Cigarettes And Lullabies

Cigarettes and lullabies by Isit. Tăios. Chimic. Oniric. Delirul.

Capitolul I Rachel Mă durea spatele îngrozitor și îmi simțeam toate hainele lipite de corp de răpăiala crunta a unei ploi mistuitoare. Îi priveam pe cei din jurul meu înaintand anevoios sub dorința adăpostului cu o determinare nestinghirită, aproape mistuitoare. Mă priveau sistematic și rămîneau in urma mea, părînd singura care nu se abătea de la drumul său. Desi înecate în aura aceea cenușie, luminile Londrei domneau magnific deasupra străzilor înguste. Ploaia mă ajută să imi croiesc cu ușurință drum pe trotuarele aproape stinghere si lipsite de viață. Poate dacă nu-mi uitam banii acasă sau cartela de metrou, acum aș fi ajuns la gară putin mai comod si uscat, dar toate acestea m-ar fi privat de priveliștea coplesitoare a unei Londre înecate de lumină sub un cer lipsit de lună si de stele. Am luat-o la dreapta, pe Upper Road și am văzut numele gării luminat de cîteva felinarie ce emanau o lumina blînda. Abia atunci m-am intrebat ce trebuia să fac și cum. Pînă la urma nici nu știam cum arată sau la ce trebuia să mă aștept, doar că semăna cu Matt și că trebuia să iasă din expressul de Liverpool. Atunci m-am gîndit ca voi putea sa îl sun pe Matt, asta dacă mai aveam baterie la telefon. Eu imi făcusem datoria. Nu era fratele meu, nu eu sunt cea care trebuia să mă ocup de el. Am avansat pînă la peronul ce găzduia expressul de Liverpool și am remarcat că nu era niciun tren care aștepta. M-am cutremurat. Acum nu numai că trebuia sa îl caut în întregul peron, ci în întreaga gară. Un fior înghețat îmi trecu prin corp și se opri în picioare, care începură a-mi tremura necontenit. în jurul meu roiau atîția oameni, atîtea chipuri seci și indiferente, atîtea priviri sticloase ațintite asupra mea, privindu-mă probabil cu dispreț sau neînțelegere, probabil fiindcă le stăteam in cale. În mintea mea se așternu o liniște mormântala. M-am așezat pe o banca și am inceput a-mi freca tâmplele și a-mi aranja gândurile. Am dat să-l sun pe Matt, dar, după cum anticipasem, telefonul era mort. Am privit in jurul meu. Lângă mine, un tânăr își aprinse țigara, menținându-și statura firavă neclintită, ca un manechin dintr-o vitrină. Stătea cu picioarele încrucisate și privea in gol cu o privire intunecată, lipsita de nuanță. Părea obosit si plictisit de ce se întâmpla in jurul său. L-am simțit privindu-mă peste umar cu aceeași expresie placidă și părea că vrea sămi vorbească, dar ezită și își alungă privirea de pe mine. “Un copil teribilist”, am gândit și am chicotit. Îmi amintea de mine in zilele adoleșcenței mele zbuciumate si ranchiunoase. Iam ascultat în tăcere oftatul, bătăi regulate și blânde care pendulau calm, conferindu-mi o vagă senzație de familiaritate. Apoi, își scoase telefonul din haina răvășita și tastă exasperat un număr, după care și-l duse la ureche. Am asistat nepăsătoare la o discuție aprinsă: -Ascultă, dacă nu poți să vii și să mă iei, poți să-mi spui unde trebuie sa ajung si iau un taxi! Am ajuns de mai bine de o jumătate de oră! Am așteptat pauza, după care urma răspunsul sau la fel de răspicat ca cel din urmă, de data asta țipând de-a dreptul în telefon, ceea ce îmi atrase oarecum atenția: -Deci nici măcar nu ai putut veni să mă iei și ți-ai trimis idioata de prietenă să mă ia, ca pe un copil?! Puteai măcar să-mi spui, Matt, și să nu aștept ca un prost aici! Am scuturat din cap. Dacă ăsta era fratele lui Matt, atunci știam de ce urăsc atât de tare ceea ce m-a pus să fac. M-am aproapiat subtil. Nu era loc de greșit, mai ales dacă tipul asta nu era cel pe care îl căutam. Înauntrul meu se dădea o luptă pentru supremație dintre

