Comunicare

Lect.univ.dr. LIVIA DURAC

LABORATOR DE COMUNICARE (semestrul I)

SUPORT DE CURS

Capitolul 1. Introducere 1.1. Obiectul cursului 1.2. Conceptul de comunicare 1.3. Şcoala de la Palo Alto: Axiomele comunicării Capitolul al 2-lea. Modalităţi de transmitere a mesajului 2.1. Comunicarea interpersonală 2.2. Comunicarea verbală 2.3. Comportament nonverbal Capitolul al 3-lea. Semnalele corpului uman 3.1. Kinezica 3.2. Expresiile feţei 3.3. Oculezica 3.4. Olfactica 3.5. Haptica Capitolul al 4-lea. Alte forme de transmitere a conţinuturilor non-verbale 4.1. Artefactele 4.2. Cronemica 4.3. Proxemica Capitolul al 5-lea. Elemente de paralimbaj 5.1. Importanţa paraverbalului în procesul de transmitere a semnificaţiilor Capitolul al 6-lea. Probleme şi tehnici de comunicare 6.1. Bariere în comunicare 6.2. Tipuri de ascultare Capitolul al 7-lea. Metacomunicarea, o şansă de a ne explica 7.1. Ce este metacomunicarea? 7.2. Însemnătatea metacomunicării pentru o inter-relaţionare eficientă

CAPITOLUL 1 Conceptul de comunicare. Şcoala de la Palo Alto: Axiomele comunicării Probleme de definire a conceptului Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În consecinţă, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată (John Fiske, 1982, 2). Comunicarea a primit nenumărate definiţii – fie ele implicite ori explicite – toate demonstrând eforturile continue ale practicienilor, oamenilor de ştiinţă preocupaţi de a descrie, prezice şi înţelege cât mai bine fenomenul în discuţie. Aceste definiţii pot fi grupate în categorii variate, unele venite dinspre zona limbajului comun, altele din sfera intereselor individuale ale unora dintre specialişti şi, în fine, o categorie de definiţii izvorâte din orientarea specialiştilor spre interesul public, general. O listă de întrebări, care ar putea părea covârşitoare, reflectă, de fapt, doar o mică parte din problemele la care teoreticienii şi cercetătorii încearcă aflarea de răspunsuri, în eforturile lor de a găsi acea definiţie care

să „acopere” domeniul comunicării. Astfel, ei

încearcă să descopere cum, de ce comunică oamenii şi care sunt limitele între care se poate vorbi de comunicare? Vor să ştie cum şi de ce oamenii îşi planifică actul comunicării (a se înţelege: intenţionalitatea comunicării). Vor să înţeleagă cum şi de ce uneori comunicarea reuşeşte, iat alteori eşuează lamentabil, ce anume determină astfel de oscilaţii? Încearcă, de asemenea, să înţeleagă modul în care o persoană sau o organizaţie influenţează comunicarea dintre ceilalţi oameni şi, fără îndoială, şirul întrebărilor poate continua mult de aici înainte (fie şi numai dacă ar fi să le dezvoltăm pe cele enumerate deja).

Aşadar, ce este comunicarea? Zecile şi zecile de definiţii care i-au fost date conceptului de-a lungul ultimilor 50 (şi mai bine) de ani nu sau dovedit a fi pe deplin satisfacătoare. O definiţie acurată trebuie să conţină conceptele cheie, cu adevărat definitorii pentru domeniul comunicării, dar şi să surprindă relaţiile dintre ele, să evidenţieze modul de conlucrare, de întrepătrundere a acestor concepte, finalitatea fiind aceea a unui enunţ descriptiv exhaustiv. Nu ne propunem a oferi aici o înşiruire de autori şi definiţii date de-a lungul timpului noţiunii de comunicare, ci ne vom opri la două surse „clasice” de definire, surse accesibile oricui. Astfel, Dicţionarul explicativ al limbii române propune: „Comunicare, acţiunea de a comunica şi rezultatul ei. 1. Înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică.” (DEX, 1996, 204). Într-o Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe umane, termenului comunicare îi este atribuită accepţiunea: „transmitere de informaţii, prin intermediul instrumentelor verbale şi nonverbale (mimică etc)…” (Marco Drago, Andrea Boroli, ş.a., 2004,171). Etimologia latină a termenului comunicare este: „a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăşi”. Prin urmare, dacă a trăi înseamnă a interacţiona, atunci a trăi înseamnă a comunica. Spunem despre comunicare că este proces, este – deci - devenire, dar mai ales că este pluralitate: comunicarea necesită minimum două persoane, presupunând cel puţin dedublarea interioară. Comunicarea umană presupune un eu care produce semne şi un tu care interpretează semnele. Dar de ce trebuie să comunicăm, care sunt efectele comunicării, şi, până la urmă, care ar fi motivele pentru care se pune un accent atât de mare pe această componentă a vieţii sociale? Ei bine, comunicând ne exteriorizăm

intenţia de a influenţa, de a persuada, şi asta prin

transferul de informaţii, care implică atitudine, opinie, decizie din partea celor implicaţi în acest proces. Efectele produse sunt uneori destul de profunde, întrucât comunicarea depăşeşte stadiul unui simplu schimb de informaţii între părţi, respectiv al unei interacţiuni între acestea. Fiind (aşa cum am mai menţionat un proces) undele sale pot cunoaşte propagarea până în straturile inconştientului, producând reacţii organice care nu sunt controlate conştient (înroşire, accelerarea bătăilor inimii, tensiune musculară etc.) Scopul ultim al influenţării prin comunicare este modificarea realităţii trăite. Un alt efect este ilustrat prin însăşi raportarea la amintita etimologie latină ("a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăşi"), context care ne îngăduie a vorbi de comunizare (apartenenţă, unire, fraternizare). Aşa cum ne învaţă modelul schematic de bază al comunicării, desfăşurarea oricărui act de comunicare presupune existenţa unui emiţător (căruia i se mai spune şi emitent), a unui canal şi a unui receptor. În termenii cei mai simpli, aşadar, comunicarea presupune transmiterea mesajului dinspre emiţător către receptor. Am ilustrat în câteva cuvinte simplitatea, care nu e decât una de suprafaţă, asupra definirii conceptului de comunicare; spunem „de suprafaţă”, datorită complexităţii ce caracterizează, în planul realităţii, faptul de a defini procesul în discuţie. Fără a reveni asupra existenţei numărului de definiţii date comunicării, care (aşa cum am mai precizat) este unul consistent, se cuvine menţionat faptul că, atunci când vorbim despre comunicare ca domeniu ştiinţific, trebuie să avem în vedere o bogată serie de studii interdisciplinare. Practic, a pune comunicarea pe un soclu pe care este inscripţionat simplu „disciplină de studiu”, când avem de a face cu o plurivalenţă de discipline şi domenii ce converg spre a-i clădi impunătorul statut, este, din capul locului, o încercare indiscutabil sortită eşecului. Ceea ce dorim a sublinia aici vine să explice

(sau poate să justifice!?) nu atât mulţimea definiţiilor date comunicării pe parcursul câtorva decenii de când a intrat în sfera preocupărilor cercetătorilor, dar mai ales dificultatea (dacă nu cumva imposibilitatea) de a se ajunge la o definiţie care să aibă pretenţia de a reuşi să includă în conţinut tot ceea ce înseamnă comunicarea. Cu toate acestea, eforturile specialiştilor îndreptate spre delimitarea domeniului intitulat Ştiinţele comunicării au fost, şi cu siguranţă vor fi multă vreme de aici încolo, mai mult decât notabile. După ce am prezentat modelul elementar al comunicării (emiţător – mesaj – receptor), să vedem, în continuare, etapele pe care acest model le urmează, în sensul adăugării unor elemente noi. Fără îndoială că mesajul, odată transmis dinspre emiţător către receptor, lucrurile nu se opresc aici, ci, aşa cum este şi firesc, receptarea mesajului generează anumite efecte asupra destinatarului său. Producerea acelor efecte a existat în mintea celui care le-a generat (sau care a dorit să le genereze) încă din momentul în care a emis mesajul cu pricina, altfel spus, vorbim aici de caracterul de intenţionalitate ce caracterizează comunicarea de tip uman1.

Caracteristică extrem de

importantă pentru comunicarea interumană, intenţionalitatea este apanajul exclusiv al fiinţei care are capacitatea de a conştientiza, de a reflecta, deci de a raţiona, iar acea unică fiinţă – între toate celelalte care populează spaţiul în care locuim – este omul. Aşa cum precizează autorii J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, „…pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, „comunicarea” devine un proces prin care un emiţător

Aşa cum vom vedea, la momentul potrivit, caracterul intenţional al comunicării este propriu omului şi numai lui; în lumea animalelor, despre care se spune că ar comunica între ele (subiect asupra căruia vom stărui, de asemenea, la momentul oportun) nu se poate vorbi de intenţionalitatea comunicării. 1

transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.” (2004, 24). Continuând modelul comunicării, trebuie spus că acesta capătă consistenţă dacă vom pune problema în termeni de necesitate a îndeplinirii anumitor condiţii, pentru ca receptorul să poată percepe corect (înţelegând prin aceasta adecvat şi nedistorsionat) ceea ce i s-a transmis. În acest punct al discuţiei, vom introduce noţiunea de cod: emiţătorul apelează la coduri pentru a putea transmite, informa receptorul (prin codare vom înţelege transpunerea în semnale a mesajului respectiv, iar aceste semnale străbat canalul de comunicare, ajungând la cel căruia îi sunt destinate). Atare etapă este urmată de operaţia de decodare, sau de interpretare, operaţie pe care o receptorul trebuie să o realizeze. O condiţie de bază în desfăşurarea optimă a procesului de comunicare este aceea ca receptorul să acorde o interpretare sau o semnificaţie cât mai apropiată, ori – pe cât posibil – de importanţă egală mesajului, cu cea pe care acesta o are pentru persoana care l-a emis. Axiomele comunicării: Şcoala de la Palo Alto Şcoala de la Palo Alto (un mic oraş situat la sud de San Francisco) desemnează un grup de cercetători din domenii diferite, care şi-au concentrat activitatea asupra studiului comunicării. Principalii exponenţi ai Şcolii de la Palo Alto, Paul Watzlawick, J.H. Beavin şi D. Jackson îşi concentrează cercetările pe relaţiile dintre elemente, mai mult decât pe acestea din urmă luate separat, menţionând faptul că orice comportament uman are valoare comunicativă. Cei trei autori consideră, aşadar, în lucrarea lor de referinţă intitulată Pragmatics of Human Communication. A Study of Interactional Patterns, Pathologies and Paradoxes, că procesul de comunicare debutează mai ales ca relaţionare; am adăuga faptul că,

odată cu globalizarea, comunicarea pare să revină cu mai mare insistenţă la această primă caracteristică a ei. Prin Axiomele comunicării, Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) evidenţiază acest aspect preponderent de relaţionare ce caracterizează comunicarea: Axioma nr.1. „Este imposibil să nu comunici” (P. Watzlawick…, 1967, 51). Avem în faţă un enunţ cât se poate de clar, de „transparent”. În mod evident, chiar dacă nu comunicăm direct o face înfăţişarea noastră, hainele pe care le purtăm, felul în care păşim, ascultăm, privim, ne mişcăm muşchii feţei, conducem maşina, închidem uşa după noi etc. etc. totul vorbeşte despre noi, atunci când noi nu o facem. Fie că refuzăm, fie că nu avem disponibilitate, fie că…am făcut un pariu cu propria persoană: „nu transmit absolut nimic timp de o săptămânână, dar nimic”. Exclus! Prezenţa umană VIE transmite continuu informaţii despre ea, indiferent dacă o face sau nu conştient, voit. Axioma nr.2: „Orice comunicare implică existenţa unui conţinut şi a unei relaţii astfel încât (conţinutul - n.n.) cel mai recent îl conţine pe cel mai vechi şi este, în acest fel, o metacomunicare.” (P.Watzlawick…1967, p.54). Explicarea acestui enunţ (care poate părea uşor neclar) presupune, înainte de toate, precizarea noţiunilor întrebuinţate. Ceea ce numim şi înţelegem, în mod curent, prin termenul „comunicare” nu se limitează la simpla transmitere informaţiilor, ci ea implică întotdeauna o relaţie. Comunicarea cuprinde nu numai conţinutul, (ceea ce spunem) ci şi relaţia, care impune modul nostru personal de a transmite acel conţinut, dar şi modul personal al interlocutorului de a interpreta, de a acorda semnificaţii conţinutului respectiv. Frazele pe care le formulăm conţin cuvinte, dar sunt însoţite, susţinute şi de componenta nonverbală (postură, mimică, intonaţie etc.) care indică modul în care trebuie înţeles

sau interpretat mesajul în contextul relaţiei: ca o

sugestie, un ordin, o glumă, o ameninţare etc. Prin urmare, în comunicare e nevoie să înţelegem conţinutul mesajului şi să interpretăm maniera în care acesta este prezentat (pentru intenţii, subînţelesuri: surâs, gest al mâinii). Este ceea ce numim partea „meta” a mesajului, respectiv cadrul, modul de întrebuinţare a mesajului. Relaţia care, în comunicare, influenţează conţinutul, plasându-se la un nivel superior, este metacomunicare. În concluzie, pentru ca o comunicare să fie reală, deplină şi integră este necesar ca aceasta, pe lângă fluxul informaţional propriuzis (asigurat de prezenţa cuvintelor), să fie susţinută şi de componenta nonverbală (mimică, gestică, postură, paralimbaj), care vine să întregească, să nuanţeze, să întărească cele transmise prin intermediul cuvintelor. Axioma nr. 3: „Natura unei relaţii este întâmplătoare pe punctarea secvenţelor

