Dan Rosca - Introduce Re In Psihologie

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

DAN ROŞCA

CUPRINS 1. Psihologia ca stiinta. 2. Procesele psihice senzoriale. 2.1. Senzatiile. 2.2. Perceptiile. 2.3. Reprezentarile. 3. Procesele cognitive superioare. 3.1. Gandirea. 3.2. Limbajul. 3.3. Memoria. 3.4. Imaginatia. 4. Fenomene psihice cu rol de reglare a activitatii umane. 4.1. Motivatia. 4.2. Afectivitatea. 4.3. Vointa. 4.4. Atentia. 5. Caracterizarea generala a S.P.U. 6. Personalitatea 6.1. Temperamentele. 6.2. Aptitudinile. 6.3. Caracterul.

REZUMATUL CURSULUI 1. Psihologia ca stiinta Etimologic, termenul psihic provine din grecescul psyche (suflet), iar termenul psihologie alatura lui psyche tot un cuvant grecesc, anume logos (stiinta). Astfel, in cel mai grosier mod, am putea defini psihologia drept stiinta a sufletului, sau stiinta despre suflet. Gandindu-ne la celebra expresie a fi trup si suflet alaturi de cineva, intelegem ca, astfel, suntem prezenti in totalitate, atat fizic, cat si psihic, langa, sa spunem, cineva drag noua. Observam, in aceasta ordine a ideilor, ca omul este alcatuit dintr-o latura organica, trupeasca (studiata de biologie cu ajutorul subramurii anatomie si fiziologie umana) si una psihica, sufleteasca (studiata de psihologie). Atat latura organica, cat si cea psihica reprezinta fiecare cate un sistem. Organismul, ca sistem, este format din mai multe organe, aparate, subsisteme ce functioneaza intr-o stransa dependenta unele de altele. La randul sau, psihicul este alcatuit din mai multe procese, functii, stari de natura informationala ce nu ar putea fiinta in afara interdependentei. De exemplu, noi nu am putea gandi daca nu am dispune de memorie sau limbaj, sau nu am putea comunica daca nu am dispune de motivatie sau perceptie etc. Mai mult, cele doua laturi ale fiintei umane interactioneaza una cu cealalta. Cine nu a suferit de o durere puternica de masea (dereglare organica) care i-a stricat total dispozitia (stare psihica)? La randul lor, fenomenele psihice pot conduce la diverse modificari in ceea ce priveste functionarea organismului (o emotie puternica produce adeseori batai puternice si rapide ale inimii, transpiratii ale palmelor etc.) Principalele trasaturi ale sistemului psihic uman (S.P.U.), pornind de la teza ca psihicul, ca modalitate superioara a vietii de relatie, este o realitate bio-psiho-sociala, sunt urmatoarele:

a. S.P.U. este influentat de factori biologici, cum ar fi zestrea ereditara specifica fiintei umane. Aceasta zestre ofera fiecarui individ un potential specific, ce se transforma in realitate odata cu dezvoltarea. Pentru valorificarea potentialului ereditar sunt necesare anumite conditii, cum ar fi: cresterea si maturizarea fiziologica, interactiunea cu lumea externa etc. b. S.P.U. este influentat si de factori socio-culturali, acestia contribuind la formarea trasaturilor psihice specific umane. Valorile culturale, etice, estetice, achizitiile stiintifice si tehnologice etc. sunt preluate si valorificate de catre om, contribuind la formarea psihicului sau. c. Psihicul este o functie a creierului. Creierul este suportul material care sta la baza formarii si desfasurarii proceselor psihice. Putem observa adeseori abateri de la normalitatea psihica in cazul unor traumatisme cerebrale, in cazul consumului de droguri etc. Dezvoltarea S.P.U. este conditionata de actiunea corelata a triadei ereditate-mediu-educatie. Obiectul de studiu al psihologiei il reprezinta S.P.U. Mai concret, S.P.U., ca obiect de studiu al psihologiei, este alcatuit din procese, activitati, insusiri si conditii ale vietii psihice: a. Procese: - cognitive: - senzoriale: senzatii, perceptii, reprezentari - logice: gandire, memorie, imaginatie - afective: emotii, sentimente, pasiuni - volitive: vointa b. Activitati: comunicarea (limbajul), jocul, invatarea, munca, creatia c. Insusiri: personalitatea (temperament, aptitudini, caracter) d. Conditii: motivatie, deprinderi, atentie. Avand in vedere cele mentionate in legatura cu psihicul si, mai profund, cu S.P.U., putem defini psihologia ca stiinta umanista care studiaza fenomenele sufletesti si legile lor, manifestate in comportament, in scopul cunoasterii celorlalti si autocunoasterii, pentru ameliorarea fiintei umane in ceea ce are ea mai specific (Margareta Modrea, 1998). Desi nimeni nu are acces direct la gandirea, imaginatia, memoria, trairile afective ale altei persoane, totusi, din comportamentul celuilalt (mimica, gestica, vorbe), putem cunoaste caracteristicile sale psihice. Cunoasterea de sine si a altora nu vizeaza doar sa acumuleze informatii (cunostinte) despre om, ci si sa le utilizeze in practica (in educatie, invatamant, psihoterapie etc.), pentru a facilita fiintei umane valorificarea tuturor posibilitatilor sale, realizarea unui plus de confort intelectual, afectiv, realizarea unor relatii optime cu cei din jur, etc. Fenomenele psihice, intrand in legatura unele cu altele sau cu cele fiziologice si/sau sociale, determina stabilirea unor raporturi constante ce pot fi, astfel, cunoscute de oricine. Aceste raporturi constante intre doua sau mai multe fenomene poarta numele de legi (din latinescul lego, a lega). In psihologie, legile au un caracter probabilist, deoarece fenomenele psihice nu au un numar limitat, finit de cauze, ele neputand fi cunoscute in totalitate si pentru ca nu se pot face masuratori exacte si nici nu se pot prevedea cu precizie reactiile cuiva la un anumit stimul. Astfel, este probabil si nu absolut sigur ca un stimul va avea un anumit efect. De asemenea, legile psihologiei au si un caracter statistic, fiind valabile atunci cand ne referim la multimea oamenilor, nu la oricare individ considerat izolat. Orice cunoastere se realizeaza utilizandu-se un ansamblu de metode. Atfel, psihologia, ca stiinta, are la baza o serie de metode utilizate in investigarea fenomenelor psihice, printre care: a. Metoda observatiei. Observatia reprezinta urmarirea atenta, intentionata si inregistrarea exacta, sistematica, a diferitelor manifestari ale comportamentului individului, ca si a contextului situational unde acesta se produce, in scopul sesizarii unor aspecte esentiale ale vietii psihice. b. Metoda experimentului. Experimentul reprezinta provocarea unui fapt psihic, in conditii bine determinate, cu scopul de a verifica o ipoteza. c. Metoda convorbirii. Convorbirea reprezinta o discutie premeditata intre psiholog si subiectul investigat.

d. Metoda anchetei psihologice. Ancheta psihologica consta in inventarierea sistematica a unor informatii despre viata psihica a unui individ sau grup social si interpretarea acestora in vederea desprinderii semnificatiei lor psihocomportamentale. e. Metoda biografica. Aceasta presupune strangerea informatiilor despre principalele evenimente parcurse de individ, despre relatiile dintre aceste evenimente traite de individ si stabilirea semnificatiei lor, in vederea cunoasterii “istoriei personale” a subiectului. f. Metoda analizei produselor activitatii. Aceasta metoda are la baza analiza psihologica a produselor activitatii (compuneri, desene, creatii literare etc.). Aceasta analiza furnizeaza informatii despre insusirile psihice ale persoanei. g. Metodele psihometrice. Acestea au in vedere masurarea comportamentelor subiectilor in vederea stabilirii unui diagnostic, pe baza caruia se poate formula un prognostic asupra evolutiei viitoare. O astfel de metoda o reprezinta testul psihologic. Psihologia este o stiinta destul de noua in peisajul cunoasterii stiintifice, fiind recunoscuta ca atare incepand cu anul 1879, moment in care psihicul a incetat sa mai fie preponderent o preocupare a reflectiei filosofice, incepand sa fie studiat in laboratoare speciale, analizat si descris in tratate de psihologie. In 1879, la Leipzig, savantul german Wilhelm Wundt (1832-1920) a infiintat primul laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Psihologia a evoluat rapid, acumularea informatiilor legate de psihic fiind favorizata si de cuceririle din celelalte domenii invecinate: biologie, medicina, sociologie si altele. Astfel, din “trunchiul” psihologiei generale, s-au desprins cateva zeci de ramuri ce permit aplicarea cunostintelor de psihologie generala (teoretica) in diferite domenii ale existentei umane. Dintre ramurile psihologiei, amintim: psihologia copilului; psihologia muncii; psihologia sociala; psihologia medicala (clinica); psihologia judiciara; psihologia sportiva etc. (in prezent sunt circa 40 de ramuri). In finalul acestei teme introductive, este necesar sa analizam sumar etapele dezvoltarii umane. Cunoasterea lor este importanta pentru a putea sa ne explicam ceea ce este si/sau ceea ce a fost si pentru a putea sa ne pregatim pentru ceea ce urmeaza sa fie. Stabilirea etapelor dezvoltarii umane se realizeaza avand in vedere activitatea dominanta desfasurata, sistemul de relatii socio-culturale si structurile psihice specifice. Nivelul de dezvoltare fizica si psihica la care a ajuns o persoana ne permite sa o apreciem ca este copil, tanar, matur sau batran. Ordinea in care se succed aceste etape este invariabila; fazelor dezvoltarii umane li se mai spune si stadii. In psihologia moderna s-au delimitat 7 asemenea stadii: perioada infantila, copilaria, pubertatea (preadolescenta), adolescenta, tineretea, maturitatea, batranetea. 1. Perioada infantila. - delimitata de la nastere, pana la varsta de 1 an. 2. Copilaria. - delimitata intre 1 si 11 ani; - este o perioada bogata in achizitii; - se invata limbajul si mersul independent; - se ia contact cu obiectele si se percep proprietatile acestora; - viata afectiva este dominanta, copilul dorind sa atraga si sa retina atentia adultului; - se formeaza sentimente de simpatie, de respect; - se manifesta receptivitate la aprobari si restrictii; - reactiile emotive sunt foarte puternice, iar controlul lor emotiv este redus; - in faza prescolara (3-6 ani): + influentei exercitate de catre familie i se adauga cea a gradinitei; + imitatia are un rol mare in dezvoltare; + se imita mersul, modul de a vorbi, de a manca; + jocul are si el functii formative, in jurul varstei de 5 ani practicandu-se jocuri cu roluri profesionale (medic, sofer, profesor); + jucariile si, in general, obiectele, au suflet (papusile, ursuletii “sufera” alaturi de copil); + incepe descoperirea imaginii de sine. - in faza scolara (6/7 ani – 10/11 ani):

+ se dezvolta spiritul critic; + se contureaza viziunea realista asupra lumii; + se insusesc noi norme de viata sub autoritatea invatatoarei, al carei cuvant are valoare de lege. 3. Preadolescenta (pubertatea). - delimitata intre 11 si 14/15 ani; - este perioada unor mari transformari anatomo-fiziologice; - are loc cresterea staturii; - se dezvolta in ritmuri diferite organele interne, fapt ce paote conduce la tulburari cardiovasculare (inima creste mai repede decat arterele) sau la stari de obodeala; - au loc transformari endocrine, determinate de activitatea glandei tiroide si a glandelor sexuale; - transformarile acestea solicita un consum mai mare de energie, dar influenteaza multe aspecte: viata psihica, prin aparitia curiozitatii; procesele cognitive, prin cresterea spiritului de observatie; perfectionarea limbajului; dezvoltarea capacitatii de memorie - in plan afectiv se manifesta o hipersensibilitate emotiva si apare interesul fata de sexul opus; - in sfera relatiilor sociale, apar critica fata de parinti, detasarea fata de familie si se manifesta preferinta fata de grupul celor egali in varsta, care aproba comportamentul si ofera o imagine pozitiva asupra propriei personalitati; - creste influenta grupului, care poate sa se manifeste fie in sens pozitiv, fie in sens negativ. 4. Adolescenta. - delimitata intre 14/15 ani si 18/19 ani; - se dobandeste un nivel mai inalt de intelegere a lumii; - ritmul de crestere este mai lent; - se impune echilibrul afectiv si se dezvolta vointa, fiind posibile eforturi de lunga durata; - dorinta de autonomie sporeste; - se manifesta preocuparea pentru cunoasterea si perfectionarea propriei persoane; - se pun intrebari si se realizeaza analize critice ale valorilor de viata. 5. Tineretea. - delimitata intre 18/19 ani si 30 de ani; - se castiga statutul social de adult, echivalent cu intrarea in viata profesionala si cu formarea propriei familii; - se parcurge etapa de incepator intr-o meserie; - are loc obisnuirea cu orarul de activitate profesionala; - este acceptata ierarhia institutionalizata; - are loc identificarea cu rolul si statusul profesional; - intemeierea propriei familii atrage un nou statut in cadrul comunitatii si responsabilitati corespunzatoare, inclusiv aceea de a fi parinte. 6. Maturitatea. - delimitata intre 30 si 60/65 de ani; - delimiteaza dpdv biofiziologic procesul de crestere a organismului, iar pe plan psihic aduce maturizarea intelectuala si afectiva si o buna capacitate de control a emotiilor si sentimentelor; - pe plan social are loc implicarea responsabila in problemele comunitatii; - are loc maxima realizare a personalitatii. 7. Batranetea. - delimitata intre 60/65 de ani si moarte; - aduce schimbari in plan fizic (incaruntire, capacitate de efort fizic mai redusa, aparitia durerilor reumatismale, scaderea aptitudinilor senzomotorii de vaz si auz); - sunt afectate atentia si memoria; - protectia legala prin sistemul de pensii conduce la o restructurare a relatiilor interpersonale si a programului de viata, facand posibile preocuparile de tip hobby, amanate in perioada activa; - perspectiva mortii determina atitudini diferite: teama, resemnare sau indiferenta.

Pe parcursul dezvoltarii sale biologice si psihice, omul isi dezvolta capacitati specifice de cunoastere a lumii si a lui insusi, ca entitate distincta in mediul social si natural. Cunoasterea se realizeaza prin: - procese cognitive senzoriale: senzatii, perceptii, reprezentari; - procese cognitive intelectuale: gandire, memorie, imaginatie.

2. Procesele psihice senzoriale 2.1. Senzatiile Senzatiile reprezinta procese psihice cognitive elementare prin care se semnalizeaza, separat, sub forma imaginilor simple si primare, insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a stimulilor asupra organelor de simt (analizatori). Cu alte cuvinte, ele sunt procese cognitive senzoriale primare care ne informeaza despre insusirile concrete si izolate (culoare, duritate, netezime, temperatura, etc.) ale obiectelor si fenomenelor lumii in timpul actiunii acestora asupra analizatorilor. Principalele trasaturi ale senzatiilor sunt: - reflecta doar insusiri separate (culoare, gust, miros, temperatura, etc.); - sunt imagini primare (prin actiunea directa a stimulior asupra analizatorilor); - sunt cele mai simple imagini (reflecta doar insusiri concrete); - se caracterizeaza prin intensitate (determinata de intensitatea stimulului si de starea subiectului), calitate (determinata de specificul stimulului si de caracteristicile analizatorului), durata (determinata de durata prezentei stimulului) si tonalitate afectiva (adica ecoul, rezonanta afectiva in functie de experienta personala a subiectului). Practic, senzatiile constituie legatura informationala cea mai simpla a omului cu realitatea. Analizatorul este un subsistem anatomo-fiziologic care realizeaza analiza insusirilor concrete ale stimulilor din mediul extern sau intern. Concret, analizatorii fac posibila aparitia senzatiilor. Analizatorul este compus din: - receptor: format din celule nervoase de mare sensibilitate fata de stimuli, existente la nivelul organelor de simt (limba, nas, ochi, urechi); - calea (aferenta) de conducere: formata din fibre nervoase prin care se transfera informatia la nivelul scoartei cerebrale; - zona centrala: reprezinta zona corticala specializata in operatii de decodificare, adica de transformare a impulsurilor nervoase in fapte psihice; - conexiunea inversa (calea eferenta): are rolul de a asigura autoreglarea analizatorului in vederea receptarii cat mai bune a stimulilor (stimulii sau excitantii fiind obiectele si fenomenele ce provoaca senzatiile). Cu alte cuvinte, aceasta conexiune inversa este o modalitate de autoreglare a unui sistem prin care centrul controleaza permanent ceea ce se intampla la periferie. Trebuie precizat faptul ca este obligatoriu ca toate componentele unui analizator sa fie in buna stare pentru ca senzatia sa apara. De exemplu, un accident cerebral (afectarea zonei centrale a analizatorului) poate sa faca imposibila aparitia senzatiei, cu toate ca celelalte segmente (receptor si cale aferenta) sunt intacte. Clasificarea senzatiilor se face dupa doua criterii: a) Analizatorul specializat pentru receptarea informatiei : senzatii vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate. b) Continutul informational (ce fel de informatii sunt oferite): senzatii exteroceptive, proprioceptive, statice, interoceptive. Sa analizam in cele ce urmeaza tipurile amintite de senzatii. Senzatiile vizuale ne informeaza despre intensitatea (luminozitatea), tonul cromatic si saturatia (puritatea) obiectelor si fenomenelor (acestea trei fiind proprietatile senzatiilor vizuale). Intensitatea culorii reprezinta locul pe care il ocupa fiecare culoare pe o scala in care cel mai

luminos ton este albul iar ce mai intunecat este negrul. Tonul cromatic reprezinta felul, tipul culorii, fiind dat de lungimea de unda (760 milimicroni pentru rosu, 500 pentru verde, 390 pentru violet). Saturatia (puritatea) este data de cantitatea de alb amestecata in culoarea dominanta. Cu cat o culoare este amestecata cu mai putin alb, ea este mai pura, iar cu cat contine mai mult alb, ea tinde spre cenusiu (prin amestecul celor 7 culori fundamentale – rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet se obtine culoarea alb; negru poate fi definit ca impresia vizuala simtita atunci cand nici o radiatie electromagnetica din spectrul vizibil nu este perceputa de ochiul uman). In acest context, remarcam ca, in cazul senzatiei vizuale, stimulul declansator este energia electromagnetica (undele electromagnetice). Spectrul luminos este dat de lungimile de unda cuprinse intre 390 si 760 de milimicroni. Dincolo de aceste limite, intalnim radiatiile invizibile cu ochiul liber, anume ultravioletele, cele ce ne bronzeaza (lungimi sub 390) si infrarosiile, cele ce ne incalzesc (lungimi peste 800). Culorile au roluri multiple si complexe in viata si activitatea oamenilor: - semnalizeaza obiecte, fenomene, reguli etc. (de exemplu, culoarea rosie a semaforului, semnalizeaza o regula); - au semnificatii socio-culturale (albul semnifica puritatea, negrul doliul etc.); - au incarcatura energetica in functie de tonul cromatic (activeaza sau calmeaza fiinta umana). Senzatiile vizuale, respectiv vazul, sunt cele mai importante cai pe care le folosim pentru a ne orienta in mediul inconjurator. Senzatiile auditive ne informeaza despre inaltimea, intensitatea si timbrul stimulilor sonori ce vin din mediu (acestea trei fiind proprietatile senzatiilor auditive). Urechea umana recepteaza undele sonore cu o frecventa intre 16 si 20.000 de Hz (sub 16-infrasunete, peste 20.000ultrasunete). Inaltimea este data de frecventa vibratiilor. Astfel, sunetele pot fi inalte (subtiri), avnd o frecventa mare si joase (groase). Intensitatea este data de amplitudinea undei sonore (marimea oscilatiilor). Astfel, sunetele pot fi puternice, medii si slabe. Timbrul este dat de forma undei, forma determinata de natura sursei sonore. In cazul vocilor umane, de exemplu, timbrul provine din caracteristici precum grosimea si elasticitatea corzilor vocale ale fiecarui om. In acest context, este evident faptul ca doua sunete cu aceeasi intensitate si inaltime se deosebesc prin timbru. Senzatiile auditive constituie conditia esentiala pentru invatarea limbajului. De aceea, oamenii care se nasc surzi devin, automat, si muti, necesitand metode speciale pentru dezvoltarea limbajului. Senzatiile olfactive ofera informatii despre proprietatile chimice ale obiectelor. In acest caz, stimulii sunt substantele volatile care patrund in fosele nazale. Ele poarta denumirea sursei (miros de friptura, miros de trandafir etc.). Aceste senzatii sunt insotite, de regula, de o tonalitate afectiva (miros placut sau neplacut). In acest sens, ele sunt implicate si in diversele mecanisme de aparare (evitam substantele nocive pe baza proprietatilor odorifice ale acestora). Senzatiile gustative reflecta calitatile chimice ale substantelor solubile (stimulii) care patrund in cavitatea bucala. Exista 4 gusturi fundamentale: dulce, sarat, amar si acru. Combinarea acestora in diferite proportii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Senzatiile gustative au si ele rol de aparare impotriva substantelor nocive (ciorba cu gust stricat va fi aruncata, salvandu-ne de la imbolnavire) si prezinta o tonalitate afectiva pozitiva sau negativa (gust palcut sau neplacut). Senzatiile cutanate sunt de doua feluri: senzatii tactile si senzatii termice. Senzatiile tactile (numite si de contact sau de presiune) rezulta din atingerea si presiunea asupra obiectelor. Stimulii sunt suprafetele obiectelor care vin in contact cu pielea. Senzatiile tactile ne dau informatii despre netezimea, duritatea, asperitatea obiectelor. Senzatiile termice (de temperatura) ne dau informatii despre proprietatile calorice ale obiectelor. Stimulul este reprezentat de diferenta de temperatura intre corpul propriu si obiectele exterioare cu care omul vine in contact. Aceste senzatii includ si mecanisme de termoreglare (adaptare termica). Cele 5 tipuri de senzatii descrise pana acum (senzatii exteroceptive) fac posibila cunoasterea insusirilor concrete, izolate ale obiectelor si fenomenelor din mediul extern. Exista, insa, si senzatii care ne informeaza despre tensiunea musculara, miscarile corpului, modificarile in chimismul intern sau distrugerile tesuturilor. Sa le analizam in cele ce urmeaza.

