Chemarea Nordului

 

© 2008 explorish.net

1   

 

Cuprins  Chemarea Nordului ....................................................................... ....3  

0. La drum, cu cântec (Prolog) ......................................................................................................... 3  1. Würzburg .............................................................................................................................................. 4  2. Leipzig ................................................................................................................................................. 11  3. Berlin, oraşul VIU ............................................................................................................................ 12  4. Berlin, ziua 2 ..................................................................................................................................... 24  5. Potsdam, fără grijă ......................................................................................................................... 28  6. Auf wiedersehen, Berlin ............................................................................................................... 32  7. Copenhaga ......................................................................................................................................... 38  8. A fi, sau a nu fi ................................................................................................................................ 54  9. Malmö FF ............................................................................................................................................ 64  10. Farvel, København ....................................................................................................................... 70  11. La Soare-Apurăsare ..................................................................................................................... 76  12. Reykjavík ......................................................................................................................................... 79  13. Parlez-vous elfeşte? .................................................................................................................... 88  14. Geysir ................................................................................................................................................ 90  15. Groenlanda .................................................................................................................................... 103  16. Balene, păsări şi lagune ........................................................................................................... 117  17. Ce n-am făcut în Islanda ......................................................................................................... 122  18. Oslovital ......................................................................................................................................... 123  19. Fructe, pere .................................................................................................................................. 136  20. Fiorduri ........................................................................................................................................... 137  21. Exploratorii .................................................................................................................................... 150  22. Stockholm ..................................................................................................................................... 158  23. Åland ............................................................................................................................................... 167  24. Helsinki ........................................................................................................................................... 173  25. Napapiiri, Circul Polar ............................................................................................................... 187  26. Davai zdreanţa, Desdemona! ................................................................................................ 194  26. Cele 1000 de Lacuri ................................................................................................................... 205  27. Flora Tallinn .................................................................................................................................. 216  28. Rīga Crypto ................................................................................................................................... 244  29. Vilnius, bar rock .......................................................................................................................... 262  30. Pactul de la Varşovia ................................................................................................................. 286  31. Ćeść, Warszawa!......................................................................................................................... 289  32. Cracovia, Perla Poloniei ............................................................................................................ 306  33. Auschwitz ....................................................................................................................................... 331  34. Lungul drum spre casă ............................................................................................................. 336  35. Logistice, şi gata ......................................................................................................................... 339 

Chemarea României (post-scriptum) ............................................ 342  1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Sighişoara ........................................................................................................................................ 342  Târgu Mureş .................................................................................................................................... 361  Turda ................................................................................................................................................. 367  Luduş ................................................................................................................................................. 372  Braşov, Kraków (i)a României ................................................................................................. 375  Pro Etnica ......................................................................................................................................... 396  Bucureşti .......................................................................................................................................... 400 

  2   

 

Chemarea Nordului 0. La drum, cu cântec (Prolog) 10 iulie Unul din avantajele mersului singur cu maşina, cale lungă, e că poţi, dom'le, să cânţi. Să cânţi, cât te ţin bojocii, odată cu ăia de la radio. Fără să-ţi pese că sună fals, că aduce mai mult a răget, că vocea ta sinceră şi entuziastă ar speria copiii. Nai teama că te-ar auzi vecinii, cum îi aud eu pe ăia de deasupra care periodic torturează diverse melodii în regim caraoche. Citeam undeva că atunci când omul cântă, sufletul lui e pur. E ceva cu chestia asta. Când cânţi, toată fiinţa se concentrează pe a nimeri melodia şi textul – nu mai ai loc în minte de alte gânduri. Din punctul ăsta de vedere, seamănă cu fotografiatul, sau cu sporturile extreme. Şi asta face bine, odihneşte mintea. Am început timid, dar m-am „dezlănţuit” la melodia asta, mai ales la refren: „einer für al-le, alleee füreinen...” http://www.trilulilu.ro/explorish/eced5267602d88 (mai departe n-am înţeles textu', aşa că am îngăimat ceva la potriveală). Cântatul mi-a dat o stare de foarte bună dispoziţie. Chiar mă întrebam, ca de fiecare dată când conştientizez asemenea stări, ce se va întâmpla oare să schimbe mood-ul. Ei, şi peste vreo două ore m-am trezit indispus. Şi mi-am dat seama că tot de la muzică mi se trage. Urmase pe CD folderul cu Paraziţii, unde am adunat mai multe melodii ale lor, scoase de-a lungul timpului, de la „Pace Cartierului” (eheei, vremuri) încoace. Şi după un timp, mi-am dat seama că nu mai cânt. Pe de o parte, deşi au indiscutabilă valoare distractivă, „de entertainment”, muzicalitatea melodiilor lor e limitată, şi acolo unde există, limbajul deochiat sau mesajul negativ nu mă îndemna la cântat. Iar versurile – de când mă ştiu reţinutul versurilor n-a fost punctul forte, nu-s în stare să ler reproduc coerent. Au început nostim, au continuat interesant, dar încet încet s-au adâncit în „mesaj”, şi cu timpul „vibraţiile negative” din melodiile lor m-au „ajuns”, iar exuberanţa de dinainte a făcut loc unui gol în coşul pieptului. Şi nu e de mirare, considerând mesajul unor melodii ca cea de mai jos (goana după iluzii) – care, a propos, mi se pare dintre cele mai bune produse pe care le-au scos, all time. http://www.trilulilu.ro/Razva/9b9ad069925ddc Dându-mi dar seama de această schimbare de spirit, după oprirea la Würzburg am decis să schimb fondul muzical cu ceva cântabil. Am început cu Bregovic, şi, încetîncet, cheful s-a întors – n-a mai atins exuberanţa de la debut, dar am reuşit să însoţesc cu vocea unele melodii care m-a inspiratără. Mesecina, Erdelezi... care au introdus spiritul balcanului, carele a chemat după el nişte Ternipe. Una din melodiile lor m-a urmărit cam o treime din drum, am tot aşteptat să vină, dar, evident, era penultima pe disc. Nici aici nu ştiu versurile, dar nu-i aşa greu de îngânat „talalalala-lalalalaaaaa”. http://www.trilulilu.ro/explorish/bfa089a6e9b3ac Hai, Lina, Lina... şi dă-i înainte... 3   

 

1. Würzburg 10 iulie Când ziceam „Würzburg”, nu aveam absolut nici o imagine în cap. Auzisem de oraş, dar atât. Wikipedia a sugerat ceva ieri, aşteptări întrecute azi. Planificasem aici prima oprire din drumul spre nord, mai mult pe considerente de distanţă, fiind cam la mai mult de o treime de drum. Jane m-a dus din nou la prima parcare lângă centru, de unde am ieşit nas în nas cu această biserică

Plăcut impresionat, am luat-o la nimereală la picior, să ies din piaţă. Data viitoare voi lua o hartă. Am pornit bine - acest dom mi-a ieşit imediat în faţă

4   

 

iar întorcându-mă am găsit piaţa dintr-un unghi şi mai interesant

după care m-am lăsat „luat” de oraş, care m-a suprins foarte plăcut, cu case colorate şi variate, iar pavajul de piatră cubică şi liniile de tramvai şerpuinde

ca şi alte forme geometrice ieşite arhitectonic pe te miri unde

5   

 

îi dau un aer „cozy”. Cum se pare că se şi simt oamenii, dându-şi răgaz la umbre de copaci.

Furat de privelişte, am luat-o exact în direcţia opusă faţă de ce trebuia văzut. Am remediat cerând o hartă de la primul hotel ieşit în cale, amabil omul mi-a dat (moka), şi aşa am găsit Residenz. Citisem de Residenz pe wikipedia, dar acum am aflat că e cel mai mare palat din Germania, cică, şi monument UNESCO. Într-adevăr

e tare, şi cu grădină înflorată în jur.

6   

 

Acestea fiind bifate, mai rămânea un obiectiv, la celălalt capăt al centrului vechi. Care nu e mare, deşi are multe chestii prin el, ca de exemplu domul vechi şi nou (cel pe care-l văzusem din întâmplare înainte), şi care înăuntru are această schemă cu lumânari care mie mi-a adus aminte de ...Hanukah, sau ceva de genu'.

Apoi, printre lume relaxată

7   

 

am ajuns la fortareata Marienberg, de pe deal

pe care am admirat-o de la distanţă – era deja 5 dupămasa, n-am mai urcat, ci doar am privit-o de pe podul Alte Mainbruecke (de peste Main, deh), nici el de colo.

Înapoi spre oraş pe lângă primărie,

8   

 

căutând un internet cafe am dat şi peste universitate

şi peste încă o biserică întâmplător spectaculoasă

9   

 

Deci, să le trăiască Würzburgul, una din cele mai plăcute surprize din Germania. Am stocat nişte imagini de vizualizat când mai aud de el. Arhitectură de arhitectură, dar mai ales aerul colorat, familiar, relaxat, plăcut. Acestea fiind notate, ura şi spre următoarea haltă planificată, Leipzig.

10   

 

2. Leipzig Datorită faptului că am plecat foarte târziu de acasă, pe la 12 în loc de 7 cum planificasem (!), riscam să mă prindă noapte târzie pe drum. Aşa că n-am mai oprit la Leipzig.

11   

 

3. Berlin, oraşul VIU 11 iulie Berlinul nu oferă cine ştie ce privelişti arhitectonice dătătoare pe spate. Nu ăsta e avantajul lui comparativ. Probabil cea mai greu încercată istoric mare metropolă a lumii e azi un amestec relativ dezordonat de stiluri, preponderent modern şi ... şantier, cu mici oaze arhitectonice demne de luat în seamă. Pe multe dintre ele le-am văzut azi. Ce face însă Berlinul deosebit nu se poate surprinde în poze (sau nu ma pricep eu), ci doar respira din aer – atmosfera, spiritul, viaţa care pulsează peste tot. Poate tocmai pentru că a fost greu încercat de istorie, şi asta până foarte recent, azi Berlinul e un oraş VIU, cu V mare, I mare şi U mare. Plimbarea a început, unde altundeva decât la Alexanderplatz, unde Emil (şi detectivii) a venit mit der grünen Minna zum Alex, pentru cei ce cunoaşte ;). Platzul nu e cine ştie ce impresionant, dar se remarcă 2 lucruri: ceasul mondial

şi, desigur, turnul televiziunii, al doilea ca înălţime din Europa. Ca fapt divers şi pentru punere în perspectivă, ieşitura aia mică şi ascuţită din stânga jos între copaci e turla unei biserici.

12   

 

Înainte de a merge la Dom, am adăstat la fântâna lui Neptun din faţa primăriei roşii

şi apoi Domul, pe malul râului – ce râu trece prin Berlin?

Spree. Înăuntru, Domul parcă e şi mai spectaculos, atât pe sus,

13   

 

cât şi pe jos.

Afară, în faţa lui, relaxare maximă – citit la iarbă verde, jucat în fântână,

şezători – poezie, ce mai.

14   

 

După o escală la Sf. Hedwig, biserică în stil „Pantheon” din care am reţinut cupola şi, mai ales, orga, la care tocmai se cânta (închipuiţi-vă un fel de Wagner, aşa)

am ajuns în sfârşit la un punct „clasic” - Unter den Linden. Champs Elysee-ul berlinez nu e atât de mare ca cel parizian, dar e şic.

Şi se termină tot în stil arctriumfal cu celebra poartă Brandenburg

15   

 

Buun. De acolo, după colţ la Reichstag, parlementul german, unde intrarea e moka, iar coada invers proporţională, la care însă am stat, căci s-a pus pe ploaie şi am zis să fim înăuntru. Ploaia însă am „făcut-o” în majoritate la coadă, după ce am intrat s-a oprit. Se stă vreo 45 min la rând, info pentru amatori... Văzut de sus, Berlinul apare în toată dezordinea – nu înţelegi nimic din privelişte. Norii negri însă i-au dat o tuşă mai dramatică.

Cupola e cool.

Din sticlă şi oglinzi, şi poţi să urci 16   

 

până sus.

Când am ieşit nu mai ploua, aşa că am pozat reichstagul in toată maiestuozitatea,

17   

 

şi am urmat calea spre interesantul monument al holocaustului.

Deşi aud că mulţi îl critică, cum că „ce-i asta, dom'le?!?”, mie mi-a plăcut. E o senzaţie de absurd palpabil în labirintul ăla ciudat. Şi cred ca, undeva, se potriveşte.

18   

 

Mai departe, pe Friedrichstrasse în jos, după ambasada României din apropiere pe care am fotografiat-o în apropiere

am cotit-o pentru a vedea Gendarmenmarkt, pe care tocmai îl vizita apusul de soare, aici pe domul nemţesc (sau franţuzesc? Nu mai ştiu.

19   

 

Oricum, sunt două la fel, n-am mai văzut aşa ceva, unul făcut pentru Hughenoţi, celălalt pentru nemţi. Foarte fain). Piaţa e unul in cele mai frumoase locuri din Berlin, arhitectonic vorbind,

iar faza cu cele 2 ditai domurile identice m-a dat gata. Ne-am întors pe Friedrichstrasse (un fel de Calea Victoriei), şi curând am intrat în Lumea Zidului. Magia istoriei şi rara reverenţă de a-i călca pe urmele încă proaspete. Senzaţiile sunt extraordinare. Chiar trăiţi în comunism, chiar amintindu-ne cum Ioana Măgură-Bernard povestea la ştiri despre zidul Berlinului, nu putem să ne închipuim ce a însemnat zidul ăla. Azi n-au mai rămas din el decât bucăţi izolate, din loc în loc, expuse şi aranjate – prea mare a fost entuziasmul de a-l demola şi a construi chestii în loc, ca de exemplu la Potsdamer Platz.

20   

 

Între timp însă s-au amenajat câteva „puncte documentare”, de aducere aminte.

Dintre cele mai importante, Checkpoint Charlie, unul din cele 7 puncte de trecere a frontierei, şi care e mai deosebit pentru că aici treceau diplomaţii şi străinii, şi ca atare s-au făcut mai multe încercări de fugă în partea de Vest. În portbagaje, cu uniforme false, etc. 21   

 

Înainte de 1961 arăta aşa,

azi arată aşa

Aşa e cel mai bine de învăţat istoria. Întâi la şcoală, citeşti, ţi se povesteşte, apoi vii să vezi locul, care-ţi trezeşte din nou dorinţa de a afla mai mult. Ideal ar fi de completat cu povestea unor oameni care au trăit evenimentele. Noi am învăţat foarte puţin despre drama Berlinului – în comunism, nu era privită ca „dramă”, iar după, aveam alte „priorităţi” la istorie. Nu ştiam mai 22   

 

nimic despre cum s-a construit, de ce, cum era înainte, cum s-a opus populaţia, dramele celor care au încercat să fugă, dramele celor rămaşi în urmă, etc., etc., etc.

Acum stau şi mă întreb - „cum a fost posibil?!?”. Şi asta, în ciuda faptului că am trăit în comunism şi că îmi aduc aminte foarte bine de perioada când „berlinul de est şi de vest” mi se părea ceva foarte normal. Şi asta mă sperie – dacă oamenii uită atât de uşor, nu-i de mirare că se întâmplă atâtea grozăvii, cu repetiţie...

Iar cuvintele de mai jos le stiam doar dintr-un videoclip muzical, plus un vag context istoric. Acum le-am inteles.

23   

 

4. Berlin, ziua 2 Dat fiind că în prima zi am făcut majoritatea obiectivelor importante, în zilele următoare am bifat câteva lucruri la categoria „bonus”. Pe scurt, unele dintre ele: Castelul Charlottenburg

NU e la staţia de metrou Charlottenburg. De acolo se mai merge cale de vreo 20 de minute pe jos – sunt însă şi mijloace de transport care ajung la fix, pentru eventuali interesaţi. Noi le-am luat abia la întoarcere. Castelul are o grădină frumoasă

şi un iaz cu nişte păsări acvatice aflate în excursie de familie,

24   

 

cu scop precis de a aduna hrană în mod nostim şi subacvatic pentru ăia micii. Bâldâbâc. La ieşire, două eleve de la şcoala de muzică din localitatea Berlin ne-au delectat cu un „Entertainer”,

întrerupt chiar înainte de final din cauză căci vântul le-a suflat foile cu notele. În drum spre Gedaechtniskirche am dat peste un marş antiscientology. O mână de oameni, dar organizaţi şi puşi pe sloganuri.

Apoi, Gedaechtniskirche.

25   

 

Un monument foarte interesant – odinioară o catedrală impozantă, a fost distrusă în război, în afară de turn. Au decis să NU refacă biserica, ci s-o păstreze aşa cum a rămas, doar turnul, construind ceva pe lângă. Un arhitect american a creat clopotniţa şi „nava” de lângă, într-un stil foarte modern, contrastând puternic cu turnul vechi. A fost criticat, mie îmi place. Mai ales după ce am intrat înăuntru, unde arată aşa:

În jurul bisericii, o imitaţie (palidă) a lui Place du Tertre, cu pictori încercându-şi măiestria în portrete de stradă

26   

 

Kurfuerstendamm, principala arteră „de cumpărături” din Berlinul de „Vest”, mândria lor, e o stradă de shopping, mare, dar nu ceva extraordinar, nu mai pun poză. Pun una de la grădina zoologică, „poarta elefanţilor”.

Cică e grădina din Europa cu cele mai multe specii, peste 13000. Plus Knut. Ziua a doua s-a încheiat cu Zidul – aparent neînsemnat element de arhitectură urbană,

acest zid

27   

 

a marcat diferenţa inimaginabilă între două lumi aflate la o aruncătură de băţ, literalmente, una de alta, dar câtă diferenţă...

5. Potsdam, fără grijă Cel mai cunoscut palat din Berlin

nu se află în Berlin. Ci în Potsdam, dar nimeni nu-şi face griji, indiferent cât de sâcâitor plouă. Poate pentru că se numeşte Sans Souci, sau pentru că Potsdam însuşi (sau însăşi) a fost ditai capitala imperiului prusac. Friedrich al doilea, zis Cel Mare (iată că au şi ei unul „cel mare”), zis şi Alter Fritz (din ăsta noi n-avem, a, ba da, Cel Bătrân), a făcut castelul ăsta micu' ashiaa, de reşedinţă de vară. Desigur, i-a „băgat” şi nişte terase cu vie,

28   

 

la fel de bineînţeles, o oranjerie

o casă chinezească,

şi altele, culminând cu încă un palat, mai mare, în cealaltă parte a grădinii.

29   

 

Amândouă au rococou în interior cât să faci o tonă de poze, din păcate, sau din fericire, n-a fost voie. Înainte de a pleca din Potsdam am vrut să vedem şi Cecilienhof, unde cei 3 purceluşi Truman, Churchill şi cu Stalin au semnat „tratatul asupra germaniei” în 1945. Ne aşteptam la un nou rococou, am dat însă peste un... conac englezesc, cu hotel înăuntru (!), dar care era, totuşi, Cecilienhof.

Micheteau, s-au retras la umbră băieţii, în decor rustic şi verde. Şi praf au făcut politica europeană şi vieţile multor oameni pentru următorii cel puţin 100 de ani. Ziua s-a încheiat la Spandau, un orăşel şic de la marginea Berlinului, care şi-a mai păstrat ceva din aerul medievaloboem.

30   

 

31   

 

6. Auf wiedersehen, Berlin Ultima zi la Berlin a debutat cu o plăcută întâlnire cu M&C, după care, printre treburi administrative, am dat o tură cu autobuzul 100 (recomandat, e autobuz normal, dar are traseu... turistic), şi am văzut, între altele, (eventuale lumini ciudate sunt de la geamurile autobuzului): o trupă de ţigănci certându-se TARE în Alexanderplatz, în româno-rromanes,

muzeul din faţa domului, locul de relaş al berlinezului, un fel de... de fapt, navem acasă ceva întru totul asemănător, poate la Iaşi, în faţa Palatului Culturii, sau or fi amenajat ceva asemanator pe dealul din faţa Casei Poporului?

universitatea Humboldt, care mi-a adus aminte de cea din Bucureşti, cu cărţile anticare

32   

 

un Einstein neaşteptat,

Palatul culturii mondiale,

Palatul Bellevue, parcă luat dintr-o carte ilustrată, sau almanahe,

33   

 

Coloana Victoriei, cu semnal sugestiv cum că „pe aici nu se trece”,

si fanfara „Kalashnikov”,

34   

 

pe care vă invit să-i ascultaţi, în atmosfera de colţ de Alexanderplatz: http://www.youtube.com/v/XuWQrnzxmEs Apoi, după întâlnirea cu M., trecând pe lângă nişte locuitori ai bordurilor

am ajuns la Hackesche Hoefe, cică cel mai mare ansamblu de curţi interioare din Europa.

