Curs Drept Bisericesc 2009 Sem 2

Curs Drept Bisericesc anul III sem 2 7. PRINCIPIUL AUTOCEFALIEI

- este rânduiala potrivit căreia o unitate bisericească sinodală şi teritorială determinată se conduce prin organe proprii, în mod independent de alte unităţi bisericeşti, păstrând această unitate dogmatică, cultică şi canonică. - este un fel de independenţă bisericească dar una volutivă, nu în sensul unei separări totale, deoarece nu se pierde comuniunea ortodoxă. - se aseamănă oarecum cu suveranitatea statutului. Temeiuri: a) Naturale – umanitatea nu este un conglomerat amorf ci o comuniune de comunităţi distincte determinate în primul rând de condiţii naturale. Fiecare comunitate mai mare se găseşte într-o anumită zonă geografică cu o anumită componenţă etnică, cu un anumit specific economic şi cultural. b) Istorice – ne arată că primele comunităţi creştine s-au organizat autocefal, erau independente între ele. c) Dogmatice – ne arată că omul este fiinţă comunitară iar comuniunea există şi între comunităţile distincte. Libertatea nu poate fi lezată prin centralism. d) Canonice – Canonul 34 Apostolic care prevede ca episcopii fiecărui neam să recunoască pe cel dintâi dintre ei şi nimic fără de acesta să facă. Modul de întocmire a unei autocefalii a fost diferit în istorie, de la o persoană la alta, totuşi în urma acestora sau putut stabilii unele principii: 1. Autocefalia să fie cerută în mod canonic de la Biserica mamă de care se desprinde nu în mod schismatic sau eretic, deşi în istorie au fost şi situaţii când autocefalia s-a obţinut prin ruptură, nu departe de schismă (ex. Bulgaria). 2. Autocefalia să fie oferită în mod canonic. Biserica mamă să emită un tomos prin care să recunoască autocefalia Bisericii fiică. Din acel moment ele sunt Biserici surori. 3. Autocefalia să fie recunoscută de toate celelalte Biserici autocefale. Aceste principii nu au prea funcţionat în istorie (ex. Romania, întm. Sf. Sinod 1872, autocefalia 1895; în Bulgaria există două Biserici Ortodoxe, în Ucraina există 3 Biserici cu pretenţii autocefale).

Drepturi şi obligaţii ce decurg din autocefalie a) Drepturi şi obligaţii privind viaţa internă 1. Privind puterea învăţătorească – să alcătuiască şi să editeze cărţi cu conţinut dogmatic, să organizeze învăţământul teologic. 2. Privind puterea sfinţitoare – să hirotonească episcopi (mai des), să stabilească rânduieli tipiconale proprii (ex. slujbele sfinţilor români), să sfinţească Sfântul şi Marele Mir, să canonizeze sfinţi, să instituiască sărbători. 1

3. Privind puterea conducătoare – o Biserică autocefală poate da diferite hotărâri sinodale, poate organiza Biserica administrativ şi teritorial, poate alege episcopi, poate judeca pe episcopi, are drept de jurisdicţie asupra diasporei.

b) Drepturi privind viaţa inter-ortodoxă şi inter-confesională -

Să işi spună opinia în orice problemă;

-

Să hotărască asupra unui viitor Sinod Pan-Ortodox şi să participe la el;

-

Să recunoască sau nu autocefalia unor Biserici noi;

-

Să confere autocefalie unor Biserici aflate sub jurisdicţia ei;

-

Să hotărască asupra ordinii onorificee în Biserică;

-

Să participe sau nu la mişcarea ecumenică, la dialog inter-confesional şi inter-religios.

Obligaţiile: -

Să păstreze unitatea dogmatică, culturală şi canonică cu celelalte Biserici autocefale;

-

Să se supună hotărârilor Sinoadelor Ecumenice;

-

Să se consulte cu celelalte Biserici Ortodoxe;

-

Să înscrie în diptice întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori;

-

Să recunoască hotărârile luate de celelalte Biserici surori.