comunicaţionale

dintre

participanţii

la

actul

de

comunicare.” (P.Watzlawick…1967, p.59). Iată că ne confruntăm din nou cu o formulare destul de puţin accesibilă înţelesului curent. Raţionamentul care stă la baza acestei axiome este că atât vorbitorul, cât şi receptorul structurează în mod diferit (în manieră personală) fluxul informaţional; de aceea, fiecare consideră că propriul comportament, avut pe durata comunicării, este de fapt o reacţie la comportamentul celuilalt. Relevantă ar putea fi, în acest sens, o afirmaţie de genul: „Păi dacă el/ea nu m-ar fi provocat (întrebat, instigat, determinat), n-aş fi spus, sau n-aş fi făcut asta!” Dimpotrivă, mesajul pe care această axiomă are intenţia de a ni-l transmite este acela că procesul de comunicare umană nu poate fi pus în termeni de cauză-efect; comunicarea are un caracter ciclic, continuu, infinit. Noi putem transmite printr-o varietate de afirmaţii o idee, o părere, o exclamaţie etc. semnificând pentru noi ceva anume; asta nu înseamnă că am spus vreodată tot, că am epuizat vreodată posibilităţile

de exprimare ale acelei idei, opinii, exclamaţii etc. Noi, „beneficiarii”, utilizatori ai comunicării ne iluzionăm doar că am început şi am terminat o discuţie, o comunicare. În realitate, comunicarea este un continuum fără început şi fără sfârşit. Atunci când comunicăm o facem dintr-un motiv sau altul (fie că vrem să convingem partenerul de dialog de ceva, fie pentru că vrem să ne „descărcăm” pe acesta, fie pentru că vrem să stabilim o relaţie de amiciţie, fie pentru că intenţionăm… orice!); însă oricare ne-ar fi motivele, segmentul pe care se desfăşoară comunicarea noastră este unul foarte limitat, compus doar din acele elemente care intră în sfera directă (a ta, a mea, a lui) de interes ŞI ATÂT! Ori, comunicarea înseamnă tot ce ne înconjoară, tot ce se întâmplă nu doar în micul univers personal, ci în întregul univers. Axioma nr.4 „Fiinţele umane comunică atât digital, cât şi analogic. Limbajul digital are o sintaxă deosebit de logică şi de complexă, dar este lipsit de o semantică adecvată în domeniul relaţionării, în timp ce limbajul analogic posedă semantică, dar nu are o sintaxă adecvată pentru a oferi o definiţie lipsită de ambiguitate asupra naturii relaţiei” (P.Watzlawick…1967, p.66-67). Din nou, explicarea axiomei necesită precizări referitoare la termenii utilizaţi de către autorul ei: prin limbaj digital trebuie să înţelegem ansamblul de semne simbolice, abstracte pe care omul le utilizează pentru a face legătura dintre cuvânt (semn) şi obiectul pe care acesta îl desemnează (obiectul semnificat prin acel semn). Digitalul este atribuit emisferei stângi: reprezentări logice, raţionament analitic, divizarea problemelor în părţile componente. De pildă, pentru începutul zilei, care, în mod convenţional, a primit denumirea de „dimineaţă” nu există nici un temei pentru a denumi astfel acest interval al zilei. La fel de bine în engleză i se spune „morning”, în germană „morgen”, în franceză „matin” etc. În acelaşi mod se petrec lucrurile cu oricare dintre cuvintele care alcătuiesc vocabularul oricărei limbi; cuvintele sunt, deci,

pure convenţii, semne digitale, coduri care trebuie învăţate de vorbitorii unei limbi, pentru a se putea face înţeleşi. Limbajul analogic se referă la perceperea globală a relaţiilor, la intuiţie, la perceperea întregului, (recunoaşterea lui pornind de la parte). Limbajul analogic este reprezentat de asemănare, de asociere, de analogie şi este atribuit emisferei drepte a creierului uman. Văzânduşi părinţii făcând diferite lucruri, copilul va reuşi să dobândească, prin învăţare, va „copia” (pe bază de analogii, asocieri, asemănări) cum anume trebuie să ducă la îndeplinire diferitele acţiuni. În concluzie, digitalul este limbajul conţinutului, iar analogicul este limbajul relaţiilor. Dintre toate fiinţele terestre, omul este singura fiinţă care reuşeşte să combine cele două forme de limbaj – analogic şi digital – „clădind”, astfel, impunătorul edificiu al comunicării. Axioma nr. 5 „Toate schimburile comunicaţionale sunt fie simetrice, fie complementare, depinzând de măsura în care ele se bazează pe egalitate sau pe diferenţă. ” (P.Watzlawick…1967, p.70) La o primă reflecţie, idealul într-o comunicare este reprezentat de abordarea, de pe poziţii de egalitate, a partenerilor implicaţi în actul de comunicare. Această „egalitate” presupune existenţa a o serie de variabile oarecum comune pentru partenerii de dialog, respectiv (cam) acelaşi gen de abilităţi, consideraţie reciprocă, dorinţă sinceră de a comunica în mod constructiv, deci deschidere deplină spre dialog; dar cel mai important este respectul reciproc al persoanelor implicate, dublat de absenţa, la aceştia, a intenţiei de a-şi domina în vreun fel partenerul (a) de comunicare. Cam astfel ar putea fi schiţat cadrul comunicării „perfecte”. Dar cât de benefic ar fi dacă zi de zi, ceas de ceas am comunica doar la modul ideal, dacă orice comunicare ar fi desăvârşită? Evident, acest lucru este unul imposibil, şi ce bine că este aşa; vă imaginaţi cât de plictisitor ar fi chiar şi numai gândul simetriei oricărei comunicări! Tu spui una, eu sunt de acord; la rândul meu, fac

şi eu o afirmaţie, cu care tu eşti întru totul de acord. Fiecare discută cu fiecare şi un fericit acord general există la orice nivel, într-o monotonie absolută! Cadrul, relaţia pune probleme atunci când partenerii nu cad de acord asupra ierarhiei în schimburile lor comunicaţionale: certuri casnice, când fiecare vrea să aibă ultimul cuvânt, negocieri diplomatice sau sindicale (în care se cere stabilirea componenţei delegaţiilor ş.a.), bolnavul cu medicul psihiatru etc. Aceste „probleme” sunt diferenţele despre care Watzlawick vorbeşte în enunţul axiomei cu numărul 5. Ele sunt utile, necesare, adesea imperative. Complementaritatea este apanajul constructivismului, în cele din urmă, al evoluţiei speciei.

CAPITOLUL AL 2-lea. MODALITĂŢI DE TRANSMITERE A MESAJULUI Comunicarea interpersonală Comunicarea verbală Comunicarea interpersonală Ce este comunicarea interpersonală? Un mod de a defini comunicarea interpersonală este de a o compara cu alte forme de comunicare. Comunicarea interpersonală diferă de alte forme de comunicare prin faptul că numărul participanţilor la comunicare este mai redus, interactanţii se află în proximitate fizică unii faţă de alţii, există multe canale senzoriale implicate, iar feedback-ul este imediat. Un aspect relevant în definirea comunicării interpersonale îl constituie luarea în consideraţie a relaţiei dintre interactanţi. Avem multe relaţii, diferite unele de altele, cu semenii din jurul nostru. Ţinând seama de natura acestor relaţii, o parte a cercetătorilor consideră că ar fi potrivit a defini comunicarea interpersonală drept comunicare care apare între oamenii care se cunosc de ceva vreme. În

acest

context,

făcând

distincţia

între

comunicarea

impersonală şi comunicarea interpersonală, Mihai Dinu, în lucrarea sa intitulată Fundamentele comunicării interpersonale, afirmă:

•

„Relaţia interpersonală se întemeiază pe cunoaşterea unor date psihologice privitoare la interlocutor. Datorită acestor informaţii putem anticipa reacţiile partenerului de dialog într-un mod mult mai eficient decât în cazul în care ne adresăm unei persoane total necunoscute. În

anumite limite, predicţiile comportamentale sunt posibile şi în comunicarea impersonală, dar ele se bazează exclusiv pe factori socioculturali, nu psihologici. •

Pe lângă posibilitatea de a prevedea reacţiile interlocutorului, cunoaşterea interpersonală ne oferă şi explicaţii ale acestor reacţii. Observaţia că cineva a devenit nervos sau s-a întristat la auzul cuvintelor noastre e una impersonală, dar dacă dispunem de date suficiente despre felul de a fi şi despre viaţa personală a respectivului, putem spune şi de ce s-a comportat astfel.

•

Spre deosebire de comportamentul impersonal, supus unor regului de convieţuire

cu

interpersonale determinate

caracter se

de

de

bazează

norme pe

cunoaşterea

sociale

aplicarea

de

general, reguli

particularităţilor

strategiile individuale

interlocutorului.

Deosebirile de temperament şi profil psihologic dintre prietenii noştri ne „obligă” să îi tratăm diferenţiat, discutând cu fiecare în alt fel. E de la sine înţeles că orice relaţie interumană începe prin a fi impersonală şi dobândeşte treptat caracter interpersonal.” (2004, p.35)

Funcţiile comunicării interpersonale

Comunicarea interpersonală este importantă datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte. Ori de câte ori ne angajăm în comunicarea cu o altă persoană, încercăm să acumulăm informaţii despre acea persoană. Oferim, la rândul nostru, informaţii printr-o varietate de modalităţi verbale şi nonverbale. Potrivit Teoriei Penetrării Sociale (autori: Irwin Altman şi Dalmas Taylor) noi încercăm să acumulăm informaţii despre ceilalţi, în aşa manieră încât să putem interacţiona cât mai eficient cu aceştia. Putem prezice mai bine cum vor gândi, simţi şi acţiona ei, dacă ştim cine sunt. Dobândim aceste informaţii fie pasiv observându-i dezinteresat, fie activ observând cum relaţionează cu ceilalţi, fie interactiv, angajându-ne noi în relaţia cu ei. Auto-dezvăluirea

2

este

adesea utilizată pentru obţine informaţii de la altă persoană. Abordăm comunicarea interpersonală şi pentru a ne ajuta pe noi înşine în a înţelege ce spune cineva într-un anumit context. Cuvintele pe care le rostim pot însemna anumite lucruri, în funcţie de modul în care sunt spuse, sau în funcţie de contextul rostirii lor. Comunicarea interpersonală ne ajută să-i înţelegem mai bine pe ceilalţi. Un alt temei pentru care ne angajăm în comunicarea interpersonală este de a ne stabili o identitate. Rolurile pe care le interpretăm în relaţiile cu ceilalţi ne ajută în a ne stabili o identitate. Acelaşi lucru îl face şi chipul nostru, imaginea sinelui public cu care ne prezentăm celorlalţi. Atât rolurile, cât şi chipurile noastre sunt „construite” în funcţie de modul în care interacţionăm cu cei din jur. 2

Auto-dezvăluirea nu înseamnă pur şi simplu a oferi informaţii unei alte persoane, ci trebuie să ne trimită cu gândul la împărtăşirea informaţiilor cu o altă persoană, informaţii pe care aceasta, în mod normal, nu ar avea de unde să le afle. Auto-dezvăluirea implică risc şi vulnerabilitate din partea persoanei care împărtăşeşte informaţia.

În fine, ne angajăm în comunicarea interpersonală deoarece avem nevoie atât de a exprima, cât şi de a primi necesităţi interpersonale. William Schutz, în lucrarea Firo: A three-dimensional theory of interpersonal behavior a identificat trei astfel de nevoi:  incluziunea este nevoia de a stabili identitatea în raport cu ceilalţi;  controlul este nevoia de a exercita leadership-ul şi de a demonstra abilităţi;  afecţiunea este nevoia de a dezvolta relaţii cu semenii. Principiile comunicării interpersonale 3 1. Comunicarea interpersonală este inevitabilă Aşa cum ne învaţă Şcoala de la Palo Alto, prin intermediul primei sale axiome, nu putem să nu comunicăm. Chiar dacă nu prin cuvinte, cu siguranţă prin aceleaşi canale prin care transmitem informaţii despre noi (tonul vocii, gestică, postură, expresii faciale etc.) primim, la rândul nostru, informaţii despre cei din jurul nostru. În orice caz, este bine să nu uităm că: oamenii ne judecă în funcţie de comportamentul pe care îl adoptăm, iar nu după intenţiile noastre. 2. Comunicarea interpersonală este ireversibilă Nu putem „lua înapoi” ceea ce am spus, odată ce am făcut-o. În mod inevitabil, efectul rămâne. Aşa cum afirmă un proverb rusesc: „Odată ce îţi iese un cuvânt din gură, nu-l mai poţi înghiţi înapoi.” 3. Comunicarea interpersonală este complicată Nici o formă de comunicare nu este simplă. Datorită numărului de variabile implicate, chiar şi cele mai simple solicitări sunt extrem de complexe. Potrivit teoreticienilor, ori de câte ori comunicăm, există cel puţin şase „oameni” implicaţi: a) cel care crezi că eşti; b) cel care crezi că este cealaltă persoană; c) cel care crezi că cealaltă persoană crede că eşti; d) cel care cealaltă persoană crede că eşti; e) cel care crede cealaltă persoană că eşti; f) cel care cealaltă persoană crede că tu crezi că este. 3

traducere de pe www.pstcc.edu/facstaff/dking/interpr.htm

În realitate, noi nu facem schimb de idei, ci facem schimb de simboluri. Şi acest lucru contribuie la complicarea comunicării, întrucât cuvintele (simbolurile) nu au semnificaţii proprii, noi folosindu-le doar în anumite moduri.