35   

 

Am considerat însă că se cuvine, pentru încheierea zilei şi a sejurului, o vizită la muzeul evreiesc. Perioada Războiului Rece o „documentasem” în zilele precedente, se cuvenea o privire şi asupra Războiului propriu-zis, care a lăsat atâtea urme pe locurile astea. Pentru muzeul evreiesc trebuie vre o 4 ore ca să-l vezi cât de cât ca lumea, dar sunt ore pline. Tot conceptul arhitectonic „face parte din metaforă”, şi exponatele sunt un pic „altfel”. La televizor e una, dar să vezi chestii „pe viu”, chiar după atâţia ani şi în cadru muzeal, te marchează

Pentru a încheia totuşi episodul berlinez într-o notă ceva mai optimistă, încă una şi mă duc.

36   

 

A fost frumos la Berlin. Mi-a plăcut oraşul, şi compania a fost perfectă. Datorită celei din urmă, nici nu prea-mi vine să plec... Dar, avionu'-i avion, schedula-i schedulă, şi mâine dimineaţă la cântatul cocoşilor trecute fix da-voi curs din nou Chemării Nordului.

37   

 

7. Copenhaga

Una dintre cele mai bune investiţii e cartea Lonely Planet despre Scandinavia. La Berlin M. a avut un Marco Polo guide – foarte bun şi el, optim pentru buzunarul lateral de la pantalon – am căutat o ediţie scandinavă, dar n-am găsit. Am luat cu Danemarca, gândindu-mă că o să iau câte unul pentru locurile pe unde merg. Dar apoi am găsit această ediţie de Planeta Singuratică, având cam tot ce îmi trebuie, şi am renunţat la ideea cu Marco. Până acum şi-a făcut treaba foarte bine. O investiţie şi mai bună, de fapt nu investiţie, că a fost gratis, ci intâmplare, a fost harta luată de la hostel. Conţine un traseu de 3 ore în care poţi să baţi, pe jos, principalele obiective ale oraşului. Zis şi făcut! Mai ales că oricum mă cazau abia la 2, fiind abia 10-11 când am ajuns, la fix. Cartea avea referinţe pentru toate obiectivele, dar nu le dădea mură-n gură cu ordinea vizitării cu tot. Aşa că am purces, urmând fidel harta. Prima observaţie a fost legată de vreme – aşa viteză la schimbări n-am mai văzut. Diferenţă de secunde între cer jumate însorit şi înnorat complet! N-am văzut aşa ceva. Şi am purces, deci, de la hostelul Danhostel City, unde am tras (o clădire cu 15 etaje (!), nou, curat şi dintre cele mai ieftine din oraş. Însemnând cam la 50$/noapte patul in camera de 8 paturi. A propos de preţuri, cum era aia că preţurile cresc dacă o ţară adoptă Euro? Iată că ăştia tot coroane au, dar preţurile sunt mai mari binemersi. Sub 30 coroane (mai mult de 4 euro) nu găseşti mai nimica. Un Big Mac e 56 de coroane, ca idee. 7,6 coroane la un euro). Aşa. Prima haltă semnificativă a fost piaţa Primăriei,

38   

 

unde am consumat o ciabbata la o terasă, punând turul la cale. Timp destul să observ cum o boschetăriţă alerga o turistă prin liniştita piaţă, s-o bată nu alta, pe motiv (cred) că i-a făcut poză. „Hai că-ncepe bine”, mi-am zis. Şi-am purces. Pe străduţe,

prin pieţe

pân-am dat de apă.

39   

 

Apoi iar pe străduţe, pardon, pe strada principală de cumpărături, Bahnhofstrassele lor, sau Calea Victoriei

combinată cu Magheru;

doar că pe Magheru nu snt ricşe din astea, taxiuri propulsate de forţa picioarelor unor tineri puşi pe făcut un ban cinstit şi ecologic. Ei, şi-ntr-un târziu, din piaţa asta, 40   

 

măre, dintr-o dată... întâi am văzut ancora.

Abia după aceea mi-am dat seama unde mă aflam. Nyhavn, zis ceva de genul „Nühavăn”, e cea mai cunoscut loc din Copenhaga, şi am văzut de ce. Trebuie spus că am făcut zeci de poze cu acest loc, nu mă puteam opri. Şi acum, pe care s-o aleg pentru pus aici? Pe asta

sau pe asta 41   

 

sau poate pe asta, din partea cealaltă?

Sau pe asta, tot din partea cealaltă?

Cel puţin partea lumii pe care am văzut-o eu, acest colţishor de rai are un singur rival, Canale Grande. M-a lăsat mască, ce să mai. Cu greu m-am lăsat rupt. Dar, după ce l-am pozat pe violonistul din stânga, 42   

 

pe care l-am „simţit” imediat, şi într-adevăr mai târziu seara şi auzit vorbind româneşte, am plecat mai departe. Ce a urmat n-avea cum să fie la fel de spectaculos, dar am reţinut, între altele, opera cea nouă,

palatul regal cu singura statuie ecvestră a unei...doamne pe care am văzut-o până acum,

păzită straşnic de nişte armată serioasă

43   

 

după care am dat de Biserica de Marmură, cum se numeşte Domul din Copenhaga,

cu una din cele mai mari cupole din Europa. Într-adevăr, nici n-a încăput în poză.

44   

 

Sar peste nişte etape, că mai sunt, da' se termină megabaiţii, şi mai trebuie ajuns şi la Mica Sirenă, pe care am pozat-o şi pe asta în fel şi chip, singură, însoţită – vom alege poza de mai jos, ilustrativă pentru popularitatea de care se bucură timida statuie, parcă împotriva voinţei.

Drumul înapoi a dus printr-o fortăreaţă roşie pe dinăuntru

45   

 

pe lângă case galbene pe dinafară,

sau biserici cu cărăbuş albastru în dotare

înapoi la Dom, căci la orele 15:00 trecute fix se făcea urcare turistică în vărf, pentru panoramă. Şi cum sindromul King Kong... normal că m-am dus. Şi am urcat pe cel mai consistent-îngust sistem de scări întâlnit vreodată, foarte micheteau. Priveliştea de sus e frumoasă,

46   

 

dar nu mi-a rupt gura târgului; greu de ales ceva individualizat, poate morile de vânt uriaşe din largul mării (!)

sau podul imens care leagă Copenhaga de Malmö, în Suedia.

Sindromul King Kong odată satisfăcut, mi-am mai făcut un moft: am dat cu nasul de un stand de biciclete,

47   

 

şi am văzut că cu o monedă de 20 de coroane poţi desprinde una, sistem cărucior de chioşc. De mult voiam să mă dau cu bicicleta într-un oraş din ăsta, aşa că am luat una şi dă-i la pedale. Am vrut să merg în parc la destinaţia următoare cu ea, dar am văzut că nu e voie cu biciclete, şi când să mă pregătesc să caut un stand unde s-o las, observ... că nu mai am şapca. O legasem de cingătoare, se vede treaba că s-a pierdut... unde oare? Pe bicicletă? Sau în Dom, când am coborât frecat de pereţi din cauza îngustimii? Fără mari nădejdi, am zis să dau totuşi pe la Dom, să-i întreb pe oamenii ăia dacă au găsit ceva, asta după ce pe străzile pe care le bătusem n-am găsit nimic. Intru în biserică, bineînţeles nimeni la locul unde era omul cu urcatul înainte... dar... pe tejgheaua respectivă, mă aştepta cuminte şapca mea, singură şi un pic iritată de modul în care a fost lăsată în urmă, dar altfel întreagă şi funcţională. Înveselit şi recunoscător, am continuat fidel traseul de pe hartă, ajungând, din nou între altele, la Turnul Rotund

48   

 

la baza căruia cântau nişte băieţi la xilofoane.

Vă invit să-i şi ascultaţi, dar un pic mai încolo, în alt context. Acum ne grăbim să vedem şi Christiansavn, înainte de lăsarea întunericului. Principalul obiectiv acolo e Christiania, „oraşul liber”, fondat de nişte hippioţi în anii '70, o comunitate „alternativă” unde trăiesc azi vreo 900 de oameni, şi care arată... hippiot.

După câteva cotituri am ajuns şi la Pusher Street, unde am văzut semnul de mai jos, pe care m-am grăbit să-l pozez

49   

 

pentru că scria „pusher street e o zonă unde nu pozaţi, vă rugăm respectaţi”. Chiar când făceam poza, buticarii din dreapta, o doamnă şi un domn trecuţi de prima tinereţe hipiotă, au sărit că de ce pozez. „Semnul”, le-am zis. Au zis că asta e singura stradă unde se vinde haşiş, şi băieţii nu sunt prea prietenoşi cu cei care-i pozează. Aha. Am făcut urgent cale întoarsă, gândind la mesajul lor. „Vă rugăm respectaţi”... ce să respect, că faci ceva ilegal? Ce tupeu pe ei, ne roagă frumos să le respectăm criminalitatea. Ha. Planeta Singuratică cică în trecut în Christiania era la lejereanu cu vânzarea de iarbă, dar în ultimii ani poliţia a făcut raiduri serioase. De altfel, ştiind asta, chiar în drum spre locul cu pricina am surprins cu coada aparatului, pe sub mana, de departe si apoi cropat, aceasta fază

în care nişte Băeţi erau interogaţi de nişte alţi Băeţi În Albastru coborâţi din respectiva dubă. Parafrazând o formaţie cunoscută de la noi, „(...) 20 de kile de hash, 20 de mii de motive să le laşi”.

50   

 

Am ieşit în viteză din respectivul cartier, bucurându-mă să văd „lumina civilizaţiei”. Eram curios la cât se întunecă, deh, seară de vară nordică – s-a întunecat pe la 10, oră la care m-am postat numaidecât la acelaşi Nyhavn, făcând din nou vreo 50 de poze în 5 minute, din care v-o prezentăm pe asta

şi pe asta

şi hai, şi pe asta

51   

 

şi gata, înapoi spre casă, pe bulevardul principal, Strøget, acum mult mai aerisit (îmi place ø-ul asta al lor, se citeşte ca un fel de „ă”)

şi pe care se auzea... muzică. Ajung la locul faptei, şi, ce să văd. Cânta unul la chitară, însoţit de... unul din băieţii de la xilofon de adineauri. Xilofoniştii împachetaseră şi stăteau să plece, când probabil a venit ăsta şi s-a pus pe cântat, atunci, spontan, i s-a alăturat unul dintre băieţi. Ce a ieşit, aveţi mai jos. http://www.youtube.com/watch?v=0Ogdgs1TNm0 Ce e şi mai simbolic-frumos e că, după vorbă după port, ghitaristul părea american, cât despre xilofonişti, i-am auzit vorbind: ruşi. Am stat să-i ascult până a trebuit să plece rusul, că-l aşteptau să-i care aparatul. A improvizat extraordinar pe cele mai diverse melodii. De exemplu, pe melodia asta, la care mi s-a şi terminat memoria, de n-am mai putut filma: http://www.youtube.com/watch?v=8w511CxHSig A fost cel mai plăcut mod pentru încheierea primei bogate zile din acest magnific oraş. Ăă... pardon. AR FI FOST cel mai plăcut mod... pentru că seara nu s-a încheiat aşa. Ajung la hostel, pe la 11 seara... lăsasem calculatorul la recepţie, l-am luat 52   

 

şi am scris ceva din urmă, astea cu Berlinul de dinainte. Pe la 1, zic, ajunge, Copenhaga altă dată, la culcare. Urc... intru în cameră, unde lăsasem rucsacul meu şi aşternuturile pe un pat de sus care părea liber, le găsesc pe jos, şi în patul meu dormea dus un ins în chiloţi. Oh shit. O fi fost patul lui?? Dar părea liber, ăilalţi mai lăsaseră semne pe cele ocupate, pe „al meu” nu era nimic. Intru în camera cealaltă... mă întâmpină a) un miros greu, încins de multe şosete, şi b) un zgomot infernal, o hurducătură de armată călare. Provenea de la un tânăr care sforăia. Un pat era liber în mijloc... un ins cărunt se ridică din patul din stânga sus, zice - ? zic - ?? dă din umeri către sforăitor, dă din cap... ies. Spume. Ce fac?! Mă duc în camera cumplită şi încerc să dorm? Hai că dacă e tot aşa tot sejurul, am pus-o de mămăligă. Îl trezesc pe ăsta şi îi cer socoteală? Dacă e vrun rus dur care se ia la harţă, trezit din somn, că i-am ocupat patul? După modul cum mi-a aruncat rucsacul, pare unu' de-ăsta care nu ştie multe... CE MĂ FAC??? Renunţ mioritic, mă duc să mor în camera de alături, sau mă iau la bătaie cu rusul (prezumtiv)? Mă duc să mor mioritic. Intru în camera cealaltă... căruntul încă e treaz. Zice că cel din patul răvăşit din mijloc a schimbat, că n-a putut suporta sforăiturile. Ahaaaa.... şi s-a dus în patul meu... mă duc din nou dincolo în cameră... îmi iau inima în dinţi, şi după ce mi-am repetat în gând un spici cât mai calm, îl mişc puţin, cu reţinere. Nimic. Încă o dată. Nimic. Scutur perna. Nimic. Iau prosopul, ca să nu-l ating, şi îl scutur bine. Mrrr... se întoarce năuc, cu ochii mijiţi. Îl întreb prosteşte, pradă emoţiei, „te-ai mutat de dincolo?” Nu asta voiam să zic, da' mă rog. Zice – da, am crezut că e liber. Păi, şi rucsacul meu?!? Nu ştiu, l-am întrebat pe băiatul ăla (care dormea în alt pat) şi a zis că-i liber. Zic, era patul meu, lăsasem rucsacul, aşternuturile... Scuzaţi, zice, mă dau jos. Şi se dă jos, tot zicând că băiatul ăla a zis că e liber, şi că dincolo e rău, din cauză de „snorkeling”. Se duce dincolo. După ce pleacă, băiatul la care se făcuse referire îmi zice, somnoros - „io n-am zis că-i liber, am zis doar că nu ştiu...” Oricum ar fi, sunt FOARTE bucuros că mi-am recâştigat patul, învingând impulsul mioritic. După vreo 5 minute, aranjându-mi lucrurile în hol, iese vecinu', îmbrăcat, zice – mă duc la recepţie să-mi dea altă cameră. Snorkeling teribil. Îmi pare rău de el, dar amintirea snorkelingului şi camerei cumplite mă fac să nu regret gestul. Abia acum s-a încheiat „ziua cea mai lungă” din călătoria de până acum.

53   

 

8. A fi, sau a nu fi

16 iulie Ziua a doua a fost „de excursie”. Pornisem de dimineaţă cu planuri mari, să ajung la Æroskøbing, pe o insulă din sud, unde am auzit că e frumos, dar m-a dezumflat doamna de la bilete din gară – faci 4 ore, numai dus. Aşa că m-am reorientat subit spre nordul insulei Sjæland, insula „cu copenhaga”. Prima destinaţie, Roskilde,

fosta capitală a ţării, unde aveam 2 obiective precise: Domkirke şi muzeul viking. Domkirke e biserica unde sunt aşezaţi cică aproape toţi regii Danemarcei! E mare

54   

 

şi încăpătoare de istorie.

Care istorie mai pe gustul meu am găsit la muzeul vikingilor, lângă fjordul Roskilde. Aici au găsit în anii '50 5 vase vikinge scufundate acum 1000 de ani, pentru a bloca un canal, parte din sistemul de apărare a oraşului de invazia norvegienilor. După decenii de muncă au reuşit să le scoată, reasambleze şi conserve, spre bucuria vizitatorului.

55   

 

Mai mult, au reconstruit modele la scară, folosind tehnicile din vremea respectivă, o senzaţie faină, să te plimbi pe un asemenea divais.

Şi gata cu Roskilde. După un popas la biblioteca oraşului, pentru un pic de internet, la rând următorul popas – Hillerød. Am mers cu autobuzul, ca tren direct nu era. Cu rata, deci, m-am bucurat, ca vad peisajul rural al danemarcei. Pe care l-am...dormit. Din Hillerødul propriu-zis n-am văzut nimic, pentru că m-am dus aţă cu autobuzul la castel. Castelul Frederiksborg, construit de Christian IV, regele lor cel mai cunoscut, renascentist, cheltuitor, aducător de ţară în faliment, dar lăsător de ctitorii peste ctitorii. Cum e acest castel de castel, aşezat pe apă, mai precis pe 3 insuliţe

56   

 

şi păzit de un mic soldat în roz.

Păi, să intrăm dar

şi, dacă tot am venit până aici, Lonely Planet cică merită un tur înăuntru. Binee... surpriză, e voie cu poze, doar că fără blitz. Cum probabil e singurul loc 57   

 

de gen unde e voie cu poze, mai jos nişte mostre despre cu cam ce se mănâncă un asemenea edifiţ. Asta e sala cavalerilor, aşa, de intrare, de încălzire.

Urmează prima gură căscată semnificativ, la capelă:

„aaaa”.

58   

 

Apoi nişte camere „normale”, colorate tematic şi puternic, cu muuulte tablouri

în pregătirea mega-atracţiei, Marea Sală.

Pardon, cea de mai sus e anticamera la Marea Sală. Asta e marea sală:

Din nou „aaaa” (gura cascata) 59   

 

Yeah. Băieţii n-au făcut economie, nu-i de mirare că au dat în faliment. Au urmat alte săli „normale”, cu care nu le-ar fi ruşine în orice palat nemţesc sau franţuzesc, dar care faţă de marea sală păreau mici copii. Aşa că am terminat rapid şi am dat tura obligatorie şi prin grădină, pentru priveliştea dorsală,

şi gata, că e târziu. Hop în autobuz, la gară. Acolo, închis – deh, trecut de 5. Oh. Mă uit disperat pe afişaj – nu găsesc Helsigør, sau ce găsesc nu înţeleg. Ies, întreb în disperare de cauză o florăreasă ocupată cu aranjatul de găleţi: trenuri spre Helsigør? Nimic. Mai întreb o dată, zice, dând ochii peste cap – poţi aştepta un pic? Aştept. Apoi îmi spune, linia 16, du-te după omu ăla. Mă duc, ezit, mă mai duc, şi ajung la timp pentru a vedea cum pleacă trenul de la linia 16. Noroc că mai era unul peste jumătate de oră, cum mi-a spus zâmbind o frumoasă localnică blondă „stas”, amuzată probabil de aerul complet rătăcit. 60   

 

Şi am ajuns la Helsingør, după o schimbare de tren. Ştiam că era deja închis castelul, dar ştiam şi că e voie să te plimbi prin jurul lui, şi asta şi intenţionam. Se vedea din gară in departare,

cum păzea el danemarca de suedeji, de care sunt acum legaţi intens prin aceste ferry-boaturi care fac trafic greu cu Helsingborgul de vizavi de strâmtoare.

Dovada faptului că nu era de glumit stau numeroasele tunuri îndreptate către ei, către suedeji.

Castelul era treabă serioasă. 61   

 

Stând eu aşa pe metereze şi uitându-mă la el, mi-am dat seama că nu mâncasem nimic după micul dejun, şi ăla subţire – tot am amânat, întâ castelul, apoi trenul, în tren mi-a fost nuştiucum, că nu vedeam pe nimeni mâncând... Şi mă încerca o foame... Şi m-am trezit punându-mi întrebarea: to be, or not to be? Căci da, Helsingør e de fapt mai cunoscut sub numele Sheikspirizat Elsinore, castelul lui Hamlet. Am dat imediat şi răspunsul: „tu bi”, scoţând din geantă cele cumpărate în gară, aşezându-mă frumos pe metereaza de iarbă şi consumând tacticos iaurtul cu muesli şi fructele, într-o tăcere filosofică, dar fără cranii. Acestea fiind rezolvate, am continuat turul castelului, citind pe diverse panouri despre istoria lui. N-am ajuns la partea cu Hamlet, pe care o ratasem la început, pentru că norii care se tot buluceau peste casa lui Hamlet s-au apucat în cele din urmă să toarne, deci partea aceea a istoriei... „a nu fi”, azi. Fuga la gară, desigur pe un drum mai lung decât venisem, astfel că am ajuns ud leoarcă pe pantalonii de altfel scurţi. Şi valea înapoi la Copenhaga, pe care am găsit-o în fapt de seară, cu o lună de zile mari

şi reflecţii pe măsură

62   

 

şi cu un Nyhavn pregătit ca întotdeauna de o şedinţă foto, în care am încercat diverse combinaţii de timpi de expunere cu diafragmă cu iso-uri, scheme, din care până la urmă păstrez doar asta

Şi gata, la culcare.