Bisericile autocefale sunt 9 Patriarhii, 3 Arhiepiscopii, 3 Mitropolii, în total 15 Biserici autocefale recunoscute. La acestea se adaugă câteva Biserici autocefale care nu sunt recunoscute (s-au auto-intitulat), ex. în Ucraina sunt 3 Biserici Ortodoxe din care doar una e recunoscută canonic.

A. PATRIARHIILE:

7. Patriarhia Română 8. Patriarhia Bulgară 9. Patriarhia Georgiei

1. Patriarhia Ecumenică de Constantinopol 2. Patriarhia Alexandriei 3. Patriarhia Antiohiei

B. ARHIEPISCOPIILE:

4. Patriarhia Ierusalimului 5. Patriarhia Rusiei

1. Arhiepiscopia Ciprului

6. Patriarhia Serbiei

2. Arhiepiscopia Greciei/Eladei 2

3. Arhiepiscopia Albaniei

1. Mitropolia Poloniei 2. Mitropolia Cehiei şi Slovaciei

C. MITROPOLIILE:

3. Mitropolia Finlandei

8. PRINCIPIUL AUTONOMIEI

Autonomia are două aspecte:

1. Autonomia externă: rânduiala potrivit căruia Biserica este independentă faţă de instituţiile din afara ei, mai ales faţă de stat. Termenul „autos” (lat.), αυτος (gr.) înseamnă “propriu”, “de sine”, şi termenul “nomos” care înseamnă “lege”. Biserica îşi elaborează propria legislaţie, fără amestecul instituţiilor din afara ei. În Constituţia României, art.29, al.5 prevede următoarele: „Cultele sunt autonome faţă de stat”. 2. Autonomia externă: rânduiala potrivit căruia fiecare unitate bisericească are o independenţă relativă, restrânsă, faţă de alte unităţi bisericeşti, fără a afecta unitatea dogmatică, cultică şi canonică a Bisericii.

Spectrul autonomiei este foarte larg, mergând de la autonomia cea mai restrânsă a fiecărei parohii pană la a se apropia de autocefalie. Autonomia mai este numită şi semi-autocefalie sau semi-independenţă. Autonomia se lărgeşte la nivel episcopal. Fiecare episcopie este independentă faţă de alte episcopii. Totuşi episcopiile depind în mod canonic de mitropolii. Totuşi mitropolitul nu se poate amesteca în treburile interne ale unei episcopii. Autonomia cea mai largă o au unităţile bisericeşti din afara teritoriului României (ex. Mitropolia Germaniei are propriul statut, la fel cea de Paris, America, Basarabia şi Australia). Diferenţele se simt în două puncte esenţiale: alegerea episcopilor şi la nivel financiar. Specificul Bisericilor autonome este faptul că aparţin din punct de vedere canonic de Biserica mamă. Temeiurile autonomiei sunt aceleaşi ca la autocefalie. Unitatea bisericească ce doreşte să fie autonomă trebuie să îndeplinească: -

Să ceară în mod canonic autonomia (să aibă un statut propriu de organizare şi funcţionare);

-

Să fie conferită în mod canonic autonomia de către Biserica mamă. Aici nu se mai cere consensul celorlalte Biserici Ortodoxe.

9. PRINCIPIUL ICONOMIEI 3

- este rânduiala potrivit căreia în Biserică sfintele canoane pot fi aplicate cu acrivie (exactitate) sau cu pogorământ (blândeţe) atunci când acrivia este dăunătoare. Icos (casă) şi nomos (lege), legile casei. - este cel mai important principiu al Dreptului, arătându-ne că sfintele canoane nu se aplică în literă ci în duh. - ne arată că sfintele canoane nu sunt legi care se aplică prin ele însele ci sunt rânduieli bisericeşti legate atât de autoritatea care le aplică cât şi de situaţia ivită în mod concret. - mai poate fi numit şi principiul care nu încheie uşa mântuirii nimănui. - nu trebuie înţeles ca unul care anulează canoanele ci ca unul care evaluează canoanele, dă valoare canoanelor. Sfintele canoane nu sunt sfinte în sine pentru că urmăresc legea lui Hristos. Altfel s-ar confunda cu dogmele deoarece dogmele nu cunosc pogorământul.