Niciodată două persoane nu vor folosi exact

aceleaşi cuvinte pe care le foloseşte un alt grup de două persoane. 4. Comunicarea interpersonală este contextuală Cu alte cuvinte, comunicarea nu se petrece în izolare. Contextele în care se petrece comunicarea sunt:  Contextul psihologic, are în vedere cine suntem şi ce am adus interacţiunii. Nevoile, dorinţele, valorile, personalitatea etc., toate formează contextul psihologic.  Contextul relaţional, care se preocupă de reacţiile noastre vizavi de persoanele din jur.  Contextul situaţional este focalizat pe „locul” psiho-social în care are loc comunicarea. O interacţiune care se desfăşoară într-o clasă va diferi foarte mult de una dintr-un bar.  Contextul ambiental are în vedere „locul fizic” în care comunicăm: mobila, spaţiul, nivelul de zgomot, temperatura, anotimpul, intervalul zilei.  Contextul cultural include toate comportamentele dobândite prin învăţare şi regulile care afectează interacţiunea. Cel care vine dintr-o cultură în care se consideră că un contact ocular prelungit este un lucru nepotrivit, va fi catalogat drept nepoliticos dacă va evita contactul ocular, într-o ţară în care acest lucru este încurajat. Dacă o altă persoană venind dintr-o cultură în care contactul ocular prelungit denotă loialitate, onestitate, se poate spune că avem, în contextul cultural, o bază pentru dezacord. Comunicarea verbală

La început a fost cuvântul. Dar nu la începutul lumii, ci la începutul culturii. Dincoace de cuvânt se afla natura, dincolo de el începe cultura. Începând să vorbească, antropoidul a devenit om; laba a devenit mână, piatra necioplită a devenit unealtă, adaptarea a devenit muncă, hrana a devenit mâncare, adăpostul a devenit casă. Nici o stare sufletească nu ajunge idee decât în şi prin vorbire. Însa vorbirea nu e vorbărie, vorbăria este manifestarea zgomotoasă a tăcerii de vreme ce nu mai spune nimic. Vorbirea este principalul mijloc de comunicare şi de construire a ideilor. (Henri Wald) Comunicarea verbală reflectă capacitatea noastră de a gândi şi de a supune analizei, având drept principală funcţie pe aceea de a ne ajuta să ne comunicăm unii altora informaţii şi sensuri. A concepe însăşi evoluţia omenirii, în lipsa acestui tip de comunicare este un fapt imposibil; prin comunicarea verbală omenirea a dobândit capacitatea de a construi structuri complexe comune. În cadrul comunicării, verbalul se compune din ansamblul cuvintelor şi al frazelor pe care le enunţăm, cuprinzând toate mesajele având un cod comun mai multor persoane. Sunt mesaje al căror sens este înţeles de un număr mai mare de oameni, respectiv semnele inteligibile pe care le transmitem interlocutorilor noştri. Cum? Trecând prin filtrul unui cod traductibil, înscriindu-se – în mod natural – în sfera verbalului: codul morse, alfabetul braille, indicatoarele rutiere şi notaţia muzicală au sensuri precise, putând fi traduse în cuvinte. De reţinut că secvenţa verbală a oricărui proces de comunicare se realizează exclusiv prin intermediul cuvintelor şi serveşte doar la formularea, stocarea şi transmiterea cunoştinţelor. De bună seamă că mesajele din comunicarea verbală se pot referi şi la emoţii, sentimente, atitudini, dorinţe, intenţii, angajamente etc., putându-se asocia cu numeroase forme de influenţare, deşi cea mai importantă este şi rămâne componenta cognitivă. Aşa cum menţionează O. Pânişoară: „Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această

unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator (acţionând ca un revelator ori, dimpotrivă, ca un frenator) al persoanei în integralitatea sa.” (2004, 73). Comunicarea verbală prezintă două moduri de desfăşurare: orală şi scrisă. Prima dintre acestea, comunicarea orală reprezintă „varianta” de comunicare cel mai frecvent utilizată. Este de neînchipuit existenţa noastră printre semeni în lipsa comunicării orale (desigur, referirea vizează categoria non-deficienţilor, a vorbitorilor normali). Gheorghe Ilie Fârte identică existenţa a opt factori care influenţează performanţa în vorbire a unui comunicator: 1. „stabilirea unor obiective specifice, măsurabile şi uşor de atins într-un răstimp scurt; 2. cunoaşterea interlocutorului; 3. alegerea unui context favorabil; 4. planificarea vorbirii (nu însă şi compunerea în detaliu a mesajului); 5. manifestarea unei atitudini potrivite pentru o comunicare directă; 6. folosirea unui raport just între informaţia şi redundanţa mesajului; 7. receptarea activă a retroacţiunii interlocutorului; 8. adaptarea continuă la situaţia de comunicare; În general, vom fi apreciaţi ca buni vorbitori numai dacă (a) oferim exact informaţia pe care o cere interlocutorul, (b) susţinem cu sinceritate propoziţii care pot fi probate într-o măsură rezonabilă, (c) suntem relevanţi şi (d) formulăm mesaje clare, scurte şi consecvente.” (2004,109). Comunicarea scrisă nu impune prezenţa interlocutorilor întrunul şi acelaşi cadru spaţio-temporal, ea permiţând pauzele reflexive, oprirea şi revenirea. Atare fapt îngăduie ca mesajele emitentului să aibă o formulare mai atentă şi mai riguroasă, impunându-li-se şi o prezentare îngrijită. Factori de genul presiunii temporale extreme, o

stare emoţională accentuată, un auditoriu potrivnic ş.a. sunt scuzabili pentru anumite perturbări în comunicarea verbală orală; în cazul celei scrise însă, problema se pune exclusiv în termeni de neatenţie, de neglijenţă sau – forma cea mai gravă – de nepricepere din partea celui care întocmeşte un conţinut informaţional. Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere faptul că acel conţinut informaţional este adresat unui (unor) destinatar (i) care are posibilitatea citirii şi a re-citirii materialului, iar filtrul său analitic poate fi neiertător în condiţiile confruntării cu un mesaj neadecvat. Dacă în comunicarea verbală orală beneficiem şi de suportul non-verbal în transmiterea semnificaţiilor, să nu uităm că scrisul ne privează de posibilitatea apelării la sistemul elementelor non-verbale, caz în care „nuanţarea” pe care o intenţionăm va trebui articulată „din condei”, iar atare fapt ne obligă la a ne demonstra

anumite

competenţe.

Pe

de

altă

parte,

autorul

conţinutului/mesajului scris nu poate avea nici o reprezentare a modului în care îi este primit mesajul de către receptor, prin urmare este lipsit de posibilitatea oricărei intervenţii în reacţia/atitudinea acestuia vizavi de ceea ce a citit. Scriitorul nu poate decât spera că mesajul lui va întruni aşteptările cititorului; la fel de simplu, se poate ca presupunerile să-i fie înşelate, iar în acest caz comunicarea este supusă eşecului. Comportament nonverbal Înainte de orice, dorim să explicăm, foarte pe scurt, motivele în baza cărora optăm

pentru utilizarea sintagmei comportament

nonverbal, în locul celei de comunicare nonverbală. Facem totodată precizarea că nu dorim a impune în vreun fel nimănui să fie de acord cu punctul de vedere adoptat de noi; altfel spus, fiecare dintre cititorii (utilizatorii) acestui material va utiliza sintagma pe care o va considera

adecvată a se referi la descrierea elementelor nonverbale ale procesului de comunicare. În justificarea raţionamentului potrivit căruia considerăm oportună

folosirea

termenului

„comportament”,

pornim

de

la

următoarele două definiţii: a) Limbajul sau facultatea de a vorbi s-a constituit în procesul comunicării (L.Wald, 1973, 2).; b) comportament 1.Modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau

situaţii;

conduită,

purtare,

comportare.

2.Ansamblul

manifestărilor obiective ale animalelor şi ale oamenilor prin care se exteriorizează viaţa psihică (DEX, 204). Pentru discuţia noastră interesează numai cea de-a doua accepţie a DEX-ului. Considerăm potrivit a mai menţiona că modul în care este definit limbajul în lucrarea Sisteme de comunicare umană a Lucicăi Wald nu este izolat; toate tratatele de lingvistică ale autorilor consacraţi definesc în aceeaşi manieră limbajul, prin urmare nu am optat pentru atare definiţie doar pentru că aşa este „convenabil” faptului de a ne argumenta punctul de vedere. Aşadar, prin „facultate de a vorbi” înţelegem, după cum bine ştim cu toţii, capacitate de a articula cuvinte. Se spune că şi animalele „comunică”

între

ele

prin

intermediul

limbajului…nonverbal.

Contradicţia este deja evidentă: dacă limbajul înseamnă – după cum am văzut – capacitatea de a articula cuvinte, iar atare caracteristică este apanajul exclusiv al speciei umane, cât de corect este să asociem termenii între ei, raportându-i la … necuvântătoare? Apoi, să nu uităm: prin comportament ne exteriorizăm viaţa psihică (e drept, atât noi, cât şi animalele!). Faptul că atunci când aud sau exprim o idee mă încrunt, zâmbesc, ridic sprâncenele întrebător, că îmi frământ degetele de la mâni, că ridic din umeri etc., etc. etc., nu fac altceva decât să îmi exteriorizez nişte stări sufleteşti, nişte sentimente, trăiri de moment, pe

scurt: mă comport nonverbal. Să ne amintim de ceea ce numeam în paginile anterioare ale acestui material – accentuând asupra importanţei – intenţionalitatea actului de comunicare, caracter despre care nu se poate vorbi în cazul necuvântătoarelor. Aşa cum precizează L. Wald, „…spre deosebire de om, care comunică prin semne, mânuite în mod conştient, în vederea unui scop, animalele au semnale emise neintenţionat, legate de o situaţie concretă. Sunetele lor sunt reflexe condiţionate, cel ce le emite nu înţelege că ele reprezintă ceva pentru cei ce le percep. Deci, împotriva a ceea ce se crede de obicei, un animal nu emite sunete cu intenţia de a preveni împotriva pericolului puii sau tovarăşii de grup, ci îi previne pentru că emite sunete involuntare sub imperiul unei situaţii de moment. Lipsa intenţiei e clară în cazul cocoşului, care cântă şi astfel e descoperit de vulpe, ceea ce desigur nu dorea.” (1973, 31). Explicaţiile se pot prelungi mult de-aici înainte, dar vom respecta concizia promisă.

Prin comportament nonverbal înţelegem modalitatea prin care se exteriorizează sentimente, stări emoţionale, atitudini, fără a se face apel la cuvântul rostit. Semnificaţia acestui tip de comportament este strâns legată de contextul în care se găseşte persoana, precum de tipurile de relaţii pe care aceasta le are cu semenii. Prin modul în care ne comportăm nonverbal

completăm,

nuanţăm,

întărim

mesajele

pe

care

le

transmitem prin intermediul limbajului verbal. Combinarea adecvată ori – dimpotrivă – inadecvată a elementelor verbale cu cele nonverbale este de natură a asigura buna desfăşurare, respectiv eşecul actului de comunicare interpersonală.

Câteva dintre elementele de specificitate ale comportamentului non verbal sunt:  (cel mai adesea) este lipsit de intenţionalitate, iar eforturile susţinute de a ni-l controla pot conduce la eşuarea comunicării;  este alcătuit din coduri pe care trebuie să învăţăm a le folosi, chiar dacă unele coduri non verbale sunt universale, având aceeaşi semnificaţie în culturi diferite;  vârsta, respectiv experienţa de viaţă au un aport benefic la modul de manifestare a comportamentului nonverbal;  abilităţile de decodificare a elementelor comportamentului nonverbal îmbunătăţesc semnificativ calitatea raporturilor interumane, ajutând în „depistarea” anumitor aspecte, probleme a căror transpunere în mesaje verbale poate fi incomodă.

CAPITOLUL AL 3-lea. SEMNALELE CORPULUI UMAN Kinezica Expresiile feţei Oculezica Olfactica Haptica Kinezica (studiul mişcărilor corpului) Kinezica sau mişcarea corpului include gesturile, mişcările mâinii şi ale braţului, mişcarea piciorului, expresiile faciale, privirea fixă şi clipitul, postura sau poziţia corpului. Deşi fiecare parte a corpului poate fi utilizată pentru a transmite mesaje nonverbale, faţa, mâinile şi braţele sunt principalele canale kinezice prin care sunt trimise mesajele nonverbale. Comparativ cu alte părţi ale

corpului, ele au o mare capacitate de transmitere, în special faţa. Cel mai răspândit sistem de clasificare a canalelor kinezice a fost dezvoltat de Paul Ekman şi Wallace Friesen, în lucrarea The Repertoire of Nonverbal Behavior: Categories, Origins, Usage and Coding (1969). Ei au organizat comportamentul kinezic în cinci mari categorii: 1) emblemele; 2) ilustratorii; 3) dispoziţiile; 4) reglatorii; 5) adaptatorii. Semnificaţiile celor mai multe dintre acest canale kinezice variază de la o cultură la alta. Emblemele şi ilustratorii Emblemele sunt în primul rând (dar nu şi exclusiv) gesturile mâinilor care au o traducere literală verbală directă. În S.U.A. gestul mâinii folosit pentru a reprezenta cuvâtul „pace” este un bun exemplu largă recunoaştere a emblemei. În opinia lui Dane Archer emblemele constituie un canal de comunicare prin care se poate transmite un bogat volum de informaţii; mai mult, el consideră că emblemele sunt adesea deosebit de subtile, conţinând însă semnificaţii profunde. Oamenii

aparţinând

culturilor

diferite

utilizează

diferite

embleme, chiar dacă în orice cultură există, în general, un nivel ridicat al acordului semnificaţiei emblemelor particulare. Totuşi, pentru un străin, o emblemă favorită a unei culturi, poate să-i rămână acestuia străină (lipsită de semnificaţie). Dacă emblemele sunt, în primul rând, gesturile mâinilor care au o traducere verbală directă, ilustratorii sunt reprezentaţi, în mod tipic, de mişcările mâinilor şi ale braţului, mişcări care acompaniază vorbirea, sau funcţionează pentru a completa ori a accentua ceea ce a fost spus prin cuvinte. Bătutul cu pumnul în masă în timpul unui discurs, de

exemplu, sau gestul de a arăta cuiva pumnul strâns, pentru a ne exprima

furia,

sunt

ilustratori.