63   

 

9. Malmö FF

17 iulie Am auzit pentru prima oară de Malmö acum mulţi ani, desigur prin echipa de fotbal Malmö FF. E peste pod de Copenhaga, se face un pic peste juma' de oră, aşa că era planificată o vizită, ziua urmând a fi completată cu o vizită la expoziţia „bodies”, al cărei afiş îmi atrăsese atenţia. Dat fiind că ploua mărunt, am fost întâi la Bodies, că era în muzeul de la Tivoli. Expoziţia e excelentă. Sunt corpuri umane, conservate cumva cu silicon, au înlocuit apa cu siliconul, şi corpul a devenit ca de plastic. Zici că e manechin, deci nu mi s-a făcut rău cum mă aşteptam. Şi e prezentată anatomia umană foaarte micheteau, explicat şi arătat, totul, frumos, oasele, muşchii, nervii, vasele sanguine, organele, relaţiile dintre ele, cum „funcţionează” corpul uman. Megainteresant, cea mai tare lecţie de anatomie care egzistă. Nu prea ştiam eu denumirile în engleză, noroc că unele erau din latină, şi mai pricepeam, cu ce îmi mai aduceam aminte. Foarte faină treabă, mi-a plăcut surprinzător de mult. Nu era însă voie cu poze, aşa că... Poze doar din Malmö, cu primăria din piaţa înflorată,

64   

 

strada principală, cu nişte statuete în poziţii umblătoare,

muzicalizată de nişte artişti bonomi,

care s-au speriat când au auzit că se apropie convoiul cu hare krishna. Pe care-l văzusem în prima piaţă şi îl filmasem: http://www.youtube.com/watch?v=vTXA7SqzMsU

65   

 

Nu i-am aşteptat, am continuat căutarea lui Malmöhuus, castelul din localitate, şi pentru a ajunge la el a trebuit să străbat o mare de gâşte sălbatice

(acum am înţeles de ce Nils Holgersson şi gâştele). Apa roşie pe care adăstează aceste specimene

e de la reflecţia castelului:

Şi gata, n-am mai intrat, înapoi acasă.

66   

 

Acasă, haihui pe străzi, paşii m-au dus din nou, unde altundeva?, la Nyhavn. Era 7 seara... şi hopa, văd că e un vapor chiar unde ajunsesem eu, gata să plece pe canal.

Cu un gest spontan, mă sui şi eu. Şi bine mi-a părut. Lumina e extraordinară pentru pozat, şi de la nivelul apei se vede frumos.

Turul a fost plăcut şi relaxant, nu mai insist asupra lui, decât un mic exemplu dinamic, pentru atmosferă: http://www.youtube.com/watch?v=UsFt_ImXdns Ne-am întors la timp pentru apusul de soare la Nyhavn, şi bineînţeles că am dat înainte cu pozat convulsiv, mai ales că am pus un filtru polarizant, să văd dacă e vreo diferenţă la culori. Habar n-am, oricum.

67   

 

Şi un ultim amănunt – în drum spre casă, pe Strøget-ul înserat, am dat din nou de băieţii de la Petersburg,

în formă maximă.

Vă invit să ascultaţi 2 pese, zic io că merită. 68   

 

Carmen http://www.youtube.com/watch?v=oqUjPKMzK6s şi Tikitak (nu ştiu cum îi zice exact), dar melodia e cunoscută http://www.youtube.com/watch?v=PCeyAFDQ-bY Cu acestea, noapte bună.

69   

 

10. Farvel, København 18 iulie Primele semne despre ce avea să urmeze au apărut de dimineaţă. La checkout (trebuia făcut până-n 10, prima „bucurie”) am întrebat dacă pot lăsa bagajul la ei, având avionul abia seara. Nu. Că locul de bagaje e antamat pentru cei care aşteaptă să ia în primire camera. Mda. Pot să-l las la fereastră pe propria răspundere, sau la gară. Bineee... mă duc la micul dejun chiar la bufetul hostelului (65 de coroane, 9 EUR, ieftin în ţara asta), şi mă leg imediat la internet – am descoperit că Planeta S avea dreptate – pentru internet wireless plăteşti 30kr/oră, dar dacă ai cablu şi găseşti o priză care să meargă, e moka. Aşa că am adus cablu de net, şi a mers. Ce am uitat însă să aduc e cablu USB de transfer al pozelor. Am zis că merge prin Sdreaderul de la calculator, dar nu. S-a stricat încă de la Berlin, nu mai citea cardul. Am tot amânat cumpărarea unui cablu, sperând că totuşi l-am luat, dar nu. Şi acum când îmi trebuia, nu-l aveam. Am încercat să intru în Linux, poate acolo îl citeşte, dar aşi, am uitat parola, şi tot micul dejun am încercat s-o ghicesc, fără succes. Niervos, am împachetat şi am plecat la gară, cu tot calabalâcul. Noroc că ploaia matinală se mai domolise. Sistemul cu lăsat bagajul la gară e automatizat, foarte bun. Alegi boxa, bagi bagajul, închizi, pe ecran apare numărul, bagi banu', primeşti cip, gata. Boon. Primul (şi singurul) obiectiv pe azi, Tivoli. Toată lumea merge la Tivoli, hai să vedem ce-o fi aşa grozav.

Am ieşit repede. E un parc de distractii, e drept, în mijlocul oraşului, dar cam cu aceleaşi „distracţii” ca peste tot, rollercoaster, dătător peste cap, aruncător în sus, plus bonus acest carusel dement.

70   

 

Chestiuni care să-mi placă mie nu aveau (chestii care să NU te dea peste cap, care să fie la nivelul solului, indiferent de viteză) nu aveau, aşa că – am plecat. Unde altundeva decât la Nyhavn. Aşa, de larevedere. Am zis la revedere,

şi-am purces spre Turnul Rotund, să mă mai urc o dată sus. Plănuisem să ajung la muzeul national, dar istoria vikingilor o văzusem la Roskilde, şi mai bine am stat o oră uitându-mă la casele astea

71   

 

şi încercând să înmagazinez în suflet din căldura, culoarea şi veselia lor provizii pentru cât mai mult timp (cât m-a ţinut, se va vedea). În drum spre turnul rotund, trec pe lângă ceva nedefinit care cânta. Mă întorc după ce am trecut, stil tom şi geri, şi îl văd. Şi îl aud. Ascultaţi-l http://www.youtube.com/watch?v=SB1uUCq74iA Cânta divin. Dacă însă aţi văzut filmuleţul, poate aţi observat semnul „please ask for photo” chiar la început, în dreapta jos. Ei bine, eu nu l-am observat. L-am zărit abia la sfârşitul filmului, sfârşit grăbit de altfel de acest fapt. Pianistul observase că filmez chiar când am închis aparatul. Cu o figură foarte enervată, îmi arată semnul şi zice ceva de genul „crezi că semnul ăla e pus degeaba acolo?” „abia acum l-am văzut, de-aia m-am şi oprit” Dar el deja se ambala: „Nu ti-e rusine?” Eu, un pic iritat de tonul lui, repet - „acum l-am văzut, m-am oprit” (între timp mă pregăteam să scot monede să-i pun în cutiuţă). El continua să afurisească, „ce, crezi că aici e TeVe?”, şi altele, nici nu mai ştiu ce zicea, cu ou şi cu oţet. M-am enervat şi, cu un gest emfatic, am deturnat în ultima clipă monedele din drumul spre cutia lui, cu un „ştii ceva?” plin de ţâfnă. „Ceeee, ai vrut să-mi dai bani şi acum nu-mi mai dai?” „Pentru că eşti rude (=nepoliticos, bădăran, mitocan)” „Cee, crezi că-i vorba de bani? Am mai mulţi bani decât vei avea tu vreodată (se ridicase cocoş, striga). Mă p*ş pe banii tăi! (în original, „i dont give a f**k about you money”) „Mă p*ş pe muzica ta!” (în original, „i dont give a f**k about your music”) Clocoteam. A continuat să urle, dar nu mai ştiu ce, nu vedeam pe nimeni în jur, doar un blur maro în faţa ochilor, în jurul figurii lui (nu ştiu de ce maro, se presupune că „vezi roşu”, dar era un blur maro), dinţii mi se încleştaseră, n-am mai fost în stare să articulez nimic, l-am auzit ca prin vacarm zicând ceva de genul „go, just go”, adică „pleacă” - atunci i-am ridicat degetul mijlociu cu un gest aproape tacticos în faţa nasului, l-am ţinut vreo 2 secunde, să-l vadă toată strada, am făcut aproape literalmente stânga-mprejur şi am plecat. 72   

 

A continuat să-şi strige dezgustul la cer în spatele meu, filosofând despre bani şi soare-răsare. Staaaai aşaaa, mi-am zis, dar de ce să plec, să ne distrăm un pic. M-am întors spre el, filmându-l cum vorbea cu o trecătoare: http://www.youtube.com/watch?v=4YsgDtmJKMI La început m-a ignorat, dar apoi s-a enervat, a dat un mic ocol, ca un cocoş gata să sară, şi s-a apropiat ameninţător. La care am făcut iute stânga-mprejur, menţinând distanţa. Mi-a strigat, din spate, „ce, crezi că eşti tare, că ai cameră?” (so you think you're tough?” M-am întors şi, tot fără un cuvânt, i-am ridicat palma stângă în sus, ostentativ, cu dosul spre el. Nu ştiu exact ce am vrut să exprim cu acest gest. Cred că nici el, că a făcut o faţă confuză. Cred că totuşi a înţeles din priviri gândurile „de bine”. Abia atunci am plecat de tot. Desigur, pe drumul spre turnul rotund, şi pe turn în sus, mi-au venit în cap tot felul de replici deştepte pe care i le puteam servi. Ca de obicei, prea târziu. Rememorând, s-ar putea ca balanţa să fi fost înclinată într-un mod foarte simplu – când i-am zis „abia acum am observat semnul”, NU am zis şi „îmi cer scuze”. Poate pentru că nu simţeam nevoia să-mi cer scuze – ce-i cu fiţele astea, cânţi pe stradă, ai puşculiţă pentru monede, da' faci pe mironosiţa la pozat sau filmat? Odată ce eşti pe stradă, fă bine şi aşteaptă-te să fii filmat! Ete mă la el. Puteam să-i spun toate astea pe un ton calm, eventual precedate de un zâmbitor „amice, eşti idiot”. În schimb, am răspuns la agresivitate cu agresivitate. Nu suport oamenii agresivi fără motiv întemeiat – şi nu mi s-a părut că are un motiv întemeiat. Probabil că dacă-mi ceream scuze sau băteam în retragere, incidentul nu s-ar fi desfăşurat aşa. Pe de altă parte, poate a fost mai bine aşa. Vorba înţeleaptă a lui T., bună şi câte o rupere de nori câteodată. Se mai descarcă din energiile negative acumulate, se face mai senin dup-aia. De obicei, în viaţă conflictele apar (cel mai des) cu oameni dragi, cu familia, prieteni, sau la servici, oameni cu care vii des în contact, sau unde investeşti bagaj emoţional. Şi asta te apasă, lasă răni, te macină, sunt greu de vindecat, de „făcut la loc”. Şi-atunci nu e mai bine să te descarci pe un necunoscut care te enervează punctual? N-aveţi nici o treabă, vă vedeţi mai departe de viaţă liniştiţi, fără ca mica sfadă să lase urmări pe termen lung. Aşa că mă p*ş pe muzica ta, băi Yule! Cu bucurie, pentru că asta nu-mi va altera viaţa pe termen lung, şi nici ţie. (apoi am verificat pe net si am vazut ca Yul ăsta e un muzician de o oarecare notorietate, a facut si filme... poa' sa fie.) ... A durat ceva până să se absoarbă adrenalina. M-am liniştit de tot abia în piaţă, când i-am văzut pe Steelhammers, un fel de Sistem / Sensor al lor. 73   

 

Cântă la butoaie şi nişte ligheane ciudate, plus tobe – sună bine: http://www.youtube.com/watch?v=d1nTJ-qiILc Era o imagine faină, cu formaţia colorată înconjurată de multă lume,

care lume, mă rog, probabil era cu ochii mai mult aici

74   

 

dar savurau şi muzica :P. Ceea ce am făcut şi eu, dar încet-încet venea timpul plecării. Înainte să plec la aeroport, am zis să mănânc. Am văzut o ofertă de bufet pe sistem „mănânci cât poţi cu 89 de coroane”. Suna bine, mâncare arăbească, mă duc. Mă aşez chiar lângă masa unde mânca, singură, o domnişoară drăguţă, cu un fel de turban, model „şic”, pe cap. În timp ce mâncam liniştit, îmi dau brusc seama că ospătarul era lângă mine, foarte aproape de ea, şi îi vorbea pe un ton destul de răstit. La început am crezut că nu văd bine. Ea nu răspundea, parcă nici nu-l auzea. La care el – „hei, alo, se-aude?” - nimic. Enervat, pleacă şi-i zice ceva altui chelner. După o vreme, fata pleacă la baie. Eu mă duc să-mi iau felul 2; când mă întorc, alt chelner tocmai curăţa totul de pe masa ei şi lăsa nota. Hmm... mi se păruse că mai avea de mâncare. Mă rog... vine de la baie, vede, se duce direct la bufet, să-şi mai ia de mâncare. Chelnerul îi spune ceva pe ton tranşant, ea dă să-l ocolească să-şi pună de mâncare, el o prinde de mână, n-o lasă! Are loc un nou schimb de replici, la care ea se întoarce, tot tăcută, la masă, îşi ia poşeta, şi... Şi aici intră în acţiune eroul povestirii, vajnicul călător şi agresor de pianişti – păi, cum să laşi o domniţă la ananghie? Ce face eroul nostru într-o atare situaţie de extremă urgenţă? Păi, nu va acţiona el, mânat de adrenalina precedentei altercaţii, şi o va întreba - „domnişoară, s-a întâmplat ceva? Vă pot fi de ajutor? Ce au oamenii aceştia cu dv.? Să mă iau de ei?” şi apoi se va lua de ei, care îi vor spune să nu se bage în lucruri care nu-l privesc, dar el nu şi nu, că nu se poate să vă purtaţi aşa cu ea, să vă cereţi scuze!” - care va face ca lucrurile să degenereze, chelnării să cheme ajutoare, să ameninţe cu evacuarea... nu aşa se comportă un erou adevărat? Poate unul adevărat, nu şi „eroul” nostru, dintre ghilimelele lui. El va pune privirea cât mai în pământ, prefăcându-se că tot ce se petrece în jurul lui face parte dintr-un univers paralel, cu care n-are deci nici un punct de intersecţie, şi va răsufla uşurat când totul se va fi terminat, doar cu un uşor regret că n-a aflat despre ce era vorba de fapt (totul a fost pe un ton scăzut, în rest chelnării glumind tare cu ceilalţi oaspeţi, printre picături). Nu, că un conflict pe zi (pe deceniu), ajunge. Hai, la aeroport, să scriem aceste până să plece airoplanul către următoarea destinaţie. E timpul să ascultăm din nou Chemarea Nordului.

75   

 

11. La Soare-Apurăsare

18/19 iulie Primul contact cu ceva islandez – cele 3 stewardeze care erau singurele persoane la poarta de imbarcare cand am ajuns eu. Bună seara, bună seara. Ce aglomerat e, zic eu. Îmi zâmbesc, toate 3, tâmp, fără a scoate o vorbă. Zâmbesc şi eu şi mă aşez să scriu aceste. Reykjavik, mai e un pic. Snt în avion, e ora 23:25, e noapte la Copenhaga, dar în zare se vede un apus fenomenal (poza a ieşit nasol, prin geamul de la avion).

Islanda e cu o oră în urmă, şi mai sus. Sunt curios cât de lungă e ziua la ei. ... Se apropie ora 2:00, ora Copănhagăi, miezul nopţii, ora Islandei (aha, deci e cu 2 ore în urmă), ne pregătim să aterizăm. M-am trezit, că îmi bătea ceva în ochi. Ceva roşu. Arăta cam aşa:

76   

 

Până să aterizăm, soarele a apus, şi s-a făcut aşa

Un autobuz ducea turiştii în oraş. M-am aşezat, era deja ora 1 noaptea, plecăm. Mă uit pe geam, soarele tot mai apunea.

Peste juma de oră, tot apunea, şi nu se făcea mai întuneric. Ba parcă, mai lumină. Când am ajuns la 2 la pensiune, se luminase binişor, astfel încât nu mai 77   

 

era nici o îndoială. Nici nu apusese bine, şi soarele răsărea din nou. Roşul apusului se transformase în aurora răsăritului, tranziţie inobservabilă. Bună dimineaţa, Reykjavík, am zis, entuziasmat. Şi m-am dus la culcare.

78   

 

12. Reykjavík 19 iulie Probabil faza sejurului s-a consumat la ora 2 dimineaţa, la guest house Pavi, Reykjavík, Islanda. Ajung la poartă, văd însemnare să sun la un număr pentru checkin. Încerc să sun, nu merge. Încă o dată, nimic. Telefonul meu nu merge în ţara asta! Ce mă fac?! Cred că am scăpat o expresie mai puţin ortodoxă (crezându-mă singur); şi pe când mă pregăteam să mă panichez, apare un tânăr în capul scării. Aaa, ce bine! You are Danny? Yes. Thank you, i was trying to call you... încep să-i explic. La care mi se pare că aud - „poţi să vorbeşti şi româneşte”. Poftim? "Poţi să vorbeşti şi româneşte" – într-o română pură ca lacrima. Să cad jos, nu alta. În fundu' lumii, aproape de cercu' polar, rezervare făcută la nimereală pe internet – unde nimeresc? Unde sunt întâmpinat româneşte! Dani e din Craiova, şi lucrează în Islanda de 3 ani. A doua zi am întâlnit-o şi pe Veronica, soţia lui, la micul dejun. Cei doi administreaza proprietatile unui islandez nebun (vom reveni), adica această pensiune cu ţşpe camere, plus alte apartamente, plus încă o pensiune. Nu puteam nimeri la nişte oameni mai de treabă! Tare e şi camera unde stau: 20 de paturi, aranjate în... cubicles, cum sunt prin birouri. Despărţite de pereţi de carton, dau un aer de „spaţiu privat” foarte fain!

Am pornit prin Reykjavíkul însorit pe la 11 (nu m-am grăbit, ştiam că o să fie lumină... multă vreme ;). Faza asta cu neîntunecarea mi se pare cea mai meseriaşă. Dă un aer de optimism subliminal, când ştii că nu se întunecă. Deaia, combinat cu faptul că eram foarte bucuros că mă plimb prin Reykjavík şi că e soare, ce mai, eram într-o stare de entuziasm. Când am conştientizat aceasta, a venit desigur şi întrebarea – oare ce se va întâmpla să mă dezumfle? Întotdeauna se întâmplă aşa – când dă bucuria pe dinafară, vine un şut în plex 79   

 

negreşit. Mă gândeam – probabil nu voi găsi locuri la excursiile pe care vreau să le fac, ceva trebuie să se întâmple. Şi s-a întâmplat, desigur. Şi anume, am găsit locuri, la biroul de turism, da' scumpe rău. Mai ales una din excursiile pe care vreau să le fac, e scumpă de mă dor buzunarele. Am luat totuşi bilet... asta e, dacă tot îs aici... Dar tot m-au năpădit îndoielile post-cumpărare – oare am făcut bine? Oare merită? Nu era mai înţelept şi mai „buddhist” să renunţ, să folosesc banii ăia altcumva? Şi uite aşa s-a dus starea de beatitudine. Fericirea are un preţ, de obicei piperat. De data asta, la propriu! O rază de soare a rămas totuşi: la plecarea de la biroul turistic mi-a zis domnişoara de acolo că, a propos, este un tur al oraşului, pe jos, moka. Poftim? Da, pleacă de afară de aici, la ora 1. Mă uit la ceas, 1 fără 5. Aşa că m-am încadrat imediat în peisaj, şi a fost o decizie foarte bună. A fost într-adevăr gratis, şi ghidul, un „viking” umblat prin lume, glumeţ şi informat. E ăla cu plete şi cioc.