Consideraţii canonice

1. Principiul iconomiei evidenţiază libertatea omului în faţa canonului. Altfel libertatea ar deveni conformitate. Principiul iconomiei nu pune accent pe conformism ci pe acord. 2. Principiul iconomiei evidenţiază responsabilitatea preotului pentru împărtăşirea harului. Dacă am aplica sfintele canoane în mod mecanic am cădea în rutină iar spovedania ar fi un mod de cauzistică. Dezlegarea de la canon implică conştiinţa preotului. În felul acesta fiecare duhovnic are unicitatea lui fiindcă fiecare lucrează după conştiinţa lui. 3. Principiul iconomiei menţine vie dragostea lui Dumnezeu în Biserică, care nu vrea să închidă uşa mântuirii nimănui. Întotdeauna mai există o posibilitate până la al doisprezecelea ceas. Şi Iuda s-ar fi mântuit dacă şi-ar fi dorit. Ex. Canonul 36 Cartagina: candidatul la preoţie trebuie să provină din familii ortodoxe. Principiul iconomiei ne arată în felul acesta că judecata duhovnicească trebuie să fie după judecata Mântuitorului şi nu după cei din casa lui Simon – a omului. 4. Iconomia bisericească îşi are fundament în iconomia dumnezeiască. Antinomia (opoziţie complementară) dintre acrivie şi pogorământ îşi are fundamentul în Sfânta Scriptură care este plină de astfel de antinomii. În Sf. Scriptură se spune că, dacă cineva îţi cere haina, să îi dai şi cămaşa. În concluzie, este mai bine a da decât a lua. Referitor la pilda fecioarelor, reţinem să dai cele materiale, nu cele duhovniceşti, cele spirituale. Uleiul din candela sfinţeniei nu se înjumătăţeşte. Mergând mai departe putem face diferenţa între concesie şi compromis. Concesie înseamnă să dai fără să afecteze esenţa, iar compromisul este denaturarea, deformarea spiritualităţii, a esenţei. De aceea concesia e permisă iar compromisul trebuie înlăturat. Antinomia dintre acrivie şi pogorământ: 4

Can. 29 Trulan: Ajunarea înaintea Sfintei Liturghii; Răspunsul îl găsim în Can. 16 al lui Timotei al Alexandriei: dacă cineva, spălându-se pe dinţi înainte de liturghie a înghiţit apă, poate să se împărtăşească pentru a nu da satisfacţie diavolului. ! Iată de ce se pot împărtăşii bolnavii după ce iau medicamente, pentru că medicamentul nu opreşte ajunarea şi pofta. ! Ajunarea trebuie să fie simţită fizic, foamea fizică să fie convertită într-una pentru Hristos. 5. Perspectiva principiului iconomiei este una soteriologică; adică perspectiva mântuirii tuturor, care va avea efect şi asupra întregului cosmos. Această perspectivă elimină folosirea unilaterală atât a acriviei cât şi a pogorământului. Folosirea acriviei, unilateral, duce la habotnicism, iar folosirea pogorământului duce la liberalism, chiar laxism. Se poate observa că şi clerul monahal a fost ispitit de habotnicism, iar cel mirean de liberalism. Can. 102 Trulan, numit cheia canoanelor, îndeamnă la unitatea celor care vor să se mântuiască: „Duhovnicul nu trebuie să fie nici prea exigent, căci poate duce la deznădejde, nici să fie prea blând ca să nu cadă în desfrânare”. 6. Niciodată Biserica Ortodoxă nu va putea avea un cod canonic, care să reglementeze toate aspectele vieţii, aşa cum are Biserica Romano Catolică ! Mântuirea nu poate fi instituţionalizată. Au existat în Biserica Ortodoxă tendinţe de codificare a sfintelor canoane, dar nu au supravieţuit. O înnoire canonică este posibilă dar numai prin noi canoane şi sinoade. 7. Principiul iconomiei ţine ortodoxia departe de cazualistică şi juridism, dar, în acelaşi timp cultivă respectul faţă de lege. De aceea principiul iconomiei rămâne cel mai important principiu canonic al ortodoxiei şi aceasta este una din trăsăturile ei specifice.