Ilustratorii

servesc

funcţiei

metacomunicaţionale, adică ei sunt mesaje despre mesaje; sunt mesaje nonverbale care ne spun cum să interpretăm mesajele verbale. În cea mai mare parte a lor, emblemele şi ilustratorii nu sunt învăţaţi în şcoală, ci sunt dobândiţi pe cale informală, de către copil, prin intermediul procesului de socializare, în cadrul culturii căreia îi aparţine. Începând cu vârsta de şase luni, copiii din toate culturile încep să folosească gesturile pentru a comunica părinţilor lor necesităţile pe care le au. Dane Archer, profesor la Universitatea Santa Cruz, California, specialist în comunicare, consideră că emblemele şi ilustratorii au o vechime de cel puţin 2.500 de ani şi pot fi văzuţi în activitatea artistică străveche a diferitelor culturi. Archer este părere că studiul sistematic al gesturilor a început cu aproximativ 400 de ani în urmă, în timpul lui Shakespeare. Deşi culturile diferă mult în ceea ce priveşte utilizarea ilustratorilor, oamenii din majoritatea culturilor au tendinţa de a le folosi pentru aceleaşi tipuri de situaţii de comunicare. De exemplu, multe dintre culturi folosesc emblemele şi ilustratorii în timpul salutului, (de sosire sau de rămas-bun), pentru a insulta sau pentru a adresa obscenităţi altor persoane, pentru a indica lupta sau zborul şi pentru a descrie relaţii romantice sau de prietenie. Ritualurile de salut reprezintă o componentă importantă în repertoriul comunicativ al oricărei persoane. Faptul de a cunoaşte formele de salut practicate în diferite culturi, în cadrul interacţiunii cu persoane dintr-o cultură sau alta reprezintă un prim pas spre dezvoltarea competenţei de comunicare interculturală. Într-un context mai important şi în culturile colective, ritualurile de salut diferă adesea, cu privire la acordul asupra statutului social al cuiva. Mai mult, în unele culturi, bărbaţii şi femeile au reguli diferite despre modul în care să

salute pe cineva. Bunăoară, când coreenii salută (întâmpină) persoane mai vârstnice, profesori sau persoane cu un statut mai ridicat (decât are cel ce adresează salutul), se apleacă rămânând astfel pentru o durată de timp ceva mai mare, şi evitând totodată contactul cu privirea. Când se întâlnesc oameni de afaceri sau prietenii între ei plecăciunea este, de regulă, mai scurtă şi mai rapidă. Sigur că exemplele pot continua, popoarele asiatice oferind „cu generozitate” felurite ritualuri de salut, ele nefiind singurele în acest sens, de altminteri.

Dispoziţiile: Expresiile feţei Atunci când vorbim de „expresia feţei” cuiva, în mod neîndoielnic, ne vine în minte reprezentarea anumitor componente (privire, poziţia sprâncenelor, a buzelor, o grimasă sau un zâmbet întipărit pe faţa persoanei etc.). Chipul dă expresie în modul cel mai reuşit trăirilor interioare, şi tot el, fiind la elementul aflat cel mai „la vedere” ne poate ajuta în a fi persuasivi atunci când susţinem o problemă sau, din contră, să ne trădeze adevăratele trăiri. Toate componentele aflate la nivelul feţei, prin a căror punere în mişcare lăsăm să se vadă, ori încercăm să ascundem ceea ce gândim ori simţim, alcătuiesc ceea ce denumim prin mimică. Nici unul dintre elementele alcătuitoare ale comportamentului nonverbal nu întruneşte caracterul de universalitate la nivel de semnificaţii conţinute, aşa cum se întâmplă cu mimica. Mark Knapp şi Judith Hall (autori ai seriei Nonverbal Communication in Human Interaction) au ajuns la concluzia că, probabil mai mult decât oricare altă parte a corpului, faţa poate exprima cel mai bine nonverbalul. Prin intermediul expresiilor faciale, ne putem comunica personalitatea, putem deschide şi închide canalele de comunicare, completa sau califica alt comportament nonverbal şi,

probabil, mai mult decât orice altceva, ne putem comunica starea emoţională. Mulţi lingvişti sunt de părere că limbajul nostru verbal a evoluat dintr-un sistem non-lingvistic de comunicare care a fost moştenit din trecutul nostru, din statutul de primate. Dacă acesată aserţiune este reală, atunci ei ar trebui să se aştepte ca unele forme ale comportamentului nonverbal să fie aceleaşi în cadrul culturilor. Evidenţa curentă sugerează că anumite expresii faciale ale emoţiei, numite dispoziţii sunt universale. Paul Ekman afirmă că oamenii pot exprima mai mult de 10.000 de expresii faciale şi că, 2.000 până la 3.000 dintre acestea au legătură cu emoţiile. Ekman este precaut atunci când subliniază faptul că, prin studiul feţelor, noi nu putem spune ce gândesc oamenii, ci doar ceea ce simt aceştia. Efectuarea numeroaselor studii şi cercetări l-au condus pe Ekman la necesitatea de a descoperi dacă anumite elemente ale comportamentului facial sunt universale sau au un caracter specific. El şi colegii săi erau de părere că anumite mişcări ale feţei sunt probabil universale în exprimarea surprizei, a fricii, furiei, dezgustului, fericirii şi tristeţii. Ei au argumentat în continuare că, în timp ce oamenii din culturi divergente pot exprima în mod similar emoţiile, ceea ce stimulează emoţia şi intensitatea cu care este exprimată aceasta este, probabil, cultura de apartenenţă. Altfel spus, deşi germanii şi japonezii pot exprima teama, surpriza, furia, fericirea şi dezgustul în termeni de expresii faciale similare, ce „smulge” teama în germani poate fi diferit de ceea ce smulge teama din japonezi. Mai mult, culturile pot diferi în ceea ce priveşte modul în care îşi gestionează şi îşi regularizează expresiile faciale de emoţie, mai ales în prezenţa altora. Deşi studiile lui Ekman demonstrează că expresiile faciale ale emoţiilor

primare

sunt

universale,

alte

informaţii

precum

individualismul şi colectivismul joacă un rol esenţial în exprimarea emoţiilor. Reglatorii Reglatorii non verbali sunt acele comportamente şi acţiuni care guvernează, direcţionează şi/sau conduc conversaţia. Pe parcursul conversaţiilor, în Statele Unite de exemplu, contactul direct prin intermediul privirii şi răspunsul afirmativ prin mişcarea specifică a capului, comunică, în mod tipic înţelegerea (acordul) sau ceea ce interlocutorul înţelege că s-a comunicat. Chiar gradul de apropiere fizică, pe durata unei conversaţii, este un semnal care poate atenţiona interlocutorul dacă să continue sau nu comunicarea. Regulile pentru contactul direct sau distanţa în timpul conversaţiei variază considerabil, la nivel de cuturi specifice unei ţări sau alteia. Adaptatorii sunt acţiuni kinezice care satisfac necesităţi de ordin psihologic sau fiziologic. Scărpinarea unei mâncărimi satisface o necesitate de ordin fiziologic, pe câtă vreme gestul de a bate (ritmic, eventual) pe bancă cu pixul, în timp ce aşteptaţi ca profesorul să delibereze într-un examen final, satisface o nevoie psihologică. Importanţa adaptatorilor nu este foarte ridicată, de aceea nici studiile asupra lor nu sunt numeroase; în cea mai mare parte, adaptatorii nu sunt studiaţi (învăţaţi) pentru că, probabil nu variază foarte mult în cadrul culturilor. Oculezica (contactul vizual) Oculezica poate fi definită drept comportamentul privirii. În timpul interacţiunilor sociale, oamenii se privesc în ochi, în mod repetat, dar contactul vizual mai prelungit are loc atunci când îl

ascultăm pe cel ce vorbeşte, menţinându-ne privirea în medie de trei până la zece secunde; faptul de a prelungi contactul vizual conduce la instalarea disconfortului celui care vorbeşte. Durata contactului vizual este reglată de reguli bine definite, specifice unor zone culturale largi. La om, lipsa contactului vizual creează sentimentul lipsei de interacţiune, al comunicării insuficiente. Orientarea şi focalizarea privirii dau informaţii despre gradul de apropiere resimţit de interlocutor; acesta poate aborda privirea oficială, rezervată şi respectuoasă, de anturaj, între prieteni, colegi, persoane apropiate, sau intimă, erotică. În cadrul relaţiilor interpersonale, privirea (“eye-contact”) oferă un feedback important despre reacţiile celui din faţa noastră, iar modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere. Chiar şi a simplul fapt de a privi sau de a nu privi pe cineva poartă o semnificaţie: privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem (şi eventual îi acceptăm) prezenţa, iar interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. În cazul unui discurs având un număr mai mare de auditori, privirea va fi îndreptată, ritmic, cu menţinerea ei timp de 1-3 secunde pe fiecare persoană. Concentrarea privirii pe una-două persoane din acel auditoriu, şi automat ignorarea stabilirii unui contact vizual şi cu ceilalţi prezenţi, ar putea crea, acestora din urmă, exact sentimentul că sunt ignoraţi, chiar dacă intenţia vorbitorului nu a fost aceasta. Olfactica (semnalele olfactive) Olfactica se referă la simţul omului asupra mirosului, simţ care îndeplineşte o funcţie biologică de mare însemnătate. Probabil cel mai puţin înţeleasă, şi totodată cea mai fascinantă dintre toate senzaţiile umane este olfactica, adică simţul mirosului.

Cercetările efectuate asupra simţului olfactiv, ca şi al rolului pe care îl îndeplinesc mirosurile – în general – în viaţa socială prezintă anumite dificultăţi, întrucât rămân neelucidate o serie de necunoscute, precum, ce semnifică exact expresii de genul: miros înţepător, miros neplăcut, miros acru (înnăcrit) sau miros dulceag, miros proaspăt etc. Un obstacol în realizarea unei clasificări a mirosurilor îl reprezintă modurile diferite în care percep indivizii umani aceste mirosuri. Deosebirile între clasele sociale, respectiv cele bazate pe miros reprezintă produsul cultural parental, al educaţiei, al religiei, şi al presiunii sociale din partea semenilor. Mai mult, aceste distincţii susţin barierele sociale dintre grupuri şi chiar justifică persecutarea de către grupul dominant a grupurilor subordonate. În Evul Mediu, oamenii bogaţi cumpărau parfumuri pentru a diminua (acoperi) mirosurile claselor inferioare. Boyd Gibbons, (în lucrarea sa din 1986, intitulată The Intimate Sense of Smell ), afirmă că în timpul celor două războaie mondiale, soldaţii germani şi cei englezi pretindeau că pot identifica duşmanul cu ajutorul mirosului; „pretenţii” similare au mai fost relatate şi cu prilejul altor războaie importante, asupra cărora nu vom stărui, din motive de spaţiu şi nu numai… Într-o altă perioadă din istoria omenirii s-a vehiculat intens ideea că „negrii ar avea un miros puternic şi dezagreabil”. Deşi probabil că este cel mai puţin studiat dintre toate simţurile, sociologii au descoperit că senzaţia olfactivă are o potenţială influenţă asupra interacţiunii sociale. Potrivit statisticilor de specialitate, un procent semnificativ de adulţi sunt conştienţi şi influenţaţi de mirosuri, în mediul lor. Accentuarea mirosului este adesea motivată de rolul central pe care îl are olfactica în menţinerea relaţiilor sociale. Haptica

Haptica, sau comunicarea tactilă se referă la folosirea atingerii. Mark Knapp este de părere că atingerea ar putea fi cea mai primitivă formă de comunicare. Comunicarea haptică variază foarte mult de la o cultură la alta, iar numărul şi tipurile de atingeri variază în raport cu vârsta, sexul, situaţia şi relaţia persoanelor implicate. Eduard Hall face distincţie între culturile de contact, şi cele de noncontact. Culturile de contact sunt acelea care tind să susţină (încurajeze) atingerea şi se angajează în atingere mult mai frecvent decât culturile de contactmoderat sau culturile de noncontact, în care atingerea apare mai puţin frecvent şi este, în general, descurajată. Multe dintre culturile americane sudice şi centrale sunt considerate ţări de contact, aşa cum sunt culturile multor ţări sudice europene. Statele Unite sunt considerate ca având o cultură de contact-moderat, în timp ce multe ţări asistice sunt considerate ca având culturi de non-contact. Datorită faptului că suntem adesea sfătuiţi să nu-i atingem pe alţii, unii oameni dezvoltă evitarea atingerii. Astfel de oameni se simt neconfortabil în situaţii care cer (solicită) atingerea, evitând-o pe cât posibil. Studiile efectuate de Beth Castel pe populaţii din America, Japonia, Puerto Rico şi Korea, l-au condus la concluzia că japonezii şi americanii permit femeilor să atingă o altă femeie, dar bărbaţii nu trebuie să se atingă între ei, pe când la coreeni şi la puertoricani situaţia se prezintă exact invers. Oamenii din Nordul Italiei au câteva inhibiţii în legătură cu spaţiul personal şi atingerea, iar indienii din partea de Est au formă de expresivitate aparte în privinţa atingerii. Faptul de a atinge piciorul unei persoane mai vârstnice este un semn de respect; indienii îşi demonstrează înrederea faţă de o persoană prin gestul de strângere viguroasă a mâinii, pe durata unei conversaţii sau în timpul unei activităţi religioase. Când un preot hindus îşi dă binecuvântarea la

adunările religioase, el atinge delicat cu palmele sale mâinile deschise ale celor prezenţi. Şi arabii saudiţi tind să acorde o mare valoare atingerii. Oamenii de afaceri saudiţi îşi strâng adesea mâinile, ca semn de încredere, o formă de comportament haptic pe care americanii o interpretează adesea greşit. Totuşi, femeile saudite nu sunt niciodată atinse în public. Ca şi proxemica, natura atingerii este adesea mediată de mai multe culturi. Relaţia dintre interactanţi, locul şi durata atingerii, presiunea şi relativitatea atingerii, mediul în care aceasta apare (public sau privat), precum şi dacă atingerea este intenţională sau pur accidentală influenţează atingerea în cadrul culturilor.

