Cum A Fost Pe Stela Nevea

Cum a fost pe Stela Nevea 1. Acasa la Claudio. Claudio e roman emigrat in Italia. Adica e pe jumatate italian, tatal lui a fost italian, si a plecat in Italia dupa revolutie si si-a tras cetatenie italiana. Are o casuta cu 3 camere intr-un sat la poalelele Alpilor, un caine brac pestrit si o nevasta guraliva si bine cladita. Romanca. Cum se cheama satul? Asta-i acum, imi umbla prin cap o sumedenie de denumiri, ceva cu A, sa zicem Alesso, iesirea 45 de pe autostrada, inainte de Gemona, fii atent Maxim sa nu ratezi iesirea ca ajungi la Udine si ai dat-o-n bara, e 11 noaptea si dormi in masina pe marginea drumului! Merde, ii zic Luciei, care nu scotea o vorba, oare cum zic italienii la „merde”, cred ca au un echivalent, uite ca nu se mai termina tunelurile si viaductele, si fiecare are un nume si o lungime exprimata in sute de metri. Si dupa fiecare tunel urmeaza un viaduct cu acelasi nume, normal. Iese omul din muntele X si traverseaza pe deasupra valea X, ca sa intre in burta muntelui Y si asa mai departe. Cat mai e ceasul? S-a facut 11 jumătate? Fii atent la iesire: 10 km, 5, 1… incet…aici! Semnalizez, iau curba, dau in bariera de taxare… In fata masinii un individ face semne disperate cu mainile prin aer: nu pe acolo, unde te duci, te baga din nou pe autostrada si te trimite inapoi! Hei, asta vorbeste romaneste, dar pe moment nu m-am gandit la asta. Important e sa nu gresesc, sa nu gresesc drumul. Ce vrea si asta? Frana. In lumina farurilor deslusesc o fatza barboasa: Claudio. Imbratisari, pupaturi, prezentari: ea e Lucia, el e Claudio, da, am venit bine, drumul a fost foarte bun… Batrane, zice, tine-te dupa mine, eu o iau inainte ca stiu drumul mai bine! Drumul care a urmat l-am invatat pe dinafara, l-am parcurs de 20 de ori in urmatoarele 5 zile. La inceput nu l-am inteles, mi se parea supranatural, nefiresc. Pod, pe sub pod, peste apa, peste autostrada, pe sub autostrada, peste calea ferata, tunel, intersectie, strada lunga, strada ingusta, straduta, poteca, intorc, merg cu spatele, garaj. Casa. Caine. Galagie, televizor tare, ciao ragazzi, video, saltelit, cablu, latraturi, limbi peste gura, ptiu, m-a lins! Non c’e niente, e vaccinat, haideti sa mancati, am facut lasagne con mozzarella si tortelini si bineinteles pizza, ce mai e prin tzara, dar mai intai bem o grappa! Ce e grappa? Uite, asta e: e tuica macaronarilor, e din fructe: mere, pere, cirese. Se face in zona Belluno, la vreo suta de kilometri de aici, am sa te duc poimane. Maine te duc pe Sella Nevea. Ce e asta? Dispare 5 minute si revine cu o harta militara de cativa metri patrati, o intinde pe jos si ma lasa sa o admir. Mii si mii de liniute, semne, cote, curbe; pune degetul undeva - uite, zice, asta e casa noastra. Incredibil: la scara necesara ca sa incapa vreo 50 de km de teren era figurata fiecare casa, fiecare drumeag. Stii ce e asta? Si-mi arata ceva ca un limbric in convulsii, sau mai degraba ca o tenie,( am auzit ca jiganiile astea sunt foarte lungi, au cateva sute de metri). - Ce e? - E drumul pe care vom urca noi maine muntele! -Cum, si indica fiecare serpentina? – Ai sa te convingi maine singur! Dar, hai sa mai bem o grappa! Si din nou la farfuria cu lasagne si la grappa si la tortelini cu smantana si prosciuto si iar grappa, iar la un moment dat s-a rupt filmul si m-am „prelins” in pat, asa, ca in desenele animate. 2. Lacul Dimineata. Cu ochii inchisi, recapitulez: ma aflu in nordul Italiei, in catunul Alesso, comuna Osoppo , acasa la Claudio Bernardis. Ea, Raluca, o femeie colosal de volubila, primitoare, modesta, cu un aspect original, ca din papusile Muppets (nasul

