Deontologie-C2 Etica medicala si bioetica-esenta si continutul acestora Etica medicala si nivelurile ei: dezvoltarea medicinei contemporane se caracterizeaza printr-o atentie sporita fata de problemele etice ale ei, necesitand cercetari speciale in acest domeniu relativ nou al practicii medicale. In literatura de specialitate circula mai multi termeni: “etica medicala”, “etica medicului”, “deontologie medicala”, al caror obiect de studiu este insuficient definit, mergandu-se pana la puncte de vedere extreme. Astfel, unii afirma ca etica medicala nu exista, neavand un domeniu bine precizat si un obiect de studiu propriu. Altii considera etica medicala ca o ramura specifica a eticii generale in conditiile deosebite de activitate terapeutica, de reabilitare sau de profilaxie. Majoritatea medicilor accepta ca obiect al eticii medicale studierea factorului moral in activitatea lucratorilor in domeniul ocrotirii sanatatii, insa aceasta ingusteaza considerabil sfera problematicii acesteia. In definirea termenului este necesar a lua in consideratie totalitatea aspectelor legate de medicina, continutul si rolul ei in societate. Medicina este un sistem social compus, autoreglator, a carei functie specifica consta in asigurarea functionarii normale a societatii din punct de vedere al sanatatii membrilor ei. De aceea, reducerea problemelor eticii medicale doar la factorul moral al activitatii lucratorilor medicali este insuficienta si nejustificata, deoarece medicina cuprinde-in afara activitatii practice a personalului medical si auxiliar-teoriile stiintifice, conceptiile medicale, modurile de gandire…Deci, problemele etice in medicina nu sunt echivalente cu etica medicului. Etica medicala nu poate fi confundata cu deontologia medicala, deoarece etica accentueaza mai mult aspectele teoretice, iar deontologia cele aplicative. Problematica eticii medicale are cateva nivele: a).Primul nivel il formeaza problemele etice ce tin de interactiunea medicinei si societatii, atunci cand exprimarea concreta a anumitor probleme morale si categorii etice depind nemijlocit de medicina. In acest caz este vorba de probleme ca: locul medicinei in progresul socio-moral al omenirii, importanta si scopul medicinei, viitorului ei…Considerand lipsa la etapa actuala a unui termen mai adecvat suntem nevoiti sa numim acest nivel “Etica medicinei”. b).Nivelul al 2-lea este bazat pe aceea ca in sfera medicala activeaza diferiti oameni (inclusiv kinetoterapeuti). De aceea, contraindicatiile social-politice, idealurile umane si principiile morale ale societatii in constiinta acestora se reflecta in mod direct, conducand la diferite decizii. Apare, de aici, necesitatea de a determina stiintific trasaturile morale ale medicului, formele de comportare in diferite situatii morale, caracterul interactiunilor partilor subiective ale datoriei morale, responsabilitatii, cinstei…Acest nivel poate fi numit “Etica medicului”. c).Nivelul al 3-lea contine problemele specifice ale lucratorilor medicali, cum ar fi: interactiunile dintre medic si pacient, dintre medici, dintre medici si ceilalti colegi de echipa, problema secretului profesional, problema culpelor medicale…Acestui nivel al practicii medicale ii corespunde in maremasura denumirea “Deontologia medicala”. Etica medicala va putea obtine statut de diciplina stiintifica doar in cazul in care toate nivelurile prezentate mai inainte vor fi studiate cu aceeasi eficienta. Bioetica: succesele tehnologiilor avansate, informatizarii sferei medicale trezesc nu numai admiratie datorita activitatii medicilor, dar cer si rezolvarea multor probleme etice
2 generate de acest progres. Se are in vedere marirea distantei dintre medic si pacient prin folosirea diverselor aparate moderne de diagnostic din ce in ce mai performante. In concluziile sale, medicul se bazeaza tot mai mult pe indicatiile acestor aparate decat pe examinarea nemijlocita a pacientului. In examinarea bolnavului sunt inclusi o multime de specialisti, ducand la asa-numita resposabilitate colectiva, care in principiu devine iresponsabilitate si care genereaza indiferenta morala. Pacientul este privit de pe pozitiile specialistului ingust, nu ca o personalitate, ci ca un obiect fiziopatologic cu diferite dereglari functionale si morfologice. Toate acestea pot duce la dezumanizarea medicinei, la devalorizarea normelor morale si aparitia noilor probleme ale eticii medicale. Spre sfarsitul anilor ’60 si inceputul anilor ’70 apare o noua directie stiintifica cu caracter interdisciplinar-bioetica (etica biologica, etica vietii). Notiunea a fost propusa de V.P. Potter in 1969, avand diferite interpretari. Mai intai de toate bioetica este confundata cu etica biomedicala, limitandu-i continutul ei doar la problemele etice ale raportului medic-pacient. Exista si o interpretare mai larga a bioeticii, care include in sine un sir de probleme biologice ale activitatii