PUTEREA BISERICEASCĂ

Puterea este manifestarea unei voinţe sau împlinirea unei legi fizice biologice. Din această definiţie rezultă că puterea se manifestă pe mai multe planuri:

1. Puterea dumnezeiască În Dumnezeu este manifestarea voinţei şi fiinţei Lui, este nelimitată, iar între cele trei există identitate. Tot ce vrea Dumnezeu se transformă şi în putere şi găsim şi fiinţă „nu tot ce vrea omul poate să facă”. Referitor la putere, există un silogism care porneşte de la întrebarea: poate crea Dumnezeu o piatră pe care să nu poată să o ridice?, deci, înlocuind verbul a putea cu a vrea. Atotputernicia lui Dumnezeu nu este limitată şi nici condiţionată de ceva din afară, pentru că dacă ar exista ceva din afară, Dumnezeu nu ar mai fi atotputernic. Chiar şi răul există prin bine. Chiar şi răul este lipsa binelui 5

2. Puterea naturală Dumnezeu a creat lumea dândui fiinţă, voinţă şi putere. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său şi prin aceasta i-a dat posibilitatea inter-relaţiei între voinţă, fiinţă şi putere. ..... acestei inter-relaţii este persoana umană. Persoana este greu definibilă. Persoana înseamnă posibilitatea coordonării relaţiei dintre fiinţă, voinţă şi putere. Dumnezeu a vrut ca omul să se desavârşească şi prin aceasta aşa de mult să armonizeze omul, fiinţa, voinţa şi puterea, încât să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu. Acesta a fost examenul din rai. Omul a căzut, nu a vrut să asculte, prin aceasta nu s-a putut elibera de rău, iar fiinţa lui nu s-a indreptat spre veşnicie, ci spre moarte. Omul putea să aleagă între bine şi rău, viaţă şi moarte. După cădere, omul nu a mai putut să aleagă între acestea. Fericitul Augustin spunea că, prin cădere pasa non mori a devenit non pasa mori. După cădere, prin puterea naturală, omul nu a mai depăşit moartea care a ajuns să paraziteze viaţa încât să lase impresia că ea are puterea şi că ne stăpâneşte.

3. Puterea socială (civilă) După cădere, existenţa umană, din frica de moarte, trebuia să accepte o ordine pentru a nu se întoarce în haos. Aşa s-a născut viaţa socială, ca din ea să se nască puterea socială. Izvorul puterii sociale este omul şi societatea. De aceea această putere este schimbătoare. Voinţa socială s-a impus şi prin contragere şi prin constângere. De aceea puterea socială şi voinţa socială sunt supuse destinului uman. Revolta socială, ca expresie a nesupunerii, poate oricând să schimbe voinţa socială şi prin aceasta puterea socială. În democraţie se vede foarte bine perenitatea puterii sociale. Puterea socială, în felul acesta, îşi descoperă şi limitele ei. Între acestea se numără şi nesupunerea.

4. Puterea în Vechiul Testament Noutatea la poporul evreu este aceea că, pe lângă puterea socială existentă, s-a adăugat şi puterea profetică, înţelegând prin aceasta manifestarea voinţei divine prin intermediul voinţei umane în vederea mântuirii. În felul acesta, puterea în Vechiul Testament dobândeşte un nou izvor, care vine de la Dumnezeu. Cei înzestraţi cu astfel de putere au condus nu numai social poporul evreu, dar şi spiritual în vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu, adică a mântuirii. Totuşi această putere nu a inclus şi capacitatea de a mântui pe om şi nu l-a ridicat pe el la puterea iertării păcatului strămoşesc.