CAPITOLUL al 4-lea. Alte forme de transmitere a conţinuturilor nonverbale. Artefactele Proxemica Cronemica Artefactele „Îmbrăcămintea,

podoabele,

accesoriile

vestimentare

comunică

apartenenţa persoanei la genul biologic (bărbat/femeie), la o clasă de vârstă

(tânăr/matur/bătrân),

la

o

categorie

socio-economică

(ţăran/orăşean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.). Este imposibil să fii îmbrăcat şi să nu transmiţi celorlalţi ipso facto cine eşti şi cum percepi tu lumea.” (Septimiu Chelcea, 2005, 52). Adeseori putem identifica tipul de cultură căreia îi aparţine o persoană după înfăţişarea sa fizică şi după modul cum este îmbrăcată.

Comunicarea cu altă persoană este precedată de observarea vizuală a apariţiei sale fizice. Mai mult, în majoritatea culturilor, oamenii manipulează în mod conştient apariţia lor fizică pentru a-şi comunica identitatea; de asemenea, cele mai multe culturi au reguli stricte privind modul

în

care

membrii

săi

se

vor

prezenta.

Nerespectarea

„prevederilor” unei culturi asupra modului în care cetăţenii se prezintă este un fapt ce poate genera sancţiuni severe. În aproape toate culturile bărbaţii şi femeile se îmbracă diferit, iar diferenţele încep încă de la naştere. În Statele Unite, de exemplu, nou-născuţii băieţi sunt îmbrăcaţi, în mod tradiţional în albastru, iar fetiţele în roz. În cultura masai din Kenya, distincţia dintre tinerele fete şi femei este făcută cunoscută prin artefactele corporale. Femeile masai poartă coliere specifice şi cercei, pentru a desemna statutul lor marital. Pentru o femeie măritată, faptul de a fi văzută fără cercei poate atrage asprimea pedepsei fizice din partea bărbatului ei. Bărbaţii masai poartă cercei şi inele de braţ, care le desemnează statusul social. Tot purtarea unui anumit cercel deosebeşte bărbatul mai în vârstă de cel luptător. În fine, alte ornamente corporale transmit dacă un masai (bărbat sau femeie) a fost circumscris. În majoritatea culturilor islamice, femeile musulmane sunt adesea uşor de recunoscut prin eşarfele purtate pe cap sau prin turbane, care reprezintă simboluri importante ale credinţei religioase printre musulmani. Smucker apreciază că eşarfele sunt adesea percepute de occidentali ca un semn al subjugării femeilor de către bărbaţi. În Turcia, totuşi, multe femei tinere musulmane cred că, mai curând decât a reprezenta un simbol al servituţii faţă de bărbaţi, eşarfa purtată pe cap sau voalul serveşte drept formă de protecţie împotriva privirilor îndrăzneţe ale bărbaţilor şi ca un simbol al credinţei faţă de Dumnezeu, iar nu neapărat faţă de soţii sau taţii lor.

Potrivit lui Phillip Harris şi Robert Moran (în lucrarea lor din anul 1991, Managing Cultural Differences), stipulează ideea că în multe culturi din Estul Mijlociu, precum Arabia Saudită, legea islamică decretează că îmbrăcămintea femeilor trebuie să fie conservatoare, iar podoaba capilară a acestora trebuie să fie acoperită în public. Mai mult, ele trebuie să evite machiajul în prezenţa bărbatului saudit. Ideea care susţine acest fapt este aceea de a evita trezirea instinctului sexual al bărbatului. Bărbaţii saudiţi pot purta fie cămaşa tradiţională saudită, fie costumul occidental, dar nu au voie să poarte pantaloni scurţi, şi nici cămăşi descheiate. De asemenea, este interzisă purtarea părului lung de către bărbaţi. În Japonia, kimono-ul – o robă lungă cu mâneci largi şi lungi – este îmbrăcămintea tradiţională atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor; este purtată cu o centură lată sau obi ca articol exterior de îmbrăcăminte. Design-ul specific al kimono-ului variază în raport cu vârsta, cu sexul, cu starea civilă, cu perioada anului şi ocazia la care este purtat. Cronemica Cronemica se referă la canalul nonverbal al timpului. Edward T. Hall (1988, 142) vorbeşte de diferenţa care trebuie făcută între timpul monocronic şi timpul policronic, în funcţie de aceste două forme temporale fiind orientate toate culturile. Timpul monocronic este interpretat ca fiind liniar, tangibil şi divizibil în părţi din ce în ce mai mici şi mai precise (ani,luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde, sutimi şi miimi de secundă). Timpul policronic se caracterizează prin efectuarea simultană a mai multor activităţi şi printr-o implicare mai puternică a oamenilor în aceste activităţi. Primul sistem pentru organizarea timpului, în aproape toate culturile, este calendarul; acesta dă oamenilor posibilitatea de a controla timpul. Tot calendarele sunt cele care dau posibilitatea

menţinerii legăturii dintre om şi universul cosmic, ori a omului cu supranaturalul. Potrivit lui L.E.Doggett (specialist în probleme de oganizare a calendarelor), în multe culturi, calendarele sunt considerate aproape sacre şi servesc drept sursă a ordinii sociale şi a identităţii culturale. Din multe puncte de vedere, calendarele dictează modelele de comunicare umană. Când oamenii muncesc, lucrează, mănâncă, celebrează, urmează o formă instruire (educaţie), se odihnesc, poartă războaie etc., etc., totul se desfăşoară în funcţie de cursul timpului, prescris de calendar. De exemplu, se crede despre căsătorii că sunt de succes, în funcţie de numărul de ani pe care cuplurile l-au parcurs în această formă. În cele mai multe culturi, vârsta unei persoane, care este măsurată prin calendar, reprezintă primul criteriu pentru privilegiile sociale şi culturale, ca şi pentru responsabilităţile acelei persoane. L.E. Doggett apreciază că există aproximativ patruzeci de calendare utilizate în întreaga lume, în zilele noastre; cele mai multe dintre aceste calendare sunt realizate pe baze astronomice. Ciclul primar astronomic include ziua, luna, anul: zilele sunt definite de rotaţia pământului în jurul propriei axei; lunile se bazează pe mişcarea de revoluţie a lunii în jurul pământului; anul se bazează pe mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui. În opinia lui Edward Hall, semnificaţia perceperii timpului este diferită în cadrul culturilor. Bunăoară, în S.U.A. timpul este tangibil (concret, perceptibil); pentru americani timpul poate fi cumpărat, vândut, salvat, cheltuit, pierdut, măsurat, decis, risipit. De asemenea, americanii sunt orientaţi spre viitor, în sensul că totul este planificat cu stricteţe, tot ce se aşteaptă sau se doreşte a se întâmpla. Dimpotrivă, pentru mulţi dintre arabi, o persoană care încearcă să privească în viitor este considerată fie nonreligioasă, fie nebună. În mintea arabilor, predomină ideea că Dumnezeu şi numai el poate decreta ce se va întâmpla şi ce nu. O altă constatare a lui Edward Hall se referă la faptul

că durata este o componentă importantă pentru modul în care cineva percepe timpul, durata acestuia fiind ceea ce se întâmplă între două puncte. În fine, timpul este o secvenţă de evenimente care diferă pentru fiecare set de circumstanţe. Proxemica Proxemica se referă la percepţia şi utilizarea spaţiului, incluzând teritoriul şi spaţiul personal. Teritoriul se traduce prin spaţiul geografic fizic, iar spaţiul personal prin spaţiul psihologic sau perceptual – gândit uneori ca un „balon” de spaţiu pe care oamenii îl poartă cu ei în activităţile lor de zi cu zi. În culturile având o densitate a populaţiei ridicată, spaţiul şi teritoriul personal sunt amplu valorificate. Privarea de spaţiu în locaţiile dens populate este adesea mai degrabă de ordin psihologic, decât una de natură fiziologică. Pe străzile din Calcutta, India, mersul pe jos nu înseamnă altceva decât izbirea de ceilalţi trecători, iar acest fapt este unul cât se poate de obişnuit şi…aşteptat, totodată. Factorii socio-economici pot afecta, de asemenea, percepţia culturală asupra spaţiului. Îngrămădirea în spaţiul casnic insuficient este un lucru comun, în mare parte din Sri Lanka. Este neîndoielnic faptul că, un rol decisiv asupra modului în care sunt menţinute distanţele în timpul comunicării îl are cultura. Desigur că mai există şi alte variabile decât cele culturale, care pot afecta distanţele proxemice,

aşa cum sunt vârsta şi sexul interlocutorilor,

natura relaţiei acestora, mediul şi etnia. Câteva studii au arătat că în cele mai multe culturi nevoia de spaţiu personal creşte odată cu vârsta. În plus, utilizarea spaţiului influenţată de sex pare să difere semnificativ în funcţie de cultura căreia îi aparţin participanţii la procesul de comunicare.

CAPITOLUL al 5-lea. Elemente de paralimbaj Importanţa paraverbalului în procesul de transmitere a semnificaţiilor Paralimbajul se referă la calităţile vocale care însoţesc de obicei vorbirea. Knapp şi Hall clasifică paralimbajul în două mari categorii: calităţile vocii şi vocalizările. Calităţile paralingvistice ale limbii includ: intensitatea, ritmul, tempo-ul, articularea şi rezonanţa vocală. Vocalizările paralingvistice includ râsul, plânsul, suspinul, regurgitatul,

înghiţitul,

sforăitul,

sughiţul

etc.

Alte

vocalizări

paralingvistice sunt intensitatea şi noninfluenţele, de tipul „hm”, „ah” şi „uh”. Şi liniştea este considerată ca făcând parte din paralimbaj. Adeseori, calităţile paralingvistice, vocalizările şi noninfluenţele

dezvăluie statutul emoţional al vorbitorului şi/sau vivacitatea sa. Persoanele care audiază pot discerne atunci când vorbitorii sunt nervoşi sau încrezători prin simpla ascultare a tonului vocii lor, a ritmului acesteia, a liniştii din ea, precum şi din numărul noninfluenţelor. Bunăoară, părinţii detectează adesea starea de decepţie a copilului nu atât din cuvintele rostite de acesta, cât din modul în care copilul îşi expune „problema”. Prin intermediul paralimbajului, putem spune dacă vorbitorii sunt sinceri, cinici ori sarcastici. Mai mult, originea geografică a unei persoane poate fi strâns determinată de paralimbajul său. În toate limbile vorbite, sunetele sunt purtate prin vocale, fiind imposibilă rostirea cuvintelor fără acestea. Consoanele, pe de altă parte, funcţionează pentru a stopa şi porni sunetul. Lingvistul Peter Ladefoged a observat că, deşi probabil există în jur de nouă sute de consoane şi două sute de vocale în toate limbile lumii, cele mai multe limbi vorbite tind să folosească doar cinci sunete vocale. De fapt, una din cinci limbi foloseşte aceleaşi sunete vocale aşa cum sunt ele utilizate în spaniolă şi engleză – a, e, i, o şi u – deşi există variaţii privind pronunţarea lor. Acelaşi autor subliniază că, deşi există mii de sunete de vorbire, pe care orice individ uman le poate rosti, doar câteva sute de sunete au fost observate printre vorbitorii limbilor lumii. În medie, sunt folosite vreo patruzeci de sunete, şi toţi copiii lumii sunt capabili de a le emite pe toate; toţi copiii, de pretutindeni, produc aceleaşi sunete în faza de sugari (de până la un an). Deşi micuţii nu au învăţat încă limba specifică a culturii lor şi nu pot încă pronunţa nici măcar un singur cuvânt din respectiva limbă, ei au un „limbaj comun”, practicând sunetele tuturor limbilor umane. Faptul că toţi copiii produc un mic subset de tipuri de silabe care se regăseşte în toate limbile lumii, evidenţiază faptul că limbajul uman nu a fost inventat de oameni, ci mai degrabă a evoluat.

Unele limbi, numite tonale, se bazează pe tonuri vocalizate pentru a comunica semnificaţii. În aceste limbi, ridicarea sau coborârea tonului schimbă înţelesul cuvântului. Vorbitorii englezi îşi pot comunica furia sau tristeţea modificându-şi

intensitatea

vocii.

Fără

o

inflexiune

adecvată,

semnificaţia propoziţiei unui vorbitor englez poate fi interpretată eronat. Aşa cum se întâmplă şi cu alte forme de comunicare, unele scheme sunt dobândite prin învăţare şi variază de la o cultură la alta. De exemplu, cei din Coreea de Sud sunt învăţaţi să evite vorbitul şi râsul zgomotos în orice situaţia, atare comportament fiind văzut ca primitiv şi neproductiv odată ce tinde a atrage atenţia. De aceea mulţi coreeni, în special femei îşi acoperă gura atunci când râd. În studiul lor asupra paralimbajului (a se vedea: Beyond personality impressions: Effects of physical and vocal attractiveness on false consensus, social comparison, affiliation, and assumed and perceived

similarity.