profesionale inrudite cu munca medicala, un sir de probleme sociale ce tin de ocrotirea sanatatii si, in sfarsit, probleme care se refera la atitudini fata de animale si acele probleme care erau studiate de etica ecologica. In afara de aceasta, bioetica se orienteaza la cercetarea fiintelor vii indiferent daca acestea au ceva comun cu medicina sau nu. Cu alte cuvinte, bioetica se orienteaza spre realizarile biologiei si medicinei contemporane in fundamentarea si rezolvarea conflictelor morale care apar in procesul cercetarilor stiintifice. Formarea si dezvoltarea bioeticii este legata de transformarea eticii traditionale in general si a eticii medicale in special. Dezvoltarea ei a coincis cu procesele de constientizare a pericolului gandirii tehnocratice in medicina. Bioetica este conditionata si de atentia sporita pentru drepturile omului (in medicinadrepturile pacientului, persoanei supuse unei experiente) si de crearea noilor tehnologii medicale, care genereaza o multime de probleme ce necesita reglementarea juridica si morala. Reutilizarea medicinei contemporane a dus la schimbari radicale ale investigatiilor si terapeuticii medicale, care se exprima prin succesele ingineriei genetice, transplantarii organelor, tehnologiilor biologice, sustinerii activitatii vitale a pacientului. Toate acestea au acutizat in mod extraordinar problemele morale ce apar in fata medicului, rudelor bolnavului, intre personalul medical. Exista oare hotare in cadrul carora s-ar sustine activitatea vitala a bolnavilor incurabili si daca asa ceva este posibil, apoi care este esenta acestor limite? Se desfasoara discutii in privinta tratamentului bolnavilor incurabili, monstruozitatilor congenitale, folosirii omului ca “banca de organe”, utilizarii metodelor ingineriei genetice, fecundatiei artificiale a mamelor substituente, ideii crearii hibridului dintre om si animal pentru inlocuirea organelor umane. Discutabile sunt, de asemenea, si definitiile notiunilor de “viata” si “moarte”, constatarea acestor stari (in legatura cu problema avorturilor si transplantarii organelor). Sunt oare admisibile experimentele biologice, experimentarea preparatelor medicamentoase sau utilizarea in calitate de materie prima farmaceutica a embrionului sau a fatului uman sau a corpului cu inima in functie, dar cu creierul in moarte clinica ireversibila? Practic, suicidul este socotit ca o patologie psihica si acei care incearca sa se sinucida sunt supusi tratamentului psihiatric fortat. Insa unde este limita intre sanatatea psihica si alienatia mintala? Ca si in urma cu o suta de ani, aceasta granita se stabileste de catre medicul specialist care deosebeste comportamentele normale de cele patologice, doar prin bunul simt al sau (folosit ca indicator). Nu este recunoscut dreptul la o moarte usoara si nedureroasa a bolnavilor de boli chiunuitoare si incurabile (problema eutanasiei). Este oare moral admisibila eutanasia? Cine trebuie sa decida ce se poate si ce nu se poate face in efectuarea cercetarilor si procedurilor biomedicale?
3 In SUA, de exemplu, pentru luarea deciziilor in caz de conflict moral de formeaza comitete etice care functioneaza in majoritatea spitalelor. In acestea sunt inclusi medicul curant, reprezentantii personalului medical si administrativ, preotul, specialistul profesional de etica, lucratorii serviciului de asigurare sociala. La discutii participa parintii sau alte rude ale bolnavului. Bioetica se foloseste in medicina clinica, in institutiile de ocrotire a sanatatii, fiind necesara si pentru opinia publica in afirmarea cerintelor echitatii sociale si umanitatii. Dezvoltarea bioeticii poate sa ajute societatii noastre sa se adapteze la noul sistem al medicinei asigurate, sa permita de a elabora orientari valorice ale personalitatii care ar corespunde drepturilor omului, demnitatii umane, valorilor umanistice fundamentale ale omenirii. Deseori medicul este nevoit sa rezolve probleme delicate, care la alti specialisti nu apar. De exemplu, trebuie oare medicul sa-i spuna adevarul bolnavului care poate sa moara, are el dreptul de a-i comunica pacientului despre prezenta cancerului (sau a altei boli fatale), de a experimenta pe bolnav preparate medicamentoase noi necunoscute, de a trata si vindeca pe criminal, are el dreptul de a grabi moartea in stari disperate de suferinta umana, care sunt limitele pastrarii secretului profesional…? Nici intr-o profesie faptele si activitatea n-au asa importanta vitala ca actiunile, calitatile morale ale medicului si atitudinile lui fata de bolnav. De aici reiese ca bioetica ca orientare stiintifica interdisciplinara trebuie sa-i sesizeze acesteia si alte situatii ale problematicii acesteia, contribuind la formarea nu numai a normelor morale si profesionale, dar si a complexelor de normative ce ar imbogati continutul atat al eticii medicale, cat si a deontologiei in diverse domenii clinice.