acvilin pornind de sus, un breton ravasit, cu o camasa neglijenta purtata peste pantaloni). Interesant e ca , desi dintre cei doi ea e romanca 100%, in cativa ani a deprins asa de bine limba si apucaturile italienesti incat zici ca e una de-a lor. N-as fi crezut insa ca e atat de zapacita incat sa plece pe munte in sandale si cu haine de oras. Si totusi… Cum se lumineaza de ziua dau o raita prinprejur, si nu-mi vine sa cred ca e adevarat ce vad. Totul e perfect. Un riu se pravale printre pietre rotunde, slefuite, parca sortate si asezate manual in albie, case cu ghivece de flori multicolore, gazon impecabil, munti stancosi cu varfurile pierdute in nori, si, ca bomboana de pe tort, un kiwi si un smochin cu fructe coapte… fara cuvinte. Bineinteles ca micul dejun l-am servit in pom. Haideti, sunteti gata? Claudio inghesuie in portbagaj niste pachete mari, cainele zburda, Raluca pune cafeaua in termos, Lucia face poze, eu incerc, cu parare de rau, sa ma dezlipesc de smochin. Masina, un Alfa Romeo din anii ‚80 trece piriind prin piata centrala, zgomotul motorului se aude reflectat de peretii caselor, la cafenea barbati solemni citesc ziarul la masute scoase pe trotuar. Incerc sa retin in minte case, acoperisuri, balcoane, ferestre. Iesim in sosea, trecem podul de piatra, apoi cel de beton, tunelul, urcam, coboram, cainele sta la locul lui si se uita pe geam. „Nu stiam ca se fac kiwi pe aici la voi, zic eu ingandurat” –„ Ba da, se fac, trebuie insa plantati cate doi, un „barbat” si o „femeie” la vreo 3 metri unul de altul, ca sa faca fructe” La kiwi ca si la oameni, gandesc eu, doar distantele sunt mai mari, dar iubirea invinge orice distanta, asa se spune… si ma trezesc in fata unui lac nefiresc de albastru, lat de vreo 2-3 kilometri, pe care pluteau cateva vele. In parcarea de langa debarcader, masini multe, rulote, corturi. Pe plaja – saltele, sezlonguri. O fi rece? Ma gandesc la cea mai rece apa in care am facut baie: lacul Sf. Ana. Claudio incepe sa scoata afara pachetele si sa mestereasca ceva la ele, profit de o clipa de neatentie si-mi dau pantalonii jos (ceva lipicios in buzunare, probabil smochine terciute), pun slipul si pasesc in apa. Pe moment n-am simtit nimic, pana la glezna parca eram anesteziat, apoi dintr-odata o durere ascutita, un junghi – e destul de rece, zic, dar nu indeajuns de rece pentru mine, cum a intrat un picior asa o sa intre si celalalt, pe urma e mai usor, ai sa vezi. Pana la genunchi a fost simplu, pe fundul apei pietre mici de 2-3 centimetri, colturoase (pun pariu ca e si foarte limpede, o sa se vada fundul apei si la 1 metru), cativa cetateni care faceau plaja se ridica intr-un cot si ma fixeaza cu atentie – oare e scaldatul interzis? Nu mai e nimeni in apa in afara de mine. N-are a face, inaintez, ma uit in jos si vad perfect unde pun piciorul, mi se pare ca e mai mica daca ma uit vertical in apa, dar e numai o iluzie optica; mai greu e acum cand apa mi-a ajuns la slip… Cineva se ridica in picioare si-si pune mana streasina la ochi – uite, vrei spectacol, o sa ai spectacol: plonjez cu totul, deja nu mai conteaza, nu vreau sa ma fac de ras; schitez cateva miscari de inot, simbolic, gata, turul de onoare a fost facut – ajunge, ma ridic in picioare si o iau la fuga spre mal fara nici o jena, nu aplauda nimeni, numai cainele fugareste niste ratze salbatice prin apa. Intre timp, Claudio a terminat de montat caiacul, sau canoia, sau ce o fi, un fel de barcutza alungita si stramta, cu vasle, cu „coca” (?) ascutita (adica fundul barcii, partea care e sub apa). Imi aduc aminte de un film cu Louis de Funes, Micul Scaldator, semana oarecum cu barca aia, numai ca nu ieseau picioarele prin coca barcii, asta mai lipsea! O impinge in apa, barca se balangane, cainele sare primul si se posteaza in frunte, Claudio, Lucia, Raluca si eu la sfarsit. Merde, stati linistit, nu miscati, mai ales tu, caine, nu mai da atata din coada, apa trebuie sa fie destul de adanca si, se pare, destul de rece. Vaslim incet, regulat, din vasle sar stropi, apa face cerculete. Malul din ce in ce mai indepartat. Pe la mijlocul apei ma intreb retoric ce caut eu acolo.

