Dialog Intre Un Protest Ant Si Un Ortodox

Trimis de Mike Oara 17/08/00 14.28 Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog? Daniel, Acest document ortodox mi-a placut si exprima foarte bine sentimentele mele. Cred ca orice denominatie care se respecta are anumite convingeri cu privire la credinta ei pe care nu o poate compromite in dialogul cu altii. Intrebarea este, sunt baptistii gata de dialog cu ortodocsii sau cu adventistii sau cu penticostalii. Cunoscind mentalitatea mea pe care am avut-o ca baptist, presupun ca raspunsul este foarte simplu: baptistii sunt interesati doar in masura in care spera sa-i influenteze pe ceilalti. Pe de alta parte, experienta mea ca ortodox a fost ca un numar de fosti prieteni baptisti cu care am incercat sa dialoghez m-au tratat ca pe un renegat care trebuie izolat. Halal dialog! Punctul din document cu privire la cistigarea de convertiti prin mijoace materiale este foarte corect. Intr-adevar, cum poate concura o parohie ortodoxa saraca dintr-un mic orasel rus, cu o biserica ruinata si cu un preot fara educatie superioara cu forta unei misiuni baptiste sprijinita cu multi $$$, cu persoane educate, cu posibiliatea de a trimite pe tinerii convertiti la studii in SUA, cu materiale tiparite de cea mai inalta calitate tipografica, cu filme, casete si afise? Fara a vrea sa fiu cinic, doresc sa observ ca nu numai numarul de biserici protestante a crescut in Rusia, ci si numarul de McDonald-uri. Ne spune aceasta ceva despre adevarul unei credinte sau despre imperialismul cultural al celei mai puternice tari din lume? Mihai ************************************************ Trimis de Daniel Branzai 17/08/00 14.28 Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog? Draga Mihai Observ la tine o "evolutie" spre stari de intransigenta popeasca (dar asta este o alta problema). Ma sperii ca te indentifici cu o politica "patronanta de teritoriu" ca cea publicata de biserica rusa. Vai, cit de departe sunt astfel de pozitii cu cuvintele Celui care a zis: "Acum imparatia mea nu este din lumea aceasta". Biserica rusa cauta cu disperare sa "pastreze" dreptul sau de proprietate asupra unei natiuni (rusine peste rusine). O asemenea atitudine nu este nici in spiritul si nici in invatatura lui Christos. Ce mai ramine din "libertatea de constiinta" si din despartirea intre Stat si Biserica ? Doar simple ipocrizii publicitare. Biserica ortodoxa doreste sa intoarca lumea cu citeva secole inapoi, spre vremuri in care stapinea si peste Stat si peste constiintele oamenilor. Ma mir ca

nu vezi aceasta realitate, sau ... este cazul sa ma intristez pentru inegurarea care cade din ce in ce mai adinc peste sensibilitatea ta spirituala. Cu regret si durere Daniel Branzai *********************************** Trimis de Mike Oara 18/08/00 14.28 Subiect: RE: Este ortodoxia gata de dialog? Daniel, Este evident ca in chestiunea patrunderii protestantismului in Rusia opiniile noastre sunt diferite. Tu vezi lucrurile din punct de vedere al libertatii religiei si al necesitatii de a evangheliza. Toate aceste considerente sunt importante si le respect in mod sincer. Dar celalalt punct de vedere este ca se desfasoara o competitie intre forte inegale. Una dintre ele - protestantismul - are in spate cea mai mare putere din lume in ce priveste banii, economia, armata si mass-media. Celalta a fost aproape anihilata de 70 de ani de crunta persecutie. Acuzatia ca Biserica Ortodoxa este indiferenta cu privire la mintuirea oamenilor si doar interesata de putere mi se pare nefondata. Biserica Ortodoxa nu a acumulat imperii de mass-media de $200 milioane cu a facut-o Jimmy Swagart. Dar cred ca aceasta discutie poate continua in mod indefinit. Am remarcat tonul ceva mai agresiv din ultimele noastre schimburi de mesaje. Asa cum am mai mentionat, in ce ma priveste, prefer sa discut despre invatatura crestina, nu despre oameni si organizatii. De ambele parti putem gasi la infinit exemple negative de cealalta parte. Discutia publica a acestora nu ne este de prea mare folos. Unul din avantajele dialogului nostru - mai ales partea publica a acestui dialog - este acela ca ne ajuta sa intelegem mai bine cum inteleg ceilalti mintuirea si viata de credinta. Cred in mod sincer ca ortodocsii au ceva de invatat de la baptisti (dragostea pentru Scriptura, educatia religiasa a copiilor, spiritul evanghelistic). In acelasi timp, ortodocsii au o teologie profunda si o traditie spirituala din care se pot invata multe lucruri folositoare. Propunerea mea este sa ne concentram mai mult asupra acestor aspecte. Doresc de asemenea sa marturisesc faptul ca am apreciat profund dialogul cu tine. Te-am vazut ca un spirit ales - in sensul crestinilor din Berea deschis spre idei si comunicare, si de aceea sper sa putem continua dialogul nostru. Dupa ce ma intorc de la Roma intentionez sa dau o explicatie cu privire la Siluan Atonitul si Grigore Palamas, nu intr-un spirit de confruntare ci doar cu intentia de a prezenta anumite aspecte mai greu de inteles ale