Senzatiile proprioceptive furnizeaza date despre pozitia membrelor, a trunchiului, precum si despre directia, durata si intensitatea miscarilor. In absenta acestor senzatii, corpul nostru s-ar prabusi ca o papusa de carpa, neputandu-se asigura tensiunea necesara unei anumite pozitii statice. Un tip special de senzatie proprioceptiva este cel al senzatiei kinestezice (din grecescul kinein – a se misca si din grecescul aisthesis – percepere, simtire; kinestezie = simtirea miscarii). Senzatiile chinestezice apar in cursul efectuarii miscarilor, ne informeaza despre directia, durata si intensitatea efortului necesar in miscare si ajuta la reglarea miscarilor si la integrarea acestora in actiuni voluntare complexe. Fara aceste senzatii nu am putea efectua miscari. Senzatiile statice (de echilibru) semnalizeaza schimbarea pozitiei capului fata de trunchi si schimbarea pozitiei corpului cand realizeaza miscari de rotire si balansare. Ele joaca un rol important in mentinerea echilibrului vertical in timpul mersului si in redresarea starii de echilibru in situatiile in care se produc alunecari, caderi etc (sa ne gandim cat de usor putem dezechilibra un om beat, printr-un branci, intrucat centrul nervos corespunzator nu mai poate da comenzile de echilibrare in timp util, din cauza prezentei alcoolului in sange). Senzatiile interoceptive furnizeaza informatii despre mediul intern. Fundamentale sunt senzatiile organice si senzatiile de durere. Senzatiile organice semnaleaza dezechilibrele din chimismul organismului, ce se produc fie prin deficit de substante hranitoare, apa, aer (apar senzatiile de foame, sete, sufocare), fie prin surplus de asemenea substante (apar senzatiile de supraplin, greata, voma, plen vezical etc.). Semnalizand deficitul sau surplusul, senzatiile organice stimuleaza omul sa actioneze pentru redresarea echilibrului si contribuie, astfel, la mentinerea starii de sanatate fizica. Senzatiile de durere sunt determinate de tulburari functionale sau de distrugeri de tesuturi organice. Daca nu am simti durerile in urma loviturilor, arsurilor etc. corpul nostru ar putea fi distrus. Legile sensibilitatii. Acestea reprezinta raporturile constante (ce pot fi surprinse la fiecare om) intre stimulii simpli si capacitatea noastra de a-i simti. Legea pragurilor absolute: conform acesteia, un excitant produce o senzatie numai daca are o anumita intensitate, sau un anumit prag, numit prag minim absolut (3-4g/mm patrat pentru senzatia tactila etc.). Astfel, particulele de praf sau microbii nu pot fi simtiti. Exista si un prag maxim, definit ca cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai determina inca o senzatie specifica; dincolo de acesta, excitantul nu mai produce senzatii specifice, ci durere (o lumina foarte puternica, ce devine obositoare; un sunet puternic, ce devine asurzitor etc.). Sensibilitatea este intr-un raport invers proportional cu pragul senzorial; astfel, despre o persoana care are un prag mic de sesizare a stimulilor se afirma ca are o sensibilitate mai mare si invers. Legea pragului diferential: se defineste prin cantitatea minima care, adaugata la stimularea initiala, determina o noua senzatie. Acest prag se afla intr-un raport constant fata de marimea care se adauga la stimulul initial (s/S=K). Acest raport este de 1/30 la greutate, 1/100 la lumina, 1/10 la sunete. De exemplu, la 100gr. greutate trebuie adugate alte 1/30 gr. din greutatea initiala de 100 gr., adica 3,3 gr. Legea contrastului senzorial: prevede ca doi stimuli opusi (cu caracteristici opuse) care actioneaza impreuna asupra unui analizator se scot reciproc in evidenta. Putem intalni un contrast simultan, atunci cand 2 stimuli apar in acelasi timp; intalnim frecvent acest tip de contrast in cazul sensibilitatii vizuale (negrul pe fond alb pare si mai negru; albul pe fond negru pare si mai alb; negru pe galben; verde pe alb etc.). Putem intalni si un contrast succesiv, care consta in cresterea sensibilitatii pentru stimulul care urmeaza (un sunet inalt care urmeaza unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorita contrastului dintre cele 2 sunete). Legea adaptarii senzoriale: se refera la modificarea sensibilitatii analizatorilor sub actiunea repetata a stimulilor. Daca un stimul slab actioneaza mai mult timp, adaptarea se realizeaza in directia cresterii sensibilitatii, astfel inact el este perceput din ce in ce mai bine. Adaptarea vizuala este cea mai puternica. Adaptarea la intuneric este rapida in primele 5 minute, apoi continua lent pana la 3 ore. In aceasta perioada, sensibilitatea vizuala creste de 200.000 de ori fata de cea initiala. Adaptarea plfactiva se realizeaza in 1-3 minute, cea tactila in 3 secunde, iar cea auditiva este foarte

slaba. Aceasta lege este strans legata de cea a contrastului (apa marii pare rece la inceput – contrast - , apoi tot mai calda etc.). Legea interactiunii analizatorilor: consta in faptul ca o senzatie care se produce intr-un analizator influenteaza producerea senzatiilor in alti analizatori, intensificandu-le sau diminuandule. De exemplu, daca urmarim niste lovituri puternice si ritmice in timp ce privim spre un bec aprins, dupa un timp vom avea impresia ca lumina becului “pulseaza” in ritmul loviturilor. Legea semnificatiei senzoriale: arata ca semnificatia mai mare a unui stimul face sa creasca sensibilitatea fata de el. Oarecum, aceasta lege contrazice legea pragurilor senzoriale; chiar daca stimulul este slab, dar semnificativ, el este mai bine detectat si diferentiat de alti stimuli. De exemplu, la o petrecere zgomotoasa persoana semnificativa pentru noi inca nu a sosit. Astfel, desi ceilalti nu aud sunetul soneriei, noi il vom putea auzi, deoarece este important (semnificativ) pentru noi.

2.2. Perceptiile Perceptiile reprezinta procese senzoriale complexe si, totodata, imagini primare, continand totalitatea informatiilor despre insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Lumea care ne inconjoara nu este formata din pete informe de culoare si lumina, nici din valuri de caldura sau frig, ori din gusturi si mirosuri. Ea este formata din obiecte si fenomene care au culoare, gust, miros, dar si alte insusiri cum ar fi forma, marime, volum. Asemenea insusiri la un loc pot fi cunoscute prin intermediul perceptiilor. Principalele trasaturi ale perceptiei sunt urmatoarele: - imaginea perceptiva este unitara si integrala, cuprinde toate insusirile concrete ale obiectului reflectat (integralitate), organizate intr-o structura integrala; - perceptia este obiectuala, adica este imaginea unui obiect concret (masa, tablou etc.); - perceptia este o imagine primara, se formeaza numai in prezenta obiectului concret, prin actiunea acestuia asupra analizatorilor; - perceptia este o imagine bogata in continut, cuprinde in ansamblul ei atat insusirile importante, cat si pe cele de detaliu; - perceptia unui obiect este contextuala, se realizeaza concomitent cu imaginile celorlalte elemente existente intr-un context spatio-temporal (percep catedra, dar si bancile, elevii, profesorul); - perceptia depinde de relatia activa a subiectului cu obiectul; ceea ce este important pentru activitate este perceput clar, precis, in detaliu; - perceptia este influentata de limbaj; prezenta cuvintelor mareste viteza si precizia identificarii obiectelor sau a interpretarii imaginilor (desenul unui mar incomplet va fi recunoscut mai usor daca se precizeaza ca avem de-a face cu un fruct); - perceptia este superioara prin faptul ca nu se reduce la o suma de senzatii, ci ofera si informatii cu privire la relatiile intre partile obiectelor. Fazele perceptiei, manifestate cu o foarte scurta durata, practic insesizabile de catre om, sunt urmatoarele: - detectia: consta in sesizarea prezentei unui stimul in campul perceptiv. Subiectul, asadar, isi orienteaza atentia spre stimul (ceva este); - discriminarea: presupune detasarea stimulului de fond si sesizarea insusirilor care il deosebesc de ceilalti stimuli (acel ceva este un caine); - identificarea: se refera la cuprinderea intr-o imagine unitara a informatiei obtinute si raportarea acesteia la modelul perceptiv corespunzator (cainele este un dalmatian); - interpretarea: consta in precizarea semnificatiei obiectului, a posibilitatii de a-l utiliza in activitate etc. (cainele dalmatian este al prietenelei mele Ana Diana si este foarte jucaus). Aceasta ultima faza depaseste procesul perceptiv propriu-zis, implicand in special limbajul si gandirea. Legile perceptiei:

1. Legea integralitatii perceptive. Insusirile obiectului nu sunt semnalate separat, ci in interrelatii complexe, formand o imagine unitara, ce cuprinde atat insusiri principale, cat si detalii si insusiri de context. Daca un obiect cunoscut este vazut doar partial, subiectul se comporta ca si cum l-ar vedea in intregime. Astfel, cand vedem pe geam un acoperis, noi consideram ca vedem (percepem) o casa; cand vedem iesind de sub pat coada unei pisici, noi vedem (percepem) pisica (intreaga). Sau, sa incercam sa citim cat mai repede cuvintele INDEPENDNTA, SUGESTBILITATE, INTEGRALTATE. 2. Legea structuralitatii perceptive. Imaginea perceptiva este organizata ierarhic. Practic, perceptia ierarhizeaza intr-o structura unitara insusirile mai importante, care se impun in prim-planul imaginii, trecandu-le pe celelalte in plan secundar. Recunoastem (percepem), de exemplu, o melodie datorita liniei sale melodice specifice, necontand gama in care este interpretata sau instrumentul care o canta. 3. Legea selectivitatii perceptive. Aceasta prevede ca, din multimea de excitanti care actioneaza asupra lui, omul se opreste asupra unui element sau fenomen considerat semnificativ pentru activitatea sa, celelalte elemente fiind reflectate mai vag. Se face, astfel, o distinctie intre obiectul perceptiei si fondul (campul) perceptiei. Obiectul perceptiei reprezinta acel aspect al lumii exterioare care este selectat de subiect in conformitate cu specificul unei activitati. Acesta este reflectat complet, clar, precis. Campul (fondul) perceptiei este reprezentat de elementele inconjuratoare obiectului perceptiei, care sunt percepute vag, lacunar, estompat. De exemplu, un elev aflat la ora, ascultand explicatiile profesorului, il are pe acesta drept obiect al perceptiei; cand, insa, va lua notite, caietul va deveni obiectul perceptiei. Exista, astfel, posibilitatea interschimbarii obiectului si campului perceptiei (ceea ce, la un moment dat, este obiect al perceptiei poate deveni element al campului si invers). Selectivitatea perceptiei depinde in buna masura de interesul subiectului pentru un lucru, o persoana etc. Multimea dintr-o gara, de exemplu, este perceputa amorf, in timp ce persoana asteptata se distinge cu claritate. Aceasta lege este frecvent utilizata in reclamele comerciale, unde vanzatorul, pentru a impune cumparatorului produsele sale, ca obiecte ale perceptiei, recurge la afise speciale, ambalaje mai deosebit colorate, rosteste discursuri neasteptate etc. 4. Legea semnificatiei perceptive. Se refera la faptul ca tot ceea ce are semnificatie deosebita pentru subiect este selectat cu mai mare usurinta din campul sau perceptiv. Acel obiect care este semnificativ, chiar daca este mai slab printre altele mai evidente, se impune si este mai bine perceput. 5. Legea constantei perceptive. Aceasta arata ca forma, marimea, culoarea obiectelor sunt percepute ca fiind aceleasi, chiar daca, in anumite conditii de mediu, aceste insusiri apar modificate. Experienta anterioara a subiectului cu un obiect, de exemplu, face ca, in limita a 23-30 m, omul sa il perceapa la dimensiunile, forma si culorile acestuia. 6. Legea proiectivitatii imaginii perceptive. Se refera la faptul ca, neurofunctional, imaginea se proiecteaza la nivel cortical, iar psihologic proiectia se realizeaza la nivelul obiectului. Aceasta lege face ca obiectele sa fie vazute (percepute) ca fiind “aici”, “acolo”, “dincolo”, cu toate ca imaginile acestora se afla in creierul nostru. Exista si anumite forme complexe ale perceptiei. Una dintre cele mai importante este perceptia timpului. Pentru perceperea timpului, omul foloseste trei sisteme de referinta: sistemul fizic si cosmic (reprezentat de repetarea fenomenelor naturale – ziua si noaptea, succesiunea anotimpurilor, miscarea astrelor), sistemul biologic (ce consta in ritmicitatea functiilor organismului – stari de somn si veghe, alimentatia, ciclurile metabolice) si sistemul socio-cultural (care se refera la existenta umana in evolutia ei istorica). Perceptia propriu-zisa a timpului se realizeaza in doua forme: perceperea succesiunii evenimentelor si perceperea duratei. Durata perceputa nemijlocit este cuprinsa intre o sutime de secunda si doua secunde. Aprecierea duratelor este influentata de starea emotionala a subiectului. Astfel, sa ne gandim la aprecierea duratei care il desparte pe un om de anumite evenimente. Daca evenimentele asteptate sunt neplacute, timpul pare a se scurge foarte repede. Daca acestea sunt placute, durata i se pare lunga pana ele vor aparea. La trairea acestor momente, aprecierile se inverseaza: perioadele fericite par scurte, cele incheiate cu evenimente

neplacute par lungi. La fel, daca un interval de timp este saturat cu activitati, va fi apreciat ca fiind foarte scurt, in timp ce unul gol va parea mai lung. Observatia se defineste ca activitate perceptiva intentionata, orientata spre un scop, reglata prin cunostinte generale, organizata si condusa sistematic, constient si voluntar. Asadar, observatia presupune formularea unui scop pe baza caruia se vor selecta din campul perceptiv elementele corespunzatoare. Ea presupune, de asemenea, si elaborarea unui plan de desfasurare a observatiei, in care sa fie specificate fazele care vor fi urmate. In activitatea observativa, un rol foarte important il au mecanismele verbale. Astfel, prin intermediul limbajului se stabilesc scopul observatiei si planul desfasurarii acesteia. Daca perceptia spontana are caracteristice verbe precum a vedea, a auzi, a simti un miros, a simti o atingere, observatia foloseste verbele a privi, a asculta, a mirosi, a palpa. Spiritul de observatie se dezvolta ca urmare a repetarii si organizarii activitatii de observatie (adica prin experienta) si reprezinta aptitudinea de a sesiza rapid si precis ceea ce este slab, ascuns, nerelevant, dar semnificativ pentru scopurile omului. Iluziile perceptive sunt perceptii care deformeaza unele aspecte ale realitatii. Majoritatea iluziilor sunt explicate prin efectul de camp. Unele componente ale campului perceptiv actioneaza concomitent cu obiectul central al perceptiei si determina (in plan neurofunctional) subestimarea sau supraestimarea unor elemente ale obiectului perceput. Supraestimari sau subestimari pot fi cauzate si de relatiile de contrast intre excitanti. Astfel, o persoana de statura mijlocie poate parea inalta intre altele scunde si poate parea foarte mica intre cele care o depasesc cu mult. Pe baza intelegerii efectelor de camp s-au construit, mai tarziu, asa-numitele iluzii optico-geometrice; unele din ele au mare aplicare in scenografie. Ex.: segmentele care se deschid in unghi spre exterior exercita o influenta “dilatanta” asupra dreptei pe care o delimiteaza la cele doua extreme; invers, unghiurile care se deschid spre interior exercita o actiune “comprimanta” asupra dreptei.

2.3. Reprezentarile Reprezentarea este un proces psihic cognitiv-senzorial prin care sunt semnalate, in forma unor imagini unitare si schematice, insusirile concrete si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor, in absenta actiunii lor directe (concrete) asupra analizatorilor. Principalele caracteristici ale reprezentarilor sunt urmatoarele: - este un proces superior perceptiei, fiind secundara (ulterioara) acesteia si formandu-se pe baza ei (a perceptiei); numele reprezentarilor semnifica, de altfel, re-prezentarea, adica o prezentare din nou, realizata in absenta obiectului respectiv. - are o intensitate mai slaba in comparatie cu perceptia; reprezentarea unui arbore este mai stearsa decat perceptia lui, dar cuprinde in mod accentuat toate componentele sale semnificative: radacina, tulpina, coroana; - nu cuprinde detaliile, dar contine, cu necesitate, insusirile caracteristice pentru un obiect sau o clasa de obiecte, manifestandu-se, prin aceasta, ca intermediar in formarea notiunilor, pastrand in imagine ceea ce este important; - poate fi desprinsa de contextul spatio-temporal in care a avut loc perceperea unui obiect (imaginea unui trandafir este aceeasi, fie ca a fost perceput initial intr-o gradina, iar apoi intr-o florarie); - este influentata de actiunile practice ale subiectului cu obiectele; cu cat am perceput un obiect mai activ, implicandu-ne mai multe simturi, cu atat imaginea lui ne va reveni in minte cu mai mare claritate; - limbajul are un rol important in reprezenatri; pronuntarea unui cuvant evoca imaginea respectivului obiect; cuvantul asigura inlantuirea si organizarea unor serii de imagini (cartea este pe biroul din sufragerie, langa vaza de flori);

