurselor pedagogice suplimentare din direcţia agenţilor sociali (economici, politici, sociali, etc.) interesaţi să investească în învăţământ.

Caracteristicile procesului de invatamant

După Constantin Cucoş procesul de invatamant comporta următoarele caracteristici : Suporta determinări socioculturale si prezintă o evoluţie in timp; • Presupune o specializare de dimensiuni instructive si formative; • Atribuie roluri bine precizate profesorilor si elevilor, chiar daca acestea pot fi, secvenţial si temporar, interşanjabile; • Funcţionează pe baza binomului profesor-elev si are un caracter bilateral; • Generează cunoaştere si actualizează cunoaşterea umana; • Constituie un sistem autoreglator si perfectibil in raport cu norme praxiologice si de eficienta acţionara; • Este un proces unitar, cuplând transmiterea de cunoştinţe cu asimilarea acestora si cu validarea acestora; • Generează autoinvatare, motivează si fortifica subiectul pentru a continua parcursul achizitiv in mod autonom. Astfel se observa ca aceste caracteristici vizează: • interacţiunea subiect-obiect, proiectată şi realizată la nivelul relaţiei de comunicare dintre emiţător şi receptor (cadru didactic-elev); • unitatea informativ-formativ, proiectată şi realizată la nivelul conţinutului mesajului educaţional, construit de cadrul didactic special pentru declanşarea răspunsului comportamental al elevului; • autoreglarea activităţii cadrului didactic în funcţie de răspunsul elevului, la nivelul unor circuite de conexiune inversă, deschise perfecţionării. O alta clasificare a caracteristicilor procesului de invatamant ar fi aceasta : a) Procesul de învăţământ ca proces de cunoaştere Această caracteristică este sintetizatoare; ea ne ajută să avem o imagine integrală a acestui proces. În procesul didactic momentele cunoaşterii sunt următoarele: a) Contactul cu izvoarele cunoaşterii. Aceste izvoare pot fi: • contactul nemijlocit cu obiectele şi fenomenele realităţii, ca urmare a observării şi explorării acestora - condusă, îndrumată, dirijată de educator; • contactul cu imaginile acestor obiecte, procese şi fenomene (tablouri, filme, diapozitive); • folosirea limbajului pentru transmiterea organizată, didactică a experienţei social - istorice acumulate şi obiectivate în lucrări ştiinţifice (cărţi, operă de artă, tehnică). b) Efectuarea operaţiilor de generalizare şi prelucrare a cunoştinţelor

pentru a le da noi structuri. Acum are loc o prelucrare activă a informaţiilor, în vederea aprofundării şi integrării lor în cadrul cunoştinţelor anterioare. Prelucrarea personală constă în scoaterea în evidenţă a însuşirilor esenţiale ale cunoştinţelor, pentru a le putea deosebi şi apoi integra în ansambluri pe baza relaţiilor dintre ele. Are loc, de fapt, formarea noţiunilor ştiinţifice. c) Formarea priceperilor, deprinderilor şi obişnuinţelor. Cunoştinţele sunt achiziţii valoroase atunci când pot fi folosite în depăşirea unor dificultăţi practice şi teoretice. Realizarea deplină a aplicabilităţii cunoştinţelor e posibilă numai prin intermediul priceperilor, deprinderilor, obişnuinţelor. d) Aplicarea în practică a cunoştinţelor însuşite şi a priceperilor şi deprinderilor formate anterior constituie momentul care exprimă în cea mai mare măsură eficienţa procesului de învăţământ, pentru că practica are în cadrul acestui proces, atât funcţie de izvor de cunoştinţe, cât şi pe cea de criteriu al autenticităţii lor. e) Fixarea şi consolidarea sunt menite să asigure temeinicia cunoştinţelor şi preîntâmpină fenomenul uitării. Acest moment se realizează prin repetare, memorare, exerciţii aplicative. f) Controlul şi evaluarea rezultatelor procesului de învăţământ. Prin control şi evaluare se poate cunoaşte în ce măsură obiectivele pe care ni le-am propus în procesul de învăţământ au fost înfăptuite. Un control care duce la o cunoaştere clară a rezultatelor obţinute constituie un mijloc de mare eficienţă pentru îmbunătăţirea procesului, a modului în care el a fost proiectat şi realizat. Controlul şi evaluarea vizează direct ambele laturi ale procesului - atât predarea activitatea învăţătorului, cât şi învăţarea - activitatea elevului. b) Procesul de învăţământ ca proces de comunicare Procesul de învăţământ este, prin excelenţă, un proces de comunicare între profesor şi elevi, având loc un permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realizarea unor obiective pedagogice, în condiţii optime (adică un nivel de performanţă cât mai înalt, dar cu cheltuieli minime de energie fizică şi nervoasă, de timp). Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje, cu conţinut specific , între profesor şi elevi. Ea se realizează oral în scris, pe cale vizuală şi chiar prin gesturi. Scopul comunicării didactice este multiplu: • transmiterea şi asimilarea informaţiei; • rezolvarea de probleme; • formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente şi atitudini; • adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnici de învăţare, orientarea şcolară şi/sau profesională; • evaluarea rezultatelor. Pentru a fi eficientă, comunicării didactice i se cer anumite calităţi: 1. Ale profesorului: • claritatea mesajelor; • precizia acestora • utilizarea unui limbaj adecvat şi accesibil elevilor; • structurarea logică a mesajelor transmise; • prezentarea interesantă a materiei predate;