Ortodoxiei. Astept in continuare mesajul tau cu privire la mintuire, pe care l-ai promis. Cred ca in felul acesta ne putem deplasa catre un teritoriu mai putin confruntational. Cu aceeasi dragoste si respect, Mihai

DB & MO Mesaj de la Mihai Oara Daniel, Ceea ce descrie articolul pe care l-ai inclus nu este Ortodoxie. Ziaristi "luminati" au placerea de a-si bate joc de Biserica. Ca si in celalalt articol pe care mi l-ai trimis, despre "popa" care pipaia femei, este evident ca autorii sunt in cautare de scandaluri pe care le publica alaturi de birfe si de relatari semipornografice, asa cum am vazut in multe ziare romanesti. Semnul neseriozitatii se vede mai ales din faptul ca nu se da de loc cuvint celor care in mod legitim ar putea reprezenta Biserica Ortodoxa. Ei insisi recunosc ca pentru ei totul este o "dracie" si o gluma. Regret profund faptul ca acesti ziaristi de scandal au devenit sursa ta principala de informatii cu privire la Biserica Ortodoxa. Ai fi putut afla mai mult din Parintii Bisericii si nu inteleg de ce preferi sa te hranesti de la scandalagii si batjocoritori in loc sa te hranesti de la invatatura curata a sfintilor ortodocsi care L-au iubit pe Hristos, chiar daca uneori nu esti de acord cu ei. Ca un termen de comparatie, as dori sa-ti dau un exemplu de o istorie adevarata pe care am auzit-o din prima sursa: La o scoala duminecala dintr-o biserica baptista, invatatorul a abordat subiectul martirilor. El a povestit cum o fata crestina a fost aruncata goala intr-o groapa cu viermi. Mai mult decit atit, a descris cu lux de amanunte cum viermii i-au intrat in diferite orificii ale organismului, inclusiv in orificiul vaginal. (Te rog sa ma scuzi pentru realismul relatarii.) As putea foarte usor sa public aceasta relatare ca un exemplu de ce se invata in bisericile baptiste. Pe de alta parte, stiu ca ea nu ilustreaza credinta si etosul baptist. Nu numai atit, dar prefer sa caut ce este bun la baptisti sau sa fiu critic fata de ei intr-un mod principial. Voi critica doctrina lor cu privire la botez, dar as dori sa ma abtin de la astfel de "dezvaluiri". Daca tu crezi ca aceste istorii reprezinta cu adevarat Ortodoxia este foarte regretabil. Romanii ii acuzau pe crestini de canibalism (pentru ca maninca trupul si singele lui Hristos), iar autoritatile sovietice acuzau pe neoprotestanti de orgii sexuale secrete. Sper ca in dialogul nostru sa ne ridicam deasupra acestui nivel. As dori sa obtin asigurarile tale ca raspunsul meu va fi transmis si membrilor listei "roboam". Eu nu am access la aceasta lista si raspunsurile mele sunt respinse de catre list-server. Astfel ei primesc mesajele tale dar nu si raspunsurile mele. Astept raspuns la intrebarea me cu privire la semnul crucii. Mihai *********************************************** Mesaj de la Daniel Branzai

18 August 2000 Draga Mihai Directia principala a lucrarii mele este catre cei din biserica pe care o slujesc. Cred ca Dumnezeu m-a chemat pentru acest popor baptist si ma straduiesc sa nu-l pagubesc incercind sa ma bag in slujirea altora. Scrisorile pe care ti le-am trimis in ultimul timp continut extrase din presa romana despre "realitati" tipice din ortodoxia de acolo. Ma bucur ca nu esti de acord cu toate. Inseamna ca Dumnezeu te poate folosi in slujirea catre biserica crediciosilor ortodocsi. Este multa neghina amestecata cu griul si te ineci de atita pleava care face bobul veritabil o "rara avis". Chiar am vrut sa te intreb: Care este contributia ta la imbunatatirea vietii spirituale din biserica ortodoxa? Dialogul nostru trebuie sa ne insufleteasca la "dragoste si fapte bune". Daca toata preocuparea noastra este doar sa ne "lamurim" unul pe altul, sau sa-i atitam pe altii la controverse si infruntari interconfesionale, eu sunt gata oricind sa ma retrag. Eu cred ca biserica ortodoxa este un fenomen crestin inghetat in timp si care se refugiaza in vremurile "parintilor bisericii". Cred ca "imbracamintea, ceremonia si, in mare masura, liturghia" ilustreaza spiritualitatea unei societati care nu mai este, care aprtine unei vremi de mult apuse... Incercarea de a "transplanta" aceleasi obiceiuri si ritualuri in contextul contemporan duce inevitabil la o forma de schizofrenie, in care realitatea este rupta intre "atunci" si "acum", intre ceea ce se intimpla in biserica si ceea ce se intimpla in afara ei. Acestea sunt numai consideratii personale si nu au drept la generalizare. Cred din toata inima ca, asa cum spui tu, parintii bisericii au detinut adevarul evanghelic in masura in care nu s-au abatut ei insisi de la Biblie. Mai cred insa ca ortodoxie nu poate fi doar ceea ce au produs ei atunci, ci tot ceea ce se manifesta in masele de credinciosi de astazi. A te refugia in adevarul celor de demult si a refuza sa vezi ratacirile celor de astazi inseamna a apara o Biserica sanatoasa cu multe secole in urma, dar bolnava si prada decadentei in vremurile noastre. Solutia nu este "imitarea" unei spiritualitati dintr-un anumit context istoric (vezi cazul inghetarii in timp a celor din miscarea menonitilor), ci atasamentul fata de miscarea Duhului Sfint din contextul actual. Altfel riscam sa aderam la o forma care a gazduit odata miscarea aceasta tainica a Duhului, dar a anchilozat intre timp intr-un sistem de traditii fara trairi autentice, vietuind ca intr-o scoica fara continut, locuind intr-un ambalaj arhaic, prin care viata a tranzitat inspre formele ei contemporane. Da-mi voie sa dezvolt putin aluzia mea la miscarea "menonita". Sti ca lucrez impreuna cu ei de peste 16 ani. Imi sunt prieteni si am invatat multe de la ei. Valoarea lucrarii lor in Romania este impresionanta. Totusi, ... De cite ori intri in zonele unde locuiesc ei (Ohio, Pennsylvania, Indiana, etc) ai sentimentul ca patrunzi intr-o "rezervatie", ca te afunzi intr-un tinut uitat de timp, fara nici un fel de impact asupra societatii americane. Ei incearca acum sa "construiasca" o astfel de "rezervatie" la Patrauti, linga Suceava. Se lovesc insa de "incapatinata rezistenta a romanilor, care nu vor sa preia imbracamintea si obiceiurile europenilor din tarile germanice din vremea lui Simon Menno. Sunt acesti menoniti crestini? Eu cred ca da! Este uniforma lor vestimentara, barba lor sau felul de acoperire a capului la femeile lor obligatoriu pentru toti cei care vor sa fie crestini "adevarati" ? Eu cred ca nu! Specificul lor nu este "evanghelic", ci germanic (intr-o anumita felie de timp). Greseala lor este ca dau drept "apostolic" un specific cu care apostolii nici macar nu s-au intilnit, deoarece

