Consiliul Uniunii Europene

În literatura de specialitate precum şi în mass-media se operează în mod frecvent cu anumite concepte care vin să evidenţieze structura complexă şi dinamică a procesului construcţiei europene: instituţii comunitare şi organe comunitare. Conceptul de instituţii comunitare se caracterizează prin următoarele elemente specifice: - au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competenţelor lor, regulile juridice fundamentale de constituire şi de funcţionare a Comunităţilor şi a U.E.; - sunt create prin tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene; - în domeniile în care acţionează sunt dotate cu puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre; din această perspectivă ele reprezintă o desprindere de schemele tradiţionale ale cooperării internaţionale, în care executarea tratatelor este supusă disponibilităţii semnatarilor, suveranitatea naţionala fiind cauza principală a aşa-numitei "paralizii a tratatelor"; - prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Comunităţilor (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) şi interesele dreptului (Curtea de Justiţie); - beneficiază de

anumită autonomie juridică, administrativa şi financiară,

corolar al specificităţii lor funcţionale. Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii Europene (reprezentând Statele Membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte interesele Uniunii Europene). Acest “triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte (regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, iar partea financiară a activităţilor este verificată de către Curtea de Conturi Europeană. Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ etc. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE Denumit şi Consiliul de Miniştri, Consiliul Uniunii Europene1 reprezintă Statele Membre, la reuniunile sale participând miniştri ai acestora. 1

Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, organism internaţional, fără legătură cu Uniunea Europeană, şi nici cu Consiliul European, care reuneşte, cel puţin de două ori pe an, şefii de state sau de guverne din statele membre UE şi are rolul de a defini orientările politice generale. Concluziile Preşedinţiei sunt publicate la sfârşitul fiecărei reuniuni a Consiliului European.

Istoric: Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fondatoare, în anii 1950. Spre deosebire de Parlamentul European, care a fost, încă din 1958, o instituţie comună pentru toate cele trei Comunităţi Europene, a existat câte un Consiliu pentru fiecare comunitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, în 1967. Funcţii: Consiliul are şase funcţii principale: - Funcţia legislativă: Cea mai mare parte a legislaţiei UE este adoptată de către Consiliu, împreună cu Parlamentul European (vezi şi pagina 1). Pentru a asista Consiliul în sarcina sa de a asigura calitatea redactării actelor legislative pe care le adopta, a fost creat, serviciul juridic care este responsabil cu verificarea, în momentul adecvat, a calităţii redactării propunerilor şi a proiectelor de acte, precum şi cu formularea unor sugestii privind redactarea destinate Consiliului si organismelor sale, în temeiul Acordului interinstituţional din 22 decembrie 1998. - Coordonarea politicilor Statelor Membre: Consiliul UE coordonează politicile economice ale Statelor Membre, în baza unor orientări generale 2 în acest domeniu. De asemenea, Consiliul este responsabil cu„metoda deschisă de coordonare”3, aplicată în domenii precum educaţia, ocuparea forţei de muncă sau sănătatea publică. - Încheierea acordurilor internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii internaţionale: Consiliul semnează acorduri între UE şi state nemembre sau între UE şi diferite organizaţii internaţionale. În interiorul UE, Consiliul poate încheia acorduri între Statele Membre în domenii cum ar fi impozitarea, dreptul societăţilor comerciale, protecţia consulară, precum şi în cadrul pilonului al treilea (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală. - Funcţia bugetară: Bugetul UE este decis anual de către Consiliul UE, împreună cu Parlamentul European (a se vedea şi informaţiile de la pagina 2), Consiliul luând deciziile finale cu privire la cheltuielile obligatorii4. - Elaborarea politicii externe şi de securitate comună (PESC)5: Politica externă, securitatea şi apărarea sunt domenii în care fiecare Stat Membru acţionează independent. Cu toate acestea, acţiunea comună se dovedeşte, de multe ori, mai 2

A se vedea definiţia din Teme europene nr. 33 – Uniunea Europeană. Glosar de termeni G-O, publicaţie care poate fi descărcată de la secţiunea „Publicaţii şi resurse” -> „Publicaţii documentare” a site-ului ww.infoeuropa.ro 3 A se vedea definiţia din publicaţia menţionată în nota anterioară 4 Cheltuielile obligatorii sunt cheltuielile care rezultă din prevederile Tratatului sau din alte instrumente adoptate în baza acestuia. Sunt incluse în această categorie cheltuielile din domeniul agricol şi veterinar, finanţarea acordurilor internaţionale, pensiile angajaţilor. Bugetul UE include şi cheltuieli neobligatorii, asupra cărora ultima decizie o ia Parlamentul European 5