-

prin continutul ei, reprezentarea se aseamana cu perceptia, iar prin modul de producere, se apropie de gandire; spunem, astfel, ca reprezentarea are o dubla natura: una intuitiv figurativa, care o apropie de perceptie si una operational-intelectiva, care o apropie de gandire; - reprezentarea este o imagine panoramica, adica reconstituie in plan mental si apoi reda integral si simultan toate informatiile depre un obiect; cu alte cuvinte, reda obiectul pe toate fetele, de parca s-ar roti cumva in mintea noastra; perceptia cuprinde doar insusirile la care subiectul are acces in mod direct din pozitia in care se afla, in timp ce reprezentarea trece dincolo de aparente (sa ne gandim la reprezentarea extrem de complexa a unui motor cu ardere interna fata de perceptia lui); - implica, asa cum deducem din cele prezentate, operatii intelectuale si semnificatii verbale; ea pregateste generalizarea conceptuala, dar nu se confunda cu ea; - este lipsita de fond, spre deosebire de imaginea perceptiva care are intotdeauna un fond (cand imi reprezint o nuca, aceasta imi apare, in primul moment, singura, izolata, de parca ar fi suspendata in aer); - reprezentarile au o functie importanta in procesul imaginatiei reproductive si a celei creatoare; productia imaginativa are la baza combinarea si recombinarea imaginilor din experienta anterioara; bogatia si varietatea reprezentarilor favorizeaza activitatea imaginativa si activitatea mentala in general; - este instabila, se pierde sau revine; - actul deciziei, in general, este precedat de reprezentarea diferitelor posibilitati, cu avantajele si dezavantajele lor; - readuce in minte imagini ale obiectelor care nu mai sunt prezente, permitand gandirii sa prelucreze in mod complex o multime de date ale experientei anterioare; - reprezentarile nu ne permit inca accesul la esenta obiectelor si fenomenelor, lucru ce va fi realizat prin intermediul intelectului, care lucreaza cu notiuni (un copil mic isi poate reprezenta fulgerul, dar nu cunoaste aceasta notiune in sens stiintific, pentru ca nu stie ce fel de fenomen este acesta, cum ia nastere etc., operatiile gandirii sale nefiind inca dezvoltate). Rezumand, se poate spune ca reprezentarile contin in ele caracteristici ale celorlalte procese senzoriale, dar si ale notiunilor, motiv pentru care nu sunt inca notiuni, ci seminotiuni (semiconcepte). Reprezentarile sunt considerate o punte de trecere intre senzorial si logic in cunoastere. Este important de semnalat si urmatorul aspect: reprezentarile sunt interpretate de subiectul normal ca fiind imagini ale trecutului, raportandu-se la ele ca atare. La unii bolnavi psihici, imaginile mintale sunt interpretate ca reale (halucinatii), subiectul cautand sa actioneze asupra lor; de exemplu, intinde mana dupa o “cana” inexistenta, se adreseaza unei “persoane” inexistente etc. Clasificarea reprezentarilor Exista mai multe criterii de clasificare a reprezentarilor. 1. Dupa analizatorul dominant, distingem: a)reprezentari vizuale, b)auditive, c)kinestezice, d)gustative, e)olfactive, f)tactile. 2. Dupa gradul de generalizare, intalnim: a)reprezentari individuale si b)reprezentari generale. 3. Dupa nivelul operatiilor implicate in geneza lor, sunt: a)reprezentari reproductive si b)reprezentari anticipative. 4. Dupa tipul de activitate in care se integreaza, distingem: a)reprezentari literare, b)istorice, c)geografice etc. 5. Dupa procesul psihic mai complex in care se integreaza, sunt: a)reprezentari ale memoriei si b)reprezentari ale imaginatiei. 6. Dupa prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, intalnim: a)reprezentari voluntare si b)reprezentari involuntare. Sa analizam pe rand cele mai importante dintre aceste reprezentari. 1.a. Reprezentarile vizuale exprima cel mai bine calitatile generale ale reprezentarilor. Imaginea este detasata de fond, lipsesc detaliile cromatice, culorile se reduc la cele fundamentale. Este o

imagine bidimensionala; cea tridimensionala se realizeaza mult mai greu. Aceste reprezenatri cunosc o dezvoltare deosebita la pictori, arhitecti, constructori. 1.b. Reprezentarile auditive reproduc zgomote, sunete muzicale si verbale singulare, dar mai ales structurile melodice sau verbale. Melodiile sunt reprezentate sub forma ritmului, a variatiei de intonatie sau a inaltimii sunetelor. Reprezentarile verbale se refera la ritmuri, intensitati si particularitati fonetice. Aceste tipuri de reprezentari sunt importante in invatarea limbilor straine si in munca dirijorilor si a compozitorilor. 1.c. Reprezentarile kinestezice sunt imagini mentale ale propriilor miscari. Ele sunt insotite de micromiscari (miscari ideomotorii) ce se produc in grupele de muschi corespunzatoare si care pregatesc desfasurarea miscarilor viitoare. Rezultate importante s-au obtinut, pe aceasta cale, in activitatea sportiva. Cei care au realizat inainte un antrenament ideomotor si-au elaborat apoi mai repede si mai bine deprinderile necesare. Miscarile ideomotorii (miscari doar la ideea de miscare) pot fi utile si celor imobilizati pentru o perioada la pat. 1.d.e.f. Putem vorbi si despre reprezentari gustative (imi reprezint gustul lamaii), olfactive (imi reprezint mirosul de brad) si tactile (imi reprezint finetea catifelei). 2.a. Reprezentarile individuale sunt imagini ale unor obiecte, fiinte, fenomene foarte semnificative pentru o persoana (imaginea mamei, a casei parintesti, a scolii, a primei prietene etc.). Aceasta categorie de reprezentari cuprinde multe detalii, iar insusirile caracteristice nu se detaseaza prea usor si evident. 2.b. Reprezentarile generale cuprind in structura lor insusirile comune pentru o clasa de obiecte; pe baza acestora, orice nou exemplar poate fi recunoscut ca apartinand aceluiasi grup. Figurile geometrice ating cel mai inalt grad de generalitate si sunt foarte apropiate de concept. Ele au cea mai mare importanta in formarea conceptelor. Reprezentarile generale sunt imagini aparute prin interventia operatiilor intelectului. 3.a. Reprezentarile reproductive sunt cele care redau obiectele sau fenomenele percepute anterior. Intalnim imagini statice, care reflecta obiecte nemiscate (o bila care sta pe masa), imagini cinetice (bila se rostogoleste pe masa) si imagini de transformare (deformarea bilei daca aceasta ar fi din plastilina). Imaginile cinetice si de transformare sunt posibile dupa varsta de 7-8 ani. Aceste reprezentari fac trecerea catre memorie, care este un fenomen logic, mai complex decat simpla redare a imaginilor concrete, intrucat memoria retine si reda si notiuni abstracte, si produse ale imaginatiei etc. 3.b. Reprezentarile anticipative se refera la miscari sau schimbari care inca nu au fost niciodata percepute. Ele sunt rezultatul interventiei operatiilor gandirii si procedeelor imaginatiei. Sunt, la randul lor, cinetice si de transformare. Ele sunt deosebit de utile in activitatea mentala. Ex.: pot sa imi imaginez cand arunc bila cum vor arata popicele rasturnate. Intrucat si acestea apar tot dupa 7-8 ani, intelegem de ce copiii mici se atarna de coada tigaii incinse sau trag fata de masa cu tot ce este pe ea, ori baga mana in cusca ursului, intrucat ei nu pot anticipa ceea ce va urma., ceea ce li se poate intampla. ***** sinteza senzatii-perceptii-reprezentari 1.Senzatiile ne informeaza despre insusiri concrete, izolate ale obiectelor (culoare, temperatura etc.), fara a ne permite sa stim despre ce obiect este vorba. Perceptiile ne informeaza despre obiecte in intregime, aducandu-ne un plus de informatii cu privire la forma, structura (alcatuirea), marimea lor, pozitia in spatiu etc. Astfel, perceptia nu rezulta din simpla insumare a senzatiilor. 2.Senzatiile prelucreaza informatiile concrete, simple, prin functionarea separata (relativ) a analizatorilor si conduc la producerea unei imagini simple, nonfigurale.. Perceptiile prelucreaza informatii provenite din corelarea functiilor mai multor analizatori si duc la obtinerea unei imagini complexe, bogate in continut (cu toate detaliile structurale si cromatice), situata pe un fond.

Reprezentarile, utilizand operatii intelectuale (analiza, comparatia, generalizarea), prelucreaza informatii deja pastrate in urma perceptiilor anterioare, facand posibila aparitia unor imagini secundare, schematice, panoramice. 3.Toate aceste 3 procese sunt numite senzoriale, deoarece prelucreaza informatiile provenite prin simturi. Totusi, -senzatia vizuala ne “spune” ca ceva este rosu, galben, luminos, intunecat -perceptia vizuala ne permite sa identificam obiectele din preajma noastra:masa, dulap -reprezentarea vizuala ne pune la dispozitie obiecte absente; ele exista numai in mintea noastra si numai dupa ce au fost percepute anterior. 4.Toate aceste procese permit omului doar o cunoastere superficiala a lumii, insuficienta activitatilor complexe, constructive pe care le desfasoara. Bazandu-se pe aceasta cunoastere senzoriala, omul poate face pasi mai departe si accede la intimitatea obiectelor si fenomenelor, la esenta lor, ajungand sa dobandeasca cunostinte despre cauzalitatea si utilitatea obiectelor si fenomenelor pe care le ia, astfel, in stapanire. Numai prin cele 3 procese discutate, omul nu ar fi ajuns niciodata sa cunoasca si sa inteleaga structura materiei, cauzele bolilor etc. Astfel de informatii nu pot fi dobandite decat printr-o seama de alte procese psihice, numite cognitive superioare (logice), anume: gandirea, memoria, imaginatia (acestea 3 din urma facand parte dintrun ansamblu numit intelect).

3. Procesele cognitive superioare 3.1. Gandirea Cunoasterea logica se realizeaza printr-un ansamblu de fenomene psihice reunite in termenul intelect. Intelectul desemneaza un sistem de relatii, activitati si procese psihice superioare (inteligenta, gandire, memorie, imaginatie, limbaj), sistem ce se constituie si functioneaza plenar la nivel uman, depasind experienta senzoriala, dar bazandu-se pe ea, uzand de proprietati specifice ale creierului uman si realizandu-se (construindu-se) numai prin modelare culturala si integrare socioculturala. Procesele intelectuale au un caracter mediat, mediatorii fiind limbajul, alte semne si simboluri, informatiile memorate, actualizate selectiv, modelele culturale etc. In comparatie, actele senzoriomotorii au un caracter nemediat, presupun relatia “fata in fata”. Procesele intelectuale au si un caracter generic, categorial; actele intelectuale nu opereaza cu obiecte si fapte individuale, ci cu clase, categorii ce se situeaza la nivele diferite de abstractizare si generalizare. Intelectul opereaza nu numai asupra realului, ci si asupra posibilului. Intelectul se dezvolta datorita limbajului, care ofera posibilitatea sa inlocuim obiectele reale (percepute) nu doar cu imagini mintale (reprezentari), ci si cu simboluri verbale (cuvinte care desemneaza obiecte, fenomene, relatii etc.). Asadar, intelectul se dezvolta numai in mediul social (prin relatiile cu oamenii) si lucreaza cu notiuni, fata de procesele senzoriale, care prelucreaza informatii concrete, generand imagini. Intelectul ignora coordonatele spatio-temporale, permitandu-ne sa calatorim nelimitat in spatiu si timp. Numai limita cunostintelor noastre ne poate limita sa o facem. Intelectul isi are radacinile in predispozitiile ereditare, dar el nu este prezent in mod real la nastere, intrucat un nou-nascut nu are limbaj, nici nu face dovada ca gandeste. Intelectul se dezvolta pe parcursul vietii individuale in contactul cu ceilalti si urmeaza mai multe stadii, evidentiate de psihologul elvetian Jean Piaget (1896-1980): - Stadiul senzorio-motor (0-2 ani): copilul cunoaste lumea prin simturi (vede, aude, pune mana, gusta); inca nu face legaturi intre informatii (nu opereaza cu ele); premisele gandirii sunt, insa, prezente, prin chiar fondul de perceptii si reprezentari pe care copilul si-l formeaza. - Stadiul preoperational (2-7 ani): se dezvolta limbajul; fondul de reprezentari creste, ca urmare a contactului mai larg cu lumea; copilul este inca puternic ancorat in concret, neputand sa

transforme in plan intern informatiile de care dispune; nu sesizeaza inca aspectele esentiale, cuvintele avand un continut semiconceptual apropiat de cel al reprezentarilor generale. - Stadiul operatiilor concrete (7-12 ani): copilul incepe sa transforme informatiile in mintea sa, dar aceste informatii sunt inca sub forma concreta (reprezentari imediate); neputand depasi experienta concreta, copilul nu poate face generalizari si abstractizari; nu poate inca sa intrevada consecintele anumitor fapte (arunca mancarea ce nu ii place sub pat, fara a se gandi ca aceasta va fi pana la urma descoperita; poate fi pacalit foarte usor); la finalul stadiului se constituie mecanismele de coordonare logica si matematica. - Stadiul operatiilor formale (12-18 ani):”formal” sugereaza faptul ca acum este posibila desprinderea de continutul concret, retinandu-se doar forma generala a unor rationamente, situatii etc.; copilul poate acum sa invete fizica sau chimie, ce necesita intelegerea a ceea ce nu se percepe nemijlocit – atomul, miscarea moleculara etc.; in aceasta perioada se insuseste gramatica, o disciplina formala, abstracta, apoi logica, psihologia, filosofia, acestea solicitand o tot mai mare putere de abstractizare si generalizare a experientei dobandite anterior; copilul poate opera nu numai asupra realului, ci si asupra posibilului; gandirea devine abstracta, teoretica, speculativa si reflexiva. Gandirea este procesul cognitiv superior care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii, ne informeaza despre relatiile dintre obiectele si fenomenele lumii, in forma notiunilor, judecatilor si rationamentelor. Gandirea este definitorie pentru om ca subiect al cunoasterii logice, rationale. Faptele psihice prin care se manifesta gandirea sunt sistemele operationale de nivel intelectual, conceptele si insusirea lor prin invatare, intelegerea si rezolvarea problemelor. Operatiile gandirii: 1. Analiza si sinteza Analiza este operatia gandirii care consta in desfacerea (descompunerea) pe plan mental a unui intreg in partile sale componente. O analiza gramaticala presupune desfacerea unei propozitii in partile ei componente: subiect, predicat, atribut, complement. Analiza se desfasoara cu ajutorul cuvintelor. Sinteza este operatia inversa analizei. Consta in reunirea pe plan mental a unor elemente intrun intreg. De exemplu, realizarea unei sinteze cu titlul “Poetii romani simbolisti” presupune studierea separata a fiecarui poet in parte si stabilirea legaturilor dintre operele lor. 2. Comparatia Aceasta este operatia de stabilire pe plan mental a asemanarilor si deosebirilor intre doua sau mai multe obiecte sau fenomene, pe baza unui criteriu. Atunci cand criteriile se refera la insusiri esentiale ale obiectelor, rezulta o comparatie mai valoroasa. Putem, astfel, compara doua persoane, dupa mai multe criterii: inaltime, culoare a ochilor, aptitudini, calitati morale(criteriile sunt, asadar, insusiri ale obiectelor si fenomenelor). Putem, insa, compara si doua fenomene psihice, cum ar fi perceptiile si reprezentarile, gasindu-le asemanari si deosebiri. 3. Abstractizarea Este operatia de evidentiere pe plan mental a unor insusiri, concomitent cu omiterea intentionata a altora; ea presupune analiza, sinteza si comparatia. De exemplu, daca un profesor de sport doreste sa organizeze o echipa de baschet, el isi va planifica mentala sa selecteze elevii cu o anumita inaltime si cu aptitudini sportive, ignorand alte insusiri ale elevilor cum ar fi culoarea ochilor, aptitudinile matematice etc. 4. Concretizarea Este operatia opusa abstractizarii. Ea consta in miscarea gandirii de la abstract la concret, de la general la particular. Presupune, asadar, reconsiderarea insusirilor care au fost ignorate anterior. Spre exemplu, notiunea “tara” este abstracta, intrucat a retinut doar faptul ca este un teritoriu cuprins intre anumite granite, avand o conducere unica, dar a ignorat alte trasaturi: coordonate geografice, relief, clima etc. Daca spunem ca avem o tara situata in emisfera nordica, in Europa, cu o clima temperata, care e marginita la sud de Dunare iar la est de Prut etc., ajungem la “Romania”, care ne apare in minte chiar ca imagine concreta (reprezentarea hartii Romaniei). 5. Generalizarea

Aceasta operatie permite realizarea in plan mintal a claselor de obiecte si fenomene pe baza unor insusiri comune ale acestora. Acesta este aspectul intensiv al generalizarii. Prin aspectul extensiv al operatiei, modelul informational la care s-a ajuns este extins si la alte obiecte care nu au facut parte din inductia initiala. De exemplu, copilu isi insuseste notiunea de “fruct” pornind de la cateva fructe prezentate la el in clasa: mar, para, nuca. Ulterior, el va extinde modelul, ingloband in el si alte obiecte pe care nu le intalnise pana atunci, afirmand ca “si ele sunt fructe”. Sau, notiunea de “elev” reprezinta o generalizare, deoarece ea s-a format pornind de la cunoasterea persoanei A, care frecventeaza scoala primara, a persoanei B, care urmeaza liceul agricol, a persoanei C care urmeaza cursul seral al scolii de arte etc. Aceste persoane, avand varste, sex si interese diferite, au ceva comun: frecventeaza cursurile unei scoli. Tocmai acest fapt constituie continutul notiunii de “elev”, care se refera la aceasta clasa de persoane si nu la o singura persoana. 6. Individualizarea (particularizarea) Opusa generalizarii, individualizarea coboara de la nivelul clasei la cel al partii sau individului (nivelul unitatii individuale). Sa consideram notiunea “corp de iluminat”, care se refera la clasa obiectelor ce sunt folosite pentru a genera lumina: lampadare, becuri, veioze, felinare, lanterne etc. Toate aceste operatii ale gandirii functioneaza impreuna, sprijinindu-se unele pe altele. Astfel, pentru a gasi, dintre notiunile: camion, bicicleta, autobuz, autoturism, pe cea care nu se potriveste cu celelalte trei, analizam insusirile fiecareia, le comparam, retinem (prin abstractizare) ca prima, a treia si a patra se refera la vehicule autopropulsate (folosesc carburanti) si formam, prin generalizare, clasa autovehiculelor; astfel, notiunea bicicleta ramane in afara acestei clase. Operatiile gandirii se dezvolta si se perfectioneaza treptat, pe masura evolutiei stadiale a intelectului. Ele, insa, nu se dezvolta neconditionat, ci numai prin exersare, asa cum se impune in scoala, prin realizarea diferitelor teme la toate disciplinele de studiu. Scoala, astfel, nu are rolul de a oferi o suma de informatii, ci si de a dezvolta operativitatea gandirii. Operatiile gandirii sunt raspunzatoare de formarea notiunilor. Produsele gandirii. Apar ca rezultat al operatiilor gandirii si constau in notiuni, judecati, rationamente. Notiunile. Notiunea (conceptul) este produsul de baza al gandirii. Ea se fixeaza prin cuvant. Notiunea reuneste pe plan mintal insusirile caracteristice ale unei clase de obiecte. Toate obiectele care poseda insusirile din continutul notiunii formeaza sfera notiunii. Notiunile se ierarhizeaza de la cele cu sfera mica dar continut bogat, la cele cu sfera larga dar continut sarac. Din punct de vedere psihologic, notiunea este semnificatia cuvintelor. Aceasta inseamna ca notiunea este ceea ce desemneaza un cuvant (sau mai multe), continutul lui semantic, ideea pe care o desprindem. Cuvantul, in schimb, este numai un “invelis” al notiunii, el putand fi variabil in functie de limba din care face parte. De exemplu, child, kinder, enfant, sunt 3 cuvinte diferite dar o unica notiune. Relatia dintre notiune si cuvant este mai usor sesizabila in cazul sinonimelor si al omonimelor. Notiunile se situeaza la un anumit nivel de abstractizare: unele sunt mai apropiate de concret (dar niciodata reductibile la un concret singular), altele urcand la niveluri mai inalte de abstractiune pana se pierde orice contact cu imaginile, nemairamanand in minte decat ideea, desprinsa de orice conexiune intuitiva. A aparut, astfel, ceea ce se numeste piramida a conceptelor. Pornind de la baza catre varf, se observa ca notiunile sunt mai intai concrete (reflecta realitati palpabile), dar, cu fiecare treapta a piramidei, devin tot mai abstracte, pana ce notiunea de la varf este golita de orice insusire (despre Universul total nu se poate spune nimic). Aceasta piramida contine, practic, tot ceea ce cunoaste omenirea la un moment dat. In acest proces, dezvoltarea limbajului (imbogatirea vocabularului) atrage dupa sine dezvoltarea gandirii, a cunoasterii. In timp, interiorizand cuvintele cu semnificatiile lor si realizand legaturi intre ele, copilul ajunge la invatarea cognitiva, adica la asimilarea de notiuni, dar si la formarea operativitatii gandirii logice. In procesul invatarii cognitive, au loc: formarea conceptelor si a sistemelor de concepte; trecerea de la conceptele empirice la cele stiintifice; dezvoltarea operatiilor gandirii (analizei si sintezei, abstractizarii si generalizarii etc.).