Journal

of

Personality,

61(3),

411-437),

Zuckerman şi Miyake introduc ideea stereotipului atractivităţii vocale. Ei consideră că, rolul pe care îl are atractivitatea fizică a unei persoane este asemănător cu cel pe care îl are un timbru vocal plăcut. Rezultatele studiului lor au evidenţiat faptul că vocile atractive sunt cele relativ bine „sonorizate”, rezonante şi articulate. Vocile neatractive sunt cele stridente (chiţăitoare), nazale, monotone şi cele lipsite de intensitate. Parte

a

canalului

paralingvistic,

tăcerea

înseamnă

lipsa

comunicării verbale sau absenţa sunetului. Din nou, cercetările efectuate indică importanţa culturii în semnificaţiile şi utilizarea stilului. Din compararea modurilor în care este utilizată tăcerea printre japonezi şi americani, a rezultat că, în S.U.A. tăcerea este definită prin pauză, spaţiu gol, sau lipsa comunicării verbale, autorii studiului (Hasegawa şi Gudykunst) apreciind că tăcerea nu face parte din rutina

comunicaţională

(zilnică)

a

americanilor.

Cei

doi

specialişti

argumentează că deşi tăcerea este acceptabilă în relaţiile cu persoane apropiate,

atunci

când

întâlnesc

persoane

străine,

americanii

„gestionează” tăcerea cu foarte mare zgârcenie, găsind-o chiar stângace şi total nepotrivită. În Japonia tăcerea semnifică spaţiul sau pauza în timpul comunicării verbale, iar japonezii acordă o importanţă deosebită tăcerii, pauzele sau tăcerea fiind interpretate cu mare atenţie. Stilistic, japonezii sunt învăţaţi să fie indirecţi şi oarecum ambigui în menţinerea armoniei; de aceea, tăcerea poate fi utilizată pentru a evita stilul direct, tranşant, nihilist, dur. O altă concluzie la care a ajuns un specialist în comunicarea prin intermediul paralimbajului, Charles Braithwaite, este aceea că tăcerea reprezintă o componentă nonverbală centrală în vorbirea oricărei comunităţi. El este de părere că anumite funcţii comunicative ale tăcerii pot fi universale şi nu variază de la o cultură la alta. În susţinerea afirmaţiilor sale, Charles Braithwaite argumentează că, printre nativii grupurilor americane, japoneze, japonez-americane din Hawaii şi oamenii din mediul rural al Appalachiei, utilizarea tăcerii ca act comunicativ este asociată cu comunicarea situaţiilor în care există o distribuţie cunoscută şi inegală de putere printre interlocutori. Cu alte cuvinte, când interlocutorii îşi recunosc în mod conştient diferenţa de statut, ei utilizează în mod conştient tăcerea.

CAPITOLUL al 6-lea. Probleme şi tehnici de comunicare Bariere în comunicare Tipuri de ascultare Bariere în comunicare

Prin definiţie, în cadrul general al comunicării, ideea de „bariere în comunicare” include orice element de natură a obstrucţiona desfăşurarea adecvată a comunicării, contribuind la diminuarea gradului de fidelitate, acurateţe şi eficienţă a transferului de mesaj. Principalele bariere în calea comunicării sunt reprezentate diferenţa de percepţie, concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de cunoaştere, lipsa de interes, dificultăţile de exprimare, emoţiile şi personalitatea. 1) Diferenţele de percepţie reprezintă modul în care privim (percepem) lumea. Prin mod de a percepe lumea trebuie să înţelegem experienţele

noastre

anterioare.

Persoane

de

diferite

vârste,

naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente vor avea alte percepţii şi tot diferite le lor fi interpretările date diferitelor situaţii. 2) Concluziile grăbite intervin în situaţiile în care vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând recunoaşterea şi acceptarea realităţii. 3) Stereotipurile reprezintă situaţiile în care tratăm diferite persoane ca şi când ar fi una singură: „o generalizare despre un grup de oameni care distinge aceşti oameni de alţii” (Myers, 1990,332) sau „tendinţa de a alătura atribute cuiva singur în baza unei categorii în care această persoană a fost plasată” (Hellriegel, Slocum, Woodman, 1992, 119). Un bun exemplu îl constituie, în acest sens, modul în care suntem adeseori etichetaţi de ţările civilizate, noi românii, mulţumită „ambasadorilor” noştri care-şi duc pe acolo existenţa, într-un mod nu tocmai ortodox. 4) Lipsa de cunoaştere – resimţim acut povara dificultăţii de a comunica eficient cu o persoană având o educaţie diferită de a noastră, ori ale cărei cunoştinţe în legătură cu o anumită temă de discuţie sunt mult mai reduse decât cele pe care le avem noi.

5) Lipsa de interes – una din cele mai însemnate bariere în calea comunicării este lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajul receptat. În astfel de cazuri, de dorit este ca emiţătorul să (re) formuleze mesajul de aşa manieră încât acesta să intre în sfera de interese şi preocupări ale receptorului. 6) Dificultăţile de exprimare apar atunci când emiţătorul întâmpină dificultăţi în a-şi găsi cuvintele potrivite pentru exprimarea ideilor pe care doreşte să le transmită. Lipsa de încredere în propriile posibilităţi, vocabularul sărăcăcios, starea de emotivitate sunt factori care pot conduce la devierea sensului mesajului. 7) Personalităţile celor doi actori, emiţătorul şi receptorul, care intervin în procesul comunicării au un rol extrem de important în desfăşurarea actului de comunicare. Este necesară adaptarea factorilor de

personalitate

dintr-o

perspectivă

multiplă:

„temperarea”

temperamentului, corelarea limbajului cu posibilităţile de interpretare ale interlocutorului, starea de spirit (dispoziţia) în care se află interlocutorul este, de asemenea, o variabilă importantă de care trebuie să se ţină seama atunci când se formulează un mesaj. Ion Haineş propune următoarea clasificare a barierelor de comunicare (1998, 23-25): •

bariere de limbaj: dificultăţi de exprimare, expresii şi cuvinte confuze;

•

bariere de mediu, având ca suport explicativ poziţia emitentului sau a receptorului: imaginea despre celălalt dublată uneori de existenţa ideilor preconcepute, sentimentele persoanelor aflate în procesul comunicării, o percepţie inadecvată a subiectului supus discuţiei;

•

bariere de concepţie: presupunerile, neatenţia şi lipsa de interes la receptare, enunţarea incorectă a mesajului, concluziile eronate.

 Acestei proxime clasificări, îi urmează cea care menţionează:  bariere fizice: distanţă şi spaţiu;  bariere sociale: concepte diferite despre viaţă;  bariere gnoseologice: lipsa experienţei, a cunoştinţelor;  bariere socio-psihologice: obiceiuri, tradiţii, prejudecăţi.  În fine, să mai menţionăm şi gruparea:  bariere geografice: distanţa în spaţiu;  bariere istorice: distanţa în timp;  bariere statalo-politice: regimuri politice diferite;  bariere economice: lipsa mijloacelor financiare;  bariere tehnice: lipsa tehnicii;  bariere lingvistice: necunoaşterea ori slaba cunoaştere a limbilor  străine;  bariere psihologice: percepţie, memorie, convingeri;  bariere

de

rezonanţă:

mesajul

nu

răspunde

nevoilor

individului.  „Referindu-se

la

totalitatea

barierelor

care

apar

în

comunicare, Torrington şi Hall (1991, p.42) ne oferă un util tabel în care identifică cinci astfel de bariere: bariere în trimiterea mesajului, bariere în receptarea acestuia, bariere ale înţelegerii, bariere ale acceptării şi bariere ale acţiunii. •

barierele în trimiterea mesajului apar, în concepţia celor doi autori, doar la nivelul emiţătorului; ele sunt concretizate în transmiterea unor mesaje

neconştientizate ca atare, în

existenţa unor informaţii inadecvate în conţinutul mesajului şi

în prejudecăţi în ceea ce priveşte mesajul sau în ceea ce-l priveşte pe receptor; •

barierele la nivelul receptării aparţin în egală măsură celui care primeşte mesajul, şi mediului: în primul caz avem de-a face cu nevoi, anxietăţi, credinţe, valori, atitudini, opinii, expectaţii, prejudecăţi, nivelul de atenţie oferit stimulului, iar în cel de-al doilea, cu efectul conjugat al altor stimuli existenţi în mediu;

•

barierele de înţelegere se situează atât la nivelul emiţătorului (semantică

şi

jargon,

abilităţi

de

comunicare,

durata

comunicării şi canalul acesteia), cât şi la nivelul receptorului (probleme semantice, concentrarea, abilităţile de ascultare, cunoştinţe despre mesaj, prejudecăţi, receptivitatea la ideile noi). După cum putem lesne să observăm, în ceea ce priveşte relevanţa didactică a demersului, aceasta trebuie să se constituie într-o viziune sistemică, deoarece barierele întâlnite la

ambii

comunicatori

se

află

într-un

echilibru

al

complementarităţii şi trebuie, deci, să fie dezvoltate modalităţi de soluţionare conjugate; •

barierele acceptării sunt singurele văzute de cei doi autori ca acţionând la nivelul tuturor indicatorilor implicaţi (emiţător, receptor şi mediu); astfel, dacă la nivelul emiţătorului acestea sunt definite de caracteristicile personale, comportamente, atitudini şi opinii, credinţe şi valori, la nivelul receptorului sunt atitudinile, opiniile şi prejudecăţile, credinţele şi valorile, receptivitatea la idei noi, structura de referinţă folosită, caracteristicile personale. În sfârşit, la nivelul mediului avem interpersonal, „ciocnirile” emoţionale, diferenţele de status, referenţialul grupului, experienţe anterioare în intercaţiuni similare;

•

barierele acţiunii se constituie, de asemenea, atât la nivelul emiţătorului (unde regăsim memoria şi nivelul acceptării), cât şi la cel al receptorului (memoria şi atenţia, nivelul de acceptare,

flexibilitatea

comportamentului

etc.,

pentru

schimbarea

caracteristicile

atitudinilor,

personale).”

(I.

Pânişoară, 2004, 100). Tipuri de ascultare Omul învaţă trei ani să vorbească şi o viaţă întreagă să asculte. André Malraux Când oamenii se gândesc la comunicare, se concentrează pe abilitatea de a trimite mesaje. Faptul de a fi un bun comunicator nu se limitează însă la calităţile de vorbitor, ci le presupune, în egală măsură, şi pe acelea de bun ascultător.Ascultarea este o tehnică ce trebuie dezvoltată, îmbunătăţită, tocmai datorită aportului procentual însemnat la procesul de comunicare: jumătate din comunicare este ascultare. A fi un bun ascultător înseamnă a acorda atenţie tuturor elementelor

indicatoare

(ajutătoare

în

decodificarea

mesajelor)

transmise de emiţător: intonaţia, durata de desfăşurare a mesajului, emoţia şi comportamentul nonverbal. O greşeală fundamentală pe care o face majoritatea ascultătorilor este aceea de a începe să se gândească la o replică înainte de a asimila, în întregimea lui, mesajul adresat. Chiar dacă rolul său este unul important, nu doar analizatorul auditiv este singurul responsabil de receptarea mesajului; mecanismele cognitive sunt cele care determină ca informaţia „preluată” pe cale auditivă să capete semnificaţie pentru noi. De aceea, a crede că putem să ascultăm, să interpretăm şi în acelaşi timp să fim preocupaţi de a-i da interlocutorului replica eficientă, într-un interval de timp imposibil de scurt, şi asta înainte de a-i fi ascultat integral mesajul, este o gravă eroare. Există câteva elemente prin care îi putem da interlocutorului

sentimentul că este ascultat şi înţeles. Este vorba, în primul rând, de momentul şi de conţinutul informaţional al replicii date: dacă aceasta include aspecte care au legătură directă (sau au un caracter eventual completiv) cu ceea ce a transmis emiţătorul, atare fapt va fi de natură, pe de o parte a-i permite vorbitorului să adauge noi factori descpriptivi mesajului său, iar pe de altă parte, îi va da încrederea că este înţeles cu adevărat. Parafrazarea celor spuse, cu scopul clarificării anumitor puncte, precum şi formularea unor întrebări legate de ceea ce a fost spus sunt, de asemenea, tehnici care stau la baza unei bune ascultări. Principalele forme (tipuri de) ascultare sunt: a) ascultarea flotantă este comparabilă cu situaţia lecturii de tipul scanării: este ca atunci când, într-o mulţime de conversaţii simultane şi diferite, la care participăm sau nu în chip direct, putem auzi numele persoanei care ne interesează sau alte cuvinte specifice; b) ascultarea participativă asemănătoare cu lectura superficială: este ca atunci când participăm la conversaţie fiind, în acelaşi timp, cu gândul în altă parte; c) ascultarea pasivă este acea formă a ascultării care lasă în grija celuilalt găsirea ideilor. Tăcerea, adică a nu spune şi a nu face nimic, ne poate conduce spre piste false, generând presupuneri ce pot fi eronate, şi de aici la acceptarea tacită a unor situaţii sau stări de fapt. Presupunerile şi acceptarea unor stări de fapt favorizează, în chip nefericit, evoluţiile ulterioare şi modificările care pot apărea. Ascultarea „în tăcere” poate fi susţinută, în mod ingenios, prin următoarele reacţii, în ceea ce priveşte gradul de atenţie: – contactul vizual (aprobarea din priviri); – gestica (a da aprobator din cap, alte mişcări discrete ale capului, modificări ale posturii etc.); – mimica; - exclamaţii de tipul: „Aha!”, „Da,da!”, „Hm”, „Da?”, etc.