5. Puterea mântuitoare a lui Iisus Hristos Hristos restaurează ontologic raportul dintre voinţă, fiinţă şi putere în om. Fiinţa umană se desăvârşeşte în unirea ipostatică a fiinţei divine în Hristos. Prin aceasta puterea lui Hristos desăvârşeşte puterea naturală prin Înviere. De aceea puterea lui Hristos depăşeşte neascultarea şi dezordinea socială prin iubire şi supunere, iar puterea Vechiului Testament este desăvârşită prin puterea iertării păcatelor. De aceea Hristos reface puterea în adevăratul sens al cuvântului, mântuindu-l pe om.

6. Puterea bisericească 6

Hristos întemeiază Biserica pentru ca toţi să se împărtăşească de puterea Lui mântuitoare. Întrucât Biserica se află între veşnicie şi temporalitate omul poate spune că ea se află între putinţă şi neputinţă. Putem să biruim moartea dar totuşi suntem neputincioşi în faţa morţii. Puterea Iisus Hristos

Puterea Bisericească

Puterea în VT

păcat

Puterea socială

Puterea naturală

jertfă

neascultare

moartea

iubire

învierea

Hristos dăruieşte celor aleşi puterea divină de a dărui, sfinţii şi conduce. Puterea bisericească ar mai putea fi definită ca puterea lui Hristos extinsă în umanitate prin har. Cel care deţine puterea bisericească are realmente cea mai mare putere, iartă păcate, săvârşte jertfa lui Hristos dar şi cea mai mare responsabilitate. Iată cum puterea bisericească reprezintă o sinergie, o lucrare între Dumnezeu şi om. Aceasta se vede şi din faptul că cel care vrea să deţină puterea bisericească trebuie să treacă prin două etape: alegerea - de la om; şi hirotonia - de la Hristos. Aceeaşi sinergie există şi în momentul pierderii, partea umană ,alegerea,(caterisirea administrativă). Pe de altă parte poţi să pierzi harul prin erezie (caterisirea totală). Din acest motiv unele caterisiri se pot ridica, altele nu.

EXERCITAREA PUTERII BISERICEŞTI DIN PERSPECTIVĂ CANONICĂ

I. EXERCITAREA PUTERII ÎNVĂŢĂTOREŞTI DIN PERSPECTIVĂ CANONICĂ

7

1. Rânduieli canonice privind predica

Prin exercitarea puterii învăţătoreşti înţelegem transmiterea evengheliei de la apostoli până astăzi. Există aspecte canonice ale catehezei, ale cântării şi ale iconografiei. Can. 38 Apostolic afuriseşte şi cateriseşte pe episcopul sau preotul care nu propovăduieşte. Practic, cel care nu propovăduieşte nu exercită puterea învăţătorească. Slujirea înseamnă propovăduire, sfinţire şi păstorirea credincioşilor. O liturghie în care nu se propovăduieşte cuvântul, nu este o liturghie deplină. Predica are caracter liturgic. Este legată de întregul act liturgic. Este actul prin care preotul îşi împlineşte slujirea sa. Can. 70 Trulan opreşte femeia de la propovăduire în biserică. Aşa cum femeia este oprită de la preoţie, este oprită şi de la propovăduirea liturgică. În situaţii de excepţie, femeia poate propovădui în biserică dar în afara cultului liturgic ortodox. De exemplu stareţa se poate adresa comunităţii. Can. 19 Trulan prevede ca întâistătătorii Bisericii să propovăduiască mai ales în duminici şi sărbători păstoriţilor, cuvântul evangheliei luat din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfinţii Părinţi spun că acest canon răspunde la întrebările cine?, când?, cum? şi de unde? trebuie să se propovăduiască. Can. 19 Laodiceea prevede structura liturghiei care include predica după citirea Apostolului şi a Evangheliei. Ulterior predica a fost amânată înaintea împărtăşirii credincioşilor. Can. 20 Trulan prevede ca predica să se facă numai în propria jurisdicţie, altfel preotul poate fi depus din treaptă. Lucrul acesta este valabil mai ales pentru acei preoţi cu pretenţii de profeţi care adună în jurul lor oameni şi le dă reţete. Can. 64 Trulan, mirenii sunt opriţi să propovăduiască în cadrul cultului. În caz de excepţie, numai cu aprobarea episcopului. Excepţii: profesorii şi studenţii în teologie care au aprobarea episcopului şi a preotului locului; monahii, care pot să propovăduiască dacă au competenţa necesară; ostaşii Domnului, care, prin excepţie, pot propovăduii în afara cultului. Can. 66 Laodiceea, propovăduirea în biserică şi în case se face numai cu aprobarea episcopului în cadrul propriei jurisdicţii. În anul 1950 Sfântul Sinod a dat o hotărâre prin care la Sfânta Liturghie să se ţină două predici: una exegetică, după Sfânta Evanghelie, şi una tematică, după Împărtăşanie.