Aşa am aflat câteva lucruri interesante despre Islanda, parte din care o să le înşir aici, în ordine haotică: 



O vorbă a reginei Danemarcei zice „dacă te rătăceşti în pădurile din Islanda, ridică-te în picioare”. Asta pentru că cei mai înalţi arbuşti care cresc aici nu-s cu mult peste jum'ate de stat de om. O ţară complet fără păduri! Ca urmare, casele din lemn pe care le-am văzut au fost făcute cu lemn importat din Norvegia (prima); cele mai noi au material de streaşină şi pe lateral – mai eficient de apărat împotriva ploii şi zăpezii (cea din spatele ei)

80   

 

 

  



  

Pe la 1800 aveau rata de alfabetizare 100% (!!). „păi, ce să şi facem iarna? Citim” Sistemul educaţional e deci foarte dezvoltat (şi gratis, complet). Prima şcoală e înfiinţată în 1052 ne-a recomandat o carte, „independent people”, a lui Halldor Laxness, singurul islandez laureat al premiului Nobel (pentru literatură) Ţara a fost colonizată de vikingi pe la anul 800, mătrăşind ei cei câţiva călugări irlandezi aciuaţi aici. Cică genetic bărbaţii sunt norvegieni, dar femeile irlandeze. Vikingii aveau o bază mare în irlanda, de unde luau (cu japca) femei cu ei. Cel mai vechi parlament din lume a fost înfiinţat de viking aici. Anul 930. despre asta vom mai vorbi populaţia ţării e de 310000 (trei sute zece mii), din care mai mult de jumate trăiesc în capitală şi împrejurimi. Cică abia vreo 20% din suprafaţa insulei e locuibilă Ţara e aprovizionată cu energie naturală, 100%. 30% termală, 70% hidro. Sau invers. Oricum, prima dată când am intrat în baie, am simţit miros de sulf. O fi bună de băut? Vero zice că da, şi e bună. Ca apa de la Căciulata, ca miros, dar normală/bună la gust. Vine direct din pământ. Cea caldă (inclusiv la duşuri) e apă caldă adusă direct din pământ! Asta pentru că Islanda stă pe falia Atlanticului, deci vulcani, deci apă termală. Criminalitatea e destul de redusă. Cică numărul de telefon al preşedintelui şi primului ministru se găseşte în cartea de telefon. Energia asta ieftină şi ecologică a avut şi un dezavantaj neaşteptat: pentru că e atât de ieftină, guvernul vrea s-o vândă unor canadieni sau americani, sau şi şi, care construiesc o mare hidrocentrală, pentru care inundă o suprafaţă întinsă de sălbăticie neatinsă, pentru a construi un... combinat de aluminiu!! lumea pe aici e scandalizată, dar se pare că latră câinii, ursul trece, fabrica se face...

După tur, am luat-o la picior „individual”, fără ţintă, doar aşa. Oraşul e mic, nu prea ai pe unde să te învârţi, pe strada principală de cumpărături,

81   

 

la intersecţia principală, unde e afişat un proiect fotografic de a poza fiecare copil islandez de o anumită vârstă din mediul rural

pe lângă lac

în „centru”, la catedrală (mijloc) şi parlament (dreapta)

82   

 

în port.

A propos de port, acolo e cel mai cunoscut stand de hot dog din ţară, care cică îl şi face pe cel mai bun.

Bill Clinton a venit la o conferinţă şi trecea pe lângă stand, să se urce în maşină (probabil vizitase aeroportul), când o angajată i-a strigat dacă nu vrea un hot 83   

 

dog. S-a oprit, şi a zis da, a luat tot stafful. Le-a plăcut. Au şi poză cu el :D. Şi într-adevăr, e cel mai bun hot dog pe care l-am mâncat vreodată. Se pare că nu numai eu, ci şi aceşti tineri care au sosit chiar când stăteam la coadă

să mănânce un hotdog festiv!

Cu aceasta, am luat-o frumos în sus spre domul cel mare (poza e făcută în jos din cauză de lumină mai bună)

84   

 

care dom era tot în schele

dar din spate se vedea mai bine

iar de sus din turn, oraşul 85   

 

La ieşire, am întrebat cum se ajunge la Perlă... păi, e de mers vreo juma' de oră, înspre periferie... hmm... voiam să ajung şi la magazin, să iau de mâncare, era 4, ăia închideau la 6, ar fi fost strâns... e mai bine să merg întâi la magazin în oraş, nu? da. Am ieşit, şi... cred că am făcut ce am fi făcut şi dacă eram împreună cu N (T-I) într-o situaţie asemănătoare – stânga-mprejur, şi spre Perlă ;). Care e chestia asta,

de fapt rezervoare de apă, peste care s-a aplicat structura de sticlă cu pricina, plus restaurant. Priveliştea nu e cu mult mai spectaculoasă ca cea de pe Dom, dar în Dom erai înăuntru, aici erai afară şi savurai. Apoi, viteză înapoi, am ajuns şi la cumpărături (am decis buget de austeritate la mâncare pentru a finanţa excursiile, deci nu mai răsfăţ prin restaurante, ci pâine, brânză, roşii, mere, paie, apă şi bătaie, de la magazin. Era 8 seara. Soarele sus pe cer, frumos. Hmmm... un gând nu-mi dădea pace. E lângă Reykjavík un oraş cu nume foarte fain. Höfn. Daaa, da' nu de Höfn îl ştiam eu, ci de forma dativă a lui, adică – Hafnarfjörđur. Era la 30 min cu autobuzu... aşa că m-am dus. Totul era deja închis, desigur, şi n-am stat prea mult. La vremea aia, nici nu era mare lucru de văzut – e un orăşel de pescari destul de cochet şi dinamic ziua.

86   

 

dar la noi între timp se lăsa seara,

aşa că... după o scurtă plimbare am luat următorul autobuz înapoi. Şi, pe când islandezul de rând se pregătea să iasă în baruri în celebrul „runtur”, raidul barurilor de weekend, eu mergeam spre casă. (procedura cu raidul barurilor e – se bea zdravăn acasă, că în baruri e în jur de 7 euro o bere (!), şi după miezul nopţii se iese prin baruri. M-a tentat să mă duc să văd cum e, dar am renunţat pentru un pic de somn în plus, în vederea excursiei de a doua zi, cu plecare la 8. eh, nu le poţi avea pe toate, mai tre' şi prioritizat. Constat că un alt efect al nopţilor luminate e că îngreunează mersul la culcare. Mai ales în combinaţie cu adrenalina excursiei, locuri noi, o grămadă de senzaţii de digerat... dacă mai e şi lumină, nu-ţi vine să te bagi în pat. Dar acum e destul de întuneric afară (e trecut de 1, probabil punctul de maxim al întunecimii, nu mai vezi să citeşti), mă duc. Noapte bună.

87   

 

13. Parlez-vous elfeşte?

Dintre limbile nordice, islandeza imi place cel mai mult pana acum. Daca danezii si mai ales suedezii (si norvegienii, e cam tot aia) vorbesc săltat/cântat, parcă mirat, zici că vorbesc mereu cu copii mici - „ütt' – ött' – ätt' -itt”, de parca tot timpu' se îneacă, islandeza curge frumos, din vârful buzelor, cu cele mai ciudate sunete combinate complet natural. De exemplu, đ se pronunţă ca „th” sonor, ca în „leather”, Þ e ca „th” uscat, din „thing”, sau „c” spaniol ca în „cervantes”, apoi au şi „chhh” tare, dar nu asa enervant de tare ca în olandeză, şi æ ca ä, au si ö, si ü, care e u ca penultimă literă. „S”-ul îl pronunţă apăsat, ca spaniolii şi grecii, „LL” se citeşte „DL”, „au” un fel de „eu”, ş.a.m.d. Combinaţia asta nebună mie îmi sună foarte apropiat de „elfish”, limba vorbită de Arwen & co. în stăpânul inelelor, care e dintre cele mai cool chestii, care este. Să luăm de exemplu cuvântul Snyrting – nu-i aşa că sună fain? Deja îţi poţi imagina un erou din poveşti cu elfi, druizi şi vikingi viteji, eventual din aceeaşi ceată cu Aragorn, Legolas, Mithrandir, Gimli şi Boromir. Snyrting. Înseamnă „WC”. Dar sunt şi alte cuvinte faine – de exemplu, ce ziceţi de strada asta, din centru: Skólavörđustígur. Sau, cea mai tare combinaţie de italiană şi islandeză pe care am văzut-o:

88   

 

Şi ca ultimă remarcă, revenind la elfi şi gnomi, se pare că n-am fost prea departe cu presuspusul, că nu mult după ce mi-a venit gândul, am găsit asta pe o casă. Pentru cunoscători:

Limba islandeză e strămoşul germanei şi al englezei. Cum ei au fost izolaţi atâta amar de vreme, au păstrat limba vikingilor de pe la anul 1000 aproape nealterată. Comoară lingvistică. Am vrut să-mi iau un minidicţionar englezislandez, da' era vreo 20 de euro. Cum mâine dimineaţă la 7 plec, am zis lasă, ajunge cartea lui Laxness. Dacă o fi vreodată nevoie, vedem atunci. Am mers la casieriţă şi am întrebat-o pe ea cum se zice „cool” în islandeză. Flott. Sau svalt. Adică flott, ca în nemţeşte, sau swell, ca în engleză. Cool, ce mai.

89   

 

14. Geysir

20 iulie Prima excursie „standard” a fost „Golden Circle”, cercul de aur. Plecare la 8 fix, „din faţa casei”. Mă întrebam dacă e turism din ăsta „de masă”, asemănător cu ce am văzut în Spania sau Turcia. Da. La 8 fără 5, cobor la micul dejun, mă reped să-mi fac un sandwich să plec. Un individ înalt, blond, cu părul până pe umeri, între 2 vârste, stătea în mijlocul bucătăriei şi se uita fix la mine. În timp ce făceam sandwichul, cu coada ochiului am procesat că tre' să fie vorba de patron. Dani îmi povestise unele chestiuni despre el, că e un pic mai... ăă.. deosebit. Zice - „tre' să-ţi dai alea jos, că nu încapi la masă”. „Alea” fiind probabil geaca legată de şale şi rucsacul din spinare. Zic, „nu stau, că tre' să plec.” „Aha, foarte bine.” Termin sandwichul. „Eşti gata?” „Da.” „Bun. Acum du-te”. Mă uit după un şerveţel. „Ce e, ce cauţi?” „Un şerveţel.” „N-avem. Numai pe masă.” „Aha, bine”. Mă întind şi iau un şerveţel de la masă. „Păi da, că te aştepţi ca oamenii să mănânce la masă, nu aşa, pe drum. Nu e frumos („not nice”).” „...” „Acum du-te.” „Zâmbind pe sub mustaţă gândindu-mă la ce se referea Dani prin 'deosebit', o iau pe scări în jos. Vine în capul scărilor, se uită după mine: „Vezi să nu dai pe jos. Faci mizerie, nu e frumos.” Am plecat, zâmbind de-a binelea. Dani şi Vero se înţeleg bine cu el, dar cred că au avut de tras până să-i găsească ac de cojoc şi mijloace de comunicare. Probabil faptul că muncesc cât 10 a fost unul din argumente... 90   

 

Sunt cules cu un microbuz la 8 FIX, microbuzul mai culege turişit adormiţi de pe la alte pensiuni, suntem duşi la un punct de „colectare şi sortare”, unde ni se emit biletele şi suntem suiţi în autocare mari, pentru destinaţiile specifice. Şi la 9 îi dăm drumul. Drum care arată cam aşa, drept prin câmpuri de lavă (!) acoperite cu muşchi, însoţiţi de o conductă de apă caldă.

De altfel, prima oprire, „de încălzire”, e pe un deal de unde se vede o centrală geotermală cu câteva puncte de colectare a apei calde.

Centrala serveşte oraşul Reykjavik, cum ziceam o parte din el, inclusiv cea în care stau, fiind aprovizionată direct cu apă caldă de aici (de la punctele de colectare unde apa are 80-90 de grade celsius), cealaltă parte cu apă rece încălzită folosind apa caldă de aici (de la punctele de colectare unde apa are în jur de 120 grade celsius. Asta e posibil, am aflat, datorită faptului că la o anumită adâncime, din cauza presiunii punctul de fierbere e mai sus de 90 de grade, astfel având apă... lichidă şi la 120 de grade.. Lacul care se vede în depărtare va mai apărea în povestire.

91   

 

Ghida ne-a zis sp nu călcăm pe muşchi. Se distruge în câteva secunde şi se reface în 50 de ani. În imaginea de mai jos se vede muşchiul, floră incipientă crescând din el, şi urma unui bocanc de turist, care a „marcat” locul pentru încă o generaţie.

Iar mai jos se vede mai bine genul de rocă. Islanda are pământul cel mai vechi din lume (undeva mai sus în partea de vest) şi cel mai nou (aici, pe falie, în zona intens vulcanică). Aşa arată lava întărită.

92   

 

Aşa se naşte pământ nou (ei au cea mai tânără insulă din lume, monument UNESCO, „răsărită” printr-o erupţie pe la 1960). Buun. Plecăm mai departe, şi trecem pe lângă idilicul lac Þingvallavatn („thinkvadlavatn”),

cel mai mare lac din ţară. Următoarea ţintă: Þingvellir (Thinkvedlir), locul unde acum 1078 ani s-au ţinut prima „sesiune” a primului parlament din lume, numit Alþingi. Era o adunare la care fiecare trib de pe insulă îşi trimitea un reprezentant şi 2 ajutoare, şi acolo se hotărau lucruri importante pentru comunitate. Bănuiesc că de genul pe cine mai prăduim, când plecăm în următoarea expediţie, etc. De asemenea, funcţiona şi ca curte supremă de justiţie, unde ajungeau „cazurile” nerezolvate în comunităţile respective, Organizaţi, barbarii ăştia. Interesant, curtea supremă dădea doar verdictul; de aplicare se ocupau împricinaţii. Nu se dictau condamnări la moarte. Cea mai dură pedeapsă era „apatrizarea”, respingerea de către comunitate. Nu mai aveai voie să trăieşti cu oamenii, iar orice om „normal” care te găsea avea dreptul să te omoare. Desigur, cei din „cealaltă parte judecată” erau primii înscrişi. Pedeapsa se întindea pe 20 de ani. Dacă scăpai, erai primit înapoi. În saga-urile islandeze se povesteşte despre unul care a supravieţuit 11 ani, altul 13, iar cel mai cunoscut, 18 ani. Cică spre sfârşit trăia singur pe o insulă în apropierea unei comunităţi, care îl admira pentru cum se descurcase şi accepta ideea ca peste 2 ani să se întoarcă în mijlocul lor. Până când într-o zi, un om s-a dus pe insulă şi l-a killerit, spre dezamăgirea celorlalţi săteni. Saga-urile, a propos, sunt cea mai importantă creaţie literară din istoria lor, un fel de legende scrise pe la 1200-1300, care povestesc despre viaţa lor de la colonizare până atunci, povestiri cu eroi şi fapte de vitejie, dar şi cu multe detalii despre viaţa de zi cu zi. Celălalt motiv pentru care locul e cunoscut şi important e că aici se vede probabil cel mai bine din lume cum se despart 2 plăci continentale. E chiar falia Atlanticului, de o parte placa Nordamericană, de cealaltă cea Europeană. Asta e valea care le desparte,

93   

 

şi unde îşi ridicau locuinţele temporare cei care veneau la parlament; iar aici

se văd crăpături în scoarţă care se produc la cutremure. Micheteau cum arată ca un puzzle, dacă apropii marginile se potriveşte perfect. Plăcile se despart la fiecare cu distanţe între câţiva centimetri şi, ultima dată de exemplu, 7 metri. Aşa, probabil, s-au născut şi aceste culoare din stânga,

pe care apoi am purces în jos.

94   

 

În spatele meu venea ceata de cercetaşe, eleve de la o şcoală din Anglia aflate în excursie educativă.

Interesant e că acest culoar are nişte proprietăţi acustice deosebite. Aici se strângeau toţi participanţii la „şedinţe”, iar „vorbitorul de legi” spunea regulile şi recita legile principale de pe o stâncă. Din cauza ecoului se auzea în tot culoarul, mii de oameni puteau auzi ce zice respectivul, desigur fără microfon. Aveau spuitor de legi pentru că nu scriau, abia după anul 1000, când printr-o hotărâre legală (tot aici) au hotărât „gata, ne creştinăm”, au început să scrie. Şi cu asta, basta, înapoi la autocar, ţinta – Gullfoss. Pronunţat „Gudlfos”, a doua cascadă ca mărime din Islanda.

95   

 

Se vedea frumos, şi se stropea ud, când mergeai până jos. Ceea ce evident că am făcut.

În depărtare se vedea gheţarul de unde venea apa râului care năştea Gullfoss („cascada de aur”.

Next, atracţia zilei (pentru mine). Cuvântul „Gaizăr” / Gheizer / Geyser vine de fapt de la acest loc, prima fântână arteziană cu apă clocotită găsită, şi care s-a numit

96   

 

Geysir. Cuvântul a devenit substantiv comun, gen „adidaşi”. Oamenii care se văd în poză n-aveau voie să fie acolo. E foarte periculos, pentru că nu se ştie când poate erupe. Şi erupe o coloană de vreo 50m de apă la 90 de grade. Geysirul cel bătârn a erupt ce a erupt şi apoi a tăcut. Zeci de ani. După un cutremur prin 1930 a mai scuipat câţiva ani, după care iar tăcere. Până în 2000, când după un alt cutremur în zonă a început showul din nou. La început des, apoi tot mai rar. În cartea mea scrie că o dată pe zi, între timp (cartea e din 2006), a ajuns la de 2 ori pe săptămână, în medie, la intervale neregulate. Evident că n-a zis nimic cât am stat acolo, dar din fericire există fratele lui mai mic, Strokkur, care erupe în medie la 5 minute. Nu e la fel de înalt, în schimb e mai harnic. Surpriza a fost bula senină, de-un albastru pur. Dar întâi să explicăm mecanismul, pe care abia acum l-am înţeles, şi asta la a doua încercare: la o adâncime de câţiva zeci de metri se găseşte apa termală, la o temperatură de 120 de grade (punct de fierbere mai ridicat). Apa găseşte acest culoar vertical îngust până la suprafaţă. Boon. Apa fiind atât de caldă, se ridică, dar când ajunge mai sus, atinge zona unde punctul de fierbere coboară, şi atunci intră în clocot şi se formează abur. Adică,gaz. Dar în acelaşi timp, la capătul „tunelului” este deja apă, la suprafaţă, care e mai rece. Asta, mai grea, apasă în jos. Astfel avem un strat de apă la 120 de grade care urcă, un strat de apă rece care apasă în jos, şi la mijloc e prins sectorul unde apa atinge punctul de fierbere şi se transformă în gaz. Gazul e prins între cele 2 straturi de apă. Caută să scape, pe unde e mai uşor, şi e mai uşor în sus. Iar noi, de sus, vedem întâi cum geysirul „respiră”,

97   

 

se umflă,

şi, când e o pungă mai mare de gaz, se umflă atât de tare

încât stratul subţire de apă nu mai poate ţine gazul,

98   

 

pfffffffffff

tsssssssssssss

99   

 

a erupt. Filmat, arată aşa: http://www.youtube.com/watch?v=dwuSxBFilGk Am stat vreo juma' de oră la Strokkur, până am reuşit, din câteva erupţii, să prind imaginile de mai sus. După care i-am dat un ocol şi am urcat un pic, pentru o privire de ansamblu

şi am mai filmat o erupţie (pe la secunda 25). http://www.youtube.com/watch?v=S7B_5wWSARE

100   

 

Mi-a plăcut la Geysir-e. L-am găsit, la plecare, şi pe Little Geysir, care bolborosea acolo singur, nonstop, fără însă a emite alte pretenţii altitudinale.

Şi asta a fost. În drum spre casă, bonus, ne-am oprit la o cascadă mai mică, dar cochetă,

pe unde (scăriţa din dreapta) urcă păstrăvi şi somoni. Am oprit aici pentru că iniţial trebuia să oprim la un crater, dar proprietarul lui l-a închis! Şi le cere companiilor de turism bani mai mulţi. Mda. Căscăduţa a fost însă frumoasă, cu apă de izvor cristalină (cea de la Gullfoss era de gheţar)

101   

 

Şi gata, acasă. Am ajuns pe la vreo 7, după o tură prin centru, şi am avut timp să merg la piscina termală, care închide abia la 10.Apă caldă, frumos, mare, bazin olimpic – sunt destul de multe în oraş, asta e cea mai mare. Piscina termală e esenţială pentru islandezi, aici e locul de întâlnire „social” nealcoolic, unde se discută afaceri, politică, bârfe, etc. Eu am jucat baschet acvatic cu o familie de britanici din Sheffield, după care – la somn, că a doua zi... Chemarea Nordului, big time.