au trait pe un alt palier de civilizatie. Apostolii evrei nu-si radeau barba asa ca ei si nici macar nu purtau pantaloni, cu un fel de cearsafuri infasurate pe trup ! Ca sa ma intelegi mai bine, imi place Hamlet (si in general Shakespeare), dar nu crezi ca as fi caraghios daca as incerca sa apar pe strada imbracat ca personajul de pe scena teatrului, in speranta ca preluind costumatia voi prelua si valorile de caracter "caracteristice" ? (scuzata sami fie exprimarea) Ma intrebi despre semnul crucii. De ce nu-l practicam? 1. Pentru acelasi motiv pentru care nu practicam nici semnul pestelui, nici o multime de alte taine si obiceiuri "inventate" ca supliment pentru religia in duh si in adevar. Imi amintesc despre un evanghelic caruia i s-a conditionat libertatea de a vorbi in biserica ortodoxa de facerea semnului crucii. Inventivitatea lui l-a facut sa accepte provocarea si, spre stupoarea tuturor sa-si inceapa cuvintarea cu un foarte exagerat semn al cruciii, este drept urmat de o foarte pronuntata proclamare: "Nici n-ajuta, nici nu strica!" 2. Retinerea evanghelicilor fata de semnul crucii este un manifest de protest fata de ideia ca acest semn ar avea valoare de "fapta buna" meritorie in problema iertarii sau a mintuirii. Pentru cei care vad in semnul crucii un fel de talisman cu puteri magice, practicarea lui este un obicei periculos si condamnabil. 3. Un bun cunoscator al limbii ruse mi-a explicat ca in traducerea Bibliei la rusi, in loc de "cine crede si se va boteza va fi mintuit" exista "cine crede si isi face semnul crucii va fi mintuit" (de aici si rivna practicarii acestui semn in ortodoxia rusa). Eu nu stiu daca aceasta este o realitate trista a textului rusesc al Bibliei. Daca este, atunci expresia a semanat foarte multa confuzie si a incurajat o practica fara suport biblic. Te rog sa verifici tu aceasta problema. 4. Pentru evanghelici, crucea ramine un simbol si un principiu. Nasterea lui Christos L-a adus pe Dumnezeu la om, insa doar crucea Lui Christos il poate duce pe om la Dumnezeu. Ca simbol ea are valoare religioasa numai in cazul in care este dublata de convingeri adecvate. Crucea este singura scara suficient de lunga pentru a atinge pragul cerului. Lucrul pe care nu-l inteleg multi este ca nu este suficient sa-ti atarni o cruciulita la gat, ci ca trebuie sa te asezi tu insuti pe o cruce a pocaintei. Am vazut de curind un "bumper sticker" pe care scria: "The Cross, ... is not about Jewelry, it is about Jesus!" Un prieten al meu povestea ca a auzit intr-un magazin de bijuterii cum o doamna isi intreba sotul: "Ce zici draga, care cruce sa o iau: pe cea de aur sau pe cea cu un omulet pe ea?" (... "the golden one or the one with a little man on it?") Ce valoare are purtarea unei cruci cumparate sub intrebarea: "Ce zici draga, care cruce imi sta mai bine?" De fapt, nu noi trebuie sa purtam crucea, ci ea trebuie sa ne poarte pe noi! Ca principiu, crucea este solutia lui Dumnezeu pentru problema pacatului: moartea Domnului Isus in locul nostru. Dupa cum sti, una din contrazicerile intre catolicici si ortodoxi este (pe linga directia "stinga dreapta" sau invers in facerea semnului crucii) si aceea ca la ordodocsi crucea este goala, in timp ce la catolici, crucea este preponderent infatisata cu trupul Domnului Isus inca rastingit pe ea. Evanghelicii au facut, cred eu, un pas mai departe, propunind invatatura prin care nici crucea si nici crucea cu trupul, ci numai trupul lui Christos este cel care ne rascumpara inaintea lui Dumnezeu. Crucea, spun evanghelicii, se poate transforma in prilej de idolatrie, cum s-a