• asigurarea unui climat adecvat comunicării. 2. Ale elevilor: • să aibă capacitate de concentrare; • să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării care urmează; • să fie motivaţi pentru a învăţa; • să cunoască limbajul utilizat de profesor sau de calculator . c) Caracterul bilateral al procesului de învăţământ Procesul de învăţământ este un proces bilateral; presupune doi factori umani de grup: educatorii pe de o parte şi elevii - pe de altă parte. Acţiunea celor doi factori umani se corelează cu două tipuri de acţiuni componente ale procesului didactic: predarea, realizată de profesor şi învăţarea, realizată de elev. Întregul proces didactic e subordonat învăţării, inclusiv instruirea şi predarea. Termenul de „predare” trebuie înţeles într-un sens corect. Profesorii nu predau, nu transmit pur şi simplu cunoştinţe gata confecţionate, pe care elevul să le memoreze ca atare şi la cererea cadrului didactic, atunci când îl examinează, acesta să le reproducă. Dacă procesul de învăţământ ar consta în esenţă într-o astfel de activitate, elevul ar rămâne un element pasiv, ar avea numai rolul unui aparat de înregistrare şi reproducere. În realitate, într-un proces de învăţământ eficient, atunci când educatorul predă, el de fapt organizează şi creează condiţii de învăţare, antrenează elevul în activităţi care să-l conducă la însuşirea de cunoştinţe, dar şi de operaţii, îi pune probleme asupra cărora să reflecteze, pe care să le rezolve nu numai teoretic, dar şi practic, cu ajutorul cunoştinţelor dobândite anterior, a experienţei proprii. Când ne referim la unitatea predare-învăţare în procesul de învăţământ, prin „învăţare” înţelegem o asimilare de informaţie, însoţită de achiziţionarea de către elevi de noi operaţii, de priceperi şi deprinderi. Procesul complex al interacţiunii dintre cei doi poli „predare-învăţare”, „profesor-elev” exprimă caracterul bilateral al acţiunii didactice. În cadrul acestei interacţiuni profesorul are rolul de conducător. El organizează, sistematizează şi conduce planificat asimilarea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi deprinderilor, a obişnuinţelor şi aptitudinilor. Dar elevul nu trebuie să fie pasiv, ci „un subiect activ al propriei formări”, care prin eforturi proprii îşi construieşte personalitatea, contribuie la propria lui instruire şi educare. d) Interacţiunea informativ-formativ în cadrul procesului de învăţământ Instrucţia şcolară ca activitate de învăţare organizată, dirijată şi controlată este una dintre laturile procesului de învăţământ şi constă în organizarea achiziţionării de către elevi a experienţei social-istorice obiectivată în ştiinţă, artă, morală, literatură, tehnică, sub formă de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, obişnuinţe. Cunoştinţele. Mecanismul cunoaşterii realizată de elev în procesul de învăţământ este deosebit de cel al omului de ştiinţă. Elevul cunoaşte adevăruri care lui îi sunt necunoscute, dar pe care ştiinţa le-a descoperit anterior. Drumul pe care-l parcurge elevul până la cunoştinţe – deşi în timp mai scurt, fiind ajutat de profesor – trebuie să fie asemănător cu cel al ştiinţei. Mergând pe aceleaşi drumuri cu ale omului de ştiinţă, el îşi însuşeşte şi mijloacele necesare pentru a ajunge la cunoştinţe. Astfel, el se pregăteşte să fie în stare să-şi însuşească cunoştinţe prin efort propriu.