3. Muntele Astazi ziua a inceput interesant, ca sa nu zic altfel. Am facut baie in Lago Cavazzo, un lac glaciar dupa cate imi dau seama dupa aspect, dar mai mult dupa temperatura, l-am traversat cu o barcutza de jucarie si acum suntem la picioarele unui munte pe care cica trebuie sa-l urc si ce e mai grav e ca nici macar nu pot sa-i vad varful, fiind astupat de nori. Imi aduc aminte de drumul desenat pe harta, panglica aceea cu un milion de cute, la inceput mai largi apoi din ce in ce mai dese, mai inghesuite, probabil spre varf o fi mai abrupt dar ce rost are sa ma mai gandesc la asta, mai bine admira privelistea, uite o cascada (si ce cascada perfecta, ca tot ce au astia, atarna ca o perdea bine regulata pe corniza, nu vezi tu o cuta, nici o ruptura, si e alba-alba, jos face un clabuc si o baltoaca verde). Claudino, baiete, trebuia sa-mi spui ce ne pashte, cum ne iei tu nepregatiti prin coclauri, hai, ca de mine si Lucia poate nu-ti pasa prea tare, poate nici de nevasta, ca o vad in sandale, dar cu cainele ce ai avut?! N-am mai vazut caine alpinist, desi stiu ca exista o rasa speciala, Saint Bernard, dar poate ma insel, nu ma pricep, asta o fi caine de vanatoare, l-am vazut eu cum alerga dupa ratze. N-ai tu treaba, mergi inainte. Grupuri de turisti, limbi straine, nemteste mai mult, am auzit si franceza, voila un chien, que joli! Joli ca joli, dar se face tare frig, nu prea mai sunt copaci, se vede jos lacul (ce bine era acolo, si apa la urma urmei nici nu era chiar asa de rece); pe muntele din fatza, un castel sau asa ceva, niste turnuri crenelate - Lucia, ai zoom la camera? Poti vedea ce e acolo? Se vede putin, dar cam sters, parca misca cineva, or fi soldati din al doilea razboi mondial, am auzit ca au ramas unii izolati prin niste pesteri multi ani, si nu au stiut ca s-a terminat razboiul. E adevarat, dar nu aici, de partea cealalta, la austrieci. Doua ierni au stat si s-au hranit cu radacini si ciuperci. Sunt bune ciupercile, zic, mie imi plac, mai ales la spaghete cu sos de rosii, cu busuioc si cimbru si maghiran si… oare de ce ma gandesc mereu la mancare? Piciorul aluneca, pietricele marunte o iau la vale, un valatuc de ceatza ne invaluie. Nu, asta e din alt film, noi n-am avut asa ceva, am meres numai pe sosea betonata, cu marcaj fosforescent pe mijloc si fast-food-uri pe margine J! Las gluma la o parte caci nu mai e de glumit. Raluca orbecaie cu mainile intinse prin ceata, ceva rece si umed mi se prelinge pe spate, respiratia face aburi. Mai are vreun rost sa mergem mai departe, ma intreb? Chiar credem, in naivitatea noastra, ca vom izbandi sa iesim deasupra norilor? Ca sa ce?! Ce a fost de vazut , am vazut. Mai departe nu mai e nimic, Claudio, iti spun eu, aici se termina! -Aici trebuia sa fie, mama ei de instalatie! -Ce instalatie? -Instalatia aia proasta! O instalatie proasta in varful muntelui? Simt cum picioarele mi se inmoaie si groaza creste in mine cand aud, vad si inteleg. Aud un scrisnet ruginit, vad niste luminitze si inteleg ca ne intoarcem cu telecabina! Hei, nici cu forta nu ma bagati in cusca aia suspendata, am rau de inaltime! Nu, nu, jamais, never, nikagda, nuuuuuu! Florin Giurca