intimplat si cu corespondentul ei din viata iudaica: "Sarpele inaltat de Moise in pustie" si numit dupa o vreme "Nehustan". Da-mi voie sa citez pasajul din Biblie: "El (Ezechia) a facut ce este placut inaintea Domnului ... A indepartat inaltimile, a sfaramat stalpii idolesti, a taiat Astarteele, si a sfaramat in bucati soarele de arama, pe care-l facuse Moise, caci copiii lui Israel arsesera pana atunci tamaie inaintea lui: il numeau Nehustan" (2 Regi 18:1-4). S-ar prea putea ca evanghelicii sa fi simtit pericolul idolatriei si sa prefere sa "sfarame in bucati" si acest semn al crucii traditionale (pentru ca veni vorba, cred ca esti convins de totala noastra incapacitate de a cunoaste cum a aratat cruce pe care a fost rastignit Christos. Forma lemnului, sau a lemnelor, este o problema de pura speculatie si preferinte personale). Cu dragoste Daniel Branzai

Mihai Oara 8-21-2000 Draga Daniel, Caracterul iconoclastic al credintei neoprotestantilor moderni porneste de la o intentie buna care din pacate este dusa la o concluzie extrema. Intentia buna este aceea de a nu pierde esenta si continutul vietii crestine printr-o atentie prea mare acordata formelor. Uneori, de-a lungul istoriei, oamenii pot pierde relatia dintre forma si continut, dintre simbol si semnificatie. Este adevarat ca sarpele de arama construit de Moise în pustie arata catre Hristos, dar mai târziu evreii au facut din acest obiect un dumnezeu strain de Dumnezeul adevarat. Forma a ramas, dar continutul s-a schimbat. S-a produs un divort între simbol si semnificatia lui initiala. În mod justificat, credinciosii neoprotestanti doresc sa pastreze nealterate realitatea spirituala si esenta credintei lor. Dar preocuparea pentru esenta în detrimentul formei poate duce la un vid din care însasi esenta îsi pierde realitatea. Am întâlnit credinciosi neoprotestanti care, ceva mai consistenti decât baptistii de rând în iconoclasmul lor, au dus lucrurile pâna la capat, alungând orice exprimare fizica a credintei lor. Astfel, pentru ei biserica locala îsi pierde orice aspect de grup social vizibil si se exprima doar prin întâlniri spontane în casele credinciosilor. Întâlnirile lor nu mai au loc duminica ci în mod intentionat în alte zile ale saptamânii. Nu mai exista nici un lider spiritual „vizibil”, nici un slujitor al bisericii care sa se ocupe în mod exclusiv de biserica. Întâlnirile nu mai au nici o structura, oricine (barbat sau femeie) putând sa se ridice oricând ca sa spuna orice considera în mod personal ca vine de la Domnul Dar, ca niste organisme fara schelet, astfel de grupuri sunt usor zdrobite de valurile dizidentelor interne, ale învataturilor eretice sau ale indiferentei noilor generatii.

Baptistii, pe care îi stimez, ca unul care a crescut între ei, nu merg pâna la asemenea extreme. Exista între baptisti o ramasita de exprimare fizica a evlaviei si o traditie (da, o traditie!) care le da o anumita consistenta. De exemplu întâlnirile bisericii locale au loc în ceea ce traditional a fost în Crestinism ziua Domnului, duminica. În semn de respect, credinciosii se ridica în picioare la citirea Scripturii. Învatatura este data de barbati cu cunostinte teologice. Programul întâlnirilor urmareste o structura previzibila si include învatatura, cântare, frângerea pâinii. Exista un corp de învataturi baptiste care formeaza o traditie baptista transmisa din generatie în generatie. Nu toate aceste structuri sau traditii sunt explicit descrise în Scriptura, dar ele au o anumita justificare scripturala, asa cum si închinarea ortodoxa îsi are justificarea ei scripturala. Comparata cu baptistii, Biserica Ortodoxa are o multime de „forme” care s-au acumulat în scurgerea veacurilor. Existenta lor provine nu numai din traditie ci si dintr-o anumita teologie a întruparii si a Împaratiei. Ideile importante ale aceste teologii sunt acestea: •

Materia nu este rea (cum credeau gnosticii) ci poate fi sfintita de prezenta lui Dumnezeu. Iisus Hristos a avut un trup material, real, vizibil.

•

Lumea cazuta a devenit „opaca” în sensul ca din cauza pacatului ascunde revelarea lui Dumnezeu. Dar prin sfintire sau îndumnezeire, creatia devine „transparenta” prin aceea ca îl releva pe Dumnezeu.

