Despre Copii

Despre copii… Scurta meditatie

Familia, relatia interpersonala in cadrul ei, nasterea si cresterea de copii, toate acestea sunt concepte vechi de cand lumea, si comune tuturor popoarelor. Interesant…, este oare posibil sa aiba o sursa comuna?

Inainte de a analiza afirmatia biblica “copiii sunt o binecuvantare de la Domnul”, se cade sa spun aici ca in ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu si inchinarea inaintea Lui, exista doua abordari de baza: una “din exterior” si una “din interior”. In primul caz omul incearca sa isi faca o idee despre El din spusele si parerile altora iar in al doilea cunoasterea Lui este extrasa din chiar spusele Lui, adica din Biblie.

a). In prima situatie se afla toate religiile pagane (necrestine, cu exceptia religiei mozaice) despre care Domnul Isus a zis ca sunt false si daunatoare. O alta caracteristica definitorie a acestui tip de abordare religioasa este faptul ca inchinatorul se apropie de divinitate doar cu scopul de a isi asigura “spatele”, sau viitorul, sau progresul (financiar, social, profesional). Iata de ce unii ajung sa-si “sfinteasca” chiar barurile (care, fie vorba intre noi, numai locatii placute unui Dumnezeu sfant si drept nu sunt…), sau se inchina mai abitir inainte de un examen, de a cere mana Ilenei Cosanzeana, de un interviu pentru angajare, etc.

b). In a doua situatie, inchinatorul vine inaintea textului Bibliei cu inima deschisa si doritoare sa cunoasca cum este de fapt adevaratul Dumnezeu si care sunt cerintele Lui pentru el. Astfel, omul ajunge sa afle ca este intr-o stare decazuta moral (oricat de decent si civilizat ar parea fata de semenii lui) datorita contaminarii firii umane cu acest “virus” al pacatului (rebeliunii, neascultarii, independentei fata de Divinitate). Tot de acolo afla ca Dumnezeu se asteapta de la el ca sa-si reformeze gandirea si ordinea prioritatilor in asa fel ca ascultarea de El si iubirea de El sa fie pe primul loc. Domnul Isus spunea ca a-L iubi pe Dumnezeu cu toata puterea, din tot sufletul si cu tot cugetul este prima porunca, iar a doua, la fel de importanta, este sa-ti iubesti aproapele (oricare ar fie el) ca pe tine insuti. Iata ce se asteapta de la noi.

Totusi noi suntem falimentari. Zi dupa zi dovedim ca cele mai infocate cautari si cele mai mari pasiuni si preocupari ale noastre nu sunt dupa Dumnezeu, iar cele mai bune cuvinte si cea mai binevoitoare atitudine nu o avem pentru toti semenii ci pentru cei de la care putem obtine ceva, sau impreuna cu care ne simtim bine, sau inaintea carora putem face o impresie buna. Trist, dar adevarat… Vedeti? Satisfacerea “EU”-lui este mereu la loc de cinste. Aceasta este esenta pacatului: Nu Dumnezeu ci EU! (aspiratiile mele mai intai, necesitatile mele, planurile mele, bunastarea mea, etc).

Starea aceasta a omenirii starneste mânia din partea lui Dumnezeu. Dar pentru ca El ne iubeste si doreste salvarea noastra, apropierea noastra de El, a inventat o cale prin care sa aplice pedeapsa (moartea, despartirea vesnica de El) si in acelasi timp vinovatii sa fie scapati. Aceasta s-a realizat prin faptul ca Domnul Isus a luat asupra Lui vinovatia noastra si a primit pe cruce pedeapsa meritata de noi pentru ca noi sa putem fi iertati.

Totusi, ce e cu binecuvantarea? Biblia ne invata ca dupa crearea primei perechi, Dumnezeu lea dat acest mandat: “Cresteti, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului si peste orice vietuitoare care se misca pe pamant” (Geneza 1:28). In acest verset apare pentru prima data in Biblie cuvantul binecuvantare (barak, beraka, baruk) si este sub forma de verb: (Dumnezeu) “i-a binecuvantat”. Sensul este complex: a ingenunchia, a adora, a lauda, a avea un avantaj, beneficiu, stare de fericire. Imi place sa mi-i imaginez pe cei doi ingenunchiati inaintea lui Dumnezeu care ii imbratiseaza si le face mareata declaratie: “Iata, doresc ce e mai bine pentru voi: vreau sa va bucurati unul de altul, sa aveti copii care sa aduca fericire in caminul vostru si sa completeze relatia dintre voi; vreau sa stapaniti si sa administrati pamantul cu intelepciune. Aveti ocazia sa dati dovada ca aveti chipul Meu in voi!”

Alaturi de demnitatea de stapanitori ai pamantului, copiii sunt desemnati ca parte a beneficiului oferit de El. Pentru Adam si Eva a fost ceva uluitor: sa poti avea (face) oameni ca tine? Sa-ti poti imprima trasaturile tale in ei? Sa fii factorul educativ esential in educarea si formarea lor? Extraordinara responsabilitate! Extraordinar privilegiu! Acesti urmasi aveau sa fie si “ajutoarele” lor in mareata indeletnicire de a guverna pamantul. Conceptia ca binefacerea, avantajul oferit de Dumnezeu consta in special in bunastare materiala si nasterea de (multi) copii strabate intreg Vechiul Testament.