dorința de a-l aborda și teama anticipării unei eventuale respingeri. Mi-am luat inima în dinți și l-am intrebat după ce și-a încheiat discuția: -Ai cumva un frate pe nume Matt care ți-a spus că nu te poate lua de-aici? Abia atunci mi-am dat seama de nuanța de tremur din voce care mă făcu să par probabil penibil in fața sa. Am pus-o pe baza frigului ce imi pătrunse in oase. Mă privi impasibil. -Ai vreo problemă cu asta? Își începu o nouă țigară, deși părea să nu-i dea mare importanța, parand mai mult ca un gest mecanic. Atunci am simțit un val de furie mistuindu-mi corpul și i-am răspuns: -Ei bine, asta înseamnă că eu sunt idioata aia de prietenă a lui care a venit să te ia de aici. Am tras mulțumită aer in piept. Acestuia îi scăpă țigara pe pardoseala umedă si rămase câteva clipe cu privirea perplexa pironindu-mă. Am simțit că înăuntrul său domnea o forță ce îi ordona să rămână la fel de implacabil, însă conștiința faptului îl trăda atât de bine. Iam zâmbit pentru prima oară, mai mult o strâmbătură decat un zâmbet concret, și i-am întins mâna: -Rachel, tu? Se încruntă. Din privirea sa, eram aproape sigură că mă ura într-un mod implacabil și irevocabil, privire care nu mă impresiona. Îl cunoșteam pe Matt de mai bine de 10 ani și deja remarcam atâtea asemănări între ei din gesturile lui. Zăbovi asupra ideii de a-mi strânge mâna, insă cedă in fine, spunând jenat: -Zachary, și... uhm, n-am vrut să te fac idioată. Roși. I-am zâmbit din nou, de data asta afișând o doza din ura de care m-am bucurat la început din uitătura sa. -Bineînțeles, fiindcă numai un idiot poate spune așa ceva în fața unui străin, un idiot și mai mare în cazul tău. Destul cu asta, am fluturat indiferentă din mâini, intinzându-mă către una din valizele sale. Ascultă, am continuat, eu nu sunt nici hotel și nici firmă de transport, așa că dacă vrei să mergi noaptea prin ploaie, cand toți șobolanii si drogații ies la suprafață sau mă rog, in metrouri, nu ai numai decat... Mă privi înțepenit și încremeni și mai tare pe banca aceea, părând ca un refugiu cald si primitor pentru el în acele momente. -... sau, dacă dispui de câteva lire, putem evita ploaia și alți factori neplăcuți și putem merge comod într-un taxi, îi zâmbesc ironic, scuturând un pic din părul imbibat de ploaie. Se cutremură și mă privi scârbit preț de câteva clipe. -Ești nebună, îmi zâmbi ușor, de parcă toate insultele mele iși pierduseră sensul și deveniseră amorfe pentru el. Începusem să-l detest pentru comportamentul superior de care dădea dovadă. -Fie, se ridică. Luăm taxiul, asta dacă accepta si 'câini uzi' in mașină, îmi surâse din nou cu vaga superioritate, am presupus. Totuși, ai dreptate. Ești udă leoarcă, îmi spuse pe când ne îndepărtam de peron și făcând semn unuia dintre taxiurile oprite în parcare. I-am zambit din nou încruntată, înjurându-l în sinea mea cu tot patosul de care dădeam dovadă, știind foarte bine că și el făcea la fel. Sinceră să fiu, nici nu aveam cum să mă aștept la mai mult decât la un arogant venit din provincie, mai ales când venea vorba de o rudă atât de apropiată lui Matt. Am surâs, cufundată în propriile gânduri. M-am întors către chipul său, lovindu-mă de imaginea ochilor săi aprinși, care imi dădeau senzația că aveam să mă scurg într-o noua dimensiune, mă obligau să iau parte la un dans al iluziilor ce probabil îmi va inova existența.