•

Dumnezeu se reveleaza în „icoane” (într-un sens mai larg decât al celor de pe pereti) care poarta chipul si-sau asemanarea Lui. Hristos este icoane Tatalui, omul este icoana lui Hristos, icoanele din biserici (ca obiecte fizice) sunt icoane ale lui Hristos sau ale lui Hristos care ia chip în sfinti. Liturghia este o icoana a slujbei si închinarii din ceruri, dupa cum si modelul templului primit de Moise este o icoana a ceea ce este în ceruri.

•

Împaratia lui Dumnezeu invadeaza lumea prin Biserica. Împaratia este aici, dar nu în întregime aici . Împaratia lui Dumnezeu este o revelare si o participare a lui Dumnezeu în creatie. Dumnezeu iubeste creatia, doreste sa se uneasca cu ea si sa se exprime prin ea.

Întrebarea care se pune nu este „de ce atâtea forme?” ci daca aceste forme au cu adevarat un continut, daca ele sunt „icoane” ale realitatilor spirituale. Este datoria preotilor si a credinciosilor de a pastra întotdeauna vie realitatea spirituala pe care o exprima formele. Acesta este motivul pentru care preotul explica de fiecare data semnificatia unei sarbatori crestine pentru a nu lasa aceasta sarbatoare sa fie doar un prilej de a sta acasa si de a petrece. Se cânta în biserica „fie ca rugaciunea mea sa se înalte la Tine precum tamâia” pentru a aminti credinciosilor ca tamâia este un simbol sau o icoana a rugaciunii care se înalta la Dumnezeu. Aspectul „din alta lume” al icoanelor sfintilor ne amintesc faptul ca noi însine apartinem unei alte împaratii, ca cetatenia noastra este în cer. Semnul crucii este o exprimare în trup al credintei noastre cu privire la mântuire. Biserica se îngrijeste întotdeauna ca simbolurile sa nu ramâna „goale”, ci sa vibreze cu un continut spiritual. Dar toate aceste „forme” nu sunt doar simboluri arbitrare, ci manifestari reale ale Împaratiei lui Dumnezeu. Ele nu au aparut la întâmplare, ci s-au dezvoltat în cursul multor secole, în practica

unei Biserici care era manifestarea Împaratiei lui Dumnezeu pe pamânt. Numai dispretul fata de aceasta Biserica, urmasa si mostenitoare învataturilor apostolice, îi face pe protestanti sa abandoneze traditiile probate de trecerea timpului. În timp ce protestantii cauta sa alunge aceste „forme”, ortodocsii dimpotriva cauta sa le practice pentru ca ele sunt exprimarea fizica a Împaratiei. Pentru protestanti cuvântul cheie este „reducere” la esenta, dar pentru ortodocsi cuvintele cheie sunt „împlinire”, „exprimare” sau „icoana” (în sensul mai general de reflectare a realitatii spirituale). Pentru protestanti Împaratia se retrage în sufletele oamenilor. Pentru Ortodocsi ea tâsneste în afara într-o multitudine de culori, imagini, sunete sau miresme de tamâie. Protestantul refuza semnul crucii pentru a evita formalismul. Ortodoxul îsi face semnul crucii ca o exprimare în trup a punerii vietii lui sub crucea Mântuitorului. Care este rostul protestului protestantului fata de aceste forme? Tu îmi scrii ca protestantii refuza sa-si faca semnul crucii ca protest fata de formalismul unora. Dar voi refuza oare sa duc un buchet de flori sotiei din protest fata de cei care fac gestul acesta fara dragoste, în mod formal? Vor refuza sa ma ridic în picioare la citirea Evangheliei în protest fata de cei care o fac dar apoi o contrazic prin viata lor? Daca unii se roaga pe genunchi si apoi necinstesc pe Dumnezeu, voi refuza oare sa mai îngenunchez? „Formele” pe care le resping protestantii îmi canalizeaza viata în anumite directii si sunt o continua aducere aminte a apartenetei mele la Împaratia lui Dumnezeu. Daca dragostea mea fata de Dumnezeu slabeste, atunci postul cerut de Biserica ma obliga sa dau la o parte placerile vietii si sa reflectez din nou la cele sfinte. Daca am pacatuit, spovedania ma obliga sa-mi marturisesc pacatul si sa ma întorc la Dumnezeu. Tamâia îmi aduce aminte ca rugaciunile sfintilor se înalta în mod continuu la tronul lui Dumnezeu. Icoana lui Hristos este o marturie continua a întruparii Cuvântului, a dragostei Celui care s-a facut om din dragoste pentru oameni. În sfârsit, semnul crucii este precum acel cântat al cocosului care ne aduce aminte de Hristos cel rastignit. În absenta acestor forme, credinta noastra devine abstracta, intelectualizata si interiorizata. Protestantul afirma ca nu are nevoie de astfel de „proptele”. Ortodoxul este mai umil si recunoaste ca ele îi sunt de folos. În particular, semnul crucii este si un mod de a ne identifica drept crestini în societate. Prin semnul crucii, ca si prin toate celelalte traditii ortodoxe, ne separam de lume si ne identificam cu Biserica lui Hristos. Riscul de a parea „anacronici” este neglijabil în comparatie cu riscul de a ne confunda cu lumea. Chiar daca, prin slabiciunile noastre, ne simtim stânjeniti sa ne facem în mod public semnul crucii, acest gest este o marturie înaintea lumii. Nu ma intereseaza daca unii îl fac strict formal. Acestia vor sfârsi prin a-l vedea ca o forma goala, care poate fi abandonata. Dar eu nu vreau sami fac semnul crucii în mod formal, ci în deplina cunostinta cu privire la semnificatia lui. Traditiile ortodoxe sunt cu atât mai importante într-o societate moderna ca cea americana, sau mai de curând, cea româneasca. Practicându-le, vom aparea ciudati sau chiar nebuni înaintea lumii. Semnul crucii, icoanele, tamâia si vesmintele preotesti îi vor face pe multi sa râda si sa-i batjocoreasca pe crestini. Avem nevoie de