Invatarea cognitiva este centrata pe gandire si pe toate posibilitatile ei, fiind puternic opusa memorarii mecanice a informatiilor. Sa vedem cum functioneaza piramida conceptelor. caine+pisica+urs=mamifer mamifer+pasare=vertebrat vertebrat+nevertebrat=animal animal+planta=lumea vie lumea vie+lumea nevie=universul material universul material+universul spiritual=universul total. Notiunile se clasifica in empirice si stiintifice. Notiunile empirice reflecta insusiri concrete, particulare, insusiri locale, restrictive, aspecte neesentiale si intamplatoare, diferite de la individ la individ. Ele sunt specifice copilului si scolarului, desi nu dispar nici din sistemul cognitiv al adultului. Rezulta din experienta nemijlocita, limitata. Aceste notiuni mai sunt numite si pseudonotiuni (pseudoconcepte). Insa spunem ca detinem cu adevarat o notiune abia atunci cand ii putem stabili precis locul in sistemul piramidal, cand stim care sunt celelalte notiuni cu care se afla in raporturi de coordonare, subordonare, supraordonare. Notiunile stiintifice reflecta trasaturi generale, esentiale ale obiectelor si fenomenelor, aceleasi pentru toti indivizii. Ele sunt concrete si abstracte. Sunt produsul cercetarii stiintifice si al invatarii cognitive. Transformarea notiunilor empirice in stiintifice necesita uneori ani intregi si nici la varsta adulta nu ne putem debarasa de unele notiuni empirice, intrucat nimeni nu poate detine toate notiunile la nivel stiintific (nimeni nu poate fi specialist in toate stiintele). Notiunile se formeaza in conditiile dezvoltarii psihice si intelectuale, a operatiilor de generalizare si abstractizare, prin acumulare de experienta, prin insusirea limbii si culturii. Judecatile includ mai multe notiuni intre care exista anumite raporturi. Judecata este o forma fundamentala a gandirii exprimata printr-o propozitie in care se afirma sau se neaga ceva. Formularea unei judecati este insotita de o stare afectiva. Rationamentele sunt formate din judecati. Rationamentul reprezinta o inlantuire logica de judecati, care duce la o concluzie, la un adevar nou. Mai putem defini rationamentul si ca operatia mintala cu ajutorul careia, din 2 sau mai multe judecati, se obtine o judecata noua, care decurge logic din primele. Un exemplu de rationament deductiv este: 1. Daca ploua, voi lua umbrela. 2. Ploua. 3. Deci voi lua umbrela. La randul lor, rationamentele se combina in teorii. Teoria reprezinta o forma superioara a cunoasterii stiintifice care mijloceste reflectarea realitatii. Ea reprezinta un ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi si concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. Intelegerea este functia gandirii prin care noile informatii sunt puse in legatura cu cele vechi. O buna intelegere presupune: un fond prealabil de cunostinte; o selectie si sistematizare a cunostintelor vechi si a celor ce trebuie intelese; o specializare (prin studiul aprofundat al unei stiinte). Exemplificand, pentru a intelege starea de criza a unei tari la un moment dat, este nevoie de cunostinte de istorie, geografie, economie, sociologie, politologie etc. Sarcinile intelegerii sunt diverse: o simpla identificare; descoperirea unei cauze, a unor interdependente; detasarea unui principiu; surprinderea unor corelatii structurale intre fenomene sau idei etc. In functie de gradul de dificultate, intalnim: intelegerea spontana (legaturile se stabilesc cu usurinta intre informatiile prezente si cele trecute, aceste legaturi nefiind foarte multe si variate) – atunci cand percepem un obiect, intelegem imediat ce este, la ce foloseste etc. (interpretarea-ultima faza a procesului perceptiv); intelegerea discursiva (se realizeaza treptat, uneori in timp lung, relatiile sunt multiple si necesita incursiuni in diverse directii) – dupa un an de studiere a istoriei, un copil afirma ca istoria este “povestirea razboaielor”, aceasta fiind o intelegere empirica a notiunii “istorie”; in fapt, aceasta se refera la evolutia societatii omenesti de-a lungul timpului, lucru pe care copilul il va intelege in anii urmatori. Imposibilitatea intelegerii pune in evidenta aparitia unei probleme, ceea ce antreneaza derularea unui proces numit rezolvarea de probleme. O problema este un obstacol cognitiv in

relatiile dintre subiect si lumea sa, o dificultate teoretica sau practica, o lacuna a cunoasterii, un sistem de intrebari asupra unei necunoscute. Pentru a fi o veritabila problema si nu una falsa, ea trebuie sa contina atat date cunoscute, cat si date necunoscute. Asftel, inmultirea 598x37 nu este o problema pentru un copil de 2 ani (pentru ca nu cunoaste nimic din ceea ce se cere), dar nici pemtru un elev de liceu (care stie tot ceea ce trebuie sa faca pentru a ajunge la rezultat); ea poate fi o problema pentru un scolar care abia invata inmultirea numerelor formate din 2 si 3 cifre. Gasirea remediului pentru SIDA nu este o problema pentru un elev de liceu, ci pentru un cercetator in medicina. Sau, o alta situatie problematica: merg cu masina care se opreste. Ce problema poate avea? Putem formula probleme multiple: s-a terminat benzina; s-a infundat carburatorul; nu functioneaza bujiile etc. Rezolvarea de probleme reprezinta procesul de mobilizare a resurselor mintale pentru depasirea obstacolului cognitiv (aflarea necunoscutei). Sa vedem care sunt fazele (etapele) rezolvarii de probleme: - punerea problemei: stabilirea clara a cunoscutelor si necunoscutelor si a relatiilor dintre ele. De exemplu, o tanara isi pune problema slabirii cu x kilograme, intrucat considera ca e prea grasa (stie cum este, cum doreste sa fie dar nu stie inca cum va ajunge la greutatea dorita); - formularea ipotezelor: daca tin regim alimentar slabesc; daca fac sport slabesc; daca iau anumite medicamente slabesc. Aleg sa fac sport; - realizarea planului mental: tanara stabileste unde, cand si ce fel de sport va practica; - punerea in aplicare a planului: efectuarea propriu-zisa a exercitiilor sportive. - verificarea: sunt trecute in revista fazele anterioare si se trag concluzii cu privire la rezultatul obtinut, apreciindu-se daca este un succes sau un esec. Tanara va observa daca, in urma exercitiilor facute, a ajuns la greutatea dorita. Exista si probleme de grup si, implicit, rezolvarea problemelor in grup. Printre avantajele unei asemenea rezolvari, amintim: potential operational si informational crescut; posibilitatea distribuirii sarcinilor pe roluri (fiecare face ce stie cel mai bine); aparitia unor procese de grup cu efecte stimulative (colaborare, competitie etc.). Pentru ca problemele sa poata fi cat mai bine rezolvate in grup, trebuiesc indeplinite anumite conditii, printre care: delimitarea numarului de membri (daca numarul de membri este prea mare, scad responsabilitatea si gradul de implicare); motivatia de participare; compatibilitatea socio-afectiva a membrilor (atmosfera favorabila).

3.2. Limbajul Limbajul nu este un proces psihic intrucat nu prelucreaza un continut informational pentru a-l transforma intr-un produs. Limbajul este o activitate de comunicare cu ajutorul limbii si, ca orice activitate, presupune participarea tutror fenomenelor psihice: perceptii, reprezentari, gandire, memorie, atentie, vointa etc. Limbajul reprezinta una dintre manifestarile esentiale ale vietii psihice a omului si una dintre trasaturile esentiale ale omului in raport cu alte vietuitoare. El faciliteaza existenta omului ca fiinta sociala. Limba: este un fenomen social ce s-a format in anumite conditii istorice; apartine unei populatii mai largi; este independenta de existenta si vointa unui individ anume; evolueaza de-a lungul istoriei societatii respective; este preexistenta individului (care o gaseste, la nastere, gata constituita); este un cod in comunicarea sociala; este studiata de lingvistica. Limbajul: este un fenomen psihic, dependent de ereditatea, mediul si educatia unui individ; apartine unui singur individ; este strans legat de intreaga existenta si de vointa unui individ; evolueaza pe parcursul vietii individuale; nu exista la nasterea individului (decat ca premisa ereditara), dar se formeaza si se dezvolta din primii ani de viata; este un instrument al gandirii individului; este studiat de psihologie. Limbajul mai poate fi numit si “limba interiorizata”, intrucat fiecare individ preia, din primii ani de viata, limba pe care o aude, cu toate componentele ei: vocabular, gramatica, semantica. Aceasta preluare nu este absolut completa, intrucat fiecare individ isi dezvolta un limbaj propriu ce il caracterizeaza (unul are un vocabular mai bogat, altul stapaneste normele gramaticale mai bine,

unul articuleaza cuvintele mai corect etc.). Nu de putine ori, limbajul reflecta personalitatea omului respectiv. Asa cum aminteam, limbajul este un proces de comunicare. Comunicarea este un proces de transmitere de informatii. Elementele unei scheme de comunicare sunt: emitatorul; receptorul; mesajul; canalul prin care se transmite mesajul; conexiunea inversa prin care emitatorul primeste informatii despre intelegerea mesajului de catre receptor (destinatar). Mesajul este transpus intr-un cod (codul reprezinta un sistem de semne cu semnificatie) care, la om, este limba (ca sistem de semne si reguli, determinat istoric si utilizat de o comunitate). Limba este un cod natural, dar mai exista si alte coduri, numite artificiale:alfabetul Morse, alfabetul Braille (pentru nevazatori), codurile cifrate (folosite in spionaj) etc. Conexiunea inversa functioneaza in felul urmator: daca o persoana se adreseaza alteia si aceasta nu-i raspunde nimic, prima va intelege ca nu a fost auzita sau inteleasa si-si va modifica mesajul, vorbind mai tare sau aducand noi lamuriri. Aceasta conexiune functioneaza si in comunicarea scrisa. Principalele functii ale limbajului sunt urmatoarele: - functia de comunicare: prin transferarea continutului informational de la o persoana la alta, face posibila cooperarea intre oameni; - functia cognitiva: prin cuvinte se realizeaza intelegerea superioara a lumii externe si a propriei persoane; - functia simbolic-reprezentativa: de substituire a unor obiecte, fenomene, relatii prin formule verbale; - functia expresiva: de manifestare complexa a unor idei, imagini, nu numai prin cuvintele insele, ci si prin intonatie, mimica, pantomimica, gestica; - functia persuasiva (de convingere): puterea de inducere la o alta persoana a unor idei si stari emotionale; - functia de reglare (de determinare): este functia de reglare, determinare, conducere a conduitei altei persoane si a propriului comportament; - functia ludica: functia ludica sau de joc implica jocul de cuvinte. Altfel spus, presupune asociatii verbale de efect, consonante, ritmica, ciocniri de sensuri etc., mergand pana la constructia artistica; - functia de detensionare nervoasa: se realizeaza prin insemnari intr-un jurnal, de exemplu; - functia dialectica: este functia de formulare si rezolvare a contradictiilor sau conflictelor problematice (dialectica=teorie generala si metoda filosofica constand in analiza si depasirea argumentelor contradictorii in scopul descoperirii adevarului). Formele limbajului A. Limbajul pasiv Acest tip de limbaj asigura receptia si intelegerea limbajului. Citirea este o varianta a limbajului pasiv. De regula, limbajul pasiv il precede pe cel activ si este mai bogat decat acesta. B. Limbajul activ Acest tip de limbaj consta in pronuntarea cuvintelor si in construirea de propozitii si fraze. Limbajul activ cunoaste urmatoarele forme: limbajul intern si limbajul extern. In categoria limbajului extern distingem: limbajul oral si limbajul scris. Limbajul oral reprezinta forma naturala si fundamentala a limbajului. Limbajul oral se prezinta sub forma monologului, cand o persoana vorbeste si altul/altii asculta (cazul conferintelor, al expunerilor, al monologurilor artistice), dialogului, in care doua sau mai multe persoane schimba mesaje reciproc, colocviului, o forma mixta de limbaj oral, intrucat el contine monologuri si dialoguri si solilocviului, acesta reprezentand vorbirea de unul singur (cazul unei tulburari psihice, cand monologhezi in absenta unui auditoriu, sau cazul oricaruia dintre noi cand suntem singuri in camera si spunem, de exemplu: “Aoleu, am uitat mancarea pe foc!” etc.). Limbajul oral, fata de cel scris, este mai rapid si beneficiaza de mai multe mijloace de expresivitate lingvistice (intonatia si accentul, care permit sublinieri, exprimarea unor atitudini si stari afective; alegerea cuvintelor si modul de frazare, care asigura adaptarea mesajului la situatia

concreta) si extralingvistice (gesturile, mimica, postura etc., ce au rolul de a sublinia anumite sensuri, atitudini etc.). Alte caracteristici importante ale limbajului oral: - se desfasoara intr-o situatie concreta care influenteaza comunicarea; - este o forma a limbajului prezenta la toti subiectii normali; - pe baza lui se realizeaza citirea, scrierea si limbajul intern; - beneficiaza de completari, reveniri, corectari, intrucat asigura o conexiune inversa rapida; - exprima atat idei, cat si stari afective, de aici si expresivitatea vorbirii. Limbajul scris este o forma culturala a limbajului. El apare pe la 6-7 ani dar, spre deosebire de limbajul oral, care se invata spontan, acesta necesita interventia unei persoane capabile sa dirijeze invatarea. Presupune asocierea sunetelor organizate in cuvinte cu semnele grafice corespunzatoare si realitatea la care se refera. Este sever reglementat de norme gramaticale, lexicale si ortografice. Se caracterizeaza prin claritate si sistematizare; evidentiaza, astfel, mai bine capacitatea de gandire decat limbajul oral. Redactarea scrisa se cere pregatita, deoarece nu se poate reveni asupra organizarii informatiei dupa ce ea a fost transmisa. Deoarece necesita mai mult timp de gandire in pregatirea lui, limbajul scris presupune o doza mai mare de respomsabilitate. Asa am putea explica de ce avem tendinta sa iertam vorbele jignitoare adresate noua (ele pot fi spuse la manie), dar sa trecem mult mai greu cu vederea o scrisoare injurioasa. Sa ne amintim si de zicala latina “verba volant, scripta manent”. Limbajul intern este acea forma a limbajului care se produce in plan mintal, fiind ascuns, asonor si avand o foarte mare viteza de desfasurare. Viteza provine din faptul ca nu mai sunt implicate miscarile musculare necesare vorbirii si scrierii, dar si din faptul ca se pot folosi imagini ca inlocuitori ai cuvintelor; or, imaginile apar spontan, in timp ce cuvintele desfasurate necesita un timp mai indelungat. Limbajul intern apare pe baza interiorizarii limbajului extern. Acest tip de limbaj se formeaza in jurul varstei de 5 ani. El coordoneaza limbajul vorbit si scris. Principalele tulburari ale limbajului: - Alalia: incapacitatea producerii vorbirii sau pronuntarii unor sunete; logoplegie; afazie. - Agrafia: incapacitatea producerii scrisului; este o pierdere sau tulburare a functiei de exprimare a gandurilor prin scris. - Alexia: incapacitatea de a citi, pierdere a capacitatii de a intelege limbajul scris provocata de unele leziuni in centrii nervosi; cecitate verbala. - Balbaiala: tulburare a ritmului vorbirii in care apar poticniri, repetari de sunete ori silabe.

3.3. Memoria Omul utilizeaza trecutul si experienta lui in permanenta, pentru ca altfel ar insemna sa reia viata cu fiecare moment, ca fiind ceva nou. Reactualizarea trecutului se face cu ajutorul procesului psihic numit memorie (lat.memoria=minte, istorie, poveste). Atributul mnezie, privitor la memorie, este derivat din numele dat de greci zeitei memoriei, Mnemozine. Memoria este un proces psihic cognitiv superior care fixeaza, pastreaza si reactualizeaza experienta (informatiile) sub forma de amintiri. Memoria este o capacitate generala a intregii materii, vie si/sau nevie: calculatorul are memorie; mamiferele superioare recunosc locurile si pot reproduce unele acte pe care le invata; fiintele vii retin anumiti excitanti; stancile si pietrele poarta urmele factorilor meteorologici care au actionat asupra lor (ploi, ingheturi, arsita, vant etc.). Toate procesele psihice complexe (gandire, imaginatie, vointa etc.) sunt imposibile fara memorie. Memoria asigura continuitatea vietii psihice, legatura dintre ieri si azi; astfel, ea face posibil progresul cunoasterii. Memoria este in interactiune si interdependenta cu toate procesele, insusirile si capacitatile psihice. Astfel, ea retine si organizeaza datele oferite de simturi, le sistematizeaza cu ajutorul gandirii, prin eforturi de vointa si in functie de anumite interese.

Reamintirea unei persoane sau a unei situatii este insotita de constiinta absentei lor in prezent, constiinta a ceva trecut. Altfel, s-ar crea iluzii tulburatoare, ducand la reactii absurde din partea noastra (halucinatii). Memoria se produce in legatura cu perceptia si constiinta timpului. Memoria cuprinde: imagini ale obiectelor, fenomenelor, sitautiilor; trairi afective; scheme ale actiunilor externe (tricotat, scris); operatii precum cele de adunare, scadere, analiza gramaticala; cuvinte, idei, reguli. Caracteristicile mai importante ale memoriei sunt: - memoria este activa: nu consta intr-o simpla depozitare a informatiilor ca intr-o biblioteca, ele fiind prelucrate; unele imagini sunt simplificate, alte amintiri sunt imbogatite in functie de trebuinte, sentimente etc.; - memoria este selectiva: nu retinem si, mai ales, nu ne reamintim totul; selectivitatea este determinata de motivatie, de starea generala a organismului, de caracterul optimist sau pesimist al persoanei; ceea ce memoram este in functie de cultura noastra si, mai ales, in raport cu dorintele, interesele ce ne anima; - memoria este relativ fidela: ea reactualizeaza continutul celor memorate; totusi, ea nu este ca o fotografie: datorita caracterului activ si al selectivitatii, amintirile prezinta deosebiri mai mici sau mai mari fata de datele percepute initial; - memoria este mijlocita: asocierea a ceva nou cu ceva binecunoscut ne inlesneste reamintirea; retin numele unei strazi fiindca acolo locuieste o ruda, sau un elev retine ca Revolutia franceza a avut loc in 1789, deoarece aceasta data difera cu o cifra de data lui de nastere – 1989; - memoria este inteligibila: fixarea si reamintirea sunt mult facilitate de stabilirea unei legaturi logice intre doua fenomene sau evenimente; - materialul memorat intr-un anumit moment al vietii poate deveni punct de referinta, jalon pentru viitor: prima zi de scoala, intalnirea cu un om deosebit etc. Ca orice proces, memoria este alcatuita din mai multe faze: - memorarea (intiparirea, fixarea) este primul proces, prima faza, o faza activa si selectiva, spre deosebire de fotografiere sau imprimare pe banda magnetica; - conservarea (pastrarea) informatiilor, adica retinerea a ceea ce a fost memorat; poate dura un timp scurt (de la cateva secunde la cateva minute) sau mai multa vreme (chiar toata viata); trainicia ei depinde de particularitatile materialului de memorat (inteligibil sau fara sens) si de conditiile in care a fost achizitionat (foarte importante sunt conditiile de natura afectiva); - reactualizarea informatiilor presupune extragerea informatiei din memoria latenta sub forma de amintire; se realizeaza sub forma recunoasterii (recunosc o persoana, un obiect, un text; recunoasterea se realizeaza in prezenta obiectului sau situatiei) sau a reproducerii (posibilitatea de a reda ceea ce a fost perceput, reproducerea unui text invatat etc.; reproducerea, opusa recunoasterii, se realizeaza in absenta obiectului, situatiei etc.). Atat recunoasterea, cat si reproducerea se pot realiza facil, in mod spontan, ori pot sa ceara eforturi de precizare, de localizare in timp si spatiu (cand si unde am vazut pe cineva, sau in ce carte am intalnit o anumita idee etc.). Forme ale memoriei (forme de memorare): Dupa prezenta sau absenta intentiei de a memora, intalnim: - memorarea voluntara: este realizata constient, pe baza unui scop; este organizata, sistematizata; intervine cand trebuie sa asimilam cunostinte dificile sau neinteresante; presupune un efort sistematic de vointa; utilizeaza procedee speciale pentru facilitarea fixarii (fragmentarea textului, degajarea ideilor principale, repetitiile etc.). - memorarea involuntara: pe baza ei se obtine cel mai mare volum de amintiri; inregistreaza tot ce ni se intampla, desi nu ne putem reaminti totul; se fixeaza cel mai bine activitatile in care suntem puternic implicati; de asemenea, se fixeaza in memorie mult mai bine ceea ce ne intereseaza in mod deosebit (un spectacol care ne captiveaza in comparatie cu unul plictisitor). Dupa prezenta sau absenta gandirii, a efortului de intelegere, distingem: - memorarea logica: are la baza intelegerea, stabilirea de asemanari si deosebiri, descifrarea unor raporturi cauzale, inglobarea noilor idei in sistemul cunostintelor noastre dobandite anterior; cunostintele obtinute astfel duc la progresul nostru intelectual.