Ehei, pe vremea aceea, cand triburi invadatoare pandeau si ravneau avutul altora, atacand acolo unde vedeau o aparare mai slaba, era o mare binecuvantare (avantaj) sa ai o “armata” de urmasi capabili sa poarte arme si sa apere caminul, ogorul, tara. Iata de ce o femeie care nu avea copii era injosita in societatea de atunci. In Noul Testament accentul pus pe binecuvantarea oferita de Dumnezeu capata un continut spiritual preponderent. In pasajul din Evanghelia dupa Matei denumit “Predica de pe Munte”, sau “Fericirile” (Matei 5:3-11) Domnul Isus redefineste binecuvantarea (“fericirea”) in termenii umilintei spirituale, ai blandetei, milei, compasiunii, preocuparii pentru cunoasterea caracterului lui Dumnezeu, statorniciei in mijlocul necazurilor. Da, oamenii care dau dovada de aceste calitati si preocupari sunt cu adevarat “fericiti” (binacuvantati), au invatat sa “ingenuncheze” inaintea suveranitatii lui Dumnezeu si au “beneficiat” din plin de aceasta.

Se desfiinteaza astfel oare continutul binecuvantarii din Vechiul Testament? Inceteaza copiii a fi o manifestare a avantajului oferit de Dumnezeu omului? Nu. Deloc. Se schimba insa accentul. Odata cu venirea Domnului Isus pe pamant si infaptuirea sacrificiului Sau ispasitor (care indeparteaza pacatele) se deschide din nou drumul la Dumnezeu pentru fiecare din noi. Insa odata cu acest privilegiu vine si o mare responsabilitate: aceea de a pasi hotarat si sistematic pe acest drum (cale). Alternativa nu exista. Sau, hm…, exista, dar duce la pierzare… Calea crestina presupune acea redefinire a valorilor si a prioritatilor vietii, in asa fel incat traiul (vorbirea, gandirea, comportamentul) nostru sa devina o exprimare zilnica a recunostintei fata de jertfirea Domnului Isus. Acesta este intelesul cuvantului pocainta.

In acest context familia crestina care are copii este cu adevarat binecuvantata. Copiii aduc acel “suflu proaspat”, voiosie, bucurie in familie. Cat sunt mici, adultii de langa ei (bunicii, parintii, etc) sunt “topiti”, iar celor de pe strada le scapa uneori un: “Ia uite ce baietel (fetita) dragalas(a)! Parca-i o papusa!”. Cand sunt mai mari, parintii incep sa se laude cu performantele lui (ei) si se simt impliniti odata in plus prin asta: “Sunt mandru de el (ea): a luat 10 la olimpiada!”, etc. Ce ne facem atunci cand copilul nu corespunde tiparelor acceptate (si dorite) de noi? Ce ne facem daca e plangacios, daca nu te lasa sa dormi, daca e bolnavicios sau are vreo malformatie? Ce ne facem daca nu are acel “look” de VIP sau nu “prinde” la fel de repede ca ceilalti? Daca binecuvantarea este inteleasa doar ca ceva pozitiv, in cazurile enumerate, avem parca de a face mai degraba cu un blestem, nu-i asa? Parintii incep sa se invinovateasca unul pe altul, se dezvolta un sentiment de frustrare in familie, iar copilul creste cu impresia ca e nedorit, neiubit, inferior altora…

Cum se impaca asta cu afirmatia biblica anuntata la inceput? Aparent se contrazic, dar asta numai datorita acceptiunii ca binecuvantarea este doar ce ni se intampla pozitiv in viata, iar restul e… ghinion! Din aceasta dilema ne scoate tot Biblia. Invatatura ei este ca valoarea esentiala a omului este data de incrustarea in el a unei franturi de Divinitate (si nu de aspect, avere sau performante) iar sensul vietii omului pe pamant este sa atinga comuniunea cu Dumnezeu, sa se “imprieteneasca” cu El. Ei, bine, din aceasta perspectiva, orice lucru (eveniment, persoana, s.a.m.d) care slujeste dezideratului amintit, este o binecuvantare (beneficiu), indiferent de aparenta “buna” (“pozitiva”) sau “rea” (“nefericita”). Dincolo de acestea, parintii primesc si onoarea de a asista de aproape formarea caracterului si influentarea destinului unei noi fiinte umane si acesta este un lucru extraordinar. Aceasta ofera si satisfactii dar presupune si multa “dadaceala”, disciplinare, jertfire de sine si rugaciune constanta.

Domnul Isus spunea: “Ce-ar folosi unui om daca ar castiga toata lumea dar si-ar pierde sufletul?” Ce folos, ce bucurie au parintii care isi cresc odraslele, le protejeaza, le ofera ce este mai bun in viata in domeniul hranei, imbracamintei, educatiei, etc, dar nu isi fac o prioritate din a le incuraja in relatia cu Dumnezeul descris in Biblie? Ce traiesc in sufletul lor parintii cand isi cresc in lux copiii care se sinucid pentru ca s-au plictisit de toate sau pentru ca au falimentat in “dragoste”? Dar aceia care “imprumuta” fiiului (fiicei) masina sport pentru o plimbare, iar apoi afla ca s-au facut zob cu prieteni cu tot? Surpriza neplacuta ar fi aceea ca si-au irosit viata si privilegiul de parinti si nu au lucrat la bazele moral-filozofice ale caracterului acestora. Asa ca iau pierdut aici si pentru eternitate… Dar ce impliniti sunt cei care s-au cheltuit pe ei insisi ca sa-si indrepte copiii pe calea cea buna!

Iata de ce insist ca “meseria” de parinte este una frumoasa dar si grea si trebuie privita in ansamblul si complexitatea ei: bucuria vine impreuna cu necazurile, iar privilegiul cu responsabilitatea.

Partea frumoasa este insa ca Dumnezeu, care a creat viata si iubeste pe om, poate si vrea sa ne dea ajutor in ducerea la bun sfarsit a vietii noastre, a umblarii pe calea crestina si a cresterii copiilor nostri.

Dragi parinti, sa invatam si sa cerem ajutor pentru cresterea copiilor nostri de la acest Tata – model: Dumnezeul Creator!