Capitolul II Zachary Dimineața se materializă mai repede decât mi-aș fi putut imagina, mai repede decat mi-aș fi dorit. Lumina ce isi filtra blând razele printre transperate inunda întreaga cameră într-o nuanță de puritate și mizantropie, în raport cu fumul înecăcios ce domnea peste maldărele acelea de haine aruncate și scrumiere ce dădeau pe-afara. Am mijit ochii către fereastră. La câțiva metri de pat tipa aceea stătea cu spatele lipit contra ferestrei și privea leneș către orizont. Într-o mână ținea o țigară și în cealaltă cana de cafea, pe care le împletea sistematic într-o rutină mult prea plictisitoare. N-aveam dispoziția necesară sa o salut, răsucindu-mă și întorcându-i spatele in speranța că va crede că încă dorm. -Frumoasă vreme, nu? întreba cu indiferență. Am încremenit înfigându-mi chipul in pernă. Probabil că remarcase foiala de mai devreme, pe cât de mult am incercat să o fac de firească. Sau pur și simplu mima indiferența și în spatele cuvintelor sale domnea o dorință de a-mi pune sinceritatea la încercare. Până la urmă nu ar fi trebuit să mă intereseze, să nu o las sa puna stăpânire pe dâra aceea de neliniște ce mă incerca. -... nu am dormit deloc, continuă aceasta la fel de neafectată ca mai devreme. Simțeam că am să pocnesc de furie. Cine era ea să-mi tulbure somnul? Dar eu de ce mă simțeam atât de ofensat? M-am cutremurat. M-am răsucit din nou și am deschis cu falsă greutate ochii. Mi-am dat seama că mă privea intens de minute bune, așa cș m-am gândit că ar fi bine să o privesc la rându-mi. În ochii aceia adânci, mistuiți de nuanța unei nopți istovitoare, domnea o urmă nonșalantș de interes topită intr-o gheață rece si nepăsătoare, nepăsare în care îi era zugrăvit intregul chip. -C-cum asa? M-am auzit vorbind cu glas tremurând, ascunzând o umbra inerta de îngrijorare. Mă privea fix, la fel de atentă ca mai devreme. Insufla încă o data dintr-o țigară fumată aproape de filtru și începu, lăsând pelicule mici de fum să-i părăseasca gura: -Toată noaptea am stat să te privesc, o spuse pe un ton regulat, afișând un zâmbet calm pe chip. Fumul începuse să se răspândească în întreaga încăpere. La fel și cuvintele sale, perindându-se în continuu și izbindu-se brutal de peretii minții mele. Mă confruntam cu ceva ce nu mai întâlnisem până la acel moment, o senzație de durere îmbibată în dorința unei răzvrătiri, unei evadări de sine, pe care nu aveam s-o hrănesc atâta vreme cât privirea ei continua să mă stingherească, de parcă aș fi fost obiectul ei de preț, răspunsul tuturor neînțelegerilor sale. Aceeași privire îmbătătoare care încerca să mă țintuiască. Senzația aceea din mine părea că se materializa din nou, apărând acum sub forma unui foc ce mi se răspândea aprig în întreg corpul, topindu-mi parcă întreaga ființă. Îmi ardreau ochii și aveam gura încleștată de o mânie lipsită probabil de sens. Era camera ei, spațiul ei personal, iar eu i l-am încălcat, deși nu mi-am dorit asta sub nici o formă. La început am crezut că aceasta era forma ei de ostilitate față de mine, dar apoi am revenit la cele dintâi gânduri: ciudată și idioată, mediocră în gândire și comportament. Dar eu nici măcar nu o cunoșteam. Am scuturat din cap, apoi i-am răspuns cu glasul împovorat de veninul pe care îl simțeam arzându-mi fiecare particulă din corp: -Chiar crezi că sunt atât de interesant pentru a mă privi o întreagă noapte? Am vrut sa par superior, detașat de ce îmi spunea, însa cuvintele sale păreau să înece în aroganța tot ce am spus. -Ești diferit de întregul decor de aici. Nu ești anost, nu ești lipsit de culoare sau înțeles, ești... viu. Eu nu sunt vie. Mă fascinezi, și plecă privirea, afectată de propriile-i cuvinte.