Pilonul al doilea al Uniunii Europene

eficientă. Statele membre UE iau decizii comune în acest domeniu, în cadrul Consilului UE, principalul for de desfăşurare a cooperării interguvernamentale în acest domeniu. Secretarul general al Consiliului UE deţine funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC6, asistând Consiliul în elaborarea şi în aplicarea deciziilor politice. De asemenea, poate derula, în numele Consiliului, dialog politic cu state terţe. Pentru a putea răspunde mai eficient la crizele internaţionale, a fost creată o „Forţă de reacţie rapidă”7, care poate îndeplini numai misiuni umanitare, misiuni de salvare, de menţinere a păcii şi alte misiuni de gestiune a crizelor. În astfel de operaţiuni, Consiliul este asistat de Comitetul Politic şi pentru Securitate, Comitetul Militar al Uniunii Europene şi Statul Major Militar al Uniunii Europene. - Coordonarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală8: Pentru a combate infracţiunile transfrontaliere, este necesară o cooperare între tribunalele, forţele de poliţie, serviciile vamale şi serviciile de imigraţie din toate Statele Membre. Componenţă: Consiliul Uniunii Europene este compus din miniştri ai Statelor Membre, abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă. Membrii Consiliului sunt deci responsabili din punct de vedere politic în faţa parlamentului statului din care vin şi în faţa opiniei publice. Componenţa Consiliului Uniunii variază funcţie de subiectele abordate. Sunt astfel posibile nouă formaţii: - Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE); - Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN); - Consiliul Ocupării Forţei de Muncă, Politicii Sociale, Sănătăţii şi Consumatorilor (EPSCO); - Consiliul Competitivităţii, Consiliul Cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI); - Consiliul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi Energiei (TTE); - Consiliul Agriculturii şi Pescuitului; - Consiliul Mediului; - Consiliul Educaţiei, Tineretului şi Culturii. 6

Javier Solana Madariaga a fost desemnat pentru această funcţie la Consiliul European de la Kőln din 3-4 iunie 1999 7 Trebuie menţionat că nu este vorba despre o „armată europeană”. Personalul va aparţine şi va fi, în continuare, sub comanda autorităţilor naţionale 8 Pilonul al treilea al UE

Fiecare dintre acestea reuneşte miniştrii de resort ai Statelor Membre. Formaţia CAGRE are responsabilităţi largi de politică generală, astfel încât la reuniune poate participa orice ministru sau secretar de stat, a cărui participare este necesară. Preşedinţia este deţinută de către fiecare Stat Membru timp de şase luni, prin rotaţie9, şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi la continuitatea procesului de decizie. La origine, rotaţia se făcea în ordinea alfabetică a statelor membre, cu numele acestora scrise în ortografia naţională. Începând cu momentul aderării Spaniei şi Portugaliei, la 1.01.1986, s-a prevăzut o primă perioadă de şase ani în care preşedinţia Consiliului să se schimbe în ordinea alfabetică şi o a doua perioadă în care ordinea alfabetică să fie inversată între grupuri de două state consecutive, astfel încât un stat membru care în prima perioadă de şase ani exercitase preşedinţia în primul

semestru,

în

a

doua

perioadă

să

o

exercite

în

semestrul

doi.

În partea a doua a anului 2003 la preşedinţia Consiliului s-a aflat Italia, urmată în 2004 de Irlanda şi Olanda iar în 2005 de Luxembourg şi Marea Britanie. Conform Concluziilor întâlnirii miniştrilor de externe ai statelor membre UE, din 12 decembrie 2005, ordinea preşedinţilor este următoarea: -2006: Austria, Finlanda; -2007: Germania, Portugalia; -2008: Slovenia, Franţa; -2009: Republica Cehă, Suedia; -2010:Spania, Belgia; -2011: Ungaria, Polonia - 2012: Danemarca, Cipru; -2013: Irlanda, Lituania;

9

Pe 1 iulie 2007, preşedinţia a fost preluată de Portugalia. În 2008, în perioada 1 ianuarie-30 iunie, va fi deţinută de Slovenia, iar în al doilea semestru de Franţa