- memorarea mecanica: este voluntara; se bazeaza pe simpla repetare; se retin informatii fara intelegerea lor; vorbim de o invatare formala (adica doar a formelor verbale, dar nu si a continutului logic) – se memoreaza cuvinte, fraze fara o sesizare deplina a continutului lor logic, a sensului lor; o astfel de fixare este lipsita de durabilitate, dar ramane necesara pentru a retine anumite date istorice, denumiri geografice, numele unor compusi chimici etc. Intre formele de memorare nu exista o ruptura, ci o stransa interactiune (adeseori memorarea involuntara este numai inceputul celei voluntare, de exemplu). Factori ce influenteaza memoria: 1. Factori subiectivi (care tin de individ): - organici: boala/sanatate, oboseala/odihna, foame, sete etc. - psihici: atentia, motivatia, vointa, trairile afective etc. 2. Factori obiectivi (din afara subiectului): - caracteristicile materialului de memorat (volumul, gradul de organizare si sistematizare, gradul de familiarizare, abstract/concret). Astfel, materialul intuitiv (imaginile) se retine mai usor decat materialul verbal (textele). Textele bine structurate logic se invata mai usor decat cele nesistematice. Un material este mai usor de memorat cu cat volumul lui este mai mic. Familiaritatea materialului inlesneste memorarea; ideile noi sau prea putin cunoscute necesita mai mult efort pentru fixarea lor. - pozitia materialului intr-o serie data: ceea ce se afla la inceputul sau la sfarsitul unei serii se memoreaza mai usor decat materialul situat la mijloc. - ambianta: poate fi stimulatoare (unui elev ii este facilitata invatarea atunci cand se afla intr-o biblioteca, alaturi de alti colegi), indiferenta sau inhibatoare. Optimizarea memoriei in vederea sporirii gradului de eficienta. Iata cateva modalitati: - prelucrarea cat mai activa a textului: un text se fragmenteaza, apoi se desprind ideile principale ale fiecarui fragment; pe baza acestor idei alcatuim un plan al textului. - stabilirea unor repere, a unor puncte de sprijin: facem legaturi, asociatii intre anumite idei si imagini ce ne sunt familiare, subliniem ideile principale cu creioane colorate etc. - memorarea este mai eficienta daca materialul reprezinta scopul, si nu doar mijlocul ei: astfel, un elev care memoreaza pentru a lua o nota sau a trece un examen (acestea fiind scopuri), va uita in mai mare masura decat daca el memoreaza pentru a sti, a detine acele cunostinte. Memoria si uitarea O parte din materialul memorat incepe sa nu mai poata fi actualizat, apoi el dispare in intregime. Ajungem chiar in situatia cand nici nu-l mai putem recunoaste; atunci uitarea este completa. Uitarea este un fenomen natural, normal si, mai ales, relativ necesar. Asa cum un depozit se supraincarca, nemaidand posibilitatea de a se depozita si alte materiale, tot asa si “depozitul” memoriei s-ar putea supraincarca, daca nu ar exista uitarea. Uitarea intervine ca o supapa care lasa sa se scurga, sa se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitari. In raport cu memoria, uitarea este un fenomen negativ. Insa, in raport cu necesitatile practice, cu solicitarile cotidiene, ea este un fenomen pozitiv, intrucat uitarea treptata, graduala a anumitor informatii contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului. Exista trei forme ale uitarii: uitarea totala (stergerea integrala a datelor memorate si pastrate); recunoasterile si reproducerile partiale; lapsusul (uitarea momentana, exact pentru acea perioada cand ar trebui sa ne reamintim). Ce uitam? Uitam informatiile care isi pierd actualitatea, care se devalorizeaza, care nu mai au semnificatie, nu mai raspund unor necesitati, informatiile neesentiale, amanuntele, detaliile. De ce uitam? Datorita starilor de oboseala, surmenaj, anxietate, imbolnavire a creierului. Totusi, cea care primeaza este insuficienta sau proasta organizare a invatarii. Atat subinvatarea (cu mai putine repetitii decat este necesar), cat si suprainvatarea (cu mai multe repetitii decat numarul optim) sunt la fel de periculoase pentru memorie. Uitarea poate fi combatuta, cel mai bine, prin repetarea materialului memorat (cam 7 repetitii).

3.4. Imaginatia Pe parcursul vietii, omul se confrunta cu situatii deosebite de cele anterioare, care fac necesara elaborarea unor scheme comportamentale noi, descoperirea unor solutii noi de rezolvare a problemelor. In astfel de situatii, el foloseste un proces psihic specific lui, imaginatia. Imaginatia este procesul cognitiv superior de elaborare a unor imagini si/sau proiecte noi, pe baza combinarii, prelucrarii, transformarii datelor din experienta anterioara. Imaginatia este o adaptare activa, transformativa si creatoare a omului, producand imagini, obiecte, idei noi. Prin intermediul ei, omul este capabil de performanta unica de a realiza unitatea intre trecut, prezent si viitor. Imaginatia interactioneaza cu toate functiile psihice. Astfel, memoria ii furnizeaza material pentru combinatiile sale, imaginatia exploreaza necunoscutul iar gandirea verifica justetea ipotezelor sale si valoarea rezultatelor obtinute. Afectivitatea, tensiunea emotionala asigura energia necesara procesului imaginativ. Specificul imaginatiei este dat de faptul ca, pe langa reproducerea realitatii, ii adauga acesteia ceva nou. Imaginatia este cu atat mai apreciata cu cat produsele ei se remarca prin originalitate si diferenta fata de ceea ce exista deja. In actele creatoare si in rezolvarea de probleme, imaginatia este asociata cu inteligenta, respectiv cu capacitatea mintii umane de a stabili relatii intre elemente distincte si, aparent, fara legatura. Procedeele imaginatiei: Procedeul imaginativ este un mod de operare mental, o succesiune mai mult sau mai putin riguroasa de compuneri, descompuneri si recompuneri. Originalitatea combinatoricii imaginative se explica prin libera organizare a procedeelor si a succesiunii lor. - aglutinarea: consta intr-o organizare, sinteza mentala a unor parti eterogene din diferite fiinte sau obiecte (monstrii mitologici – sfinxul cu cap de femeie si corp de leu, centaurul, sirena; creatii tehnice – radiocasetofonul, robotul casnic); - amplificarea si diminuarea: modificarea exagerata a dimensiunilor, marirea sau micsorarea mentala a dimensiunilor unei structuri initiale (uriasii, piticii, Setila, Flamanzila, Gerila, Tom Degetel, legumele uriase, arborii pitici de tip bonsai etc.); - multiplicarea si/sau omisiunea: consta in modificarea pe plan mental a numarului de elemente ale unui intreg, a unor parti ale fiintelor sau obiectelor (balaurul cu sapte capete, ciclopul [cu un singur ochi], calaretul fara cap); - diviziunea: separarea mentala a unor functii umane si realizarea tehnica a uneia din ele (bratul mecanic din industria automatizata, cupa excavatorului); - rearanjarea: pastrarea elementelor unor structuri cunoscute, dar modificand dispunerea lor in spatiu (asa au aparut primele autoturisme cu motorul in spate); - adaptarea: presupune transpunerea unui element intr-un nou context (aclimatizarea plantelor si a animalelor, transferarea laserului din domeniul militar in domeniul medical, utilizarea penelor de pasari sau a florilor la ornamentarea palariilor, hidrobicicleta); - substitutia: inlocuirea intr-un obiect a unui material, a unei substante cu o alta mai avantajoasa (inlocuitorii de piele, substantele chimice sintetice alimentare-indulcitori, coloranti, inlocuirea lemnului cu plastic, sticla sau metal in construirea mobilierului); - tipizarea: identificarea aspectelor comune unei categorii de oameni si contopirea lor intr-un personaj concret, tipic (Hagi Tudose-tipul zgarcitului, Catavencu-tipul politicianului fara scrupule); - analogia: descoperirea unor aspecte noi la nivelul unor obiecte sau fenomene pornind de la asemanarea lor cu altele mai bine cunoscute (avionul a fost construit prin analogie cu pasarilelat.avis=pasare, aparatul foto-prin analogie cu ochiul uman, formula benzenului a fost descoperita pornind de la imaginea sarpelui care-si apuca coada); - empatia: transpunerea imaginara a cuiva in pielea altei persoane, cautand sa inteleaga mai bine felul in care ea interpreteaza evenimentele; este o capacitate foarte necesara atat actorilor, cat si profesorilor. Formele imaginatiei

1. Imaginatia involuntara. - visul din timpul somnului: este o forma involuntara si pasiva a imaginatiei; este un fenomen natural, normal (toti oamenii viseaza), fiind si necesar (privarea de somnul cu vise genereaza tulburari psihice);reprezinta o succesiune de imagini, emotii, reflectii care apar in somnul paradoxal (care alterneaza cu somnul profund, fara vise), atunci cand se mai pastreaza unele legaturi intre creier si stimulii din mediu, concretizand situatii sau “aventuri” la care subiectul participa ca personaj principal sau ca simplu spectator; deseori intamplarile visate sunt absurde, imposibile in realitate; uneori ne dam seama ca visam, dar nu putem influenta ceea ce se intampla in vis; continutul visului este determinat de stimuli din mediul extern sau intern (stimuli organici, idei dominante, stari emotionale); Freud considera ca visul permite exprimarea dorintelor pe care omul refuza sa le recunoasca (dorinte refulate); uneori, in vis se continua preocuparile din ajun, ceea ce poate duce la descoperiri sau creatii artistice valoroase, realizate, de fapt, in vis. - reveria: are loc atunci cand ne aflam intr-o stare de relaxare, dar, totusi, de veghe; gandurile vagabondeaza, imaginandu-ne tot felul de situatii, in general pe linia dorintelor, asteptarilor noastre; in reverie perceptia timpului este alterata; este sau poate fi insotita fie de stari afective pozitive, fie negative; consacrand prea mult timp reveriei, aceasta poate dauna, diminuand eforturile mari necesare oricarei realizari. 2. Imaginatia voluntara - imaginatia reproductiva: consta in elaborarea mentala a imaginilor unor obiecte sau fenomene existente in trecut sau prezent, dar care nu au fost percepute direct de catre subiect; imaginile rezulta din combinarea si transformarea informatiei stocate in memorie, pe baza descrierii verbale sau a unei scheme oferite de altcineva; este o forma activa, constienta si voluntara a imaginatiei, care largeste foarte mult bagajul de cunostinte si permite facilitarea solutionarii de variate probleme; astfel, ascultarea relatarii la radio a unei intreceri sportive sau a descrierii unor obiecte sau fenomene (pe care noi nu le-am perceput direct), ne solicita imaginatia reproductiva. - imaginatia creatoare: este o forma activa, voluntara si creativa a imaginatiei, este cea mai complexa si valoroasa forma a imaginatiei, fiind orientata spre solutionarea de probleme complexe, spre crearea de productii noi; se caracterizeaza prin bogatia si noutatea procedeelor, prin valorificarea eficienta a sugestiilor din inconstient; interesul pentru creatia inovatoare, trebuinta de autorealizare dinamizeaza fantezia implicata in cele mai variate activitati umane, obtinandu-se noi ipoteze, noi creatii artistice si tehnice; acest tip de imaginatie presupune o motivatie puternica si este favorizata de trairi emotionale intense; este orientata spre ce este posibil, spre nou, spre viitor; fazele acesteia sunt: prepararea (colectarea de informatii, schitarea de planuri), incubatia (preocuparea de gasire a unei solutii este comutata la nivel inconstient, aparitia ideii salvatoare poate fi favorizata prin somn, plimbari, insingurare), iluminarea (gasirea brusca a ideii in momente din cele mai neasteptate), verificarea (elaborarea produsului astfel incat el sa fie acceptat). Sintetizand, in cazul unui roman, scriitorul este cel care si-a folosit imaginatia creatoare, iar cititorul si-a folosit imaginatia reproductiva. - visul de perspectiva: consta in proiectarea mentala a propriului curs al vietii, in concretizarea prin imagini a idealului de viata pe care si-l propune o persoana.

4. Fenomene psihice cu rol de reglare a activitatii umane 4.1.Motivatia Activitatea umana este un raport, o relatie intre organism si mediu, in care are loc un consum energetic, cu o finalitate adaptativa (de exemplu, activitatea de invatare). Uzand de energia sa fizica si mentala, omul intervine asupra mediului sau de viata, dar si asupra propriei persoane, pentru a-si atinge anumite scopuri ce vizeaza mai buna integrare in mediu, un plus de bine pentru sine. Activitatea umana este considerata modalitatea de existenta si de manifestare a psihicului, in sensul ca S.P.U. (functiile psihice) nu poate fi identificat decat in cazul in care subiectul desfasoara

activitati. De aceea, un om care nu desfasoara nici o activitate, nici nu poate fi considerat om in adevaratul sens al cuvantului ci, asa cum se spune, doar o “leguma” (avand numai functii biologice care il mentin in viata). Tipuri de activitati umane: activitati materiale (activitatea bucatarului); activitati spirituale (activitatea poetului); activitati cognitive (cercetarea stiintifica); activitati afective (activitatea sexuala); jocul (in copilaria mica); invatarea (copilul mare si adolescentul); munca (specifica adultului); creatia. In activitatea sa, fie ca este vorba de joaca, fie ca este vorba de munca sau invatatura, omul este determinat de ceva, numit cu termenul motiv. Motivatia este un fenomen psihic ce declanseaza, orienteaza si sustine energetic activitatea. Ea este “cauza interna” a comportamentului. Motivatia este “motorul” vietii noastre psihice, intrucat tot ceea ce intreprindem este provocat de unele sau altele dintre componentele motivatiei. Sistemul motivational cuprinde: trebuinte, motive, interese, convingeri, idealuri, conceptia despre lume si viata. Trebuintele sunt componentele motivatiei care semnalizeaza dezechilibrele interne (biologice si psihice), care se manifesta ca stari de tensiune interna ce se cer “dezamorsate”. Unele sunt primare (prezente de la nastere –foame, sete), insa cele mai numeroase sunt dobandite ca urmare a cerintelor pe care mediul le formuleaza fata de om (secundare – de locuinta, de cunoastere). Este faimoasa piramida trebuintelor formulata de americanul Abraham Maslow: 1. Trebuinte biologice (hrana, apa, odihna, sex) 2. Trebuinte de securitate (prezervarea impotriva primejdiilor) 3. Trebuinte de afiliere (omul, ca fiinta sociala, are nevoie de ceilalti) 4.Trebuinte de stima si statut (nevoia de a fi apreciat de ceilalti si de a avea o pozitie recunoscuta in raport cu ei) 5. Trebuinte cognitive (nevoia umana de cunoastere) 6. Trebuinte estetice (nevoia de frumos, de armonie) 7. Trebuinte de autorealizare (nevoia de a face ceva din propria persoana, de autoimplinire in plan profesional, familial, material etc.) Aceste trebuinte, cu cat se situeaza mai sus spre varful piramidei, cu atat sunt mai specifice omului, caracterizandu-l ca fiinta superioara. Insa, o trebuinta superioara nu prea apare daca nu sunt satisfacute cele inferioare, macar partial (cei ce nu au ce manca sau unde dormi, nu se gandesc la stima, nu au nevoie de autorealizare). Satisfacerea trebuintelor duce la reducerea tensiunii, nesatisfacerea lor indelungata produce perturbari caracteriale si poate pune chiar in pericol existenta individului. Motivele provin din constientizarea trebuintelor, declansand actiunea pentru satisafcerea lor. Altfel spus, motivele sunt trebuinte atat de puternice, incat declanseaza actiunile prin care se satisfac. Trebuintele sunt ca niste semnale de alarma ce ne aduc la cunostinta ca ceva nu e in ordine cu noi. Cand ne dam seama de acest lucru (cand constientizam trebuinta) si pornim la actiune, vorbim de aparitia motivului care ne orienteaza spre scopul adecvat, dar ne si furnizeaza energia necesara desfasurarii actiunii. Interesele sunt structuri motivationale selective (nu ne poate interesa absolut totul), durabile (rezista in timp, nu apar si dispar brusc, asa cum se intampla cu preferintele sau atractia), active (imping cu necesitate la actiune: un elev interesat de matematica isi cauta diferite culegeri, rezolva mereu probleme), care orienteaza subiectul spre anumite domenii de activitate. Interesele pot fi stiintifice, artistice, sportive, personale, de grup, generale. Convingerile constau in idei profund implantate afectiv in personalitatea omului. Convingerile sunt idei pe care omul le iubeste si pe care este gata sa le apere cu toata forta, facand sacrificii. Este cazul savantilor care au preferat sa moara (Giordano Bruno) decat sa renunte la convingerile pe care le aveau. Ele se contureaza incepand cu adolescenta. Idealurile sunt proiectii ale individului in sisteme de imagini si idei care ii ghideaza intreaga existenta. Idealul de viata se sprijina pe visul de perspectiva ca forma a imaginatiei ce-l reprezinta pe subiect plasat in viitor. Idealul este, insa, forta ce-l propulseaza spre realizarea in practica a

acestor imagini in care subiectul se “vede” ocupand un anumit statut – visez/idealul meu este sa ajung un medic renumit etc. Idealurile se formeaza pornind de la exemple oferite de persoane din anturaj, personalitati literare, artistice, sportive, prin analiza critica a modelelor. Este important ca fiecare om sa-si defineasca idealurile in consens cu posibilitatile reale de care dispune; daca idealurile se formuleaza sub posibilitati, se va produce o stagnare, o involutie chiar a personalitatii – daca ele sunt mult peste limitele proprii, pot sa apara stari de oboseala, deceptie, inadaptare. Conceptia despre lume si viata este cea mai generala si complexa strucutura a motivatiei, continand totalitatea ideilor, convingerilor despre viata, societate si om. Fiind dependenta de experienta individului, ea se formeaza la varsta adolescentei. Conceptiile pot fi diverese: stiintifice sau nestiintifice, dupa cum omul se orienteaza dupa idei verificate de stiinta sau dupa anumite prejudecati, credinte; realiste sau fanteziste, dupa cum persoana se conduce dupa faptele concrete de viata ori dupa idei rupte de realitate, rod al purei imaginatii; progresiste sau retrograde, daca subiectul este “in pas cu mersul vremurilor” sau, dimpotriva, ramane ancorat in idei depasite cu care nu mai poate face fata cerintelor actuale (cazul parintilor ce nu s-au adaptat mentalitatilor noilor generatii, fiind acuzati de proprii lor copii ca avand “conceptii invechite”). Motivatia are forme care se clasifica in perechi contrare: 1. a. motivatia pozitiva: este aceea care vizeaza recompense, succese si stimuleaza la o activitate; are efecte benefice asupra activitatii sau relatiilor interumane (laudele, incurajarea). b. motivatia negativa: aceea care duce la actiuni menite sa evite pedepse, insuccese (pedeapsa, amenintarea); are drept efecte refuzul, evitarea, abtinerea. Un copil laudat va fi mai motivat sa indeplineasca o sarcina, sa rezolve o problema, fata de unul care este certat. Totusi, este mai bine sa existe o motivatie, decat sa nu existe nici una. Un copil nebagat in seama la lectii va avea cel mai slab randament. 2. a. motivatia intrinseca: exista atunci cand ne atrage insasi activitatea pe care o desfasuram – citim o carte care ne intereseaza in sine, jucam tenis fiindca ne place. Raportam motivatia la sursa producatoare; in acest caz, sursa generatoare se afla in subiect, in nevoile si trebuintele lui personale. Daca sursa generatoare a motivatiei se afla in afara subiectului, fiindu-I sugerata/impusa de o alta persoana, atunci avem urmatorul tip de motivatie, cea extrinseca. b. motivatia extrinseca: ne stimuleaza sa actionam pentru a atinge un scop (atragator) – citim o carte pentru a lua o nota buna a doua zi, jucam tensi (care ne oboseste) fiindca speram sa obtinem un premiu important. Astfel, activitatile desfasurate nu ne intereseaza, ele sunt doar un mijloc. 3. a. motivatia cognitiva: consta in nevoia, dorinta de a cunoaste, de a intelege ceva; este principalul stimulent intrinsec pentru activitatea intelectuala, pentru invatatura. b. motivatia afectiva: izvoraste din nevoia omului de a obtine aprobarea celorlalti. Astfel, copilul invata pentru a provoca bucuria mamei sale, pe care o iubeste foarte mult. Aceasta forma motivationala poate fi sporita prin perspectiva pierderii afectiunii celor apropiati. Optimumul motivational. Acesta depinde de dificultatea sarcinii si reprezinta acea intensitate a stimularii care sa permita obtinerea celor mai bune rezultate. O activitate prea complexa, prea dificila produce reactii emotive dezorganizatoare, performanta scazand. Daca dificultatea sarcinii este apreciata corect, optimumul va fi reprezentat de o anume corespondenta intre dificultate si nivelul stimularii. Cand ea nu este apreciata corect, poate avea loc o submotivare sau o supramotivare. Gradul motivarii care dinamizeaza individul spre realizarea unor progrese se numeste nivel de aspiratie. Atingerea nivelului de aspiratie ne da satisfactii. El se afla in raport cu posibilitatile persoanei. Astfel, un elev slab va fi foarte fericit sa obtina nota 7, considerata ca o catastrofa pentru un scolar foarte bun. Pentru a avea efecte pozitive, trebuie ca nivelul de aspiratie sa se situeze putin peste posibilitatile actuale ale individului. In felul acesta, devine un factor de progres.