De unde atâta noblețe și interes din partea ei? Am gândit. Pentru prima dată, am găsit în acea ființă lipsită de înțelesuri puțină umanitate, iar descoperirea aceasta nu îmi plăcu deloc, căci mă cutremura și mai tare. Odată cu cuvintele ei, îmi simțeam întregul Univers rece și amorf, o parte din decorul acelei camere sumbre. Toate concepțiile și credințele mele, zdrobite de niște vorbe încâlcite venite din partea unei... unei necunoscute. M-am simțit inferior, atât de inferior în fața ei, inferior fiindcă am îndrăznit să o judec în halul acela crunt și inuman. M-am întors să o privesc. Îmi zâmbea sincer, însa singurul lucru pe care l-am remarcat la chipul ei au fost ochii, mai pătrunzători și necruțători ca niciodată. Am încercat să îngaim câteva cuvinte și să-mi contorsionez expresia feței într-un zâmbet, însă prezența ei devenise mult prea covarsitoare pentru mine. M-am repezit către baie, motivându-i diferite scuze și bâlbâindu-mă de fiecare dată. Ca un copil. Un copil teribilist, am gândit. -Zachary, ești un prost. Un mare prost, m-am răstit chipului acela tulburat, sintetizat în sticla oglinzii, îmbatat cu o dorință cruntă de a-l face să dispară, însă m-am abținut. Am încercat să mă cufund în rutina zilnică, însă gândurile mele continuau să nutrească răscoliri ciudate ale căror sens nu îl puteam ințelege. Săvârșeam cu mișcări lente, regulate, toate 'operațiunile', de la pieptănatul părului până la periajul dinților. Am auzit bătăi leneșe în ușă, însă nu am reacționat. Le-am auzit din nou, de data aceea mult mai aprigi și încărcate de nerăbdare. -Mai stai mult acolo? Îl aud de cealalta parte a ușii. -Ies imediat, i-am raspuns grăbit, ieșind de îndată din baie, întorcându-i o privire plictisită lui Matt, pe când acesta părea că încă moțăia, cu umărul lipit de tocul ușii. Am strâns din dinți în drumul meu spre cameră. În mintea mea se scurgeau noi scenarii în care ea avea să mă arunce într-o rușine inimaginabilă, la fel de cruntă si nepăsătoare ca mai înainte. Simțeam bătăile inimii zdrodindu-mi pieptul, agonizând încremenită în captivitatea anticipării. Când am dat sa intru în dormitorul ei – mă rog, al nostru, pentru o perioadă – am inspirat adânc, lăsând aerul să-mi împrospăteze mintea și să mă readucă pe puntea lucidității. Nu mă simțeam deloc pregătit de o nouă înfruntare și orice abordare rațională a situației devenea amorfă încă de la început. Am deschis ușa și am așteptat cu inima strânsă privirea aceea infiorătoare. Spre uimirea mea, aceasta nu se mai afla pe balcon și nici atât în cameră. Un fior de liniște mă inundă, făcând sudoarea să mi se împrăștie de-a lungului corpului. Mă simțeam oarecum eliberat dintr-un joc mult prea inuman pentru propria-mi rațiune. Mi-am alungat gândurile și am început în a-mi căuta din 'covorul' și maldărele de haine – maldărele EI de haine – câteva dintr-ale mele. Pe când mă îmbrăcam, aud pașii lui Matt îndreptându-se către mine. Mă întorc cu fața la el spre a-i zâmbi, un zâmbet palid și lipsit de logică. -Deci, cum te simți...? mă întrebă nesigur, sprijinindu-se de ușă. Am ridicat din umeri. Ideea de a-i mărturisi concepția mea – absurdă - privind comportamentul fetei aceleia ar fi fost cu siguranță în dezavantajul meu și aș fi riscat să fiu socotit paranoic sau senil sau mai știu eu cum. Își trecuse indiferent mâna la ceafă, contiuând tentativa de conversație dintre noi: -Te ințelegi cu... ști tu, cu Rachel? -Noi nu discutăm, i-am răspuns calm. Am citit nemulțumire pe chipul său. Se apropie de mine și iși plimba încet mâna pe spatele meu. Am dat să mă feresc, însă naturalețea cu care trata gestul acela părea atat de firească, de părintească, încât nu mi-aș fi iertat-o dacă l-aș fi alungat. -Frate, tipa e minunată. Ar trebui să te bucuri de ea atât cât ai parte de ea, ai încredere în mine. Vocea lui părea purtată de o mascată emoție. Eram prea fascinat de glasul său, ignorând cu desăvârșire toate cuvintele pe care le articula. Îmi amintea de aerul dulce ce invada

memoriile copilăriei noastre, închisă pentru totdeauna într-un trecut rece și nepăsător. Pentru o clipă, am simțit încântare. Deasupra noastră domnea aceeași aromă dulceagă a trecutului. Era liniște.