-2014: Grecia, Italia; -2015: Letonia, Luxemburg; - 2016: Olanda, Slovacia - 2017: Malta, Marea Britanie; -2018: Estonia, Bulgaria; - 2019: Austria, România; - 2020: Finlanda. Preşedinţia este responsabila pentru aplicarea acestui regulament de procedura si asigura buna derulare a dezbaterilor. In acest scop, preşedinţia poate, cu excepţia cazurilor in care Consiliul decide altfel, sa adopte orice măsura adecvata necesara pentru ca timpul disponibil in cursul reuniunilor sa fie folosit in cel mai bun mod posibil, in special: (a) sa limiteze, pentru dezbaterea unui anumit punct, numărul de persoane din fiecare delegaţie prezente in sala de reuniune si sa decidă daca sa autorizeze sau nu deschiderea unei săli suplimentare; (b) sa stabilească ordinea in care se tratează punctele şi durata discuţiilor care le sunt consacrate; (c) sa organizeze timpul alocat pentru dezbaterea unui anumit punct, in special limitând timpul in care participanţii pot lua cuvântul şi stabilind ordinea intervenţiilor lor; (d) sa solicite delegaţiilor sa prezinte in scris propunerile lor pentru modificarea unui text in discuţie înainte de o anumita data însoţite, daca este cazul, de o scurta explicaţie; (e) sa solicite delegaţiilor care au poziţii identice sau similare privind un anumit punct, text sau parte a unui text să o aleagă pe una dintre ele pentru a exprima poziţia lor comuna in cadrul reuniunii sau în scris înainte de reuniune.

Coreper: Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER) îşi are originea în delegaţiile trimise la Bruxelles de către statele membre in momentul in care tratatele au intrat in vigoare. El a fost constituit in baza art. 16 al Regulamentului interior al Consiliului si a fost ulterior confirmat prin Tratatul de fuziune, care stipula, conform art. 4, că "un comitet format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de către acesta", dispoziţie prevăzută şi în Tratatul de la Maastricht în art. G-46.

Fiecare Stat Membru are la Bruxelles o misiune permanentă (reprezentanţă), condusă de un ambasador. Ambasadorii, denumiţi „reprezentanţi permanenţi”, se reunesc săptămânal în Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper10), pentru a pregăti lucrările Consiliului11, pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate, formate din experţi din fiecare Stat Membru. Coreper efectuează un prim studiu al propunerilor şi proiectelor de documente înaintate de către Comisia Europeană. Rezultatele discuţiilor din cadrul Coreper se reflectă în ordinea de zi a Consiliului UE. Aceasta include puncte de tip A, care sunt supuse votului fără a fi discutate, ca urmare a acordului din cadrul Coreper, şi puncte de tip B, care trebuie discutate în Consiliu şi pentru care Coreper formulează posibile opţiuni şi soluţii. Reguli de vot: În funcţie de domeniu (a se vedea şi funcţia legislativă a Parlamentului European, la pagina 1), deciziile în Consiliul UE sunt adoptate prin vot în unanimitate12, în majoritate simplă sau, cel mai adesea, prin vot în majoritate calificată. În sistemul votului în majoritate calificată, fiecare Stat Membru deţine un anumit număr de voturi, ponderea fiind diferită. Statul/Statele Număr de voturi/stat Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie 29 Spania, Polonia 27 România 14 10

A se vedea definiţia din numărul 31 al acestei colecţii Cu excepţia Consiliului pentru Agricultură, caz în care lucrările sunt pregătite de Comitetul Special pentru Agricultură 12 Unanimitatea se aplică în domenii considerate sensibile, precum PESC, impozitare, azil şi imigraţie. Cu alte cuvinte, fiecare Stat Membruare drept de veto în aceste decizii. 11

Olanda 13 Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria 12 Austria, Bulgaria, Suedia 10 Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7 Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4 Malta 3 TOTAL 345 În momentul de faţă, pentru ca o decizie să fie adoptată prin votul în majoritate calificată, sunt necesare 255 de voturi favorabile (73,9%), din totalul de 345. Pe lângă numărul minim de voturi, pentru ca o decizie să fie adoptată, este necesar şi ca majoritatea Statelor Membre (uneori 2/3) să fi votat favorabil. În plus, orice Stat Membru poate cere să se verifice că totalul voturilor favorabile reprezintă cel puţin 62% din totalul populaţiei UE. Sediul Consiliului UE este la Bruxelles, în Belgia (Clădirea Justus Lipsius). O serie de reuniuni au însă loc la Luxembourg.