Deontologie-C4 Abordarea deontologica a invatamantului si a posibilitatii de exercitare a profesiunii de kinetoterapeut Invatarea in kinetoterapie: traditia romaneasca in formarea profesionistilor miscarii, in domeniul kinetoterapiei isi are originea in introducerea in planul de invatamant al ANEF inca din 1931 a gimnasticii medicale (profesorul Adrian Ionescu). Ulterior, disciplina se transforma in CFM, avand in frunte pe acelasi profesor, ajutat de profesorul Radovici, Foza… Dupa 1970, specializarea ramane in planul de invatamant doar pentru studentii straini, iar ulterior este desfiintata ca specialitate, fiind o disciplina cu pondere redusa in formarea profesorilor de educatie fizica. In paralel, in cadrul Institutului de Medicina Fizica, balneoclimatologie si recuperare medicala (Spitalul Brancovenesc) au fost organizate mai ales dupa 1974 (anul de nastere a specialitatii de recuperare medicala) cursuri de CFM, care activau in reteaua Ministerului Sanatatii, Invatamantului. Cursurile au fost conduse de A. Ionescu si apoi de T. Sbenghe, care are meritul de a fi scris primul tratat in limba romana de kinetoterapie, pledand pentru folosirea acestei denumiri in locul fostei CFM. Incepand cu toamna anului 1992, in 3 centre universitare din tara, in cadrul Facultatii de Educatie Fizica se infiinteaza primele specializari de kinetoterapie (Bucuresti, Bacau, Oradea). In cadrul acestora putem distinge urmatoarele tipuri de pregatire, cuprinse intr-un plan de invatamant conceput pe baza sistemului european de credite transferabile (ECTS). Planul de invatamant in kinetoterapie: Pregatirea de baza: este orientata spre studiul miscarii: -spre bazele teoretice ale exercitiului fizic in kinetoterapie, mijloace asociate din educatie fizica si sport (aplicatii practice-atletism, gimnastica, baschet, volei…); -spre pregatirea in kinetologie generala, anatomie, biomecanica, fiziologie, fiziopatologie, semiologie, patologie… Pregatirea de specialitate: este realizata prin aplicatii ale kinetologiei medicale in afectiuni ale aparatului locomotor, sistemului nervos, aparatului respirator, aparatului cardiovascular… Pregatirea complementara: prin parcurgerea disciplinelor: masaj si tehnici complementare; igiene; prim ajutor; balneoterapie; hidroterapie; psihologie clinica si psihoterapie; terapie ocupationala… Pregatirea practica prin LP din domeniul studiului miscarii, al kinetologiei generale sau speciale in recuperarea medicala a deficientelor aparatelor si sistemelor. Pregatirea practica se realizeaza prin stagiile clinice (anul I), aplicatii in neurologie si reumatologie (anul II), aplicatii in cardiovascular, abdominal, ginecologic si pediatrie (anul III) si aplicatii pentru definitivarea lucrarii de licenta (anul IV). Pregatirea psihopedagogica si pediatrica completeaza formarea initiala si se face prin parcurgerea disciplinelor: logica, pedagogie, psihologie scolara, practica pedagogica. Kinetoterapia este o profesie interdisciplinara al carei specialist trebuie sa imbine cunostiintele teoretice medicale cu abilitatea terapeutului practician, care foloseste miscarea ca agent fizic principal in recuperarea multiplelor disfunctii ale organismului uman.
2 Totodata, kinetoterapeutul trebuie sa aiba un simt dezvoltat de psiholog, pedagog si deontolog, simt ce apare in urma contactului dintre el si pacientii sai. Kinetoterapeutul trebuie sa priveasca miscarea nu numai prin acceptiunea ei teoretica-biomecanica, ci in egala masura intr-una mai larga, mai universala, miscarea fiind conceputa ca un fenomen complex ce insoteste orice forma de manifestare a vietii, ea reprezentand insasi viata. Kinetoterapeutul trebuie sa fie “un filosof al miscarii”, imbinand latura ideatica cu pragmatismul profesiei. El trebuie sa faca “ceva” din nimic, “ceva” care poate insemna la un moment dat totul pentru pacient si apartinatori. Sa transformi dintr-un corp inert, imobil intrunul functional, apt de locomotie si autoservire, presupune multa competenta profesionala, munca si sacrificii, atat de o parte, cat si de cealalta a relatiei dintre bolnavi si kinetoterapeut. Valoarea icontestabila si superioritatea acestei “arte” consta in faptul ca imbina cu succes cea mai naturala si universala forma de manifestare a vietii-miscarea-cu unul din gesturile umane cele mai nobile si necesare-tratamentul omului suferind.