curaj si de umilinta pentru a accepta acest statut de „anacronici”, dar marturia noastra va avea mai mare putere printre cei care vad crucea ca o nebunie sau un prilej de poticnire.

Cu dragoste, Mihai

Daniel Branzai 22 August 2000 Draga Mihai In miscarea evanghelica biblica, mantuirea este inteleasa ca un proces continuu prin care Dumnezeu il desprinde pe om de pacat si de consecintele lui devastatoare. Asa cum ai scris si tu, am fost mantuiti (iertati), suntem pe calea mantuirii (sfintirii) si asteptam sa fim mantuiti (proslaviti). Dumnezeu ne-a scapat de "pedeapsa" pentru pacat, ne scapa de sub "puterea" pacatului si va veni sa ne ia "din "prezenta" pacatului si sa ne stramute intr-o lume in care va domni neprihanirea. "Mintuire" este un termen echivalent cu acela de "salvare". Dumnezeu ne salveaza de la pierzarea vesnica spre care ne indreptam prin alegerea nefasta a primilor nostri parinti, Adam si Eva. In ochii lui Dumnezeu, "lumea", ca sistem social si ca multime de oameni nu este nici recuperabila. Ea este destinata sa arda "in focul vesnic". Din mijlocul ei, Dumnezeu a hotarat sa-i "salveze", sa-i recupereze, doar pe aceia care raspund afirmativ la oferta pe care ne-a facut-o El prin Isus Christos. Ca sa fi "salvat" se cere un act personal de vointa, se cere trecerea printr-o criza a "pocaintei", se cere o intoarcere, o parasire a lumii si o venire la Dumnezeu. In acest context, convertirea nu este echivalenta cu schimbarea "convingerilor religioase" (echivalenta perfect valabila in alt context), ci cu o intoarcere la Dumnezeu. Lumea este vazuta ca o dualitate de loialitate: fata de Satan sau fata de Dumnezeu. Satan este "Domnul lumii acesteia". Dumnezeu este "Dumnezeul cel viu si adevarat". Cele doua loialitati ne plaseaza automat in doua sfere de existenta, in doua "imparatii" sau "cetati": imparatia lumii sau Imparatia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate face parte concomitent din ambele imparatii si nimeni nu poate sluji in acelasi timp pe cei doi "stapani". Iata de ce nu pot fi de acord cu tine in definirea "convertirii" :
motivatiilor interioare ale omului, as ezita sa declar ca oamenii au nevoie de convertire. Aceasta este o simpla preferinta semantica, si cred ca vei fi de acord cu mine.> Convertirea este deci parasirea lumii de pacat printr-un act constient si deliberat si transferarea celui credincios in Imparatia lui Dumnezeu. Iata citeva texte biblice: "Pocaitiva dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare ..." (Fapte 3:19). "Caci ei insisi istorisesc ce primire ne-ati facut si cum, de la idoli v-ati intors la Dumnezeu, ca sa slujiti Dumnezeului cel viu si adevarat" (1 Tes. 1:9). Nasterea din nou este sinonima cu "nasterea de sus" si este, nu un proces, ci un eveniment unic, care marcheaza "invierea credinciosului impreuna cu Christos la o viata noua". Este periculos sa asociem nasterea din nou cu botezul. Acesta din urma este doar "marturia unui cuget curat": " ... botezul, care nu este o curatie de intinaciunile trupesti ( o simpla baie as spune eu), ci marturia unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, prin invierea lui Isus Christos, ..." (1 Petru 3:21). Este la fel de periculos si ilogic si nebiblic sa spunem: "Hristos ne-a învatat ca ea se aseamana vântului pe care nu-l putem localiza precis, despre care nu stim precis de unde începe si unde se sfârseste." In textul citat, Ioan 3:8, comparatia cu vintul se aplica, nu nasterii din nou, ci comportamentului celui ce este nascut din nou: "Tot la fel este cu oricine este nascut din Duhul." Nu ne putem naste continuu, pe tot parcursul vietii. Ca si in domeniul biologic, si in cel spiritual, nasterea se produce o singura data, printr-un eveniment specific. Dupa aceea urmeaza "cresterea". Momentul nasterii din noue ste clipa convertirii prin credinta, nu primirea botezului in apa. Iata citeva texte: "Dar, tuturor celor ce L-au primit, adica tuturor celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sange, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12-13). "Si voi n-ati primit un duh de robie, ... ci un duh de infiere, care ne face sa strigam: "Ava!" adica: "Tata!" (Rom. 8:15). Biblia plaseaza evenimentul nasterii din nou in clipa convertirii, in momentul credintei personale in Domnul Isus: "Caci toti suntem fii ai lui Dumnezeu, prin credinta in Christos Isus" (Gal. 3:25). Apostolul Pavel i-a intrebat pe "pseudo-credinciosii" din Efes: "Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut?" Ei i-au raspuns: "Nici n-am auzit macar ca a fost dat un Duh Sfint." (Fapte 19:2).