4.2. Afectivitatea Realitatea cu care se confrunta omul il face pe acesta sa se raporteze diferit fata de ea, sa simta placere sau neplacere, multumire sau insatisfactie, bucurie sau tristete. Unul si acelasi obiect

produce stari afective diferite la diferite persoane sau la aceeasi persoana, in momente diferite. Astfel, nu obiectul este important, ci relatia dintre el si subiect. Procesele afective sunt procese psihice reglatorii care reflecta relatiile dintre subiect si obiect, sub forma de trairi atitudinale. Reflectarea relatiilor omului cu lumea are, iata, loc, sub forma unor trairi subiective (interne) ce rezulta din satisfacerea sau nesatisfacerea trebuintelor. Ecoul (rasunetul) afectiv pe care il au evenimentele lumii in fiecare dintre noi este diferit, intrucat si trebuintele noastre, in orice moment, pot fi diferite de ale celorlalti. Afectivitatea este in raport cu intregul organism, fiind o reactie concomitent organica, psihica si comportamentala. Atfel, desi mustarul irita limba, totusi ne face placere, fiindca e in concordanta cu nevoia de excitatie a stomacului in contact cu grasimile. Raportul dintre starile afective si necesitatile noastre este fundamental. O muzica simfonica ne poate emotiona foarte puternic numai daca mediul si educatia muzicala ne-au trezit interesul pentru acest gen de muzica; altfel, ne lasa indiferenti sau chiar ne enerveaza. Afectivitatea este o componenta de baza a psihicului, strans legata de motivatie. In plus, prin afectivitate, omul se diferentiaza de roboti si calculatoare. Proprietatile proceselor afective: - polaritatea: consta in tendinta de a se situa fie in jurul unui pol pozitiv, fie in jurul altuia negativ, in functie de satisfacerea sau contrazicerea trebuintelor noastre. Vorbim, astfel, de stari afective placute sau neplacute. Caracterul polar duce la cuplarea emotiilor in: bucurie-tristete, simpatieantipatie, entuziasm-deprimare, iubire-ura. Caracterul placut al unei tariri afective (caracter stenic) mobilizeaza, de regula, spre activitate, in timp ce caracterul neplacut (astenic) al unei trairi afective demobilizeaza. O stare afectiva placuta, precum succesul, poate fi stenica pentru unii, determinandu-i, in continuare, la actiune, in timp ce, pentru altii, poate fi astenica, facandu-i sa sa multumeasca cu ceea ce au obtinut. - intensitatea: reprezinta forta, taria trairii afective. Unii oameni sunt impresionati si de evenimente care nu au prea mare importanta, in timp ce altii raman “reci” chiar in fata unor evenimente dramatice. Exista stari afective intense, altele foarte intense, dupa cum sunt si trairi abia observabile. Intensitatea este in functie de raportul obiectelor cu trebuintele omului, dar si de sensibilitatea persoanei (capacitatea de a vibra afectiv, foarte diferita de la un individ la altul). - durata: consta in persistenta in timp a proceseor afective, chiar daca obiectul lor nu mai e prezent. Sentimentele pot dura un an sau o viata, emotiile – de la cateva secunde la cateva ore. Frica si groaza in fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dragostea se pastreaza chiar daca fiinta iubita nu mai este. - mobilitatea: se manifesta prin transformari rapide in interiorul aceleiasi trairi sau prin trecerea de la o stare afectiva la alta. Un exemplu pentru primul caz: o noua moda in randul tinerilor, li se poate parea, la inceput, unora, draguta, pentru ca, ulterior, sa li se para extraordinara. Exemplificand al doilea caz: se poate trece foarte usor, uneori, de la dragoste la ura, sau de la ura la dragoste. Aceste treceri se fac numai in conditii de necesitate, atunci cand situatia si solicitarile o cer. De aceea, mobilitatea trebuie deosebita net de fluctuatia trairilor afective, care presupune tot o asemenea trecere, dar fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate subiectiva. Fluctuatia este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar al patologiei proceselor afective (se intalneste frecvent la copii si la persoanele imature). - expresivitatea: capacitatea starilor afective de a se exterioriza prin intermediul unor manifestari numite expresii emotionale. Iata cateva exemple de expresii emotionale: + mimica: expresia ochilor, pozitia sprancenelor, miscarile buzelor etc.; prin ele se exprima bucuria, suferinta, indignarea, mahnirea, descurajarea, sfidarea, surpriza etc. + pantomimica: reactiile corpului – tinuta, mersul, gesturile (mersul sprintar, saltaret tradeaza bucurie, buna dispozitie, mersul incet, agale, tradeaza suparare, tristete). + modificarile de natura vegetativa: amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasoconstrictia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a parului, hiper-sau hipotonus muscular, modificarea compozitiei chimice a sangelui sau a hormonilor etc. Toate acestea se soldeaza cu paloare, inrosire, tremuraturi, lacrimi, transpiratie, gol in stomac etc. Pornind de la

aceste modificari, a aparut “detectorul de minciuni”, cel ce inregistreaza activitatea unor organe ce reactioneaza in timpul emotiilor subiective provocate de conflictele motivationale (este de retinut faptul ca aceste modificari de natura vegetativa, relativ independente de sistemul nervos central, nu pot fi controlate voluntar). + schimbarea vocii: se schimba intensitatea, ritmul vorbirii, intonatia, timbrul vocii. La manie, omul se exprima cu o vove ridicata. In alte situatii, daca suntem atenti la intonatie, un “da” poate fi mai negativ decat un “nu”. Expresiile si conduitele emotionale se invata, se insusesc in timpul vietii, fie prin imitatie, fie prin efort voluntar. Iata, orbii din nastere, de exemplu, au o expresivitate emotionala aproape nula. De asemenea, omul poate sa si simuleze anumite expresii emotionale. Apar, astfel, discrepante intre trairile afective si expresiile emotionale (cazul actorilor, al conventiilor sociale). Mai mult, au aparut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zambetul cu diversele sale varietati: binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, dispretuitor, indiferent, rautacios. Roluri si functii ale afectivitatii: - comunica in exterior trairea unei persoane: un profesor isi poate da seama daca elevii au inteles sau nu ceea ce li s-a explicat; - influenteaza conduita altora in vederea savarsirii unor fapte: copilul plange uneori pentru a obtine ceea ce doreste; - are rol de contagiune: trezeste reactii similare si la alte persoane; - inlesneste adaptarea: la inmormantare plangem, la o petrecere suntem veseli (chiar daca nu avem chef); - accentueaza sau diminueaza starea afectiva: plangand, ne putem “descarca”, elibera sau, dimpotriva, “incarca” afectiv. In viata sociala, unele expresii si conduite emotionale sunt intarite si valorificate, altele sunt inhibate si respinse, avand loc parca un fel de “dresaj”: in cultura noastra euroatlantica, plansul este rezervat femeilor si refuzat barbatilor; tristetea produsa de pierderea unei persoane dragi este simbolizata prin doliu (negru sau alb, in functie de societate); sarutul s-a standardizat sub diferite forme: parintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic etc. Vedem, astfel, ca expresiile emotionale au nu doar o semnificatie individuala, ci si una sociala. Clasificarea trairilor afective A. Procesele afective primare Au caracter spontan. Sunt slab organizate. Se situeaza mai aproape de instinctiv si tind sa scape controlului constient (mania). Sunt insotite de o expresivitate bogata. Intalnim trairile afective de provenienta organica (cauzate de buna sau reaua functionare a organelor interne) – stari de neliniste (in cardiopatii), iritare (in afectiunile pulmonare), mohoreala (in afectiunile gastrointenstinale), euforie (in hepatita). Tot aici vorbim de afecte: stari afective foarte intense, cu aparitie brusca, bogate in modificari expresive, greu de controlat constient – furia, spaima, disperarea, bucuria dezlantuita. B. Procesele afective complexe Beneficiaza de un grad mai mare de constientizare si intelectualizare. Au o orientare bine determinata spre un obiect sau o persoana. Se desfasoara fie tumultos, fie calm. Intalnim in aceasta categorie: emotiile curente – forme afective de scurta durata, active, intense, provocate de insusirile separate ale obiectelor, cum sunt bucuria, tristetea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiratia, dispretul, speranta, deznadejdea, placerea, dezgustul etc. Fata de afecte, ele se manifesta in comportament mai nuantat si mai rafinat, dupa tipare si conveniente socioculturale; emotiile superioare – legate nu atat de obiecte, cat de o activitate pe care o desfasoara individul. Ele pot sa apara in activitatile intelectuale, in creatia artistica, in religiozitate. Presupun de regula evaluari, acordari de semnificatii valorice activitatilor desfasurate; dispozitiile afective – sunt stari difuze, cu intensitate variabila si durabilitate relativa. Sunt mai vagi decat emotiile. De multe ori putem fi bine sau prost dispusi fara sa ne dam seama de ce anume, desi exista cu siguranta o cauza sau chiar mai multe pentru starea respectiva. Daca dispozitiile se repeta, se pot transforma in trasaturi de caracter. Firile inchise, taciturne, anxioase, mohorate, blazate, ca si cele deschise, bine dispuse,

vesele, entuziaste se formeaza prin repetarea si prelungirea in timp, in personalitatea individului, a dispozitiilor afective traite de acesta in existenta sa personala. C. Procesele afective superioare Se caracterizeaza printr-o mare restructurare si raportare valorica, situata nu la nivel de obiect (ca cele primare), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate. In aceasta categorie includem sentimentele si pasiunile. Sentimentele sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile, specific umane. Se pastreaza multa vreme, uneori toata viata. Alaturi de cunoscutele sentimente de dragoste, ura, invidie, gelozie, admiratie, indoiala, recunostinta (ce includ elemente de ordin intelectual, motivational, voluntar si caracterizeaza omul ca personalitate), intalnim si sentimente intelectuale (curiozitatea, mirarea, indoiala, dragostea de adevar), estetice (admiratia, extazul), morale (patriotismul, datoria). Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate foarte mare, antrenand intreaga personalitate. Pasiunile pot fi nobile, cu orientare sociala pentru adevar, dreptate, progres (pentru pictura, muzica etc.) sau oarbe (gelozia morbida, avaritia, fanatismul, jocurile de noroc), negative, asa-numitele patimi sau vicii. Cateva dintre tulburarile aparute in afectivitate: - fobia: teama nejustificata fata de o situatie sau un obiect; nu poate fi explicata; exemple: acrofobie (locuri inalte), agorafobie (spatii deschise), aihmofobie (lucruri ascutite), algofobie (durere), amatofobie (praf), amaxofobie (vehicule), androfobie (sexul masculin), anemofobie (curenti de aer), astrafobie (fulgere), ataxofobie (dezordine), autofobie (a fi singur), automizofobie (mirosuri neplacute care ar proveni de la propria persoana),chenofobie (incaperi goale), cherofobie (starea de buna dispozitie), claustrofobie (spatii inchise), cleptofobie (teama de a nu comite un furt), demonofobie (diavoli), vertigofobie (ameteala), fagofobie (a nu se ineca cu alimente), fotofobie (lumina), fatofobie (pisici), gamafobie (casatorie), ginofobie (femei), hidrofobie (apa), necrofobie (cadavre), taferofobie (a nu fi ingropat de viu), talasofobie (de valuri, de mare), tanatofobie (moarte), zoofobie (animale) - anxietatea: ingrijorare, neliniste, teama, in absenta unor cauze care sa le provoace - euforia: buna dispozitie exagerata, veselie nemotivata - frustrarea: stare resimtita de cel inselat in asteptarile sale; cauza poate fi lipsa unui obiect, lipsa unui loc de munca, imbolnavirea etc.

4.3. Vointa Activitatea umana presupune miscari, operatii si actiuni involuntare (impulsive sau instinctuale), voluntare si automatizate (postvoluntare). Vointa reprezinta procesul de reglare superioara a activitatii umane ce consta in mobilizarea si concentrarea energiei psihonervoase pentru depasirea obstacolelor si realizarea scopurilor propuse constient (un elev care are teza maine, renunta sa mearga cu prietenii la un film, desi filmul il tenta, si isi programeaza orele pentru a termina la timp; daca ar fi plecat la film, ar fi dovedit lipsa de vointa). Vointa intervine asupra celorlalte modalitati de reglare, fapt ce l-a facut pe Piaget sa o numeasca “reglaj al reglajelor”. Vointa nu exista la copiii mici; originea vointei s-ar afla in relatia comanda-subordonare dintre adult si copil; copilul este obligat sa se supuna cerintelor adultilor, altfel fiind pedepsit. Comenzile date de adult se interiorizeaza treptat, odata cu dezvoltarea limbajului si a gandirii copilului, acesta ajungand sa-si dea singur comenzi si sa le execute. Mai tarziu, adultul ajunge sa-si controleze (regleze) reactiile instinctuale datorita interventiei vointei, care actioneaza in dublu sens asupra lor: le amplifica sau le diminueaza/franeaza (poate sa respire mai des sau sa se abtina de a respira). Intrucat vointa domina atat motivatia, cat si afectivitatea, putem spune ca vointa este aceea care ma ajuta sa fac ceea ce nu-mi place (nu ma intereseaza) si sa nu fac ceea ce imi place (ce ma intereseaza). Vointa ne permite sa ne “manipulam” energia motivational-afectiva pentru a ne adapta mai bine cerintelor mediului.

Caracteristici ale reglajului voluntar (activitatilor voluntare): - se realizeaza totdeauna in vederea atingerii unui scop constient propus; scopul, formulat verbal, conduce si controleaza desfasurarea actiunii; - se face in baza unei decizii si a formularii intentiei de a atinge acel scop; in activitatile complexe pot aparea mai multe scopuri si este necesara alegerea, decizia in favoarea unuia din ele; - presupune un plan mintal care precede si regleaza realizarea efectiva a intentiei de a atinge scopurile; - cea mai importanta caracteristica a reglajului voluntar este invingerea obstacolelor interne si externe care apar in calea atingerii scopului. Din toate cele mentionate reiese ca reglajul voluntar este deosebit de complex si antreneaza multe procese si insusiri psihice, insa nucleul sau este reprezentat de vointa, proces psihic complex, specific omului si dezvoltat, incepand cu prescolaritatea. Vointa este latura subiectiva cea mai importanta a autoreglajului. Caracteristica specifica cea mai importanta a vointei este efortul voluntar. Acesta implica o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emotionale, fiind trait ca o stare de incordare interna, de tensiune. El nu se identifica cu incordarea musculara, desi aceasta este necesara in activitatile fizice. Exista persoane extrem de puternice fizic, dar cu o vointa atat de slaba, incat nu reusesc sa biruie nici obstacole obisnuite. Dupa etape de effort voluntar intens si indelungat, urmeaza perioade de oboseala, nu doar fizica, ci mai ales nervoasa. De aceea este necesar un echilibru intre intre activitate si odihna, pentru pastrarea sanatatii fizice si mintale. Psihologic, obstacolul nu se identifica cu un obiect sau cu un fenomen, ci reprezinta o confruntare intre posibilitatile omului si conditiile obiective ale respectivei activitati. De aceea, una si aceeasi problema de matematica necesita un efort minim pentru un specialist si o incordare mare pentru elevul care abia si-a insusit metodele necesare pentru rezolvarea ei. De-a lungul desfasurarii unei activitati complexe, momentele de dificultate pot sa fie diferite si, de aceea, efortul voluntar se moduleaza dupa cresterea sau descresterea obstacolului, asiguranduse concordanta intre marimea acestuia si procentul de incordare voluntara. Reglarea voluntara a activitatii se face in conditiile stransei legaturi cu toate celelalte procese psihice si, in primul rand, cu gandirea si imaginatia. Inainte de a fi efectiv realizate, actiunile voluntare sunt gandite, intocmite rational si orientate spre scopuri proiectate imaginativ. Fazele actelor voluntare (etapele procesului volitiv): 1. actualizarea unor motive care genereaza anumite scopuri; apare intentia de a realiza scopul si se construieste planul mental al rezolvarii actiunii. 2. lupta motivelor, generata de aparitia mai multor motive si, aferente lor, a mai multor scopuri; apare deliberarea in vederea alegerii; castiga cele care pot sa satisfaca mai repede si mai bine trebuintele. 3. luarea hotararii: implica alegerea unui motiv si scop si inhibarea, amanarea celorlalte; momentul deciziei poate fi, uneori, dramatic, pentru ca omul nu prelucreaza doar informatia, ci el traieste efectiv situatiile implicate in satisfacerea unora si nesatisfacerea altora. 4. executarea hotararii luate: inseamna realizarea efectiva a planului si atingerea reala a scopului; presupune autocomanda verbala de a actiona; omul foloseste o serie de mijloace materiale si mintale, cum sunt cunostintele, deprinderile, priceperile etc. 5. verificarea rezultatului obtinut si formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare. Exista o foarte stransa legatura intre gandire si vointa, ambele fiind procese superioare (unul de cunoastere, celalalt de reglare), ambele avand ca instrument limbajul. Aceste doua procese psihice nu pot functiona unul fara celalalt: vointa fara gandire ar fi doar o forta oarba, haotica, incapabila sa ne orienteze in directii precise, in timp ce gandirea fara vointa ar fi pura derulare libera de idei, ce nu s-ar materializa niciodata in fapte (si astfel nici n-ar fi cunoscute). Este de retinut ideea ca nu se poate vorbi de vointa in absenta efectuarii propriu-zise, a indeplinirii actului voluntar. Cu totii avem dorinte, ne stabilim scopuri, optam, luam hotarari dar, daca toate aceste demersuri se opresc aici, nu se poate spune ca avem vointa. Insusirile (calitatile) vointei:

1. puterea vointei: se exprima in intensitatea efortului prin care subiectul, confruntandu-se cu obstacolele importante, isi urmareste scopurile; un rol important in manifestarea puterii vointei il are valoarea scopului urmarit; in ciuda dificultatilor, omul se simte satisfacut cu fiecare noua apropiere de scop; opusul acestei calitati este slabiciunea vointei, adica imposibilitatea de a realiza efortul voluntar cerut, chiar daca cel in cauza este constient de importanta acestui fapt pentru sine si pentru cei din jur; el poate incepe dar nu reuseste sa-l finalizeze (cei ce incep un nou ciclu de invatamant dar nu-l finalizeaza, cei ce “nu se pot lasa” de fumat/baut etc.). 2. perseverenta: presupune realizarea efortului voluntar o perioada indelungata de timp, chiar si in conditiile in care, aparent, n-ar fi posibila continuarea activitatii; valoarea scopului si increderea in fortele proprii sustin perseverenta (Vtoria Lipan din Baltagul lui Sadoveanu reprezinta un personaj perseverent; un om ce a suferit un accident grav si are sansa sa-si recapete functia mersului trebuie sa manifeste perseverenta); opusul ei il reprezinta incapatanarea, urmarirea unui scop cand este clar ca imprejurarile nu ofera nici o sansa de reusita, analiza logica relevand caracterul imposibil (un tanar care nu are deloc talent actoricesc se incapataneaza sa dea admiterea la Teatru); se explica prin inflexibilitate in gandire si actiune, prin prejudecata (nu e bine sa ma intorc din drum), poate fi si efectul unei carente educationale. 3. independenta vointei: tendinta constanta de a lua hotarari pe baza chibzuintei proprii, cunoscand cat mai profund conditiile activitatii, consecintele si responsabilitatile personale ce decurg.; vom analiza critic atat ideile noastre, cat si pe cele ale altora; independenta vointei nu se identifica cu lipsa de receptivitate fata de opiniile celor din jur (negativismul); opusul acestei calitati il reprezinta sugestibilitatea, adoptarea necritica a influentelor exterioare si anihilarea propriei pozitii, alaturi de diminuarea implicarii si a responsabilitatii personale (copiii sunt cei mai expusi sugestibilitatii, hotii sau pedofilii reusind foarte usor sa-i pacaleasca si sa le faca rau). 4. promptitudinea: consta in rapiditatea cu care omul delibereaza intr-o situatie complexa si urgenta si adopta hotararea cea mai potrivita; se sprijina pe rapiditatea si profunzimea gandirii, pe increderea in sine si curaj si pe experienta personala in confruntarea cu astfel de situatii (un pilot pe un supersonic trebuie sa judece si sa decida in fractiuni de secunda in anumite imprejurari); promptitudinea nu se identifica cu impulsivitatea sau pripeala (deliberare realizata fara a cantari argumentele sau consecintele); opusul acestei calitati este tergiversarea sau nehotararea, care se manifesta ca oscilatii indelungate si nejustificate intre mai multe motive, scopuri, cai, mijloace etc. Insusirile vointei se formeaza pe parcursul dezvoltarii psihice a individului, prin confruntarea cu obstacole si depasirea lor. In functie de tipul de activitate si efortul exercitat, vointa se specializeaza, putand fi mai puternica intr-un domeniu decat in altul.