d) ascultarea activă, (forma superioară a ascultării) este ascultarea cu un scop. Această formă reprezintă mai mult decât simpla auzire care este, după cum ştim, acţiunea de a percepe sunetul. Ascultarea activă trece dincolo de simpla înregistrare a sunetului din mediul înconjurător, ea implicând, pe lângă simpla receptare şi interpretarea stimulilor auditivi, şi acordarea (atribuirea) unei anumite semnificaţii acelui sunet. Utilizarea unor metode de ascultare poate ajuta la minimalizarea sau chair la evitarea unui conflict inutil, poate aduce claritate şi înţelegere conversaţiilor şi interacţiunilor cu alţi oameni. Ascultarea activă are loc atunci când ascultătorul aude mesaje variate, le înţelege conţinutul şi apoi (le) verifică semnificaţia, oferind feed-back-ul corespunzător. Caracteristicile ascultătorului activ sunt: - petrece mai mult timp ascultând decât vorbind; - lasă vorbitorul să termine ceea ce are de spus; - permite celeilalte persoane să termine ceea ce are de spus, înainte de a răspunde; - este permisiv cu interlocutorul, lăsându-l să vorbească fără a domina conversaţia; - formulează întrebări cu final deschis; - se concentrează asupra a ceea ce se spune şi nu pe un anumit răspuns adresat vorbitorului. Blocaje în calea unei bune ascultări:  compararea face comunicarea dificilă pentru că cel care ascultă e preocupat să arate că este mai presus de celălalt, sau că a suferit mai mult în viaţă etc. În timpul în care celălalt vorbeşte, ascultătorul se poate gândi la lucruri de genul: „aş fi putut să rezolv problema asta mai bine ca el” sau „eu am trecut prin chestii mult mai grele” ş.a.m.d.;

 ghicirea scopurilor ascunse: uneori cel care ascultă nu este foarte atent, fiind preocupat de „ghicirea scopurilor, ascunse” pe care lear putea avea celălalt. Atenţia este astfel centrată pe intonaţia celui care vorbeşte şi pe gesturile prin care „se trădează”;  pregătirea replicii: atenţia ascultătorului este centrată pe replica pe care el trebuie să o dea, prin urmare nu prea are timp să asculte aşa cum ar trebui ceea ce spune interlocutorul său. Unele persoane îşi construiesc în minte adevărate scenarii, gândindu-se care e cea mai potrivită replică pentru ceea ce (ele) presupun că va fi spus;  filtrarea: nu asculţi tot ce spune interlocutorul, ci doar anumite lucruri. De exemplu, poţi fi atent doar la starea afectivă a celuilalt, ignorând ceea ce el spune de fapt;  blamarea sau judecarea: folosirea etichetelor negative este un lucru periculos, pentru că duce la diminuarea atenţiei atunci când vine vorba de a asculta. Dacă ascultătorul îl consideră pe vorbitor „prost”, va avea tendinţa să eticheteze ceea ce spune el drept o „idioţenie”, şi nu-i va acorda atenţia cuvenită. O regulă foarte importantă a ascultării eficiente este aceea că judecăţile trebuie făcute doar atunci după ce vorbitorul va fi terminat de a-şi expune mesajul;  neatenţia sau visarea: ascultătorul este atent la o parte din mesaj, după care începe să se gândească la întâmplări personale de care îi amintesc cele auzite;  identificarea: acest tip de blocaj se produce atunci când ascultătorul preia ceea ce i se spune prin propria experienţă. Tot ce aude îi aduce aminte de ceva ce i s-a întâmplat, a simţit sau a păţit el;

 contrazicerea: în orice discuţie, protagoniştii sunt puşi în situaţia de a dezbate şi de a argumenta anumite subiecte. Problemele se ivesc atunci când ascultătorul este prea grăbit să aducă contraargumente, atenţia fiindu-i centrată pe găsirea punctelor slabe în ceea ce spune vorbitorul. O variantă a acestui tip de blocaj este distrugerea celuilalt, iar acest fapt implică folosirea de remarci ironice şi aluzii incomode cu scopul de a desfiinţa punctul de vedere al partenerului de dialog;  dorinţa de a avea mereu dreptate: în acest caz, ascultătorul recurge la orice mijloace (invenţii, critici, acuzaţii) pentru a demonstra că are dreptate. El nu este aproape deloc receptiv la critici şi corecţii, şi nu acceptă sugestii legate de schimbare. Convingerile lui sunt inatacabile şi nu admite că ar putea greşi;  divagarea de la subiect: implică schimbarea subiectului de către ascultător, atunci când nu se simte confortabil, ori nu-i place tema care se discută;  concilierea exagerată: apare atunci când, din dorinţa de a fi plăcut de toată lumea, ascultătorul este de acord cu orice şi cu oricine.  Atunci când ne angajăm în ascultarea activă, sau în orice altă formă de comunicare este important să ţinem seama de faptul că există multe comportamente nonverbale de ascultare şi de comunicare.  Ascultătorul activ are capacitatea de a reformula cu acurateţe în propriul limbaj ceea ce se spune precum şi pe aceea de a urmări şi înţelege semnele neverbale, limbajul corporal (contact vizual potrivit, postura adecvată, gestică deschisă, încuviinţările). Un bun ascultător priveşte atent, dă uşor din cap în semn de aprobare şi zâmbeşte, mai ales în micile pauze. Când vrea să

vorbească, la sfârşitul unei propoziţii, întoarce uşor capul de la cel care vorbeşte, face gesturi intermediare şi trage aer în piept. Indicaţii de limbaj verbal Întrebarea - invitaţia de a vorbi: Întrebările arată faptul că interlocutorul este interesat de ceea ce se spune. Întrebările bune ajută oamenii să se auto-exploreze, să îşi analizeze faptele şi sentimentele mai în profunzime. Există două mari tipuri de întrebări: deschise şi închise. Întrebările închise sunt cele la care răspunsul este de tipul "da" sau "nu"; de multe ori, aceste tipuri de întrebări tind să se centreze mai mult asupra faptelor în sine şi mai puţin asupra sentimentelor sau dorinţelor celui ascultat. Ele dau discuţiei aerul unui interogatoriu. Întrebările deschise, în schimb, oferă posibilitatea exprimării libere. Există totuşi cazuri în care întrebările închise sunt binevenite: ajută la începerea interviului; ajută la elaborarea unui punct în cadrul interviului sau discuţiei; ajută la descoperirea tiparelor de gândire ale clientului. Încurajarea, parafrazarea, manifestarea empatiei şi rezumarea Încurajarea minimală şi parafrazarea ajută la adâncirea conversaţiei, dându-i celuilalt sentimentul că este ascultat. Ambele abilităţi se bazează pe focalizarea pe cuvintele-cheie. Încurajările minimale verbale sunt cuvintele scurte care îl ajută pe vorbitor să vorbească mai departe. O încurajare minimală poate fi în unele cazuri şi tăcerea, atunci când celui ascultat i se oferă timpul necesar pentru a da un răspuns. Parafrazarea este un mod special de a acorda atenţie vorbitorului, implicând capacitatea de a recomunica persoanei în cauză ceea ce ea a spus anterior. Este vorba de oferirea unui feed-back asupra

a ceea ce s-a înţeles din ceea ce a spus el. Uneori e bine să cerem confirmarea parafrazării, pentru a fi siguri că ceea ce s-a spus a fost înţeles corect. Parafrazarea nu trebuie confundată cu interpretarea, care implică perceperea situaţiei din punctul de vedere al ascultătorului; uneori interpretarea poate fi corectă înainte ca totul să fie spus, dar este preferabil să nu se facă decât atunci când s-au clarificat foarte bine lucrurile. Empatia se poate defini drept calitatea de a asculta şi înţelege corect clientul, de a vedea lucrurile din punctul lui de vedere. Se consideră că cea mai importantă abilitate pentru dezvoltarea înţelegerii empatice o constituie reflectarea sentimentelor. Emoţia este o parte importantă a relaţiei, chiar dacă nu este mereu conştientizată. Sentimentele se pot exprima atât verbal cât şi nonverbal, şi trebuie observate şi valorizate. În reflectarea sentimentelor se urmează în general următorii paşi: denumirea sentimentelor (prin cuvintele folosite în discuţie sau prin metafore); folosirea unor enunţuri de genul: „Se pare că simţi...” sau „Înţeleg că te simţi...” urmate de numele emoţiei respective; parafrazare, pentru a clarifica eventualele neclarităţi; verificare, atunci când nu suntem siguri. Rezumarea este similară cu parafrazarea şi reflectarea sentimentelor, dar cere o centrare mai amplă asupra a ceea ce s-a spus pentru o perioadă mai lungă de timp, de câteva minute, descoperirea cuvintelor-cheie şi a relaţiilor dintre ele, precum şi reformularea lor. Deprinderea de sumarizare poate fi folosită pentru: începerea unei şedinţe; clarificarea a ceea ce se întâmplă; trecerea de la un subiect la altul în timpul unei şedinţe; pentru a face legătura între toate cele discutate pe parcursul şedinţei sau pentru a face legătura între cele discutate pe parcursul a mai multe şedinţe.

Indicaţii de limbaj neverbal Contactul vizual: Priveşte persoana care îţi vorbeşte, respectiv persoana căreia îi vorbeşti (cu excepţia persoanelor care se simt mai confortabil dacă nu sunt privite pentru că subiectul în discuţie le poate frământa foarte tare, sau le poate crea o stare jenantă). Persoana are sentimentul că este ascultată, că îi dăm atenţie şi poate fi condusă să vorbească despre ceea ce îl interesează cel mai mult pe interlocutor. Avem cu toţii experienţa conversaţiei cu cineva care nu ne susţine privirea; nu putem spune dacă ne asculta sau nu. Când ne uităm în ochii altei persoane, o lăsăm să ştie că îi acordăm întreaga noastră atenţie. Această metodă, de susţinere psihologică, transmite: ”Sunt aici. Sunt atent la tine. Îmi pasă de tine” (Trebuie să ne analizăm propriul tip de contact vizual în timpul ascultării, precum modul în care acest contact vizual îl afectează pe interlocutor; este bine să încercăm a ne dezvolta şi alte stiluri.) Limbajul trupului: Poziţia trebuie să fie de uşoară înclinare în faţă şi deschisă (braţele să nu fie încrucişate). Trebuie să apară o simetrie - cei doi să ofere imaginea posturilor „în oglindă”, ascultătorul să preia poziţia ascultatului – şi o complementaritate a mişcărilor. Pentru a spori empatia este ideal ca această oglindire să se facă inconştient, de la sine. Dacă imităm cât mai exact posibil expresiile persoanei căreia dorim să-i ghicim gândurile vom ajunge să gândim asemenea ei. Distanţa interpersonală: în cultura noastră distanţa normală este de un braţ. E bine să reuşim a ne găsi propria modalitate de relaţionare spaţială cu cel pe care-l ascultăm stând la birou, sau – dacă situaţia o cere – chiar pe podea, alături de cel pe care-l ascultăm. Trebuie evitate semnele de nervozitate, poziţia împietrită sau mişcarea excesivă.

Ascultătorul activ ştie că nevoia de atenţie este una foarte reală: la fel de mare ca şi nevoia de hrană, nevoia de apă, nevoia de adăpost (cel care vorbeşte e mai degrabă, şi în chip omenesc, interesat de propria persoană decât de ascultător şi vrea să-şi poată auzi vocea şi să fie ascultat). Pe un atare fundament, ascultătorul activ: - comunică emiţătorului ce înseamnă pentru el mesajul primit, fapt ce îi creează acestuia cel puţin impresia că e urmărit cu atenţie, şi permite emiţătorului să-şi controleze receptarea. Îl încurajează să vorbească, necenzurându-i direct sentimentele şi atitudinile (jocul eu-celălalt, adică ce fac eu - şi ce percepe interlocutorul: dacă eu tac el constată că poate vorbi fără să fie întrerupt; dacă eu îi respect tăcerile de dialog simte că se poate exprima liber; dacă privirea mea se îndreaptă spre el, neagresiv, dacă îl aprob şi îl stimulez să continue ideea el constată că i se acordă atenţie şi are cel puţin sentimentul că este înţeles.); - nu minimalizează şi nu anticipă sentimentele vorbitorului, nu îl învaţă pe celălalt ce să simtă sau ce să facă, nu îl aprobă şi nici nu-l dezaprobă, ci îl încurajează să-şi exprime deplin şi liber reacţiile emoţionale, menţine dialogul deschis. Regulile generale ale ascultării atente: - dacă ascultaţi activ, fiţi pregătiţi să ascultaţi (tăceţi, ignoraţi ceea ce vă poate distrage, exersaţi concentrarea); - păstraţi-vă mintea deschisă, fără prejudecăţi sau concluzii pripite, întârziaţi-vă argumentele şi contraargumentele, dar ascultaţi critic, cântărind argumentele şi dovezile; - dacă există o neadecvare între limbajul verbal şi limbajul corporal al vorbitorului şi ascultătorul activ are ocazia să-şi verifice interpretarea, e bine să o facă pentru a elimina posibilele neînţelegeri. Regulile structurale ale ascultării atente: - păstraţi atenţia pe cât posibil constantă la mijlocul expunerii;

- urmăriţi ideile principale, distingând ideea, de exemplu, dovada (proba), de argument. Luaţi notiţe pe ideile principale dar şi pe cele secundare, derivate din primele, cu detalii acolo unde apare ineditul. Dacă aveţi ocazia, citiţi textul în prealabil şi urmăriţi accentele sau dezvoltările în raport cu textul scris pe care le face emiţătorul. CAPITOLUL al 7-lea. Metacomunicarea, o şansă de a ne explica Ce este metacomunicarea? Însemnătatea metacomunicării pentru o inter-relaţionare eficientă Metacomunicarea

ne

propune

interpretarea

cuvintelor

şi

expresiilor pentru a ghici intenţiile şi ideile vorbitorului. Ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. Bărbaţii ştiu că atunci când o doamnă spune "nu", aceasta înseamnă poate, dacă spune "poate", înseamnă "da", iar dacă spune "da" nu este o doamnă; invers, dacă un diplomat spune "da", aceasta înseamnă poate, dacă spune "poate", înseamnă nu, şi dacă spune "nu", atunci nu este un diplomat. În orice comunicare rămâne mereu ceea ce cuvintele noastre spun despre noi fără intenţia noastră (mai ales semiotic) şi ceea ce chiar încearcă să ascundă. La aceste adevăruri putem ajunge numai dacă interpretăm şi înţelegem contextul interior al discursului sau textului, precum şi contextul exterior, cu pre-textul şi sub-textul. Trebuie să fim însă foarte atenţi atunci când avem de identificat dacă un mesaj este sau nu metacomunicare. În exemplul: "Nu te-am sunat pentru că am notat greşit numărul tău de telefon" nu trebuie interpretat ca metalimbaj ci ca "act ratat": greşeşti pentru a nu fi obligat să faci sau să suporţi ceea ce nu-ţi place. Metacomunicarea este altceva, nu pur şi simplu minciună trântita în faţă cu neruşinare (dezinformare)

şi nici măcar mai subtilul act ratat. Ea ţine de interpretare şi de expresie în condiţiile în care regulile situaţiei comunicaţionale ne impun socialmente

adevărul.