102   

 

15. Groenlanda

21 iulie Excursia în Groenlanda a fost "ultraturistică”. Dar chiar şi aşa, a avut momentele ei memorabile. Avionul pleca la 10 de la aeroportul local (pentru interesaţi, e o excursie de câteva ore, cu Icelandair, plecare de la aeroportul Reykjavik Domestic la 10, ajuns tot la 10 în Kulusuk, că sunt 2 ore diferenţă de fus orar, şi zborul durează 2 ore), stat acolo până la 1:30 ora locală, după care, înapoi). Iniţial voiam să merg pe jos la aeroport, erau vreo 20 de minute de mers. Dar ploua, mărunt şi rece, aşa că am zis să iau autobuzul. Aveam autobuzul 15 dintr-o staţie la 5 min distanţă. Stresul era că nu mai ştiam dacă-mi zisese să ajung cu o oră înainte, sau cu două. Eh, speram că cu o oră. Autobuzul venea la 8:47, la fix. Mă duc, iau bilet de la şofer, şi înainte să urc îl întreb, într-o doară: a câta staţie e aeroportul? Face o faţă stresată (raritate la un islandez, în afară de vikingul nebun de la pensiune) şi îmi zice precipitat că nu merge la aeroport. Zice – du-te în cealaltă staţie. Fug repede, mai era o staţie după colţ, o văzusem, dar nu ştiam că ŞI acolo opreşte autobuzul 15, iar doamna adormită de la ghişeu (tip doamnă de la ghişeu din românia, doar că mai prietenoasă) nu catadicsise să-mi spună DE LA CARE staţie să iau autobuzu. Ei, şi ăsta plecase la 8:46. Of. Noroc că văzusem o staţie de taxiuri mai încolo mai devreme, şi chiar mă gândisem, dacă merge ceva strâmb cu autobuzul, bine că pot lua taxi. Ceea ce am şi făcut, am ajuns la 9 fix, şi trebuia într-adevăr să fiu cu o oră înainte, deci bine. Răsuflare uşurată. Aveam emoţii că auzisem că o să fie un avion mic. Într-adevăr, era mai mic, dar nu foarte, de vreo 50 de locuri, cu elice

103   

 

dar foarte stabil. Călătoria a decurs fără incidente, desigur am dormit, şi m-am trezit abia când începuse să se vadă destinaţia.

Prima impresie vizuală la ieşirea din aeroport a fost cea a ceţii de pe munţi

şi a frigului de-afară – deşi e aproape la aceeaşi latitudine cu Reykjavik, la Kulusuk e semnificativ mai frig – erau vreo 5 grade. Ne-am întâlnit cu ghizii, un islandez la vreo 45 de ani, înalt, bonom şi cu un aer plictisit, şi un tânăr neamţ, o idee mai energetic şi entuziast. Islandezul cică era profesor şi patron de şcoală privată, plus ghid turistic prin Islanda, şi un prieten de-al lui îl rugase să facă şi turul ăsta de câteva ori. S-a văzut, că ne vorbea cam din cărţi, chiar menţiona despre “o carte pe care o citesc despre Groenlanda” (nu putea să mintă, poate nu-şi dădea seama ce mesaj de neprofesionalitate transmite dacă tot ce ştie e “din cărţi”, da' poate nici nu-l 104   

 

interesa), la câteva întrebări a răspuns tot din cărţi, sau pur şi simplu a aburit, dat la plesneală, de vreo 2 ori fiind corectat timid de neamţ. Băiatul era din Füssen (mesaj subliminal: Fussa), era a doua vară în Groenlanda, locuia în sat şi ştia mult mai multe kestii. Dar rolul lui era doar să “adune turiştii” ca pe oi, când aveau grupuri mai mari. N-a fost cazul azi, că eram doar 2 suedeji, 2 poloneji şi eu. Am mers pe jos până la hotel Kulusuk

hotel de 3 stele, parcă, cu toate facilităţile. Cea mai faină chestie aflată a fost despre punga cu apă

pe care o pun la intrare. Vara sunt hoarde nestăvilite de ţânţari, şi dacă pui punga cu apă, ei se văd în oglindă, mult mai MARI, se sperie şi fug :D. De reţinut. Următoarea haltă a fost la un cimitir, despre care islandezul ne-a povestit, rar, vreo 5 minute. Neinteresant. Am urcat în sfârşit dealul, şi în zare s-a văzut satul.

105   

 

În Kulusuk trăiesc vreo 300 de inuiţi (ei nu-şi zic “eschimoşi”). În drum spre sat, după o porţiune cu zăpadă, am văzut o sanie pentru transport trasă de câini.

Inuiţii trăiesc într-un amestec de epocă de piatră cu secol 21. Sunt o comunitate de vânători, şi asta fac de mii de ani – vânează pentru a trăi Nu produc nimic în 106   

 

afară de câteva, puţine, suveniruri, nu exportă, sunt o comunitate subzistentă. Doar că nu mai vânează cu harpon cu vârf de corn de ren, ci de fier, şi kayakul nu mai e din piele de focă, ci ca cele din imaginea de mai jos.

Peisajul se menţinea înceţoşat în larg, deşi pe alocuri însorit pe mal.

Şi-am ajuns în sat. Primul drum, la magazinul cooperativ, un fel de mic supermarket, care era lângă poştă.

107   

 

Cred că ne-a dus doar ca să vedem că există, şi că se vând puşti la supermarket – deh, societate de vânători. Apoi, vira la magazinul cu suveniruri, într-o baracă, puţine mărfuri, nişte îmbrăcăminte din blană, ornamente din oase de diverse animale, de la ren şi focă la urs polarizat. Şi a propos de urs polarizat, tocmai împuşcaseră unul. Eu am crezut că-i poveste pentru turişti, dar ne-a dus să-i vedem pielea pe băţ.

Cică au o cotă de 20 pe an, ăsta e numărul 21, dar au avut voie să-l puşte pentru că venise la 50m de sat, caz în care se consideră legitimă apărare (ursul polar şi tigrul, din câte ştiu, sunt singurele animale care consideră omul un aliment ca oricare altul). Tot acolo la casa respectivă (sau era măcelăria?) am mai văzut nişte osânză de focă,

108   

 

şi o piele de focă la curăţat,

ambele folosite între altele la făcut kayace, după cum vom vedea mai târziu. Am intrat în biserică,

109   

 

pentru o scurtă prezentare a ghidului islandez, unde a început din nou să ne povestească din cărţi. Am reţinut că Groenlanda are o populaţie de 56000 de oameni (!! - Islanda mi s-a părut brusc dens populată), e sub regim danez de când îi hău' şi părău', adică de când au descoperit-o vikingii pe la anul 1000 – doar că cu intermitenţe, decenii întregi în care lumea uita pur şi simplu de existenţa ei. Populaţia indigenă a fost aproape exterminată, dar nu cu sabia sau puşca, ci cu boala. Eschimoşii nu rezistau la boli simple ale “omului alb”, gen gripă, vărsat de vânt, mai ştiu io ce. Cică abia prin anii 1970 s-a stabilizat situaţia şi au început să învingă boala!! Au rămas însă foarte, foarte puţini... Pe cea mai mare insulă din lume trăiesc mai puţini oameni decât în Mediaş. Următorul “punct de atracţie” în program a fost dansatorul cu tobă, “drum dancer”.

Mie mi s-a părut puţin penibilă situaţia, cum a venit omul în faţa noastră ca pe scenă şi ne-a cântat, bătut şi dansat pe limba lui, aşa: http://www.youtube.com/watch?v=CZ4MuuOdn74 Atmosfera s-a mai destins puţin când au apărut copiii,

care păreau că ştiu părţi din cântece, şi au urmărit cu mare atenţie spectacolul 110   

 

- înseamnă că moşul nu a cântat chiar prostii.

Apoi imediat, următorul spectacol, “kayak show”. “Kayak” şi “hanorak”, a propos, sunt cuvinte originare din limba inuită. Un nene a mers pe apă şi ne-a arătat cum se manevrează un kayak din piele de focă, lipit şi întărit cu osânză de focă. Vânau şi balene cu kayacele astea, ieşeau mulţi, şi le prindeau până la urmă. Cu harpoanele. Uăi.

111   

 

Apoi a urmat partea care mie mi-a plăcut cel mai mult. Mi-a plăcut şi la inuiţi, doar că dincoace nu mai aveam sentimentul stânjenitor de “ultraturist”. Pentru că am mers înapoi la aeroport cu barca. Printre gheţari.

Ca şi la cascade, la gheţari pot să mă uit minute în şir fără să mă plictisesc. Sunt de o eleganţă pe care nu mi-am putut-o închipui din poze.

Iar culorile, turcoazul acela reflectat din apă

m-a lăsat mut.

112   

 

Cu părere de rău am ajuns la mal, unde am găsit urme ale trecerii omului.

Ale soldatului, că cică sunt rămăşiţe după baza americană care a funcţionat aici până înanii '90, şi care a contribuit la dezvoltarea, şi după cum se vede şi la poluarea locului. Ei au construit de altfel şi micul aeroport din Kulusuk.

În Groenlnda nu sunt străzi, de la un sat la altul se circula cu elicopterul sau cu barca. Chiar avionul nostru a aşteptat după un elicopter care nu putea decola dintr-un sat învecinat din cauza ceţii. Ne tot anunţau “următoarele ştiri despre situaţie, la 11. apoi la 12. Şi tot aşa, până pe la 4, când am plecat. Între timp, am mai tras nişte poze pe-afară 113   

 

Un lucru care m-a frapat e lipsa totală a “harrassmentului” pentru turişti. Oamenii din satul ăsta sunt săraci lipiţi pământului, trăiesc într-un mediu economic primitiv – vânează pentru a trăi. Bani puţini, din suveniruri, atât, şi din micul program turistic, poate vreo 3 oameni să capete ceva. Dar n-am văzut pe unul să se apropie de noi în scop “comercial”. La intrarea în sat era un grup de bărbaţi care beau în cinstea cuiva, cred că erau un pic veseli, ne-au invitat să bem cu ei, sau să le facem poze. Atât. Asta a fost singura interacţiune. În rest, ne dădeau bună ziua ospitalier, în daneză, ici-colo un “welcome to Gronland”, şi atât. Fetiţele acelea au venit să vadă cântecul vraciului, după care au plecat cum au venit, pe nesimţite. Nu tu “nenea dă-mi o mie de lei”, nici măcar “nenea nenea fă-mi o poză, acum dă-mi 5000.” Respect. Şi încă ceva - a propos de încălzirea globală, pe acolo circulă teoria “răcirii locale”. Dacă se vor topi mai mult gheţurile (şi se topesc accelerat), se presupune că Groenlanda şi Islanda vor deveni mai... reci, pentru că marea va fi mai rece, de la gheaţa respectivă. Mai ales Islanda va fi afectată, că ei sunt încălziţi de Gulf Stream, curentul cald din golful Mexic, care face temperaturile iarna suportabile în Islanda (şi în tot Vestul Europei, de altfel). Se zice că acest curent imens e deja MUUULT mai subiţre. Până una alta, 2 urşi polari au trecut, de foame, marea dintre Groenlanda şi 114   

 

Islanda, cale de 300km. Ei, teoretic, se zice că înoată doar vreo 150km. Au fost împuşcaţi, că n-au cu ce se hrăni în Islanda, în afară de... oameni. Oameni şi gheţari, au fost cele mai puternice impresii din Groenlanda. Apoi, peisajul suprarealist cu ceaţa de pe mare, apa albastră ca cerul, munţii cu zăpadă. Excursia a fost de tipul “ca să zic c-am fost acolo”, foarte “artificială”, dar chiar şi aşa, fascinantă. Am venit în contact cu oameni pe care i-am văzut doar la teleenciclopedia, o lume cu totul din alt film. Islanda, un loc altfel cunoscut pentru natură, sălbăticie şi civilizaţie mai “din topor”, mi s-a părut brusc aglomerată, iar Reykjavikul “urban”. Ca să vezi ce înseamnă un alt punct de referinţă. Aflat la doar 300 de kilometri distanţă, şi în unele privinţe parcă la 300 de ani. Şi la ei, banul nu pare a avea mare legătură cu fericirea, şi nici cu bunul simţ. O fază m-a făcut să tresar. Ghidul nostru islandez le-a adus o fotocopie după o pagină de ziar islandez, cu un articol în care se vorbeşte de Kulusuk. În poza de mai jos tocmai i-o dăduse omului care ne-a dus cu barca, probabil un fel de Ilie Moromete al satului, care era încântat. “Uite, satul nostru a apărut în ziar, şi uite, ăsta din poză sunt eu...”

... Ne-am întors în zbor deasupra gheţarilor

115   

 

pe care din păcate nu i-am văzut prea bine, din cauza ceţii atotcuprinzătoare de mare

Am zis la revedere, Groenlanda. Şi baftă.

116   

 

16. Balene, păsări şi lagune

22 iulie Se zice că în Islanda, navele de privit şi vânat balenele stau una lângă alta în port. Ne-am uitat după o balenieră, dar n-am putut distinge care o fi. Vânarea balenelor naşte dispute aprinse în Islanda şi în lume. Alături de Norvegia (nu ştiu cum mai e cu Japonia) sunt cred singurele ţări care încă le mai vânează. Ei zic că pentru “raţiuni ştiinţifice” - şi le găseşti carnea în restaurante. Mai zic că balenele Minke le distrug “stocul” de peşte, şi de-aia trebuie ţinută înmulţirea lor sub control. Mă rog, nu ştiu dacă nu e cumva invers, oamenii le distrug stocul balenelor, da' – câştigă cine are harponu' mai ascuţit, adică oamenii.

Nostim a fost că, atunci când am urcat pe vapor, cel care ne-a rupt biletele a zis “vânătoare plăcută”!! (enjoy the hunt). Mă întreb dacă or avea turişti şi la vânători... Prima haltă a fost la insula puffinilor. Nu ştiu cum se zice la “puffin” pe româneşte, e o pasăre mică, arată aşa pe apă şi cu peşte în gură

şi aşa în zbor

117   

 

Pe aici snt cu milioanele, cică, şi islandezii le mănâncă. Am fost deci la o insulă a lor, dar au stat destul de departe, astea snt cele mai clare poze. Cea mai interesantă fază a fost când o pasăre mai mare şi gri a urmărit un puffin din ăsta să-i ia peştele, i-am prins chiar când micuţu' lua curba pentru a se scufunda în apă, scăpând.

Am plecat mai departe, spre locuri unde se presupunea că se află balene, mai în larg. Se zice că unde se adună păsările să mănânce,

sunt şanse să apară şi balenele. Şi într-adevăr, bula asta cică a fost făcută de o balenă

118   

 

care a şi apărut, pe o parte – i-am prins doar o aripă afară

N-am făcut prea multe poze, că era umed, ploua, bătea vântu', şi mi-era frică să nu se ude camera, cică apa de mare e foarte corozivă pentru aparatele astea. Nici balene n-am văzut cine ştie ce spectaculos, am avut noroc data trecută la Boston, şi de vreme, şi de balene mai apropiate, dar tot am văzut câteva, şi câteva am reuşit şi să “trag în chip”: http://www.youtube.com/watch?v=2jowc0rvVb8 Partea a doua a zilei a fost la laguna albastră. Lonely Planet zice că e foarte “turistică”, dar dacă nu mergi să o vezi îţi pare rău. Şi într-adevăr, lacul din mijlocul câmpului cu lavă e impresionant.

Am făcut desigur şi baie, apa are vreo 38 de grade, afară 12, la fix. 119   

 

Apa e 2/3 sărată, 1/3 dulce, cu bacterii şi minerale specifice, cică foarte sănătoasă. Ca şi la piscinele geotermale, nu e tratată cu clor, de aceea se cere igienă maximă îmbăiţilor. E fain, foarte relaxant. Şi e ditai laguna.

Seara am mai dat o ultimă tură prin oraş, de larevedere, la timp pentru a vedea pe viu o scenă parcă luată din filmul “păsările”: http://www.youtube.com/watch?v=EKws2H_W5hA care apoi, s-a înteţit http://www.youtube.com/watch?v=eWTj7OYuaWo Secretul era desigur tanti asta, care le dădea de mâncare. Un fel de pescăruşliesl, sau cum o chema pe eroina din poveste.

120   

 

Şi iată că s-a terminat şi sejurul mult aşteptat în Islanda şi “împrejurimi”. Dimineaţă-dis, la 3jumate, sus, pentru că, nu-i aşa, a venit din nou timpul să ascultăm Chemarea Nordului.

121   

 

17. Ce n-am făcut în Islanda 22 iulie Distracţii locale în parte de neratat pentru un om”normal” (aviz amatorilor), dar pe care eu nu le-am efectuat, din lipsă de timp sau voinţă: Ce n-am făcut 

   

Luat parte la “runtur”, turul barurilor, celebru în Reykjavik, practic toată lumea ia barurile la rând vineri seara şi sâmbătă seara, cu muuultă beutură (plinul acasă, că o bere e 6-7 EUR în bar) şi muuultă petrecere. Un oraş întreg se îmbată pulbere. M-am gândit la un moment dat să mă duc să-i văd, dar nu mi-a venit. Mers pe gheţar - mi-ar fi plăcut Mers călare prin sălbăticie - fain, dar prioritatea 3 Mers la pescuit somon - prioritatea 35 Mers la muzee - e unu' fain cu vikingii, da' n-am apucat

Ce n-am mâncat în Islanda, specialităţi locale de osebite:    

Rechin putrezit, preparat într-un anume fel – n-am văzut, am aflat apoi că fusese de găsit în piaţă, pe care am ratat-o. Aş fi încercat. Testicule de berbec. N-aş fi încercat nici dacă aş fi găsit. Puffin. Am văzut, dar era prea scump pentru regimul meu de austeritate. Dacă găseam mai ieftin, mâncam. Balenă. Am găsit balenă minke destul de ieftin, în jur de 12 euro frigăruia. Am fost tentat, dar până la urmă n-am luat. Nu pentru preţ, ci principiu – îmi plac balenele foarte mult, şi-s împotriva vânării lor. Dacă aş fi mâncat chiar şi o felie, principial vorbind aş fi susţinut vânătoarea. Şi totuşi am fost tentat :).

O atracţie mai de "nişă", care nu e pe lista "obiectivelor oficiale", dar pe care aş fi vrut s-o fac - n-am mers la sediul clubului Knattspyrnufelag Reykjavik, să fac o poză pentru prietenii mei dinamovişti ;). Am avut de ales între asta şi mersul la piscina termală, şi cum mi se spusese că foarte probabil la club va scrie "KR" şi nu numele întreg, meseriaşul Knattspyrnufelag, am ales piscina. Or mai fi şi altele, da' nu-mi vin acum în minte. Oricum, prioritatea 1 pentru vizitatori aş pune golden circle, apoi laguna albastră (care se poate face şi în drum spre aeroport), şi vizionarea de balene, la carele îs fan. Mai departe, în funcţie de timp, posibilităţi şi inspiraţie.

122   

 

18. Oslovital

23 iulie Primele cuvinte pe care le-am auzit cu claritate la Oslo au fost “stai, ţine asta”. Tresărind, m-am uitat – 2 blonde. Mă gândeam – oi fi auzit greşit. “La cât vine autobuzul?” Ei, hai, că-i prea de tot. Mă duc aţă la ele şi le întreb direct - “nu vă supăraţi, unde e strada Storgata?” După tresărirea de rigorare - “a!”, altă tresărire – le venea autobuzul. “Nu ştiu”, a zis prima. “Ăăă.. e în direcţia aia” - mi-a arătat cealaltă. Şi au urcat în autobuz. M-am dus în direcţia aia, greşit. Până la urmă am virat-o şi am găsit într-un târziu strada. Când am ajuns la hostel tTocmai se întuneca, 11 seara. Stau la “Anker”, la vreo 10 min de gară şi centru. Hostel mare, bun. Intru în cameră – 4 fete. Hopa. Hopa. Au zis că la recepţie le-au promis că încearcă să le dea cameră doar de fete. Mie mi-au zis apoi că ţeapă, nu mai sunt paturi, tre' să dorm cu ele. Le-am întrebat dacă snt de acord (nu că ar fi avut de ales...), au zis da, am luat calculariciul şi am mers jos să verific emailul şi să mai scriu la poveştile precedente. M-am întors târziu, întuneric, somn. M-am trezit greu, pe la 10. Stătusem cu Dani de vorbă până târziu în ultima seară la Reykjavik, trezirea la 3 jumate, avion cu somn chinuit, escală la Copenhaga unde m-am plimbat prin oraş şi am scris un pic, dar nu prea mult, ajuns târziu la Oslo, stat şi aici până pe la 2... aşa că e bine că am dormit. Când mă ridic – nici urmă de fete. Nici una. Era doar un băiat care tocmai se trezea şi el. Hmm... înseamnă că “da”ul n-a fost chiar “da” - tipic feminin, oare? :P. Treb'e că au şters-o aseară înainte să mă întorc eu. M-am dus aţă la biroul turistic din gară, să rezerv pentru Bergen. După un hâţ încoace, hâţ încolo pe la diverse ghişee prin gară, am ajuns în sfârşit la ghişeul de tren internaţional, unde am ajuns la concluzia – Interrail. Astfel se confirmă că partea a doua a călătoriei va fi terestră. Desigur, nu aveam paşaportul la 123   

 

mine, aşa că a trebuit să mă întorc la hostel după el, nu înainte de a da o fugă până la hotelul Radisson de lângă gară, de unde cică se vede panarama cu oraşul. Cu acest lift exterior

am urcat până la etajul 33, unde... nu am putut intra. Barul era închis, iar la etajul cu panorama nu aveam voie. Cică la recepţie, unde am sunat – păi, uitaţi-vă din lift. Mda. Când să plec înapoi în jos, se deschide uşa. Un electrician, după vorbă, după port. Zice – “ce faci aici?” “Păi, voiam să văd panorama.” “Hai că-ţi arăt eu”. ?!? Fără a pune alte întrebări, îl urmez, şi mă duce într-un loc de unde se vede oraşul.