4.4. Atentia Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea. Ea este o functie prin care se modeleaza tonusul nervos necesar pentru desfasurarea celorlalte procese psihice (perceptie, memorie, gandire). Prezenta ei asigura o buna receptare a stimulilor, intelegerea mai profunda a ideilor, o memorare mai trainica si mai fidela etc. Absentei ei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in reactiile de raspuns, la confuzii in descifrarea sensurilor etc. Implica starea de veghe, opusa celei de somn, cand scoarta cerebrala este activata difuz, iar omul se afla in stare de contemplare generala sau de asteptare pasiva. La un nivel curent de activare, se instaleaza starea de vigilenta, care presupune explorarea generala a mediului, asteptarea si cautarea a ceva inca nedefinit. Aceasta este o stare care pregateste atentia. Ea nu are o focalizare anume, ci detecteaza orice, fara a se opri asupra a ceva anume. Atentia este mai mult decat vigilenta, asa cum vom observa imediat. Atentia este fenomenul psihic reglator ce consta in orientarea selectiva si in concentrarea energiei psihonervoase in directia unui stimul, in vederea desfasurarii optime a unei activitati. Asa cum spuneam, atentia este mai mult decat vigilenta; iata care sunt trasaturile proprii atentiei:

- orientarea spre ceva anume, spre un stimul exterior (un sunet) sau un stimul interior (o idee, o dorinta); atentia inseamna incordare, cautare si fixare asupra a ceva anume, este intotdeauna obiectuala; - selectivitatea: starea de atentie nu este nelimitata si nu poate sa se imparta, in mod egal, la toate stimularile ce ne parvin din ambianta; intotdeauna esti atent la ceva si neatent sau prea putin atent la alti stimuli; astfel, numai unii stimuli se vor afla in centrul atentiei, altora acordandu-li-se putina importanta sau deloc; - prezenta ei se deduce pe baza unor manifestari comportamentale (intoarcerea capului, fizarea privirii asupra unui obiect sau asupra unei persoane, eliminarea miscarilor inutile in cazul unei activitati etc). Formele atentiei: A. dupa plasarea obiectului atentiei in raport cu subiectul: atentie interna; atentie externa. B. dupa intentia si efortul solicitat, dupa complexitatea mecanismelor prin care se desfasoara: atentie voluntara; atentie involuntara; atentie postvoluntara. Atentia externa: In observarea unui peisaj, in ascultarea unei conferinte, in urmarirea unui traseu, conducand automobilul, obiectul atentiei este exterior noua si subiectul se concentreaza asupra lui. Atentia interna: In momentele cand suntem captivati de amintiri, cand suntem preocupati de rezolvarea unei probleme de viata, cand ne facem planuri de viitor si imaginam, cand meditam sau chibzuim, obiectul atentiei este inlauntrul nostru, in sfera subiectiva, mintala. Atentia involuntara: este o forma simplista, intalnita si la animale. Factori externi ai atentiei involuntare: intensitatea deosebita a stimulilor (un zgomot puternic, o lumina intensa ne capteaza imediat atentia); noutatea si neobisnuitul stimulilor (reclamele comerciale deosebite); aparitia sau disparitia brusca a stimulului (avertizarile in circulatia rutiera); gradul de complexitate al stimulului (un stimul simplu poate capta atentia 1-2 minute, unul complex, insa, ne poate mentine interesul pentru mult timp). NOTA: nu trebuie confundate perceptia (care ne permite sa cunoastem un obiect sau un fenomen concret) si atentia (care inseamna doar concentrarea energiei psihonervoase intr-o dirextie anume: obiect, imagine, idee). Factori interni ai atentiei involuntare: interesul pe care-l prezinta pentru o persoana un obiect sau un fenomen (interesul provoaca si mentine atentia, ducand la rezultate precum receptare cat mai completa, intelegere, memorare buna a obiectului); actualizarea unor motive si trairea afectiva propriu-zisa a relatiei cu obiectele prin care se satisfac mentin nivelul energiei si gradul ei de concentrare fara effort, timp indelungat si fara sa apara oboseala. De regula, atentia involuntara, prin mecanismele ei neurofunctionale specifice, asigura eficienta pentru o activitate fara sa apara oboseala. Totusi, chiar si o activitate atragatoare in ansamblu, are si momente mai dificile, mai putin interesante si, daca nu ar interveni atentia voluntara, ar aparea riscul neimplinirii acelor actiuni sau sarcini. Atentia voluntara: nu apare spontan, ca cea involuntara, ci este intentionata si autoreglata constient. Este superioara atat prin mecanismele de producere, cat si prin efectele ei pentru activitatea omului. Un rol important in declansarea si mentinerea atentiei voluntare il au mecanismele verbale. Prin intermediul cuvantului se ia decizia de a fi atent si se stimuleaza si focalizeaza atentia. “Sa fiu atent” este autocomanda pentru atentia voluntara. Autoreglajul voluntar se exprima in orientarea intentionata spre obiectul atentiei, intensificarea activitatii psihice, inhibarea voita a altor preocupari colaterale, izolarea de excitanti perturbatori sau limitarea influentei acestora, mentinerea concentrarii atentiei pe durata necesara indeplinirii acelei activitati. Atentia voluntara sustine activitatea in toate momentele ei (atragatoare, dar si neplacute, usoare, dar si grele). Atentia voluntara poate fi favorizata de respectarea catorva conditii: stabilirea cat mai clara a scopurilor, pentru ca atentia sa se concentreze mai usor; remarcarea consecintelor pozitive ale indeplinirii activitatii, chiar daca ea este mai dificila; stabilirea momentelor activitatii si identificarea acelora mai dificile, care cer atentie incordata; crearea intentionata a ambiantei favorabile (spatiu de lucru bun, bine iluminat si aerisit, organizat si stimulativ); eliminarea sau diminuarea factorilor perturbatori (evitarea zgomotelor intense, a convorbirilor cu altii, a tentatiilor

spre alte activitati). Atentia voluntara apare si se mentine cu effort, cu consum energetic, fiind urmata de oboseala, eficienta activitatii scazand astfel; este necesara alternarea perioadelor de activitate cu cele de odihna. Atentia postvoluntara: utilizarea repetata a atentiei voluntare genereaza un anumit grad de automatizare al acesteia, transformand-o intr-un sistem de deprinderi; acest ansamblu de deprinderi, practic “deprinderea de a fi atent”, constituie atentia postvoluntara. Este la fel de bine organizata ca si atentia voluntara, dar, in virtutea automatismelor implicate, nu necesita incordare voluntara, obositoare. Elevii din clasele mari ajung la o astfel de atentie. In desfasurarea activitatilor sale, omul imbina si complementarizeaza cele 3 forme ale atentiei (involuntara, voluntara, postvoluntara), asigurand, astfel, in fiecare moment, cea mai economica si eficienta energie psihonervoasa. Insusirile atentiei: - volumul atentiei: cantitatea de elemente asupra carora se poate orienta si concentra atentia simultan. Ele pot fi puncte, figuri, cifre, litere etc. Volumul mediu al atentiei este de 5-7 elemente. Aceasta este o insusire valoroasa pentru profesii cum sunt operator la un panou de comanda, conducerea automobilului, pilotarea avioanelor; - stabilitatea atentiei: se refera la persistenta, in timp, a posibilitatii de a mentine atentia asupra unui obiect, fenomen, actiune. Creste odata cu varsta; daca la prescolari e de 12-15 minute, la adulti este de 40-50 de minute si mai mult chiar; - concentrarea atentiei: capacitatea acesteia de a se mentine orientata asupra unui stimul in conditiile actiunii unor factori perturbatori. Se poate spune despre cineva ca are o mare capacitate de concentrare a atentiei daca poate lucra in timp ce in jurul sau se produc zgomote, miscari etc. Aceasta calitate difera de la un individ la altul sau, la acelasi individ, de la o situatie la alta. Ca manifestare opusa acesteia mentionam distragerea atentiei, care consta in orientarea spre stimulii concurenti, ce are efecte negative, uneori dramatice (la cineva care lucreaza cu masini taietoare, prese, etc.); - distributivitatea atentiei:insusire care permite unei persoane sa desfasoare, concomitent, mai multe activitati, cu conditia ca macar unele din ele sa fie relativ automatizate. Astfel, un sofer care actioneaza asupra volanului, asupra pedalei de frana, asupra schimbatorului de viteze, semnalizeaza schimbarea directiei de mers; - mobilitatea (flexibilitatea) atentiei: consta in deplasarea si reorientarea ei de la un obiect la altul, de la o operatie la alta, in functie de cerintele activitatii, in cel putin 1/6 din secunda. Daca acest prag este mai mare, se manifesta rigiditatea sau inertia atentiei, fapt pentru care anumite profesii pot fi contraindicate (pilot al unui avion supersonic). Mobilitatea nu trebuie confundata cu fluctuatia atentiei, care este o deplasare intamplatoare, nesolicitata de activitate. Persoanele preocupate de rezolvarea unor probleme reusesc un nivel ridicat de concentrare a atentiei, care poate sa para chiar anormal, ducand la includerea acestora in categoria “distratilor”. Exista, totodata, si persoane care fac o obsesie din anumite idei, manifestand o focalizare exclusiva, permanenta asupra acestora.

5. Caracterizarea generala a S.P.U. S.P.U. este cel mai complex sistem cunoscut, avand o natura energetica si informationala, dispunand de capacitati selective, de autoreglare si autodeterminare. 1. S.P.U. este un sistem intrucat toate componentele sale (senzatii, perceptii, reprezentari, gandire, limbaj, memorie, imaginatie, motivatie, afectivitate, vointa, atentie) se afla in interactiune. Este cel mai complex numai daca ne gandim la arhitectonica creierului omenesc, format din 24 de miliarde de neuroni specializati, fiecare din ei intretinand, prin 10 milioane de ramificatii, legaturi cu ceilalti neuroni.

2. S.P.U. este energetic deoarece functioneaza numai in conditiile in care beneficiaza de suportul material, biologic, care este creierul; de aceea se vorbeste de energie neuropsihica. 3. S.P.U. este de natura informationala, intrucat recepteaza, prelucreaza si emite informatii. 4. S.P.U. este un sistem evolutiv, dianmic, intrucat se afla intr-o continua schimbare. Prin invatare, omul asimileaza si prelucreaza tot timpul informatii; de aceea se spune ca S.P.U. se poate autoorganiza. 5. S.P.U. se poate caracteriza si printr-o relativa stabilitate, nu in sensul de ne-miscare, ci de mentinere a unor insusiri timp indelungat. De aceea se spune despre oameni ca au un psihic puternic sau labil, psihic matur sau infantil, aceste trasaturi fiind durabile, stabile. 6. S.P.U. este ambilateral deschis, intretine relatii de tip informational atat cu mediul extern, cat si cu cel intern. In mod normal, omul stie (este informat) despre ce se petrece in jurul sau si in interiorul sau prin intermediul proceselor cognitive, senzoriale si logice. 7. S.P.U. se comporta selectiv fata de elementele/factorii mediului extern si intern; in termeni cibernetici se afirma ca este antiredundant (se opune informatiilor de prisos). In timpul desfasurarii oricarei activitati, omul, aflandu-se intr-un mediu din care-I parvin diversi stimuli, retine (selecteaza) doar pe cei de care are nevoie; ceilalti, care sunt de prisos, sunt ignorati. De exemplu: o inregistrare audio facuta intrun grup de oameni care vorbesc, va reda voci suprapuse din care nu se intelege nimic; in schimb, o persoana aflata intr-un grup in care toti vorbesc, se poate orienta si poate recepta selectiv numai anumite informatii, ceea ce o fereste de un adevarat “haos informational”. 8. S.P.U. se poate autodetermina, putand face fata diferitelor intamplari, situatii noi, neprevazute, tocmai datorita posibilitatii de a invata, flexibilitatii gandirii, memoriei, care permit restructurarea experientei dobandite in functie de cerintele mediului. S.P.U. se comporta antialeator pentru ca se opune intamplarii, necunoscutului. 9. S.P.U. dispune de mecanisme de autoreglare superioara prin conexiunea inversa (feedback). Psihicul prelucreaza informatiile ce-I parvin si, pe baza lor, comanda sistemului efector realizarea diferitelor comportamente adaptative. Reactiile noastre si efectele produse sunt din nou receptae (prin feed-back) si supuse evaluarii prin ratiune; aceasta comanda alte acte adaptative s.a.m.d. Nivelele functionale ale S.P.U. 1. Constiinta. Reprezinta nivelul functional superior al S.P.U. care rezulta din coordonarea (conlucrarea) tuturor fenomenelor psihice, permitand stabilirea de relatii superioare cu mediul. Ce stie o persoana constienta, fata de una care nu e constienta (pentru ca doarme, e in stare de lesin sau de coma)? Stie cine este, unde se afla, ce sunt si cine sunt cele/cei din jurul sau, care este rostul/scopul prezentei sale in acel loc etc. Constiinta este limitata la aici si acum (hic et nunc), neputand afirma ca suntem constienti (stim) de ceea ce se intampla in incaperea vecina si nici ce se va intampla exact peste 5 minute. Constiinta are 2 laturi inseparabile: constiinta de sine si constiinta de lume. Oricare dintre ele ar fi afectata, ingustata sau deformata, constiinta in ansamblu ar avea de suferit si, in consecinta, si adaptarea normala a persoanei la mediu. In unele tulburari psihice, bolnavul nu mai stie cine este sau isi atribuie o alta identitate. Constiinta de sine si cea de lume incep sa se manifeste plenar la copil in jurul varstei de 3 ani. Constiinta deplina isi incheie formarea in jur de 18-20 de ani. Participarea tuturor fenomenelor psihice la starea de consyiinta este reflectata si in functiile acesteia: functia de semnificare sau de cunoastere (indeplinita de toate procesele cognitive, in special de cele superioare); functia de orientare spre scop (indeplinita de motivatie, cu sprijinul imaginatiei si gandirii); functia anticipativ-predictiva (realizata de gandire si de imaginatie); functia de autoreglaj voluntar (intalnita la toate fenomenele reglatorii, in special la vointa); functia creatoare (posibila prin intermediul gandirii, memoriei, imaginatiei). 2. Subconstientul. Este al doilea nivel functional al S.P.U., care are rolul unui depozit de informatii, date ale memoriei, deprinderi, operatii. Ar putea fi considerat depozitarul experientei noastre anterioare, a ceea ce am invatat. Rolul subconstientului este acela de a alimenta in permanenta nivelul constient in functie de cerintele mediului, dar si de a pastra informatiile care vin din mediu

si sunt preluate la nivel constient. Uneori, insa, oricat effort am face, nu putem sa scoatem la suprafata constiintei unele informatii; atunci spunem ca ele au “alunecat” in inconstient. 3. Inconstientul. Este cel de-al treilea nivel al S.P.U., cel mai profund, mai adanc, numit si nivelul abisurilor fiintei noastre. Aici sunt depozitate date ereditare (aptitudini, talente pe care nu ni le putem explica in mod constient), tendinte, imbolduri, instincte, afecte, dorinte ascunse, nerecunoscute, informatii considerate uitate). Descoperitorul inconstientului si al rolului sau in viata psihica este medicul austriac Sigmund Freud. Freud a vrut sa demonstreze ca omul nu este numai o fiinta rationala (cum sustinusera filosofii dinaintea lui), ci si o fiinta care actioneaza sub impulsul unor forte ascunse, ce nu pot fi cunoscute si controlate suficient. Freud este si autorul unei teorii si, totodata, al unei metode practice de sondare a inconstientului, numita metoda psihanalitica ce consta, in esenta, in scoaterea la suprafata constiintei a unor date din inconstient care tulbura existenta omului si supunerea lor unor analize rationale. Metoda psihanalitica utilizeaza diferite tehnici de sondare a inconstientului: hipnoza, sugestia, analiza viselor, a unor acte din viata curenta, asociatiile de cuvinte.

6. Personalitatea 6.1. Temperamentul Personalitatea este un sistem de insusiri psihice care se manifesta constant in comportament, indiferent de situatie, oferind o relativa stabilitate individului uman, matur. In sens larg, personalitatea reprezinta fiinta umana considerata in existenta ei sociala si in inzestrarea ei culturala. In limbaj cotidian, atributul de personalitate se foloseste cu referire la persoanele care se remarca prin ceva deosebit, care reprezinta o valoare (personalitati stiintifice, politice, artistice). Personalitatea este intotdeauna unica si originala. Fiecare om porneste cu o zestre ereditara unica, strabate un drum propriu in viata, intra in relatii si defasoara activitati diferite, are un mod propriu de a fi, de a gandi, de a simti. Personalitatea este, practic, un sistem bio-psiho-socio-cultural. Dezvoltarea personalitatii se desfasoara in etape. Personalitatea nu se dezvolta prin simplul proces de crestere si maturizare, nici prin ascultare pasiva a sfaturilor si indemnurilor, ci in procesul activitatii, in care se formeaza priceperi, deprinderi si caracterul, se invata integrarea in colectivitate si cunoasterea de sine. In timp, personalitatea omului poate sa se modifice ca efect al educatiei, al unei experiente personale traumatizante, al restructurarii relatiilor sociale prin trecerea in alt grup social. Studiul, analiza si clasificarea personalitatilor se pot realiza pe baza unui sistem care cuprinde 3 compartimente aflate in interactiune: temperament, aptitudini, caracter. Temperamentul reprezinta componenta dinamico-energetica a personalitatii, care rezulta din influenta tipului de activitate nervoasa superioara (A.N.S.) asupra comportamentului. Insusirile temperamentale sunt innascute, se manifesta de la cea mai frageda varsta si se mentin pe parcursul vietii. In cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanti. De aceea, trasaturile si tipurile temperamentale sunt cea mai accesibila si usor constatabila latura a personalitatii. Cu greu vom afla ce gandeste un om, ce sentimente incearca, pe unde I se aventureaza fantezia. Dar urmarindu-I comportamentul vom putea, in scurt timp, sa spunem daca este energic, iute, cumpanit sau nu. In antichitate, Galenus si Hypocrates (400 i.Hr.) au stabilit existenta a 4 temperamente de baza, denumirile lor ramanand peste timp valabile: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic. Modelul lor teoretic de explicare a acestor temperamente, insa, a fost unul naiv si neviabil (fluidele organismului – bila, sangele etc., prin amestecul lor si preponderenta unuia sau altuia dintre ele, ar fi fost raspunzatoare de cele 4 tipuri temperamentale). Interesanta si amuzanta este, insa, legatura pe care cei 2 au facut-o intre cele 4 temperamente si anotimpuri: colericii ar fi precum valvataia verii, sanguinicii plini de viata ca primavara, flegmaticii reci ca iarna, melancolicii tristi ca toamna. Au existat si alte incercari de a explica temperamentele, prin particularitati anatomofiziologice.