Atunci

spunem

adevărul

modelându-l,

augmentându-i sau diminuându-i aspectele, cosmetizându-l. Putem proceda ulterior la fel ca diplomatul care nu va retracta, nu va nega ceea ce a spus anterior, ci va spune că "nu a fost bine înţeles". Numai în acest context are sens metalimbajul: în limitele interpretabilităţii oneste şi adecvate. De aceea, cel interpretat poate para în astfel de situaţii, când i se reproşează ceva: "doar n-ai crezut că eu...", care mută pe umerii celuilalt, care interpretează, culpabilitatea de a fi gândit de rău despre cineva. Altfel aveam de-a face cu o minciună pe care o putem controla prin referenţialitate - corespondenţa cu realitatea - sau coerenţă compatibilitatea cu celelalte aspecte (cea mai des folosibilă regulă). Metacomunicarea este, faţă de minciună sau act ratat, mult mai subtilă, de aceea necesită interpretare. Interpretarea metacomunicării (înainte chiar de orice interpretare este nevoie să ne amintim de regulile ascultării active): a) conştientul şi inconştientul nostru îşi au propriile voci care intervin în discurs; b) putem asculta într-un minut de trei ori mai multe cuvinte decât putem pronunţa; c) e bine, cel puţin pentru început, cât facem încă exerciţii, să ne verificăm interpretarea spunându-i interlocutorului ce am înţeles noi. Ceea ce ne spune cineva depinde de scopul urmărit de vorbitor, de situaţia dată, de relaţia cu noi. Când îl ascultăm trebuie să avem în vedere vârsta, statutul social, educaţia, mediul cultural, starea emoţională (există o pluralitate a subiectului care vorbeşte). Ce trebuie să urmărim: pentru că oricine comunică se raportează la un anumit nivel de realitate, faptul respectiv este ascuns sau etalat,

susţinut sau contrazis, scăzut sau exagerat. Ceea ce putem cu uşurinţă descifra chiar şi în expresii de dimensiuni reduse, un cuvânt, o propoziţie, o frază sunt, prin urmare, negaţiile sau afirmaţiile, diminuările şi augmentările a ceea ce este în discuţie. Pentru o mai bună edificare asupra metalimbajului, prezentăm, în continuare, o analiză a metalimbajului în cazul reclamelor imobiliare (după: Allan Pease şi Alan Garner, Limbajul vorbirii, Polimark, Buc., 1994) Cumpăraţi: ocazie unică = Avem probleme cu vânzarea Interesant = Urât Folosire optimă a spaţiului = Foarte mic Stil casă de ţară = înghesuită, neîncăpătoare Reşedinţă cu multiple posibilităţi de dezvoltare = Cartier ieftin şi murdar, sub nivelul standard Bine poziţionat = Situat undeva Situat într-o zonă bună, liniştită = Departe de magazine şi şcoli Proprietate unică, pe care toţi o doresc = Proprietate cu aspect obişnuit Transport la uşă = Mijloacele de transport opresc la doi metri de uşa de intrare Dă spre o grădină care nu necesită multă întreţinere = Nu are grădină Multe trăsături originale = Are toaleta în curte, la fel şi spălătoria Ideală pentru oamenii pricepuţi care ştiu să facă reparaţii mărunte = Repararea ei va costa o avere La fel stau lucrurile cu limbajul diplomatic (din comunicatele de presă), cu cel politic sau cu cel profesional medical sau religios: spun foarte rar lucrurilor pe nume, codificând excesiv situaţia Dicţionar

al

metalimbajului

cotidian

(cuvinte

care

semantic spun altceva decât aparenta intenţie comunicativă a vorbitorului):

"Desigur" - supraaccentuează; putem bănui că vorbitorul exagerează pentru că nu este sigur de credibilitatea sa. "Un fel de" - nesiguranţa vorbitorului în identificarea obiectului. "De fapt" – ne spune că realitatea e alta decât ni se spusese "Oarecum" scuză pentru o afirmaţie irelevantă. "Păi...", „ăăă...” şi alte interjecţii similare sau repetarea întrebării (unei părţi din ea): „trage de timp”, pentru a răspunde; reculegere, ordonarea gândurilor "Credeţi-mă", "vorbesc serios" - vorbitorul simte că va fi greu de crezut. "Sincer", "pe şleau" - arată că vorbitorul urmează să fie mult mai puţin sincer sau onest decât pretinde. "Doar", "numai" minimalizează semnificaţia a ceea ce urmează să fie spus, atenuează vina unei persoane. (Nu au curajul să spună ceea ce ar vrea să spună sau încearcă să minimalizeze răspunderea - de interpreta în funcţie de context). "Încerc", "voi încerca", "să vedem ce se poate face" expresii favorite pentru cei care vreau să se spele pe mâini. "Da, dar" - încercare de evitare a intimidării prin simularea unui acord. "Trebuie să", "ar trebui" - indică de fapt numai părerea şi dorinţa vorbitorului. "Sigur că..." are trei sensuri: sarcastic (întrebarea este prostească); plin de sine (ştiu tot ce se poate spune despre asta); politicos (ştiu că sunteţi destul de inteligent, dar trebuie să mă refer la..). A propós: permite schimbarea subiectului adesea fără legătură cu ceea ce s-a discutat. Dicţionar de expresii cu sens de metalimbaj "Cum să zic", "un fel de" "ştiţi dumneavoastră" - expresii generalizante şi comuniante, care nu spun nimic ci te obligă pe tine să gândeşti şi să

spui implicându-te. Ele refuză să spună ceea ce este de spus şi te lasă pe tine să spui ceea ce este stânjenitor pentru cel care face afirmaţia. "Nu credeţi că", "nu vi se pare că", cer de la ascultător răspunsul: "da" (şi-i permit vorbitorului să-l manipuleze). La fel cu "n-am vorbit prea mult, nu ?", "n-am întrecut măsura, nu ?" cer răspunsuri asigurătoare: nu şi indică indiferenţa vorbitorului faţă de un da) "Fiindcă veni vorba", "dacă tot sunt aici", "ca să nu uit", "dacă mă gândesc bine" au drept scop să atenueze importanţa a ceea ce vorbitorul vrea să spună, dar ceea ce urmează este de fapt problema cea mai importantă. "Aşa cum poate ştiţi", "fără îndoială" - ascultătorul este la fel de isteţ ca vorbitorul, stabilesc un fel de egalitate. "Aş vrea să pot spera" - apare ca o opinie; de fapt spune: în împrejurări normale aş vrea să... "N-o să credeţi, dar", "n-ar trebui să vă spun toate acestea, dar" dorinţa de a furniza informaţii a unui bârfitor sau a unei guri sparte. ("o ştiţi pe aia cu", "asta-mi aduce aminte de", "ştiţi ce a spus ?" cer răspunsul da) "Nu suflaţi o vorbă despre ceea ce v-am spus", "nu vreau să stârnesc zvonuri" - negaţia este de fapt inutilă, intenţia e contrară. "Să nu mă înţelegeţi greşit" = n-o să vă placă ceea ce auziţi, dar nu-mi pasă. "Nu-i vorba de bani, ci de principiu" - este vorba de bani. "Trebuie să ne faceţi odată o vizită" = aşteptaţi până vă vom chema. "Sper să vă placă mămăliga" = indiferent de opţiune veţi fi servit cu mămăligă. "Acum arăţi cu adevărat suplă" = ai fost o grasă. "Doar n-ai crezut că eu..." = mută pe umerii celuilalt culpabilitatea de a fi gândit de rău despre cineva. "Metaforic vorbind" = adică inadecvat

"Ca să vorbesc ca politicienii" = delimitare socio-profesională de imaginea celuilalt vorbitor (adesea peiorativă) La întrebarea: "ce vă datorez pentru...", se răspunde: "nu e vorba de asta...", ceea ce înseamnă: nu cer, dar nici nu refuz "Nu depinde numai de mine..." = pot influenţa situaţia în direcţia dorită dar... "Reveniţi peste câteva zile..." = prima dată: nu am timp de asta; a doua oară: nu mă interesează asta "Mă mai gândesc" = amânarea sau refuzul angajării "Măcar am încercat" = nu mă prea aşteptam să reuşesc "Nu te deranja pentru mine" = nu sunt obişnuit să fiu bine tratat, nu am pretenţii la un tratament deosebit "Nu vrei să bei o cafea ?" = întrebarea negativă care poate sugera un răspuns negativ "te mai servesc cu ceva ?" - sugerează răspuns negativ, atrage atenţia asupra încheierii întâlnirii "Daca nu ajung în 10 minute, înseamnă că nu mai vin" = puţine şanse de veni "A murit atât de tânăr" = sunt mai bătrân şi am supravieţuit sau sunt mai bătrân şi mă simt vulnerabil "După umila mea părere", "dacă vreţi să aflaţi părerea mea" - expresii care introduc păreri personale autoapreciate. „Cu o condiţie” sau „Cu anumite condiţii ?” când punem condiţii o facem adesea pentru a putea să nu fim de acord mai apoi "dacă vrei să vii, vii acum" = ni se forţează mâna "faci cum crezi", "nu vreau să te oblig": o spune cineva uşor frustrat de libertatea de decizie a celuilalt de fapt eu asta aş vrea să faci „Oare ? chiar crezi ?” întrebări menite să ne inducă îndoiala.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 1. Birkenbihl, Vera, 1999, Semnalele corpului. Cum să înţelegem limbajul corporal, Editura Gemma Pres, Bucureşti. 2. Borţun, Dumitru, 2002, Semiotică. Limbaj şi comunicare, Editura SNSPA, Bucureşti. 3. Bremmer, Jan, Roodenburg Herman (editori), 2000 (ed. I 1991), O istorie culturală a gesturilor, Editura Polimark, Bucureşti. 4. Cohen, David, 1997 (ed. I: 1992), Limbajul trupului în relaţiile de cuplu, Editura Polimark, Bucureşti. 5. Cosmovici, Andrei, 1996, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi. 6. Cuilenburg J.J.Van, Scholten O., Noomen G.W., 2004, Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti. 7. Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, 1996, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti. 8. Ekman, Paul şi Friesen, Wallace, 1969, The Repertoire of Nonverbal Behavior: Categories, Origins, Usage and Coding, în „Semiotica”, 1. 9. Goffman, Erving, 2003, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti, Editura Comunicare.ro. 10. Haineş, I., 1998, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti. 11. Hall, Edward, 1988, „The hidden dimension of time and space in today’s world”, în F. Poyatos (ed.) Crosscultural Perspectives in Nonverbal Communication, Toronto: CJ Hogrefe. 12. Hartley, Marty, 2005, Limbajul trupului la serviciu, Editura Polirom, Iaşi. 13. Lacombe, Fabrice, 2005, Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi. 14. McQuail, Denis, Comunicarea, 1999, Editura Institutul European, Iaşi.

15. Nuţă, Adrian, Abilităţi de comunicare, 2004, Editura SPER, Colecţia „Caiete experenţiale”, Bucureşti. 16. Pease, Allan, 1993, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti. 17. Pease, Allan, 2001, Întrebările sînt de fapt răspunsuri, Editura Curtea Veche, Bucureşti. 18. Pease, Allan, Garner, Alan, 1994, Limbajul vorbirii, Editura Polimark, Bucureşti. 19.

Prutianu, Ştefan, 2005, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi.

20. Quiliam, Susan, 2001 (1996, 1997), Tainele limbajului trupului, Editura Polimark, Bucureşti. 21. Rodney, Davies 1997, Ce ne dezvăluie faţa, Editura Polimark, Bucureşti. 22. Ricoeur, Paul, 1999, De la text la acţiune, Editura Echinox, Cluj. 23. ***1980, Pentru o teorie a textului, Editura Univers, Bucureşti. 24. Stanton, Niki, 1995, Comunicarea, Ed. Ştiinţifică şi Tehincă, Bucureşti. 25. Şoitu, Laurenţiu, 2001, Pedagogia comunicării, Editura Institutul European Iaşi. 25.Schutz, William, 1958, Firo: A three-dimensional theory of interpersonal behavior. New York: Holt, Rinehart, and Winston. 26.Voicu

Monica,

Rusu

Costache,

1998,

ABC-ul

comunicării

manageriale, Editura Danubius, Brăila. 27. Watzlawick, Paul, ş.a., 1967, Pragmatics of Human Communication. A Study of Interactional

Patterns,

Pathologies,

W.W.Norton & Company, New York, London. 28. www.pstcc.edu/facstaff/dking/interpr.htm

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

and Paradoxes,

1. Chelcea, Septimiu, coordonator, 2005, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro,. 2. Chelcea, Septimiu, coordonator, 2004, Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Editura Tritonic, Bucureşti. 3. Dinu, Mihai, 2004, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura, Bic All, Timişoara. 4. Fiske,

John, 2003, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura

Polirom, Iaşi. 5. Pânişoară, Ion-Ovidiu, 2004, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Editura Polirom. 6. Wald, Lucica, 1973, Sisteme de comunicare umană, Editura ştiinţifică, Bucureşti.