şi apoi în altul. Zice, “n-ar trebui să te las aici, dar am încredere că nu sari”. 124   

 

Motivaţia pentru a face acest gest mi-a scăpat. Mă tot gândeam că “there is a catch, nu poate fi doar pentru că e pur si simplu cumsecade”. Ei bine, se pare că a fost pur şi simplu cumsecade. Mi-a arătat pe unde să ies, şi larevedere. Înainte de a merge acasă după paşaport, am mai dat o fugă la clădirea nouă a operei,

care e o treabă futuristique,

controversată, bineînţeles,

125   

 

dar care mie mi-a plăcut.

Avea şi sirene în dotare.

De acolo, în drum spre casă am aruncat o privire pe strada principală a lor, Karl Johans gata, chiar în dreptul catedralei, unde trebuia eu s-o cârmesc la dreapta 126   

 

Strada era plină de rockeri, mulţi cu tricouri cu Iron Maiden. Citisem că Oslo e un fel de capitală Black Metal, aşa că mă gândeam ia uite mă, ce dreptate au avut în carte. Ca să aflu că fix în seara asta e concert Iron Maiden :D. ... Am revenit pe KJG după ce am rezolvat cu Interrailul, sunt posesor bilet flexibil – atenţie, se pare că ar fi mai bune condiţiile dacă cumperi biletul din AFARA ţărilor de destinaţie. Poate data viatoare – acum sper să-mi ajungă aşa. M-am întors deci de unde am plecat, pe strada principală

care în depărtare se termină în palatul regal.

Dar până acolo, am găsit acest ţambal cu skateboard în dotare, una din cele mai eclectice combinaţii văzute vreodată.

127   

 

V-am zis ce cald era? FOARTE cald, nu mi-a venit să cred, am îmblat în pantaloni scurţi şi tricou! Am aflat ulterior că au fost 25 de grade la umbră! În fântâna arteziană nu ştiu câte or fi fost.

Strada dezvoltă un părculeţ pe dreapta cum te uiţi înapoi dinspre palat

128   

 

unde m-am oprit să pozez această combinaţie clădire-fântână

când am auzit linii melodice cunoscute. M-am dat pe după fântână şi am pozat “la camuflaj”, să nu se prindă “artiştii”.

Cred că s-au prins, că am avut senzaţia că se uită fix la mine dup-aia. Nu ştiu, poate a prejudecată, dar am o senzaţie de nesiguranţă instinctivă şi imediată 129   

 

când îi văd. Sau aud. Palatul regal posedă grădini (cu alt acordeonist), oameni tolăniţi,

şi pază serioasă.

Mi-e milă de soldaţii ăştia din gardă, nu-i mai pozez decât de departe. Forţând o viziune apocaliptică, dacă nu i-ar vedea nimeni şi ar şti sigur că ar scăpa nepedepsiţi, cred că ar bate la turişti cum i-ar prinde, ca la hoţii de cai, nediscriminator adulţi, copii, la cât îi stresează. Următoarea haltă a fost portul, cu vase vechi

130   

 

şi cetatea Anker festing,

dotată cu castel renascentist înăuntru

care nu mai era deschis, dar am urcat oricum, pentru panorama de pe metereze

de unde frumos se vedea portul, cu primăria roşie cu tot 131   

 

totul prin prisma unor oameni relaxaţi, bucuroşi de încălzirea globală.

Vasul ăsta de croazieră tocmai pleca. Era aproape la fel de înalt ca cetatea.

Am plecat şi eu, cu tramvaiul, până sus la Vigelandspark. Vigeland ăsta, după părerea mea nu era sănătos la cap, cu tot respectul. Dar pe cale de consecinţă a creat neşte chestii meseriaşe în acest parc, plin de statuile lui, înfăţişând oameni în diverse ipostaze. De exemplu, aleea de intrare

132   

 

care de sus se vede aşa, inclusive fântâna.

Dar piesa de rezistenţă este acest mausoleu

şi, ca idee, conţine chestii de genul ăsta

133   

 

diverse emoţii, stări şi situaţii, foarte ingenios exprimate

Aşa arată în lumina serii. Interesant.

134   

 

Am luat-o pe jos înapoi spre centru, descoperind atât că oraşul nu e foarte mare, cât şi că am nimerit în ceva cartier rezidenţial. Fără valoare turistică, dar, am o vagă bănuială, cu valoare de “lifestyle”.

Înainte de a o coti spre casă, să pun rufele la spălat (nu vă lăsaţi înşelaţi de soare, era 10 seara :), am văzut că ţambalul a primit proprietar (în dreapta, în umbră), care cânta de altfel foarte bine.

Motiv pentru care am mai zăbovit câteva minute, ascultându-l. Dar neînregistrându-l – după episodul “Yul” am devenit mai reticent cu filmatul, mai ales filmat de români. Senzaţia aia de insecuritate... asta e reputaţia, ce să-i faci. Oameni ca Dani, Vero şi Adina au mult de muncit pentru a o repara. Cine e Adina? Asta într-unul din episoadele următoare...

135   

 

19. Fructe, pere 24 iulie În drum spre hostel, am oprit la 7eleven, un fel de minimarket, să cumpăr ceva de-ale gurii. 2 banane şi 2 pere, vreo 5 euro, cel puţin. Casierul, un individ cu ten închis a indian, vorbea la telefon în timp ce tasta. Îl aud zicând “fructe”. Mă rog. După câteva secunde, în timp ce verifica abţibildu' la perele mele, zice “pere”. Măi să fie. Când termină de vorbit, îl întreb – “ai zis 'fructe'?” “da, astea snt fructe” - şi îmi arată bananele şi perele. “aha. Şi pere?” “astea snt perele.”, şi îmi arată... perele. “în ce limbă?” (mă gândeam că, indian, or fi din sanscrită, că am auzit că stă la baza multor limbi indoeuropene) “în norvegiană”. Luat de un val de amuzament, i-am explicat că şi în română se zice la fel. Nu ştiu dacă a înţeles “română”, dar “pere” şi “fructe” sigur.

136   

 

20. Fiorduri

25-26 iulie Cea mai simplă cale de a vedea ceva din fiorduri rapid e “Norway in a nutshell”, un pachet de excursie care te duce prin cele mai cunoscute fiorduri, patrimoniu UNESCO. Se ia trenul de la Oslo la Myrdahl, una din cele mai pitoreşti trasee din lume, de acolo autobuzul la Voss, şi de acolo vaporul până la , de unde mai departe cu trenul. Totul durează o zi. Plecarea la 8 din Oslo, ajungi la 8 jumate seara în Bergen. Merită.

Bineînţeles, obosit fiind, plus “efectul feroviar” - nu pot sta treaz în tren – am dormit cu bulbuci în prima parte a călătoriei. M-am trezit cu spasme ca să dau ochii cu peisaje de genul ăsta

137   

 

E de altfele peisajul definitoriu, pentru mine, al acestor locuri: Lacurile-Oglindă.

Vorba unei co-călătoare, “credeam că astea există doar în cărţi ilustrate, dar uite că sunt şi în realitate!”.

. Un alt element definitoriu sunt cascadele, găsite la tot pasul, mari, spumoase,

138   

 

sau subţiiiri şi înaaaalte

Am ajuns la apă, pe care am accesat-o cu barca, urmăriţi de pescăruşi jucăuşi cu curenţii de aer din jurul nostru.

Cu ocazia asta am aflat că fiordurile sunt văi glaciare în care s-a infiltrat apa mării. Diferenţa faţî de văile râurilor e că gheţarii sapă până sub nivelul mării, 139   

 

ceea ce râurile, evident, nu fac. Astfel a fost posibil ca apa mării să intre aici odată ce gheţarii s-au topit. Şi arată cam aşa,

ca nişte lacuri elveţiene mai mari şi mai complicate, un fel de Vierwaldstaedter See la pătrat/cub etc.

Cu parcă mai multe case aruncate la întâmplare, zaruri de zeu,

140   

 

şi sigur mai multe cascade.

141   

 

Ei, şi aşa am ţinut-o, plăcut, pe apă vreo câteva ore. După aia, drumul cu autobuzul şi apoi cu trenul a fost în continuare presărat cu drumuri şi văi tip Transfăgărăşan,

cascade la greu, şi lacuri-oglindă.

Ajunşi în Bergen, până să una-alta, cazare, cutare, s-a făcut de apus de soare

142   

 

savurat la un fish and chips pe mal în port. Merlucius, peştele. M-am gândit dacă să le spun tovarăşilor mei de călătorie cu care mă înhăitasem pe drum, un domn polonez şi o doamnă braziliană, bancul cu merlucius. Am ezitat, şi apoi am uitat. Ei s-au retras la apartamente, eu am continuat hălăduiala prin oraş,

că aveam o singură seară la dispoziţie. Am urcat cu ultimul funicular sus pe munte (eram singur în maşinărie),

şi a meritat.

143   

 

Portul Bergen la apus e feieric, iar coloarea apei avea ceva mercuric.

Descendând de asemenea cu ultimul funicular, am purces apoi la o tură prin oraş.

Musai la casele emblematice din port

lângă care grupuri de tineri savurau seara pe bărci

144   

 

Şi m-am gândit la diferenţa dintre o metropolă gen copenhaga şi o staţiune decadentă gen Bergen. În staţiunile decadente mă simt parcă mai puţin “acasă” - chiar dacă sunt splendide, ca aceasta. Petrecăraia şi beţia mă oboseşte. Aşa că am virat-o prin centru spre catedrală,

şi înapoi,

145   

 

şi gata. La culcare. A doua zi aveam autobuz la 7:30, când urbea încă dormea.

A doua zi de fiord a început cu stresul de a găsi cazare în Oslo (la hostelul unde am stat, şi unde lăsasem bagajul, mi-au zis că e plin în seara aia, fiind sâmbătă. Oops. Mi-au zis să sun dimineaţa, poate se eliberează ceva. Şi s-a eliberat. Ufffff...) Prin fiord, Hardanger de data asta (se zice “hardanier”, iar Oslo se zice Uşlu :) a fost “more of the same”, variaţiuni pe aceeaşi temă , am plecat din Bergen cu autobuzul la Nordheimsund,

şi dă-i prin diverse colţuri de paradis nordic

146   

 

spre Voss. La început, când am urcat pe barcă,

am auzit vag ghida spunând la microfon “hi, my name is Adina and I will be your guide today”. Hm... Adina nu prea sunt în alte limbi, şi accentul părea potrivit... voi cerceta, am zis, şi am adormit în scaun. M-am trezit după o vreme, că era frig şi vânt la 9 dimineaţa pe apă, şi m-am dus să investighez. Adina e din Tulcea, vara e ghid în Norvegia şi iarna în Laponia, partea din Finlanda. Foarte tare. La o oprire mai lungă am făcut o excursie sus la o cascadă

147   

 

unde lucra Daciana, din Lugoj. Ce bine că sunt şi oameni cumsecade în contrabalans la şatrele pe care le-am văzut şi aici, trecând tacticos strada Karl Johan, şi care mi-au dat din nou un sentiment de insecuritate. Eh, dar sa lăsăm asta. Înapoi pe Văi ale Cascadelor

sau văi pur şi simplu, de un verde incredibil de verde

148   

 

şi gata. Am tras la hostel, în cameră cu 2 polonezi simpatici care veniseră special pentru concertul Ice Cube (ce trecere de la Iron Maiden la Ice Cube :), şi la somn, tovarăşi, că mâine e zi lungă. Dar despre mâine...mâine.

149   

 

21. Exploratorii 27 iulie Nu puteam să trec prin Oslo şi să nu le fac o vizită Exploratorilor. Sau mă rog, puteam, dar ar fi fost păcat. Trenul spre Stockholm pleca la 4 dupămasa, aşa că am luat frumos un vaporaş spre Bygdøy, insula muzeelor. Primul popas, la muzeul Fram,

construit special pentru a adăposti celebra navă a exploratorilor polari.

Începute de Fridtjof Nansen şi continuate de Roald Amundsen, au fost explorările polare legendare despre care citeam când eram mic. Habar n-aveam ce personalitate chiar post-polară a fost Nansen, cu munca umanitară depusă 150   

 

după primul război mondial, cu foametea din rusia, repatrierea prizonierilor de război (“paşaportul Nansen”), cu armenii... era singurul “vestic” cu care săteau de vorbă alde Lenin şi ai lui... multe a făcut, şi tot s-a mirat când a primit premiul Nobel pentru pace. Dar înainte de asta, a fost Fram

nava construită diferit, cu chila în formă de ou, astfel încât gheţurile să nu o spargă, ci s-o ridice deasupra. Pentru că îi venise ideea năstruşnică de a naviga vara în sus spre pol, pe la ruşi, să se lase prins de gheaţă, şi estima că un curent polar îl va aduce spre Norvegia. Aşa a şi fost. A durat 3 ani toată treaba, şi a trecut mai aproape de polul nord decât orice altă navă convenţională până atunci, şi după aia. (!)

Muzeul e fain pentru pasionaţi, eftin (vreo 3 euro, la fel de scump ca 0.5 L de apă minerală), poţi urca pe punte,

151   

 

merge la cârmă,

intra înăuntru, unde e şi frust

152   

 

dar şi cu urme de eleganţă.

Mi-a plăcut, şi am învăţat / mi-am reamintit despre aventurile despre care citeam odinioară. Cu Amundsen, Scott (Fram îl dusese pe Amundsen în Antarctica).

153   

 

Nu ştiam de exemplu că Amundsen a dispărut într-o misiune de salvare a lui Umberto Nobile eşuat undeva pe gheaţă din dirijabilul lui. Amundsen a fost rugat să ajute, a zis “right away”, adică “sigur, imediat”, şi au fost ultimele lui cuvinte cunoscute. A plecat cu un avion să-i găsească, şi nu s-a mai întors. Cică 30 de oameni au pierit încercând să-l salveze pe Nobile, care în cele din urmă a scăpat, numele lui fiind pe “lista neagră” în Norvegia... A urmat al doilea obiectiv al zilei, despre un explorator total diferit, dar cel puţin la fel de nebun: muzeul Kon Tiki, al lui Thor Heyerdahl. Muzeul prezintă mai multe din expediţiile lui, cele mai notabile desigur Kon Tiki itself – iaca pluta din lemn de balsa, reconstruită

cu care a navigat din america de sud in Polinezia, 6 oameni 154   

 

şi apoi expediţia RA II, pluta din papirus

cu care a traversat Atlanticul, cu un echipaj multinaţional.

155   

 

Prima dată am auzit despre el de la vărul A., când eram mici. Îmi plăcea cum sună, Kon Tiki, Akuaku... vremuri... Am “ras” rapid expoziţia, aveam doar o oră până să plece vaporaşu spre oraşu

unde urma să iau trenul. Trenul cu microunde - fără aer condiţionat, incredibil de cald. N-aveam nici loc rezervat... am fost ridicat întâi de nişte elveţieni, şi mi s-a părut interesantă abordarea – eu când stă cineva pe locurile mele, întreb “aveţi cumva locurile astea?” - ei zic “nu”, dar încerc să triangulez întrebarea spre o posibilă eroare de alocare. Deh, învăţat cu ce-i acasă. Ori cucoana asta a zis direct - “astea snt locurile noastre”. Punct, fără dubii. M-a enervat. Copiii însă au fost foarte politicoşi, mi-au zis “mulţumesc” de 2 ori, deşi, la urma urmei, erau locurile lor. Am găsit până la urmă loc, din a 3-a încercare, nu m-a mai ridicat nimeni. A propos de tren şi copii, în trenul spre Bergen peste drum stătea o familie japoneză, părinţi + 2 copii de vreo 10-12 ani, băiat-fată. Foarte interesantă mi s-a părut dinamica. Părinţii vorbeau “clasic”, fără să deschidă gura, aproape neauziţi, dând din cap la fiecare frază spusă cu ezitare, parcă să nu deranjeze spiritele trenului. În schimb copiii umpleau vagonu' de glasuri cristaline. Vorbeau tare, mult, cu gura deschisă, fără nici o treabă. Parcă erau copii americani dezgheţaţi. Mi-am dat seama că n-am auzit niciodată japoneza vorbită aşa. Cred că secretul e că familia trăieşte în Israel – probabil copiii au 156   

 

crescut acolo într-o cultură “relaxată”, “vestică”. După umila mea părere, japoneza sună mult mai frumos aşa. :p

157   

 

22. Stockholm

28 Iulie, 21:13 Transmisiune în direct de pe puntea vasului Marinella: Apusul.

Dar până să se ajungă aici, highlightul scurtei şederi în Stockholm a fost întâlnirea cu Ştefan. Foarte plăcută, ideală pentru încărcarea bateriilor înainte de Chemarea Finală a Nordului. Îmi pare rău că n-am mai stat o zi – ar fi trebuit să anulez rezervarea de la următoarea destinaţie, plus biletul de tren – se putea face, dar până să mă urnesc, vaporul a plecat. Azi-dimineaţă am dormit “de recuperare” până aproape la 10 (Ştefan mi-a confirmat impresia islandeză - cu lumina asta până târziu, organismul parcă nici nu trage la somn, deşi oboseală există). Până am încărcat însemnarea precedentă, până bagaj, plecat, am ajuns pe la amiaz în oraş. Lăsat bagajul la gara centrală (peste tot pe-aici am văzut sistem foarte eficient de încuiat bagajul în gări), şi am purces în a lua pulsul bătrânului Gamla Stan (Gamla cred că înseamnă chiar bătrân, vechi). 158   

 

Era fix cum l-am lăsat azi-primăvară, şarmant, cu străzi îngustissime,

doar că parcă şi mai pline de turişti.

159   

 

Aaa, dar stai, ca să fac pozele astea, am trecut printr-o frustrare caracteristică. Pentru că am lăsat cartela SD în calculator, şi calculatorul la gară. De asemenea la gară stătea cuminte şi aparatul mic, pe care chiar am zis – nu-l mai iau, că nu mai filmez 2 ore. Aşa că n-am avut încotro şi am cumpărat un card SD nou – uite-aşa nu-mi iau tricou din Suedia, am zis scrâşnind din dinţi (oricum nu era “bugetat”, pe motiv că am luat data trecută, şi nu mai e loc în bagaj). Am avut un moment de ezitare – ce-ar fi pur şi simplu să NU FAC POZE? Dar m-am gândit că ajung la Gondolen şi o să vreau. Am ajuns dar la Gondolen,

pe care am vrut pentru ca să o escaladăm şi data trecută, dar era închis duminca. De data asta era deschis, cu 10 coroane am urcat pentru o panaramă cu oraşul vechi. 160   

 

Reamintesc fenomenul acoperişurilor negre, pe care nu îl observasem, şi care ajută la acumularea de căldură.

După ce am făcut plinul la poze, am coborât (taxă de lene 10 coroane, şi la coborâre!) şi înapoi pe o rută asemănătoare spre gară. Pe parcurs un stop la o cafenea, unde m-am răsfăţat cu o felie de pizza şi o prăjitură cu afine, la o terasă, totul pe fond muzical furnizat la acordeon de un adolescent precis român, care însă cânta după ureche versiuni complet personale (şi neinspirate, după părerea mea) a unor melodii cunoscute, între care Valurile Dunării. Am observat asta şi la alţi acordeonişti mai experimentaţi de aceeaşi naţie, nu cântă “curat” melodiile, ori nu ştiu, ori se plictisesc, şi improvizează destul de penibil. Cel puţin pe mine mă enervează. Spre deosebire de xilofoniştii ruşi din Copenhaga, de exemplu, sau chiar alţi ghitarişti, care măcar se străduiesc să cânte melodia aşa cum a fost compusă. Şi când e de jam/jazz, e de jazz, dar nu aşa, trilulilu. Înainte de gară am trecut pe la palatul unde data trecută văzusem schimbarea gărzii; acum era pustiu,

161   

 

Această domnişoară se vede treaba că poza pentru nu ştiu ce, foarte serioasă;

când am trecut pe lângă ea şi i-am întâlnit privirea, am rânjit brusc, i-a venit să râdă, şi a trebuit să reia poza, spre uşoara iritare a pozaciului. Mulţumit în sfârşit de ceva realizat pe ziua de azi, mi-am continuat drumul înveselit. [Mi-e lene să mă scol să pozez apusul... hai, totuşi.