In 1940, medicul american William Sheldon discuta despre existenta unor asemenea legaturi intre trei tipuri de constitutie fizica, denumite somatotipuri: tipul endomorf (moale si rotund), placut si socialbil; tipul mezomorf (atletic si musculos), energic, afirmativ, curajos; tipul ectomorf (slab si inalt), retras, temator, introvertit, artistic. Dovezile aduse de Sheldon nu au fost, insa, foarte puternice. Totusi, in determinarea particularitatilor temperamentale, rolul principal ii revine sistemului nervos central (S.N.C.). In urma cercetarilor de neurofiziologie, s-au pus in evidenta 3 insusiri fundamentale ale S.N.C., insusiri ce se exprima in A.N.S.: - forta: are in vedere capacitatea de rezistenta la actiunea unor stimuli. Astfel, deosebim persoane cu sistem nervos puternic si persoane cu sistem nervos slab. - mobilitatea: se refera la rigiditatea cu care are loc trecerea de la excitatie la inhibitie, infunctie de solicitarile exterioare. Atfel, intalnim persoane cu sistem nervos mobil si persoane cu sistem nervos inert. - echilibrul: are in vedere forta excitatiei comparativ cu cea a inhibitiei. Daca cele 2 procese au forte apropiate, vorbim de sistem nervos echilibrat, in caz contrar fiind vorba de un sistem nervos neechilibrat. Prin combinarea acestor 3 insusiri, apar 4 tipuri de sistem nervos (sau de A.N.S.), care sunt in corespondenta cu cele 4 temperamente descrise in antichitate (asa cum a demonstrat fiziologul rus Ivan Petrovici Pavlov – 1849-1936): - temperamentul sangvinic: puternic, mobil, echilibrat - temperamentul coleric: puternic, mobil, neechilibrat - temperamentul flegmatic: slab, inert, echilibrat - temperamentul melancolic: slab, inert, neechilibrat. Psihologul englez de origine germana Hans Eysenck (1916-1997) a nuantat manifestarile temperamentale, adaugand analizei tipurile introvert (orientare spre sine, spre interior), extrovert (orientare spre lume, spre exterior) si nivelul de nevrozism (modul in care sistemul nervos raspunde la stres – stabilitate si instabilitate). Astfel, rezulta urmatoarele 4 descrieri temperamentale: - temperamentul sangvinic (stabil, extravertit): sociabil, vorbaret, saritor, hazliu, vivace, spirit de grup, aptitudini de conducere. - temperamentul coleric (instabil, extravertit): activ, optimist, impulsiv, schimbator, excitabil, agresiv, nelinistit, irascibil. - temperamentul flegmatic (stabil, introvertit): calm, temperat, demn de incredere, controlat, pasnic, ingandurat, grijuliu, pasiv. - temperamentul melancolic (instabil, introvertit): linistit, nesociabil, rezervat, pesimist, sobru, rigid, anxios, indispus. Cele 4 temperamente au si cateva caracteristici generale, comune: - sunt innascute (fiind dependente de tipul de A.N.S.) si, deci, stabile, mentinandu-se, in linii mari, pe tot parcursul vietii; - sunt educabile, in sensul ca pot fi influentate, modelate, prin mijloace educationale – colericul este invatat sa se stapaneasca, sanguinicului I se dezvolta perseverenta prin urmarirea indeplinirii sarcinilor, flegmaticul este antrenat in activitati noi, pentru a deveni mai adaptabil, melancolicul este menajat, dar si incurajat pentru a capata mai multa incredere in fortele proprii; - sunt rareori in stare pura, ele existand, mai degraba, in diferite amestecuri sau nuante temperamentale; - sunt neutre din punct de vedere valoric, ceea ce inseamna ca nici un temperament nu poate fi considerat mai bun sau mai rau decat celelalte. Tipuri celebre de temperamente: - coleric: Beethoven, Caragiale - sangvin: Alecsandri - flegmatic: Sadoveanu - melancolic: Eminescu, Blaga Portrete temperamentale

1. Colericul este excitabil si inegal in toate manifestarile sale, fie ca este eruptiv, navalnic, nestapanit, fie deprimat, cuprins de teama si panica. Deseori se constata o evolutie ciclotimica (alternarea starilor de depresie cu cele de buna dispozitie). Dezvoltarea sinusoidala cu ascensiuni si caderi ale capacitatii de lucru este dublata de oscilatii intre entuziasm, temeritate si stare de abandon, deceptie. Inclinatia spre exagerare, intr-un sens sau altul, pericliteaza echilibrul emotional. Sunt oameni nelinistiti, nerabdatori, predispusi la furie violenta, dar si la afectiuni neobisnuite, cu relatii ce exagereaza atat amicitia, cat si ostilitatea. Extrovertiti, foarte comunicativi, sunt orientati spre prezent si viitor, ca si sangvinii. 2. Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmicitate, echilibru si aceasta in conditiile vioiciunii, rapiditatii miscarilor si vorbirii, printr-o mare efervescenta emotionala. Este temperamentul bunei dispozitii, al adaptabilitatii prompte si economicoase. Dincolo de vioiciune si exuberanta, se descopera calmul, stapanirea de sine. Poate astepta fara o incordare chinuitoare si poate sa renunte fara a suferi mult. Extrema mobilitate sangvinica ingreuneaza fixarea scopurilor, consolidarea intereselor si prejudiciaza persistenta in actiuni si relatii. 3. Flegmaticul este, inainte de toate, un om lent in tot ceea ce face si, totodata, neobisnuit de calm. Dispune de un fel de rabdare naturala si, de aceea, prin educatie, atinge performante in perseverenta voluntara, meticulozitate, temeinicie in munca de lunga durata. Desi pare indiferent afectiv, ajunge la sentimente extrem de consistente si durabile. Se poate semnala o redusa adaptabilitate, inclinatii spre rutina si dezavantajul tempoului foarte lent, care nu corespunde exigentelor anumitor actiuni. De regula sunt introvertiti, inchisi in sine, putin comunicativi si orientati mai mult spre trecut, avand comuna aceasta trasatura cu melancolicii. 4. Melancolicul sau temperamentul hipotonic vadeste un tonus scazut si reduse disponibilitati energetice, de unde, pe de o parte, sensibilitatea, emotivitatea deosebita, iar, pe de alta, inclinarea spre depresiune si blocaj in conditii de solicitari crescute. Au dificultati in adaptarea sociala, datorita unor exagerate exigente fata de sine si a redusei increderi in fortele proprii. 6.2. Aptitudinile Aptitudinile constituie latura instrumental-operationala a personalitatii, ce permite obtinerea unor rezultate superioare (supramedii) in activitate. Toti oamenii sunt in stare sa realizeze diferite activitati, insa unii obtin in mod constant rezultate superioare altora, prin faptul ca poseda aptitudini corespunzatoare; acestea joaca rolul unor instrumente ale personalitatii ce permit operarea (actiunea). Aptitudinile presupun o zestre ereditara superior valorificata prin exercitiu, in conditii propice de mediu. Altfel spus, practic oricine isi poate forma deprinderile de a desena, de a face calcule matematice, de a vorbi intr-o limba straina, dar numai despre unii oameni se spune ca au aptitudini pentru desen, matematica, limbi straine, in sensul ca aduc un plus de eficienta in astfel de activitati. Aptitudinea se situeaza numai la nivelul potentialitatii, fiind numai o premisa a dezvoltarii psihice ulterioare, in timp ce capacitatea este aptitudinea implinita, care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exercitiu si s-a imbogatit cu o serie de cunostinte adecvate. Multe din reusitele repetate ale copilului ii indica parintelui existenta unor aptitudini, dar fara o exersare complexa si sistematica a lor, ele nu se transforma in capacitati. Originea aptitudinilor este explicata diferit: - orientarea ce pune accentul pe ereditate, le considera insusiri innascute; - o alta orientare, sustinuta de psihologul american John B. Watson (fondatorul behaviorismului), pune accent pe mediu si educatie; - in psihologia contemporana se sustine dubla determinare a aptitudinilor, ereditara si din partea mediului si a educatiei. Inca de la nastere, pentru subiectul uman exista premise ereditare ce determina, printre altele, si aptitudinile. Aflandu-se, insa, numai in germene, acest potential ereditar nu se realizeaza de la sine, in mod automat, fiind necesara indeplinirea unor cerinte: - maturizarea organismului si a sistemului nervos central; - adaptarea la mediul natural si social, prin interactiunea cu acestea;

-

activitatea si invatarea care, organizand progresiv sistemele operationale, transforma aptitudinea in capacitate. Se poate pune urmatoarea problema: de ce unele aptitudini se manifesta de timpuriu, iar altele mult mai tarziu? Cum a fost posibil ca Mozart sa compuna piese muzicale la 6 ani? De ce, la semenea varste fragede, nu intalnim mari inventatori, scriitori, politicieni? Raspunsul ar fi urmatorul: aptitudinile plastice, muzicale, sportive, se manifesta inca din copilarie, aceasta fiind o dovada a rolului mai mare al zestrei native. Daca nu ai predispozitii deosebite pentru aceste domenii, cu oricate stradanii, nu se poate ajunge la rezultate deosebite. In schimb, aptitudinile tehnice, literare, social-organizatorice necesita, pe langa o dotare normala, si o experienta bogata de viata si un exercitiu mai indelungat, desfasurat pe parcursul unui numar mai mare de ani. Clasificarea aptitudinilor: - aptitudini simple: insusiri psihice superior dezvoltate care intervin in anumite momente limitate ale activitatii; au la baza un singur tip de fenomen psihic sau un singur fel de operatii; opereaza omogen, influentand un singur aspect al activitatii; pot fi enumerate aici proprietati ale simturilor, ale reprezentarii sau ale memoriei: vazul la distanta, reprezentarea spatiala, fidelitatea memoriei, expresivitatea afectiva etc. - aptitudini complexe: sunt eterogene, aparand din interactiunea (combinarea) mai multor aptitudini simple si inlesnesc obtinerea de performante in domenii largi de activitate: stiinta, tehnica, literatura, arta, sport etc.; aptitudinea sportiva, de exemplu, cere nu doar forta musculara, ci si rapiditate de reactie, rezistenta la efort, rezistenta psihica etc. La randul lor, aptitudinile complexe pot fi clasificate in speciale si generale. - aptitudini speciale: cele care permit obtinerea de performante, eficienta intr-un domeniu distinct de activitate: aptitudinile pentru matematica, fizica, poezie, gimnastica etc. M. Eminescu, desi a scris si proza, ramane recunoscut totusi ca un mare si genial poet. De asemenea, un sportiv nu poate obtine titluri olimpice la prea multe ramuri sportive. - aptitudini generale: acele aptitudini utile in toate domeniile de activitate sau in majoritatea lor; exemplificand la modul general, probabil ca nu exista meserie care sa nu reclame spirit de observatie, memorie sau inteligenta. Cea mai importanta aptitudine generala este considerata a fi inteligenta. Inteligenta Fie ca a fost considerata capacitatea de a rezolva probleme, fie capacitatea de adaptare la mediu sau aptitudinea generala de a intelege relatiile dintre elementele unei situatii, termenul inteligenta trimite intotdeauna la puterea intelectuala (in special a gandirii) de a stabili cu mai mare usurinta raporturi intre obiecte, fenomene, relatii. Ca orice alta aptitudine, inteligenta are si o baza innascuta, dar este si stimulata si pusa in valoare prin experienta de viata a individului. Astfel, poate fi considerat inteligent si un om care nu are o cultura deosebita (cunostinte bogate), el putand, insa, gasi cu usurinta solutii la numeroase probleme practice de viata. De aceea, vorbim de mai multe tipuri de inteligenta: teoretica (ce consta in capacitatea de a lucra cu simboluri verbale, abstracte), practica (referitoare la usurinta manipularii obiectelor si situatiilor concrete), sociala (manifestata in relatiile cu oamenii). Daca, in mod empiric (cu ochiul liber), inteligenta cuiva poate fi apreciata prin capacitatea sa de a gasi solutii rapid, ingenios si adecvat la diferite probleme, in mod stiintific inteligenta poate fi masurata prin intermediul testelor de inteligenta. Acestea constau in diverse probe prin rezolvarea carora subiectul obtine un punctaj care exprima varsta lui mintala. Aceasta valoare, raportata la varsta cronologica, reala a subiectului si inmultita cu 100 (pentru eliminarea zecimalelor), duce la obtinerea unui punctaj numit coeficient de inteligenta (Q.I.). Formula de calcul este:V.M./V.C.x100=Q.I. Practic, daca un copil are V.M. de 8 ani, iar in realitate el are 9 ani, atunci Q.I.=88; daca obtine V.M. de 8 ani, dar in realitate el are 6 ani, rezulta un Q.I. de 133 etc. Prin astfel de teste, oamenii pot fi situati pe o scara ce se intinde de la 20 (cel mai mic nivel mintal), pana la 160-180 (la persoanele supradotate). Q.I.-ul unei persoane nu este absolut stabil pe toata durata vietii sale, pentru 1/3 din populatie inregistrandu-se modificari in plus sau in minus cu pana la 20 de puncte (alaturi de ereditate intervin si experienta anterioara, memoria, motivatia actuala a

subiectului etc.) De aceea unii oameni cu un Q.I. mai scazut, dar cu o motivatie deosebit de puternica, cu o memorie excelenta etc. pot obtine performante uneori mai mari decat cei cu un Q.I. ridicat dar neinteresati de a realiza prea mult

6.3. Caracterul Caracterul este definit ca latura relational-valorica si de autoreglare a personalitatii care exprima felul de a fi al omului in relatiile cu lumea. Caracterul este latura relationala intrucat el rezulta din si se manifesta in relatiile cu ceilalti. Daca temperamentul omului se exprima in tempoul activitatii sale (mai alert sau mai lent), aptitudinile se manifesta in produsele activitatii sale, caracterul se exprima numai in relatiile cu lumea, in care omul apare ca: cinstit, modest, harnic, binevoitor sau, dimpotriva, mincinos, ingamfat, lenes, rauvoitor etc. Sa retinem, in acest punct al discutiei, urmatorul aspect: caracterul nu este innascut, ci se formeaza in procesul adaptarii la relatiile sociale. Caracterul este numit si latura valorica a personalitatii, deoarece el este cel care confera valoare fiintei omenesti. Omul este mai mult sau mai putin valoros din punct de vedere social, in functie de masura in care el contribuie la armonia sau, dimpotriva, la perturbarea angrenajului social din care face parte. Astfel, trasaturile caracteriale de personalitate se exprima in termeni polari (pozitiv-negativ):bunatate-rautate, generozitate-zgarcenie, politete-impolitete etc. Printre factorii ce contribuie la formarea caracterului, amintim: afectivitatea, motivatia, vointa, educatia primita in familie si scoala, modelul pe care un individ il considera drept exemplu de urmat. Un om cu caracter isi orienteaza comportamentul in concordanta cu valorile morale si va respinge manifestarile sanctionate de societate. Spre deosebire de acesta, un om lipsit de caracter este cel ce accepta sa fie imoral. Caracterul valorifica insusirile de temperament si aptitudinile si vegheaza la propria formare; de aici rezulta functia de autoreglaj. Spre deosebire de particularitatile temperamentale, care nu se modifica radical, caracterul se modifica in timp, o conditie a autoperfectionarii fiind exigenta fata de sine. Componentele caracterului Vorbim, in primul rand, de atitudini. In sens psihologic, atitudinea se defineste drept pozitia (orientarea) stabila fata de clase de obiecte si fenomene. Atunci cand spunem ca cineva este neingrijit, intelegem ca persoana respectiva are o pozitie constanta (si nu ocazionala) fata de aspectul sau fizic, vestimentar. La fel, cand afirmam ca cineva este politicos, intelegem ca foloseste in mod constant si fata de toata lumea formulele uzuale de politete. Atitudinea are, la randul ei, 2 componente (laturi): una orientativa (continand elemente motivational-afective si intelectuale) si alta volitiva (continand elemente actionale). Potrivit celor 2 laturi, impartim atitudinile in 2 categorii: A. atitudini stabile, orientate in 4 directii: - fata de sine: demnitate, incredere in sine, exigenta fata de propria persoana, sau, contrar, umilinta, neincredere, toleranta fata de propriile greseli. - fata de ceilalti: sinceritate, bunatate, altruism, exigenta sau minciuna, rautate, egoism, toleranta. - fata de munca: punctualitate, corectitudine, interes, spirit de initiativa sau nepunctualitate, incorectitudine, dezinteres, indiferenta. - fata de societate in ansamblul ei: patriotism, internationalism sau ura fata de patrie, fata de cei straini neamului tau, antisemitism, rasism, sovinism. B. trasaturi voluntare de caracter: fermitatea, darzenia, curajul, hotararea, eroismul, stapanirea de sine sau lasitatea, nehotararea etc. Atitudinile stabile, orientative sunt potentiale, ele devenind reale prin interventia trasaturilor volitive de caracter. Numai in aceste conditii un om poate fi apreciat intr-un fel sau altul. Astfel, daca un elev afirma ca-si va pregati intotdeauna temele, la toate disciplinele de studiu, dar el nu va dovedi, prin comportamentul sau, ca s-a pregatit in mod constant, nu va fi apreciat drept

constiincios si muncitor, ci ca fiind laudaros, mincinos sau cu vointa slaba. Iata, dar, cum relatia dintre atitudinea stabila si trasatura volitiva de caracter este reflectata de relatia dintre vorba si fapta. Fiind componente ale caracterului, atitudinile se dobandesc, se formeaza pe parcursul vietii individuale, prin relatiile cu cei din jur, sub continua apreciere (evaluare, sanctionare) a acestora. Structra (profilul) caracterial Psihologul american G.W.Allport (1897-1967) a impartit trasaturile caracteriale in 3 grupe: - 1-2 trasaturi cardinale: cele care sunt foarte evidente, impunandu-se in existenta cotidiana a individului; - 10-15 principale: strans legate de primele, pe care le sustin si le nuanteaza; - sute-mii de trasaturi secundare si de fond: apar rar, numai daca se ivesc conditii propice pentru a le solicita si pe care insusi individul, adesea, nu si le recunoaste (cineva sustine cu tarie ca nu-l caracterizraza hotia, desi e greu de crezut ca nu a luat niciodata fara voie macar o cireasa dintrun pom de langa un gard). Trasaturile cardinale, impreuna cu cele principale, formeaza profilul psihomoral al unei persoane. Nu avem de-a face cu o simpla insiruire de trasaturi de caracter sau atitudini, ci cu o ierarhizare a lor in cadrul unui sistem. Astfel, mandria are alte semnificatii cand coreleaza cu demnitatea si constiinciozitatea, decat atunci cand este in relatie cu egoismul si lenea. Exemple de ierarhizari ale trasaturilor caracteriale: 1. politicos+cinstit ------amabil+corect+tolerant+sincer+suspicios+sobru----------increzator+exigent+erou+antipatic+sfidator+mincinos+rautacios+invidios+glumet. (trasaturi cardinale-------trasaturi principale-------trasaturi secundare)=profil caracterial predominant pozitiv. 2. dusmanos+orgolios-------razbunator+sfidator+certaret+suparacios+ranchiunos-------------anarhist+generos+politicos+mincinos+invidios+vulgar+tolerant+amabil= profil caracterial predominant negativ. Caracteristicile caracterului: - unitatea caracterului: se refera la stabilitatea lui in fata schimbarii continue a situatiilor. - expresivitatea caracterului: se refera la nota specifica pe care I-o imprima trasaturile dominante. - originalitatea: coerenta launtrica ce rezulta din modul unic de armonizare a trasaturilor cardinale cu cele principale si secundare. - bogatia: data de multitudinea relatiilor pe care persoana le stabileste cu semenii. - plasticitatea: caracterul nu este un sistem rigid, el fiind capabil de a evolua, de a se restructura, adaptandu-se unor imprejurari de viata noi. - taria de caracter: se exprima in rezistenta la influente contrare scopurilor si convingerilor pe care o persoana si le-a transformat in linii de orientare fundamentala.

Bibliografie obligatorie 1. Mihai Golu, Fundamentele psihologiei I+II, Ed. Fundatiei Romania de Maine 2. Andrei Cosmovici, Psihologie generala, Ed. Polirom 3. Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, Ed. Universitara

Bibliografie facultativă 1. Rita L. Atkinson si colab., Introducere in psihologie, Ed. Tehnica, 2002 2. Andrei Cosmovici (coord.), Psihologie. Compendiu pentru bacalaureat si admitere in facultate, Ed. Polirom, 1998 3. Margareta Modrea, Psihologia in exemple si modele explicative, Ed. Aliter, 1998

4. Maria Halmaghi, Memorator de psihologie pentru clasa a X-a, Ed. Booklet, 2004 5. Mielu Zlate, Nicolae Mitrofan, Tinca Cretu, Psihologie. Manual pentru clasa a X-a, ed. Aramis 6. Adrian Neculau (coord.), Psihologie. Manual pemtru clasa a X-a, Ed. Polirom

* Nici una din lucrarile de mai sus nu este obligatorie pentru examen. Aceasta sinteza este suficienta pentru testul grila.