Priceperile sunt definite drept capacităţi de a efectua acţiuni practice şi operaţii intelectuale în mod rapid, precis şi conştient, pe baza cunoştinţelor însuşite şi a experienţei personale. Priceperile se dezvoltă pe bază de cunoştinţe teoretice solide şi îşi sporesc eficienţa în raport cu volumul şi calitatea experienţei personale. Aceasta conduce la necesitatea unui proces de învăţământ activ, cu participarea directă a elevului. Prin deprinderi înţelegem acţiuni care au devenit, după multe exerciţii, componente automatizate ale activităţii. Automatizarea nu exclude aportul conştiinţei, ca factor de control al deprinderii. De exemplu, deprinderea scrierii corecte, nu pretinde o permanentă concentrare asupra acţiunii, dar orice abatere sau intervenţia unui mic obstacol determină controlul din partea conştiinţei. Obişnuinţele. Deprinderea exprimă modul de execuţie a activităţii. Când deprinderile se resimt ca o necesitate interioară, ele devin obişnuinţe. De exemplu: obişnuinţa de a studia, de a face sport. Caracterul formativ al procesului de învăţământ. În procesul de învăţământ are loc o interacţiune între informaţiile şi influenţele exercitate de către profesor – pe de o parte şi consecinţele pe planul dezvoltării psihice a elevului – pe de altă parte. În acest proces elevul nu recepţionează pasiv informaţiile, ci le prelucrează, le reorganizează şi apoi le integrează în fondul său de cunoştinţe, priceperi, deprinderi. Ca urmare a prelucrării personale a informaţiilor şi influenţelor primite, elevul îşi dezvoltă procesele psihice: memoria, imaginaţia, atenţia, gândirea Procesul de învăţământ cu prioritate formativ este astăzi mult mai eficient decât cel cu prioritate informativ - care urmăreşte mai ales creşterea volumului de informaţii, de cunoştinţe, fără a urmări în mod sistematic, conştient, influenţarea prin modul de organizare a asimilării lor asupra capacităţilor mentale. Astfel că, un învăţământ este eficient, dacă prin modul în care asigură asimilarea informaţiilor contribuie maximal la dezvoltarea capacităţilor mentale; adică dacă nerenunţând la informaţii se asigură, în primul rând, dezvoltarea, formarea intelectuală. e) Reglare-autoreglare în procesul de învăţământ Autoreglarea acţiunii didactice angajează realizarea permanentă a circuitelor de conexiune inversă necesare între calitatea răspunsului elevului şi cea a activităţii cadrului didactic .Înţelegerea şi aprofundarea acestei caracteristici a procesului de învăţământ presupune raportarea la structura acţiunii educaţionale şi la dimensiunea creativă a personalităţii cadrului didactic. În acest context, procesul de învăţământ acţionează ca „un sistem cu autoreglare”, care angajează personalitatea cadrului didactic - eficientă în măsura în care răspunde finalităţilor macrostructurale ale educaţiei, relevante la nivelul idealului pedagogic şi la nivelul scopurilor pedagogice; determină atingerea unor obiective pedagogice specifice şi concrete, evaluabile în termeni de competenţe educaţionale deschise; condiţionează aprecierea propriilor sale performanţe în funcţie de calitatea răspunsurilor comportamentale ale elevului; operaţionalizează măsurile de (auto)perfecţionare a activităţii de predare-învăţareevaluare în termenii corectării-ameliorării-ajustării-restructurării corelaţiei subiect-obiect.

Concluzii

Procesul de invatamant ce reprezintă principalul subsistem al sistemului de invatamant este cadrul in care are loc activitatea de instruire pentru formarea si dezvoltarea propice a personalităţii elevilor conform obiectivelor educaţiei. Acesta are trei dimensiuni: 1. cea funcţionala care are rolul de a traduce funcţiile sistemului la nivelul unor orientări microstructurale; 2. cea structurala care distribuie procesul pe cicluri,trepte si niveluri curriculare totodată repartizând resursele şcolare; 3. cea concreta care se refera la capacitatea manageriala a profesorului. Caracteristicile procesului de invatamant: 1. este un proces de cunoaştere deoarece pe parcursul procesului didactic sunt au loc diverse momente de cunoaştere ca: contactul cu izvoarele cunoaşterii, formarea priceperilor, deprinderilor, etc. 2. este un proces de comunicare deoarece in relatia profesor - elev au loc constant schimburi de mesaje; 3. are un caracter bilateral deoarece susţine relaţia a doi factori umani profesorul si elevul intre care are loc procesul de predare-invatare; 4. are o interacţiune informativ-formativa deoarece profesorul nu numai ca transmite informaţii elevului pentru ca acesta sa le recepteze dar totodată urmăreşte sa îl formeze ca personalitate; 5. susţine o activitate de reglare-autoreglare pentru a garanta succesul comunicării eficiente dintre profesor - elev cat si transmiterea cunoştinţelor. Concluzionând procesul de invatamant nu este numai cadrul in care se realizează acţiunea de transmitere a informaţiilor ci el urmăreşte in profunzime activitatea de instruire pentru a obţine o comunicare si colaborare eficienta in relaţia profesor-elev parcurgând totodată cu succes toate obiectivele educaţionale.

Bibliografie 1. Constantin C. „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi, 2006; 2. Cristea S. „ Dicţionar de termeni pedagogici”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1998; 3. Cristea S. „Studii de pedagogie generala”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti,2009.