Iata de ce nu pot fi de acord decit partial cu definitia propusa de tine: Ca nasterea din nou este un eveniment unic si nerepetabil, savirsit de Dumnezeu in momentul credintei personale in Christos se vede si din excelenta ta definitie pe care o dai pocaintei: Ajungand la ultimul termet, mantuirea, tu scrii asa de frumos: <Mântuirea este schimbarea directiei si a destinului omului, de la o separare prezenta si viitoare de Dumnezeu catre o partasie prezenta si vesnica cu El. Ea este o lucrare umana si divina, si nu se reduce la o stampila pe pasaportul catre cer. Un om se poate afla pe calea mântuirii si poate arata roadele acestei cai, dar destinul lui este cunoscut lui Dumnezeu, nu omului. Nasterea din nou si pocainta sunt necesare mântuirii.> Nu inteleg insa de ce scrii ca numai pocainta si nasterea din nou sunt necesare mantuirii. Lipseste tocmai "CONVERTIREA" ! Dispare tocmai pragul pocaintei: INTOARCEREA la Dumnezeu! Lipseste trecerea dramatica "de la moarte la viata", "din intunerec la lumina Lui minunata". Cum s-ar putea INTOARCE la Dumnezeu un copil care nici nu-si da seama de ceea ce i se intampla in momentul botezului ? Cum s-ar putea "lepada de Satan" unul care nici macar nu stie sa vorbeasca? (PIna si aceasta institutie a ""nasilor marturisitori" care se leapada de Satan la botez in locul pruncului dovedeste necesitatea unei "marturisiri" care este inlocuita cu un surogat de convertire. Cum ar putea primi Duhul Sfant o persoana care nici macar nu o doreste si cum ar fi "salvat" unul care nici nu-si da seama ca este pierdut si are nevoie de o astfel de interventie? Din toata "soteriologia" expusa de tine lipseste (asa cum este caracteristic Ortodoxiei) tocmai "CONVERTIREA", acea pocainta initiala fara de care nu ne putem "lepada de pacat". Cand vorbeste despre "pocainta", Noul Testament face distinctie intre o pocainta initiala, care duce la mantuire, si pocainta continua din viata crestinului care duce la sfintire. Amandoua sunt lepadari, desprinderi, deziceri de pacat si de urmarile lui in viata noastra.

Te asigur ca am cautat sa ma documentez pentru a-ti raspunde cit mai clar si mai corect posibil mie. Pentru ca exprimarea si posibilitatile mele sunt modeste, iti propun tie, ca si celorlalti care pot citi in limba engleza, sa urmarim impreuna doua din cele cinci studii dedicate "pocaintei" de catre Robert N. Wilkin, Executive Director, Grace Evangelical Society, Roanoke, Texas, USA. Iata mai jos doua din capitolele lucrarii lui. Le-am ales pentru ca in primul se descrie foarte amanuntit "pocainta", iar in al doilea se arata care sunt diferentele de interpretare istorica intre diferite sectiuni ale Bisericii. Pentru cei care vor sa citeasca toata lucrarea, ii invit sa mearga la: http://roboam.com/repentance/wilkin-toc.htm Cu dragoste crestina Daniel Branzai

Mihai Oara Septembrie 1, 2000 Dragã Daniel, Subiectul mântuirii este interesant pentru mine si folositor pentru cititorii nostri. Doresc sa-mi exprim bucuria pentru faptul ca împreuna credem ca mântuirea se dobândeşte prin credinta în Domnul Iisus, singurul nostru Mântuitor. Am dorit în primul rând sã-ti prezint conceptia ortodoxã despre mântuire. Este important sã întelegem cã Ortodoxia are o pozitie bine definitã cu privire la acest subiect. Într-un anumit fel, tot ceea ce se petrece într-o bisericã ortodoxã este implicit legat de aceastã conceptie a mântuirii. În loc sã prezint acest subiect pe bucãti împrãstiate în diferite mesaje, am decis sã scriu o micã lucrare, intitulatã Douã conceptii despre mântuire, lucrare pe care am publicat-o pe OrthoLogia. Te rog sã o citesti de la www.ortho-logia.com/Romanian/doua_conceptii.htm. As aprecia foarte mult comentariile si reactiile tale, dupã care putem continua discutând diferite aspecte atât din lucrarea mea, cât si din prezentarea fãcutã de tine sau de Robert Wilkin, pe care ai publicat-o pe Roboam. Ca rãspuns la ultimul tãu mesaj, as dori sã observ cã în conformitate cu întelegerea ortodoxã a mântuirii, momentul convertii, pe care îl accentuezi atât de mult în mejajul tãu, este important, dar nu esential. Este într-adevar necesar ca unul care a fost ateu sau budist sa fie convertit, sasi schimbe conceptia despre Dumnezeu. Dar aceasta schimbare a conceptiei nu este necesara celui care a crescut într-un mediu creştin şi a acceptat dintotdeauna dogmele creştine, chiar daca nu le-a dat atentia cuvenita. Un astfel de om are nevoie de pocainta, nu de convertire. Pe de alta parte, convertirea în sine nu este o garantie a mântuirii. În predica Sa de pe munte, Hristos vorbeste de multe cerinte pentru cel care vrea sa intre în împaratia cerurilor, dar nu mentioneaza niciunde convertirea.