162   

 

Aici stau.

În geam se vede apusul pe care îl văd eu dacă mă chiombesc peste ecran. Ca acum.

163   

 

N-am apucat să fac poză vaporului înainte să mă sui, că mi-a zis la bilete că am doar 7 minute la dispoziţie! Aşa că iată spre model unul care venea din direcţie opusă, identic cu al nostru.

De la Ştefan citire, ăştia îşi scot banii aproape exclusiv din băutură – vapoarele sunt duty-free, şi toată lumea scandinavă se suie să producă băutură, şi să se şi îmbete zdravăn cu ocazia asta. Călătoria în sine e pe planul 2. De altfel, stau în cabină cu un finlandez (Juha (iuha), ca în Juha Kankkunen), şi un rus. Nu ştiu cum îl cheamă pe rus, pentru că atunci când i-am întins mâna prezentându-mă (era în pat), s-a uitat cu ochi mijiţi şi pierduţi la mine şi a îngăimat ceva ininteligibil pe ruseşte. E rrrrrrupt de beat rrrusul. Pe nesimţite s-a făcut 10 jumate (am plecat la 5 fărun sfert), asta şi pentru că am dat ceasul cu o oră înainte, pentru ora Finlandei, la fel cu a noastră. Am mers muuuult prin arhipelag

164   

 

până să ieşim în larg.

Deja se văd insulele Åland, prima haltă, în zare. Mai trag un pic de timp, să mă obosesc bine, şi m-oi trage cătră cabină. Noapte bună.

P.S. Despre localnicii suedezi, citez din ghidul Lonely Planet, secţiunea Suedia, alineatul 1, rândul 3: “(...) the population is overwhelmingly gorgeous”. 165   

 

Secţiunea Stockholm, rândul 1: “Known for its impeccable style and a population as conspicuously beautiful as its surroundings, Stockholm is a thoroughly attractive destination”. Dacă zice Lonely Planet, aşa e.

166   

 

23. Åland

28 iulie, 23:41 Anunţaţi de un far

şi depăşiţi de o bărcuţă,

167   

 

pe la 11 noaptea am ajuns la insula Åland, prima (şi singura) oprire.

În mod ciudat (sau... sau poate nu), lumina roşie se mutase de la apus spre nord, astfel încât cădea chiar în spatele portului

unde adăsta deja o altă navă viking line, goală însă. 168   

 

Am docat şi noi lângă ea,

şi când am întors capul, hop, din spate venea o navă Silja Line, “concurenţa” lui Viking. Snt mai scumpi, şi se pare că au nave mai noi şi mai fercheşe.

Asta a întoooors 169   

 

şi a adăstat şi ea chiar lângă noi

de ne-am făcut cu mâna cu oamenii de dincolo. Nu ştiu de unde vine acest impuls de a face cu mâna oamenilor de pe mal sau de pe alte nave, dar vine. Şi e fain.

Până să ancoreze şi Silja, pe nesimţite noi am început să ne îndepărtăm, 170   

 

şi ne-am tot îndepărtat,

tot mai repede, de în curând navele abia se mai distingeau.

Am observat la un moment dat cum lumina rămăsese doar în partea cu apusul – pe cealaltă jumătate de cer, destul de clar delimitat, era deja noapte. 171   

 

Nu după mult timp, am ieşit dintre insule şi ne-am afundat, un mic punct luminos, în noapte.

172   

 

24. Helsinki

29 iulie Primul drum în Helsinki a fost la bilete, pentru a-mi rezerva loc pentru călătoria următoare. Pe doamna de la bilete o chema Dna Ruotsalainen, care mi s-a părut un nume foarte cool :). Atunci am simţit brusc – snt în Finlanda! Lăsat bagajele la gară – atenţie, trebuie scos totul de ce e nevoie din prima, altfel – se plăteşte la fiecare deschidere a seifului, chiar dacă ai ţinut bagajul doar 10 minute. Cazul meu, uitasem biletul de interrail înăuntru, şi-mi trebuia să-l arăt la ghişeu... Eh, aceste treburi fiind rezolvate, am luat-o spre centru. Primul lucru, conform sfatului din carte, un mic dejun la cafeneaua Esplanade sau Sindberg, zis şi făcut

173   

 

şi apoi, în drum spre port, arunc la un moment dat o privire în stânga şi văd asta

Hmmm... ce-o fi acolo de atâta lume? Voiam să merg mai târziu la catedrală, dar – schimbare de plan, mergem acum, să vedem mai de-aproape ce-i cu mulţimea aia

174   

 

Cânta o fanfară de zor, lumea aplauda... chiar mă întrebam ce o fi, când mă bate cineva pe umăr - “tu pari a avea un aer american, tre' să ştii – ce se întâmplă aici?” Mă întorc şi zic - “Ai hev nău aidia! Ai mast ask maiself.” Confuzie pe faţa fetei. Nu cred că se aştepta la accentul meu ieşind de sub şapca cu boston red sox. După cum i-a pierit zâmbetul parcă i-am citit un gând de genul “oh no, alt rus convertit...” (de altfel, accentul mi-a mai fost asemănat recent cu cel rusesc, spre deconcertarea-mi). Ulterior am aflat că e un festival al fanfarelor militare în oraş, şi aici era o reprezentaţie de tip “teaser”, de degustare cum ar veni.

Erau 3 fănfări, albii,

175   

 

albaştrii

şi călării.

Au cântat frumos şi dinamic, coregrafiat, tot: http://www.youtube.com/watch?v=Le01GBnWA1U 176   

 

După ce s-a terminat http://www.youtube.com/watch?v=CfN9QXhN6ms am intrat şi în biserică, dacă tot eram acolo, care pe dinăuntru nu e ornamentată mai deloc, singura piesă care atrage atenţia e orga, la care s-a şi cântat: http://www.youtube.com/watch?v=Mf41VotpIm0 M-am întors în port, la secundă ca să prind un vapor al RATH-ului pentru insula Suomenlinna. Pe drum am zărit vaporul cu care am venit. Iat-o dar pe mica Marinella,

cum stă ea cuminte în port

şi lasă acest matroz s-o gâdile pe burtă.

177   

 

Suomenlinna e o insulă-fortăreaţă, monument UNESCO, făcută de suedeji, luată de ruşi, avariată în războaie, în cele din urmă dată la Finlandeji.

Am reţinut plăji stâncoase cu oameni la soare, sub nişte ziduri şi mormane de pământ de apărare,

nişte tunuri ruseşti care băteau cică la 8km,

178   

 

submarinul Vesikko, singurul din Finlanda (după războiul 2 n-au mai avut voie, doar acesta, muzeu)

în care am şi intrat

179   

 

să văd cum trăiau submarinii.

Greu.

180   

 

De egzemplu, aici dormeau, şi puneau torpilele. După caz.

Înapoi în oraş,

181   

 

aţă la biserica ortodoxă Upensky, un monument contrabalansând marea catedrală albă cu spectacolul cărămizii roşii,

şi al interiorului ornamentat.

182   

 

Next, întru satisfacerea sindromului King Kong, am purces prin poza numită “albastru”

spre locul cel mai înalt din oraş, barul Ateljee din hotelul Tornio. De sus, viziunea nu mi se pare cine ştie ce, acoperişuri închise la culoare şi macarale râd în soare aurii.

183   

 

Ultimul gest notabil a fost întoarcerea în port, pentru că mi-am dat seama că mi-a scăpat tocmai statuia considerată simbolul oraşului. În drum spre port am dat de aceşti domni muzicanţi producându-se la Kappeli, celebru restaurant cu terasă şi muzică. Un fel de "Cina", pe vremuri, probabil. http://www.youtube.com/watch?v=5WGCPwzb1rQ Mai departe, în port, statuia cu pricina e plantată între şine de tramvai, nu mă mir că n-am văzut-o pe doamna Havis Amanda, cu turişti străini

şi copil râzând în dotare.

184   

 

Din piaţa de peşte din Obor

am mai pozat un duo păsăresc

şi după un ultim popas pe treptele catedralei, spre tras sufletul

185   

 

am purces spre gară, cu nivelul adrenalinei crescând în anticipaţia ultimei mari Chemări a Nordului.

186   

 

25. Napapiiri, Circul Polar

30 iulie Stau la o terasă din centru, în Rovaniemi, înconjurat de finlandezi vorbăreţi. Snt în tricou şi pantaloni scurţi. E 9 seara, soare şi cald pe cercul polar. Prima impresie când am ajuns în gară a fost chinezul (probabil american) în şlapi şi picioarele goale. Mi-a venit să-i dau una după ceafă: băiete, eşti pe cercul polar!! cum să vii în şlapi?!? Dac-ar şti maică-ta... Ieşind apoi în stradă, mi-am dat seama că teribilistul nu era departe de adevăr. Era plăcut afară, şi abia 8 dimineaţa. Atunci a ajuns trenul “overnight”, după un drum de fix 12 ore jum'ate. Condiţii excelente în tren, la vagon de dormit de 2, cu WC şi duş (!) în cabină. Tot confortul, am dormit semnificativ. Am tras la cea mai scumpă cazare de până acum – City hotel, în centru, era cel mai ieftin (din 2) pe care-l găsisem pe booking.com; hostelworld.com, prin care făcusem toate rezervările de până acum, nu avea nimic liber! Şi totuşi, oraşul nu mi se pare dând pe dinafară cu turişti. Cred mai degrabă că hostelurile din oraş nu snt înscrise pe saituri, ceea ce oricum e ciudat. Trebuia să caut pe saitul Hostelling International, dar nu m-am gândit. Data viitoare. Aviz armatorilor, cele 3 saituri. După cazare, mă duc la biroul turistic din apropiere, să cer ajutor pentru etapa viitoare, adică mâine, unde dorm mâine? Întreb întâi standard, unde găsesc un telefon public? (îmi păzesc creditele pe mobil, din care nu ştiu niciodată cât mai am, pentru situaţii speciale sau de urgenţă) Zice – “în Finlanda nu există telefoane publice”. Poftim?? Nu există. “Călca-i-ar nevoia producători de telefoane mobile”, am scăpat printre dinţi (bloody mobile phone manufacturers). Poftim?, zice. Şi până să zmbesc eu jenat, continuă - “da, oamenii ăştia de la Nokia, ce să-i faci”... deci a auzit. Mhm. Cu toate astea, a fost foarte de ajutor şi a sunat ea (de pe ...mobil! Sau o fi fost fix din ăla cordless) la un hostel să-mi găsească dormire pentru mâine. A găsit. Bucuros, plec să iau autobuzul, pe 187   

 

care-l desigur pierd la mustaţă. Numai bine, că am timp să mă schimb, din pantaloni lungi în scurţi şi tricou. Păi e deja 11 şi e ...cald! Ajung pe la 12 jumate deci în Satul lui Moş Crăciun – principala atracţie turistică de aici. Se zice doar' că Moş Crăciun locuieşte undeva în Nord, în Laponia. Ei bine, aici. Ştiam din Lonely Planet că locul ar fi destul de kitsch - circ, na, pentru turişti - dar nu m-am impacientat prea tare, căci pentru mine avea oricum mai mult importanţă geografică: iată-mă deci stând pe el,

pe Cercul Polar. Napapiiri, în finlandeză. După ce am savurat puţin momentul, care la 25 de grade afară nici nu părea prea... polar, am purces să văd totuşi cu ce se mănâncă acest faimos “sat”. Şi am intrat în clădirea

care adăposteşte 188   

 

Biroul lui Moş Crăciun

Puteam intra să-l cunosc, dar se auzea un copil plângând sonor înăuntru, aşa că mi-a fost frică şi n-am intrat. Lângă birou, desigur, suveniruri, vederi pe care poţi să le trimiţi să ajungă la Crăciun, iar suveniruri, totul pe fundal de jingle bells.

189   

 

Şi suvenirurile abia începeau. Un lanţ întreg de magazine de profil – unele chestii chiar faine, dar cum la mine în bagaj nu este loc, şi drumul până acasă e lung, nu prea şi-au găsit omul. Moş Crăciun are şi un Birou Poştal Central

unde vin cică annual vreo 500000 de scrisori, iar un staff ajutător (de spiriduşi, desigur) răspunde la aproape jum'ate. Mai era un singur obiectiv “funcţional” pe timp de vară, “husky camp”, tabăra de câini husky. E la vreo 200m de “centru”. M-am dus dar, am ajuns la poartă – nimeni. Deschid poarta, intru – nimeni. Doar un câine legat, cu guler medicinal, lătrând, şi mai mulţi câini, mai încolo, în cuşti. Păreau. O căbănuţă, un televizor mergând, nimeni. Ies pe poartă, intru din nou... de vreo 2 ori... când dau să plec, aud voci, lătrături – ghidul era cu nişte turişti, venea înapoi. 6 EUR a fost distracţia – au 40 de câini, husky şi nişte spitz, şi UN REN.

Pentru 6 EUR poţi să te plimbi printre ei, să te joci cu ei, să le faci poze. Cum manifest un respect aproape nevricos faţă de raţa canină, la mine plimbatul şi jucatul au fost foarte reduse, rămânând pozele. 190   

 

Acest căţel de exepmplu, cică a jucat într-un videoclip al celor de la Lordi.

Acum era blazat, deh, vedetă de cinema. Renul

191   

 

părea adormit şi împiedicat rău, zici că era beat. Altfel, coarnele, frumoase. Cică e în perioada de creştere a lor, s acoperite cu blană,

abia la toamnă dau blana jos, rămâne osul. Cică împerecherea la reni se face pe bază de coarne – cine le are mai mari şi cu mai multe încrengături, a câştigat. Punct. Bătăile snt rare, în general trebuie doar să-şi arate coarnele, şi gata. Şi cică până la toamnă cresc încă o dată cât astea (!) iar după sezonul de împerechere le cad. La primăvară, de la capăt. Ce chestie. Măcar am aflat ceva pe ziua de azi. Şi nu avea să fie ultimul lucru. La întoarcerea în Rovaniemi (satul e la vreo 8km în afară) am călcat un muzeu recomandat în carte, Arktikum.

Şi a fost foarte interesant, părţi informative şi interactive. Atât despre Laponia şi laponi, cât şi despre zona arctică în general. “Laponii”, “eschimoşii”care îşi zic de fapt Sami aici, aveau, între altele, un port popular extraordinar de spectaculos! Io-i ştiam înveliţi în blănuri, dar cică nu, după apariţia “pânzei” au dezvoltat un port popular de toată frumuseţea. Şi multe altele am aflat, plus o simulare de auroră boreală – frumos. M-am întors pe jos, pe lângă râu, 192   

 

pentru a savura acest suc de cranberries la această terasă a unui pub, pe mica stradă pietruită care reprezintă centrul din Rovaniemi.

Soarele se pregăteşte să apună, şi e abia 9. Semn că vine toamna... e deja aproape august, la ei nopţile cu totul albe sunt la începutul verii, în iunie. Cu aceasta, punctul cel mai de sus al călătoriei a fost atins. 66°32'35” latitudine nordică. Locul începând de unde, la solstiţiul de vară, soarele nu apune deloc. Recomand a fi vizitat iarna, trebuie să fie feeric cu 1m de zăpadă; în plus se pot desfăşura o grămadă de activităţi gen excursii cu sănii trase de huskii cei somnoroşi pe care i-am văzut eu azi. Acestea fiind zise, de mâine, spre Sud...

193   

 

26. Davai zdreanţa, Desdemona!

31 iulie Excursia de azi a fost una din cele mai aşteptate. Nu ştiu de ce, poate pentru că e “off the beaten path”, în afara traseelor “clasice”, poate pentru că e totul “pe muchie de cuţit” şi trebuie să meargă şnur ca să iasă optim, nu ştiu, dar aproape tropăiam de nerăbdare. Trenul era la 7:15, dimineaţa. Uăhăi. Păi da, era de traversat juma' de Finlandă. Jum'ate treaz, am reuşit totuşi să-l prind, trenul. Planul era să văd Laponia din tren. Am dormit aşadar întins până la Oulu, la ieşirea din Laponia, unde m-am trezit doar pentru că trebuia să schimb trenul. Din puţinul pe care l-am văzut, Laponia sudică e o întindere de păduri destul de haotice, dar tinere, pe alocuri defrişate – defrişări care sunt cam singurele semne că mâna omului a pus piciorul, în afară de localităţi. Se vede că populaţia e foarte rarefiată aici, dintre cele mai rar populate zone din Europa. Iar mai în sus se fac oamenii şi mai rari. De la Oulu la Pieksämäki (se citeşte chiar aşa, cu “ä” nemţesc, dar “i” şi “e” pronunţaţi separat, nu ca în nemţeşte) plănuiam să văd Finlanda lacustră. Am dormit aşadar 4 ore din 5 ca butucu; puţinul timp în care m-am uitat pe geam n-am văzut cine ştie ce lacuri, destul de subţireanu.

194   

 

Vine ora 15:10, la şi 13 trebuia să cobor la Pieksämäki. Trece controlorul, îl întreb pentru siguranţă – Pieksämäki? Joo, joo (pronunţat io, io). Iau rucsacul mare în spinare, o apuc pe culoar – mă trage cineva de mânecă – controlorul. Zice ceva ce nu înţeleg, dar pare stresat. Întreabă cu un of împrejur dacă nu ştie cineva engleză. O doamnă se oferă, foarte cumsecade. Zice, “sntem în întârziere, urmează Suonenjoki, nu Pieksämäki.” Îmi cade faţa. Zic, păi am conexiune cu autobuzul la 3 şi 20. Zice, “nu-l mai prinzi.” Îmi cade faţa pe jos, de tot. “Dar firma lui vă dă un taxiu pentru Savonlinna.” Oh. Un băiat mulatru cu părul foarte maro şi creţ asculta cu interes. Mergea şi el la Savonlinna. Am ajuns în Pieksämäki cu juma' de oră întârziere. După câteva kiitos-uri (mulţumesc) doamnei, am mers cu băiatul creţ şi am găsit autobuzul, care ne aşteptase! Am urcat, a plecat, nu înainte de a mă taxa cu 25 de euroi, că cică biletul de tren nu e valabil pe autobuz. Bănuiam, dar speram că nu e adevărat. A fost. A reuşit să recupereze vreo 15 minute, am intrat la 6 fărun sfert în Savonlinna. Hostelul meu e departe de centru, snt îngrijorat dacă mai e timp. Întreb o călătoare, ea zice să întreb şoferul. Ceea ce şi fac, stă, se gândeşte – apoi face sem că ştie, îmi zice el. Şi mă lasă la 20m de hostel! Ce cumsecade, totuşi. Mă cazez, repederepede, mă schimb în hainele cele mai bune (adică blugii vechi până acum nefolosiţi în excursie, deci măcar curaţi, şi singurul tricou cu guler din dotare, achiziţionat în Groenlanda pentru faptul căci era singurul model disponibil (bună politica asta cu plecat cu minimul, luat tricouri de pe drum). În picioare, n-aveam de ales, tot adidaşii prăfuiţi de drum. Rucsacul în spinare, şi întrebarea la recepţie – cum pot ajunge cel mai repede în oraş? Cu taxiul... Dar nu mai e timp, sacrific, cât face? Vreo 10 EUR. Buun. Vine taxiul, mă sui, zice, unde să mă lase? La poarta castelului, zic. Sau la biroul turistic? De unde se iau bilete? Zice – habar n-am, şi oricum e foarte târziu, se intră la 7 fărun sfert. Între timp, văzând că era deja taxa 5 EUR de pornire, zic – mai bine la oficiul turistic. E mai aproape, mă gândesc, poate scap sub 10 EUR, că nu am mai mulţi. Se face de 8 EUR, uşurat, fug la biroul cu pricina, deschis până la 7 seara. Era 6 şi 25. Zic, mai aveţi bilete? Daaaa, mai sunt multe! YES!! deci a mers!! Daţi-mi vă rog cel mai ieftin bilet. Imediat mi se taie şi bucuria. Zâmbitoare, îmi spune că cel mai eftin e 78 de euro. Auăleu... din cele de 29 sau 33 nu mai au... shit... ce fac? Tot am venit până aici... tot am ajuns la limită... dacă nu merg, apoi îmi pare rău, o să mă gândesc mereu “cum ar fi fost”... sacrific eu ceva, să compensez – de exemplu, vaporul până la Kuopio, pe lacuri, pe care voiam să-l iau mâine, şi care costă fix atît... Aşa că zic, în cele din urmă – daţi-mi un bilet. Alta acum – unde vreţi să staţi? Avem 1 loc în faţă, lateral, şi mai multe în spate. Habar n-am, zic. Dv. Unde aţi sta? În faţă. Bine, în faţă atunci. Iau biletul şi pas alergător, prin centru

195   

 

spre “obiectiv”. (Între timp mă gândesc că în loc de drum până la Kuopio pot să iau o croazieră mai mică, în jurul Savonlinnei, şi asta e, nu voi ieşi cu mult mai scump.) Pe măsură ce mă apropii văd că, deşi se apropie de 7 fărun sfert, era destulă lume pe stradă care mergea într-acolo.