2. Rânduieli canonice privind cântarea bisericească

Can. 15 Laodiceea, în biserică să cânte numai cântăreţi canonici, cu minimă pregătire teologică. Cântăreţii canonici trebuie să fie toţi cei botezaţi. Cântăreţii pot fi şi bărbaţi şi femei. Can. 81 Trulan, să nu se adauge nimic la textul „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Miluieşte-ne pre noi”, din Sfânta Liturghie. Can. 17 Laodiceea, între cântările Psalmilor să se facă citiri, cântări sau recitativ liturgic. Can. 75 Trulan, în cântarea bisericească să nu se silească firea spre răgnire.

8

În privinţa muzicii bisericeşti trebuie spus că ajută la deschiderea inimii şi la primirea adevărului revelat şi de aceea slujbele ortodoxe sunt cântate. În Biserica Ortodoxă există diferenţe între muzica psaltică orientală, muzica slavă, rusească şi muzica românească, ele nefiind în contradicţie ci în armonie bazată pe „unitate în diversitate”. În Biserica Ortodoxă nu s-a acceptat muzica instrumentală deoarece prin cântare la strană se pune accent pe cuvânt, adică pe mesajul transmis şi pe persoană, adică cel care cântă. În Orient se folosesc instrumente care acompaniază muzica în cult. Ex. în Etiopia se folosesc talgerele sau castanietele. Doar în situaţii excepţionale (la inmormântări sau cununii) şi din influenţe apusene, s-a acceptat muzica instrumentală, dar nu în interiorul cultului liturgic. Folosirea unor slujbe înregistrate în cult sunt necanonice şi condamnabile.

3. Rânduieli canonice privind iconografia

Canoanele care aduc îndreptări în iconografie, aduc lămuriri ca nu cumva mesajul sau icoana în sine să nu se depărteze de origine. Cel mai important canon cu privire la iconografie este Can. 38 Trulan, în care se interzice ca Mântuitorul să fie pictat sub forma mielului, pentru că s-a constatat că iconografia s-a depărtat de mesajul autentic în aşa fel încât sa ajuns să se confunde Mântuitorul cu metaforele legate de El. În primele secole creştine au existat astfel de reprezentări dar întotdeauna cu Mântuitorul; cu timpul, însă, nu sa mai pictat Mântuitorul ci numai mielul. Prin aceasta se pune la îndoială întruparea Domnului Hristos şi unirea ipostatică cu firea umană. Principiul formulat la Sinodul 6 Ecumenic este valabil pentru toate metaforele: viţa de vie, pâine, cioban ş.a.m.d. O reprezentare necanonică, care porneşte tot de la Can. 82 Trulan este reprezentarea evangheliştilor sub formă de animale cu aureolă. Singura excepţie este simbolul Duhului Sfânt, porumbelul. O altă icoană necanonică este reprezentarea Preasfintei Treimi în icoană ca o persoană cu trei feţe, deoarece nu există om cu trei feţe. Sau icoana în care Tatăl e reprezentat sub forma unui bătrân, icoană necanonică dar tolerată. Icoană canonica: mâna care se coboară din cer şi binecuvintează. În unele reprezentări pictorii au adus şi un limbaj istoric, acesta fiind permis atâta timp cât nu se denaturează mesajul iniţial. - În iconografie pot apărea influenţe istorice fără să denatureze sensul icoanei. - Tricolorul a devenit steagul românilor în perioada paşoptistă – preluat din tradiţie. - Tricolorul în icoană apare ca fond cromatic şi în poziţie verticală. În unele biserici apare fondul tricolor, semnificaţie liturgic creştină: roşu- sângele; galben- sfinţenia; albastru- Împărăţia Cerurilor. Din acest motiv dispunerea culorilor tricolorului era una verticală deoarece era una a devenirii.