Baptistii împart pe oameni în douã categorii, mântuiti si nemântuiti, iar convertirea pare a fi evenimentul prin care un om trece dintr-un grup în celãlalt. Dar ortodocsii nu fac aceastã distinctie între oameni, din douã motive. În primul rând, pentru ortodocsi mântuirea fiind un proces, nu un eveniment, este absurd sã spunã „Acesta este mântuit” sau „Acesta nu este mântuit”. Starea de mântuire a omului o decide Dumnezeu Care priveste din perspectiva vesniciei la întreaga viatã a omului si la starea lui atunci când acesta trece din aceastã viatã. În gândirea ortodoxã, nici un om în viatã nu este mântuit ACUM, nici nu este total pierdut ACUM. Într-un anumit sens, toti suntem mântuiti, pentru cã lucrarea de mântuire a lui Hristos pentru toti oamenii a fost încheiatã. Este adevãrat cã cei mai multi întorc spatele acestei mântuiri si din nefericire aleg moartea în locul vietii. Într-un alt sens, toti suntem pierduti, pentru cã nimeni nu are mântuirea în buzunar. Întelegi de ce problema pierderii sau sigurantei mântuirii, cu care se zbat atât de mult neoprotestantii, împãrtindu-se în diferite tabere, nu are nici un sens pentru ortodocsi. Totusi, o anumitã distinctie se poate face. Un om se poate afla pe calea mântuirii, o poate urmãri, nu ca un efort de a primi vizã de intrare în cer, ci ca un efort de a se uni cu Hristos. Un alt om poate trãi în pãcat, indiferent fata de chemarea lui Dumnezeu, într-o stare de dusmãnie fatã de Hristos. Ortodocsii vorbesc deci nu despre mântuiti si nemântuiti, ci despre cei aflati sau nu pe calea mântuirii. În al doilea rând, chiar dacã schimbãm termenii si vorbim de calea mântuirii în loc sã vorbim de mântuire ca ceva de apucat, trebuie sã rãmânem foarte circumspecti atunci când judecãm starea cuiva. Aparentele însealã si numai Dumnezeu cunoaste lucrurile adânci ale inimii. Ortodocsii apreciazã o anumitã maximã care spune cã atunci când vom fi în cer vom fi surprinsi de douã lucruri: de cei care se aflã acolo si de cei care nu se aflã acolo. Dar faptul cã numai Dumnezeu cunoaste inima omului, nu ne împiedicã sã vedem ceea ce se poate vedea în viata unui om. Uneori este evident cã aproapele meu se aflã în pãcat, departe de Domnul, si este bine sã mã rog pentru el si sã-l îndemn la pocãintã. Tot asa mã pot apropia de unul care a crescut mai mult în sfintenie decât mine si pot învãta de la el. Cei declarati Sfinti de cãtre Bisericã ne servesc drept modele de viatã. Dar înainte de toate, fiecare ne cunoastem, chiar dacã imperfect, starea inimii noastre. Cunoscându-ne pe noi însine în lumina Scripturii si în lumina pe care Duhul Sfânt o aruncã în inima noastrã, trebuie sã venim întotdeauna cu pocãintã la Domnul si sã apelãm la mila si dragostea Lui fatã de noi. În Ortodoxie primirea lui Hristos în inimã nu este un eveniment unic ci o necesitate de fiecare zi. Primindu-L pe El în inimã suntem transformati prin acel proces pe care ortodocsii îl numesc theosis, îndumnezeire. Înseamnã oare aceasta cã ortodoxul este întotdeauna nesigur si agitat cu privire la soarta lui finalã în vesnicie? Nicidecum! Dar siguranta crestinului ortodox sincer nu se bazeazã pe împlinirea unei formule („am invitat pe Hristos în inimã”) ci pe infinita dragoste si milã a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea moartea pãcãtosului ci mã iubeste mai mult decât eu însumi sunt capabil sã mã iubesc. Siguranta deci nu se bazeazã nici pe o regulã, nici pe autoîncredere, ci pe o Persoanã. Atât timp cât inima mea este deschisã fatã de Hristos, atât timp cât Îl ascult pe Tatãl si mã las cãlãuzit de Duhul Sfânt, nimic nu mã va despãrti de dragostea lui Dumnezeu. As dori sã remarc în final cã desi o întelegere corectã a mântuirii este foarte importantã, nu întelegerea cu mintea este factorul hotãrâtor. Am folosit si aici, si în lucrarea mea la care mam referit, termenul de crestin ortodox într-un anumit sens, acela de ortodox care ia în serios învãtãturile Scripturii si ale Bisericii, care cautã în mod sincer pe Dumnezeu si care încearcã

sã ducã o viatã sfântã. Este evident cã nu oricine îsi spune ortodox se aflã în aceastã categorie. Câti dintre ortodocsi se aflã acolo nu pot sã afirm. Hristos ne-a spus, „îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7:14). Asa cum am mai scris, numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. Astept cu interes comentariile tale. Cu dragoste în Hristos, Mihai