9

- Iconografia trebuie să transmită un mesaj, ea poate să rămână la mesajul istoric dar mult mai important e mesajul teologic. - În icoană nu există lumini şi umbre ci lumina trebuie să iasă din chipul sfântului. - Cea mai reprezentativă icoană cu mesaj teologic este Învierea ca pogorâre la iad şi biruinţă asupra iadului şi a morţii. Hristos se pogoară la iad biruind iadul şi ridicându-i pe Adam şi Eva. În icoana catolică persistă mesajul istoric, icoana învierii reprezentându-l pe Hristos cu steagul biruinţei în mână. Steagul cruciat, să-i scoată în evidenţă pe cruciaţi. Cea mai veche reprezentare a biruinţei asupra iadului se găseşte în Mânăstirea Kora în Constantinopol. - Majoritatea icoanelor ortodoxe au un mesaj teologic: o renumită icoană pe sticlă din Transilvania are un profund mesaj teologic: Iisus Hristos – Viţa de vie, icoana eclesiologică şi euharistică cea mai sugestivă. Icoana a fost creată de ţăranii români în perioada calvină. Din coasta Lui creşte viţa şi cu mâinile Lui stoarce vin. Vinul viţei transformat în Sângele lui Hristos – teandrie. Hristos este Cel înviat , actualizarea jertfei lui Hristos prin Euharistie. - La catolici mai există redat pomul vieţii (Adam şi Eva) şi în loc de mere sunt redate ostiile catolicilor. - Simbioza dintre pom şi cruce în Troiţă. Can. 100 Trulan osândeşte pictura imorală (care provoacă patimile şi arată goliciunea umană). În pictura bizantină trupul nu este reprezentat gol. Reprezentările la fel ca cele din Capela Sixtină pentru ortodocşi sunt chiar străine. În tradiţia apuseană îngerii sunt reprezentaţi goi, pe când în tradiţia răsăriteană îngerul este îmbrăcat întotdeauna, este matur, care aduce un mesaj matur, şi nu are sex. Can. 73 Trulan prevede ca Sfânta Cruce să nu se redea pe pământ sau pe paviment pentru a nu fi călcată în picioare sau profanată. Pe gurile de canal, pe capacele de fontă se redau, mai nou, stema ţării sau a provinciei, lucru nepotrivit. Românii nu au ţesut niciodată Sfânta Cruce în covoarele româneşti. În Moldova au persistat motivele florale iar în Ardeal cele geometrice.

Problema kitsch-ului

Kitsch-ul poate fi greu definit: este o reprezentare sau un obiect aflat în continuă contradicţie cu mesajul pe care vrea să îl transmită. Altfel spus, incompatibilitatea între conţinut şi formă, între mesaj şi întrebuinţare. Cel mai bine înţelegem kitsch-ul din exemple: ceasul cu icoane (arată timpul iar icoana este dincolo de timp. Icoana se cuvine a fi venerată în timp ce ceasul are un rost pragmatic, complet străin noţiunii de închinare). Această incompatibilitate duce la degradarea icoanei care este transformată într-o imagine decorativă. Brelocurile cu cruce, cu icoană- brelocul este obiect decorativ. Metaniile purtate la mână, specifice călugărilor. Mai nou, numerele de înmatriculare HAR, DUH, MIR, HRS, AWA... Vazele de flori cu icoane: şi aici există din nou contradicţia între formă şi sens. Beculeţele de la icoane, ş.a.m.d. Trebuie creată o luptă intransigentă împotriva kitsch-ului pentru a păstra sănătoasă iconografia ortodoxă. K.Ianaras spune că este nevoie de un nou Sinod 7 Ecumenic pentru a repune în valoare sensul icoanei.

© Mircea Laza

10