Spre castel, adică.

196   

 

Pentru că la castelul din Savonlinna se ţine cel mai mare festival din Finlanda, un fel de “George Enescu” la noi, doar că la ei e de operă.

Durează o lună de zile (iulie) şi se ţine, tot, aici.

Tot căutând cum e mai bine să mă dau jos din Rovaniemi, am văzut că festivalul nu s-a terminat, şi că chiar astă-seară e “Otello”, de Verdi, care e spectacolul care va şi încheia festivalul, peste 2 zile. Şi normal că a încolţit gândul... ăsta da motiv să te dai jos de pe cercul polar. Numai să ajung la timp... aşa că n-am luat bilet, am lăsat destinul să decidă. Cineva acolo sus a făcut să ajung la timp, aşa că – avem Seară de Operă! M-am amestecat aşadar printre lumea subtţire

197   

 

şi am intrat în atmosferă. Am vrut să cumpăr un libret, dar costa 4 EUR, şi eu mai aveam doar 2 euroi la mine. NIMIC nu poţi face cu 2 euro în Finlanda. Poate să cumperi o apă în gară, aia parcă era 1,90. Aici era 4 parale până şi o prăjiturică pe mijloc de farfuriuţă. Dar asta a fost departe de a strica buna dispoziţie – nu e nici prima nici ultima dată când am fost lefter la evenimente cu simandic şi n-am avut nici o problemă, dimpotrivă. Locul meu era în rândul 5, dar atât de în lateral, şi obturat de un decor,

încât nu vedeam panoul negru de sus pe care mi-am dat seama că se derula subtitrarea. Cei din stânga mea, nici atât nu vedeau, săracii. Şi începe. În prima scenă, năvălesc o grămadă de chinezi pe scenă! Armata Chineză a lui Othello! Pentru că e o producţie a operei chineze din Shanghai! Toţi snt chinezi, de la maur la desdemonă. Rodrigo seamănă un pic cu Jackie Chan, am un sentiment suprarealist că nu ar fi deloc ciudat să înceapă cu nişte scheme de bătaie meseriaşe. Dar nu. Chiar şi figuranţii, pe care îi vedem de foarte aproape cum îşi joacă staticele roluri, iau treaba în serios. 198   

 

Şi până la urmă, aplecat, am reuşit chiar să citesc o bucată bună din text. Cântau în italiană, cu subtitrări în finlandeză şi engleză. La pauză, am vrut să mănânc un măr din desagă (m-au lăsat să intru cu rucsacul, deşi eram cam singurul cu acest accesoriu), dar mi-a fost ruşine. Dacă mă ia vreunul la rost că “n-am voie din desagă”, şi mă întreabă că de unde-s, şi io nu pot să mint să zic că-s din Ungaria, de exemplu, că dacă mă ia pe ungureşte, şi nu vreau să-mi fac ţara de râs, aşa că am răbdat de foame. Mi-am luat totuşi inima în dinţi şi am întrebat o doamnă de ordine dacă pot să stau în spate, unde-mi zisese la turişti că ar mai fi locuri. A zis că pot, şi, bucuros, am chiar găsit un loc.... ca să văd că nici de aici nu vedeam textu!! Obturat de o macara cu reflectoare! Abia după vreo 5 minute şi un salt peste scaune spre rândul de mai jos am văzut că însăşi macaraua avea un ecran pentru subtitrări. Aşa că am văzut actele 3 şi 4 cu privire de ansamblu. A fost fain, nu m-am plictisit decât puţin la aria Desdemonei din actul 3 (nu se mai termina!), şi asta cu toate că mare lucru n-am înţeles. Nici din ce ziceau, dar nici din muzică. Muzica faină, nu pot să zic, dar n-am reţinut nici o arie. Nici un cor tip Nabucco, nici un marş tip Aida, nimic să sară în ochi. Doar drrrraaaama maurului şi criza batistelor. Oricum, pentru mine Othello are valoare sentimentală, de când “l-am jucat”. (Eheei, vremuri! Ia să-i scriu eu un mesaj Dezdemonei.) Mi-am adus aminte şi de cum zicea mama că a văzut Othello jucat ruseşte, sau a auzit, sau era o glumă, nu mai ştiu, dar zicea Othello “davai zdreanţa, Desdemona!” ”Kakaia zdreanţa, Atielo?”. Eh, ăştia ar fi trebuit să zică ceva de genul “tígōng shoupà, Des De Mo Na!” “nǎxiē shoupà, O Te Lo?” Sau să se-apuce că cânte cântecul lui Othello: Până la urmă, totul s-a derulat conform aşteptărilor, au luat ţeapă cu batista, şi totul s-a destrămat. Aplauzele au fost puternice, însoţite de bătăi cu picioarele în podea. Aici chiar când îl aplaudau pe Othello.

Lumea subţire s-a revărsat din castel

199   

 

şi a propos de ţinută, am stat în a doua parte lângă un domn în costum şi şlapi de cauciuc, fără şosete. Aşa că să nu mai zică nimeni de mine... Când am ieşit, era încă lumină, de am apucat să mai fac nişte poze la castel.

Căutând o poziţie bună şi întrebându-mă dacă e voie să calc pe iarbă, i-am văzut pe aceşti tineri

200   

 

la picnic, aşa că m-am relaxat şi am pătruns pe iarbă.

La care aud “hey, guy”. Hmmm... mă fac că plouă. “hey, guy!”. Mă întorc, pe mine mă strigau. Eram la vreo 10m de ei. Dacă vreau să le fac o poză cum beau, mănâncă şi joacă poker finlandezii. Băiatul pare “înveselit artificial” cu alcool. Altul zice – “lasă, nu-i nimic, nu băga în seamă”. Era cu spatele la mine. Zice, întors pe jumătate – “de unde eşti?” “Romania”. “Aa, sntem aproape vecini, io-s din Ucraina.” “Sntem chiar vecini.” “Da, chiar. Carpaţi, nu? Avem şi noi şi voi. Şi ce faci aici, ai fost la operă?” “Da. Tu?” “Şi io am fost anu trecut la Carmen, şi anu ăsta la.... ăla mic, cu cocoaşă, cum îi zice...” “Rigoletto?”- îmi vine de nu ştiu unde. “Da, da. Prietenilor mei nu le place opera, da' mie-mi place aici la castel, zici că eşti acum 1000 de ani.” E tot şezând, întors pe jumătate, cu un ochi la mine. Ceilalţi tac. Zice, “castelul ăsta avea 4 turnuri, acum are numai 2, ştii de ce?” “Nu.” “Ia stai aşa”, şi se ridică, vine la mine. Io mă trag instinctiv în gând, nu ştiu dacă şi în realitate, o juma' de pas înapoi. Crescut în cultura de la noi, poate şi mai nevricos din fire, cu ideea că oamenii beţi “de pe stradă” la noi în general sunt buni de evitat, că de obicei “se leagă de tine”, am o reţinere instinctivă şi faţă de acest domn. Care vine lângă mine şi, clătinându-se abia perceptibil, cu ochii înceţoşaţi, îmi povesteşte cum fortăreaţa a fost făcută de suedeji, luată de ruşi, apoi atacată de suedeji, şi cum într-unul din turnuri era depozit de muniţie. “Vezi gemuleţele alea? Nu ălea de sus, alea-s de observaţie, astea de jos, de trager. Minuscule. Ei, şi suedejii au nimerit din greşeală un gemuleţ din ăla, şi BUM! Tu-ţi dai seama? Toată muniţia. Turnul întreg a decolat ca o rachetă, de pe o rază de 100km oamenii au crezut că a venit sfârşitu lumii. Uaaai, mi-ar fi plăcut să văd asta!” Şi continuă, de la una la alta, că el e ucrainean, dar trăieşte aici din '88, nu aici, aici e mama lui, în Helsinki. Şi în 10 minute îmi dă un “download”, un rezumat al viziunii lui despre Finlanda. “Îţi place?”, zice. 201   

 

“Da, e frumos”. “Daa. E frumos. Curat, ordonat. Oamenii, însă... pfffai... ciudoşi... pizmuitori... toţi îşi iau maşini scumpe, în rate, numa să fie el mai tare. Că aici altfel toţi îs egali, comunism pur, frate. Nu e ca la noi sau la voi, bogaţi şi săraci. Nu, aici toţi îs clasă de mijloc.” (părea dezamăgit, mie mi se părea că n-are motive prea mari...) “Statul îţi dă, ajutor de şomaj, 460 de euro.” Se gândeşte. “Dar - la preţurile astea, de fapt nu e de-ajuns să te descurci.” Continuă: “Numa la americani am văzut oameni mai răi. Am stat 2 ani în new york. În Bronx, în comunitatea ruso-evreiască. Şi eu îs jumate evreu. Ce vorbeşti, ăia te tratează cu fundu, te întreabă ce cauţi aici, du-te în ţara ta. Foarte răi... Ăştia aici în Finlanda, la copii când au 18 ani le dau un şut în dos, 'descurcaţi-vă'... nu e ca la mine sau la tine, copiii stau acasă, aduc şi nevasta, părinţii dau ultimul bănuţ pentru copii până la bătrâneţe. Nuu.. aici copiii plătesc chirie să stea cu părinţii după 18 ani. Pfuaai..” Şi-i dă înainte fără oprire, cu cheful de destăinuire a unui om ameţit. “Da'-mi place. Aici e patria mea acum. Eu s ofiţer, peacekeeper (forţele de menţinere a păcii). Stau în orientul mijlociu 6 luni, în Afghanistan, apoi vin acasă 3 luni... aici îmi place să vin, aici e casa mea. Mă mai duc pe la Kiev, stau o lună, mă distrez, beau (râde), dar – tot aici mă trage aţa. E o ţară faină. Chiar, cum te cheamă? Eu snt Dmitri, Dima mi se zice. Încântat. Hai să bei şi tu cu noi.” “Mulţumesc, dar nu pot, trebuie să plec.” “Păcat. Apăi, mi-a părut bine, şi distracţie plăcută în Finlanda!”. Şi se întoarce la tovarăşii lui de picknick, rămaşi în tot acest timp tăcuţi, din care unul tocmai “dădea la peşte” cu o undiţă. Am plecat în partea cealaltă, un pic ruşinat de propria prejudecată. Poate nici la noi nu mai snt beţivii atât de agresivi... poate. Sau poate sunt. Oricum, în tot nordul nu am întâlnit om care să caute pricină, sau care să se uite urât (în afară de Yul, care nu e nordic), fie el treaz sau beat (şi ăştia beau, tătiku!). Am plecat pe marginea lacului, că zicea Lonely Planeta că reflexia castelului în apă e “dramatică” seara. Ia să vedem ce-o fi chiar aşa dramatic. Păi, cam aşa arată:

202   

 

(am făcut duzine de poze, nici nu ştiu pe care să o pun aici. Hai să terminăm cu asta.

În drum spre casă, după o zi foarte călduroasă, nori negri se arată la orizont... hmm... pentru mâine, vremea va juca un rol important. Sper să nu fie furtună.

203   

 

Ajuns la hostel, am adormit pe fond de tunete, fulgere şi ropot de ploaie. Noapte bună.

204   

 

26. Cele 1000 de Lacuri

1 august Cele 1000 de Lacuri sunt de fapt 180000 (!), şi azi-dimineaţă încă nu ştiam ce să fac cu ele. Eram în mijlocul Kareliei, Ţinutul Lacurilor, şi îmi dădea ghes să nu plec fără să le văd, plutesc, respir măcar puţin. O variantă era o croazieră până la Heinävesi, cea care oferea o privire mai bună asupra lacurilor – e o parte din drumul până la Kuopio, cam jum'ate, dar întoarcere cu autobuzul în Savonlinna. A doua era o croazieră mică în jurul oraşului, de 2 ore. A treia era plecare direct spre Helsinki. Apoi, altă întrebare: ce fac cu bagajul? Mai iau o noapte aici la hostel în pădure? Îl las aici, dar fac check-out? Îl las la gară? Îl iau pe barcă? Până la urmă mă hotărăsc să iau bagajul “jos în oraş”, şi vedem de acolo. Măcinat de aceste gânduri, o iau pe o scurtătură spre biroul de turism. Când mă uitam mai concentrat pe hartă încotro s-o iau, văd cum opreşte o maşină lângă mine. Nu-i dau atenţie. Claxon. Mă uit – o doamnă îmi făcea semne. Mirat, mă duc, deschid uşa, zice - “pari a avea nevoie de ajutor. Eu lucrez lângă biroul turistic.” “Ăăă... da, mă duc la biroul turistic, să văd de o croazieră” (în gând mă îndoiam că poate să mă ajute cu o croazieră, de la volan). Zice, “păi mă duc la servici, hai că te duc”. A! Oau... mă sui, şi mă duce. Care se va vedea că o luasem pe o lungătură, nu scurtătură, m-aş fi rătăcit enervant, din nou. Zice “în tinereţe am fost ghid turistic, şi când văd pe cineva confuz cu o hartă, simt nevoia să îl ajut.” “Să-ţi dea Domnu' sănătate”, zic în gând. Zice, “eşti cu Interrail? (!?) nu, că eşti prea bătrân”. “Mersi”, zic, “dar chiar snt cu Interrail” (şi în gând “trebuia totuşi să mă rad azidimineaţă...”). Din scurta conversaţie am aflat, fără să întreb, că în Finlanda “bărbaţii conduc maşinile bune, femeile ce prind” (cu referire la maşina ei, veche). “Egalite, fraternite, haha”. Râde. “Bună şi maşina asta veche”, în gândul meu. Rucsacul meu tot mai greu nu face discriminări. O-ntreb dacă recomandă o croazieră pe vremea asta (înnorat), zice “da,” (la hostel îmi zisese că dacă plouă nu e prea grozav). “VIP cruising, vezi că e o firmă în port”. “Ok. Mulţam, la revedere” 205   

 

Biroul turistic, închis. Deschidea la 9, era 9 fără 17. Stau... pe la 9 fărun sfert, zic, păi degeaba stau, ia să mă duc direct în port, să văd care-i treaba. Oricum vasul de Heinavesi pleacă la 9, aşa că nu rezolv nimic aşteptând aici. Înclinam spre o croazieră scurtă, da' orişicât. Ajung în port, pe la 9 fără 7. Croazierele mici pleacă de la 10 sau 11, costă între 13 şi 20 de euroi. “Păi, una din astea”, zic. Da' hai să merg mai încolo, să văd poate dau de MS Puijo (pronunţat pui-io), care pleacă în croaziera lungă, dacă-l găsesc, bine, dacă nu, nu. Şi după primul colţ, văd scris Puijo. Mă duc, într-o doară, mă tot uit... erau 2 oameni afară. Iese şi căpitanul, un tinerel, intră la loc... unul din oamenii de afară îl strigă, să vadă ce-i cu mine. Întreb aşa, mai mult la oha, dacă au discount pentru interrail. Din ce ştiam eu, nu, şi costa 60EUR excursia, cam mult. Zice, nu, da' avem pentru studenţi. Aha. Cât? Păi, până la Kuopio, 54 EUR. Mda. Dar eu vreau până la Kerma şi înapoi. Aaaa, stai să mă uit. Până să se uite, îl strigă iar omu' ăsta. Iese şi îmi zice - “uite, omu' ăsta e patronul vasului. Zice că poţi să vii cu 30 EUR, juma' de preţ, cu interrailu' tău. Ultima ofertă.” “......mmmmbine, hai”, mă decid pe loc că virgulă calul de discount nu se caută la prea mulţi dinţi. Şi plecăm, frumos pe lângă castel,

afundându-ne în Lumea Lacustră. Acum snt pe vas. Puntea, plină.

206   

 

Frig. Averse de ploaie. Gri. Totul gri-albăstrui. Şi pădurea verde, tot. În zare plouă. Avea dreptate doamna de la hostel, pe ploaie nu e cine ştie ce. Îmi închipui că pe soare, peisajul e total diferit, mult mai colorat. Dar avea dreptate şi cealaltă doamnă, merită o croazieră. Sau merită pentru mine, azi. Pentru că cine ştie când voi mai nimeri prin zona asta, probabil nu prea curând, if ever. Măcar voi şti cum arată cele 180000 de lacuri. Intrăm în ploaie. Închid.

(...) Nu la mult timp după ce am intrat în ploaie, am şi ieşit din ea. Ba mai mult, miracol, a apărut o pată de cer senin!

207   

 

Atunci am avut o mică revelaţie cromatică – probabil unul din principalele motive pentru care “cerul e senin şi marea albastră” (parcă era un cântec?) e exact această combinaţie – apa reflectă culoarea cerului! E un lucru logic, dar, să mă scuzaţi, om care a văzut marea rar, n-a stat să se gândească prea mult asupra acestui gen de cauzalitate. Ştiam doar că Marea Neagră a fost numită aşa din cauză că primii greci care au intrat au găsit-o furtunoasă. Păi normal că i-au zis neagră (dacă mai era şi noapte...). Pe lac, se vedea foarte clar cum apa lacului e albastră exact sub pata de cer senin, şi gri în rest. Spre entuziasmul generalizat la nivel de punte (unde în acel moment eram doar eu), a apărut chiar soarele! Chiar mă gândeam că soarele schimbă probabil şi mai mult cromatica. Întâi în depărtare,

dar apoi tot mai aproape, până ne-a ajuns!

208   

 

Bine, n-a durat mult, noi am cotit-o spre nori

da' orişicât. Mă rugasem pentru un pic de soare, numai să văd cum e, şi l-am primit. Mulţumiri! Între timp am intrat şi pe drumuri mai înguste, pe canale şi cănăluţe, am început să vedem şi urme de “civilizaţie”,

209   

 

în sfârşit a început să se apropie de imagine pe care o aveam eu despre “ţara celor 1000 de lacuri”.

Voiajul a continuat în acest gen de cadru,

frig, dar nu exagerat, 210   

 

înnorat, dar cu câteva reprize de soare salutate cu urale (în gând, desigur).

Şi cu alte chestii învăţate, cum că populaţia de foci inelate de Saimaa, care trăiesc doar în aceste lacuri, zona Saimaa, a crescut după ce a fost protejată prin lege, la numărul de 300 de exemplare. 300, ca ultimii spartani ai lui Leonidas... Mă tem că vor avea, mai devreme sau mai târziu, aceeaşi soartă... Între timp apăruse pe punte şi un cowboy finlandez extrem de tatuat şi în sandale fără şosete, care însă nu s-a manifestat zgomotos.

211   

 

Am ajuns şi la ecluze.

Fac trecerea între lacuri, unde există diferenţă de nivel.

Cică pe majoritatea le-au făcut ruşii, pe când Karelia aparţinea de ei, şi nu existau atâtea drumuri şi căi ferate (nici acum nu-s exagerat de multe, dar tot snt mai ieftine pentru transport). 212   

 

Prima ecluză a fost cu o diferenţă de 20cm, a doua vreun metru, iar a treia, la care m-am dat şi eu jos, 2m diferenţă (!).

Aici, la Kerma, m-am dat jos de pe Puijo

213   

 

şi am luat un microbuz înapoi la Savonlinna. Acolo, primul drum la biroul turistic, să văd cum plec de aici. Singura conexiune rămasă cu Helsinki, prin Parikkala (ce-mi plac numele astea!), e la 6 şi 24 de la halta din spatele zonei de cumpărături (kauppatori) (!). Până atunci o rog pe aceeaşi domnişoară calmă de ieri să mă ajute cu cazare în Helsinki (nu rezervasem nimic că nu ştiam exact cum şi când o să ajung). Şi, dacă tot îmi ieşise pasenţa cu excursia şi opera, trebuia medalia să aibă un revers, păi nu? No gain without pain. Păi cum. Aşa că – îmi spune calm şi zâmbitor domnişoara cu ochelari că toate hostelurile la care a sunat în Helsinki erau pline ochi. Mi-am dat seama atunci că mâine e sâmbătă... Au. Unde dorm?!? A sunat până la urmă la biroul centralizat pentru cazare (trăiască Lonely Planeta, de acolo am luat numărul), care au făcut rost de o cameră de hotel. 60 EUR... dar asta e. Iată cum Finlanda, chipurile cea mai ieftină dintre nordice, a avut cel mai scump buget de cazare pe noapte, din cauză de procedură ad-hoc. Deh, flexibilitatea are un preţ. Ieşind afară, mi-am dat seama de un lucru: eu am plecat în marea călătorie spre nord nepregătit pentru un anumit fenoment meteorologic: ploaia. Estimat a fi posibil de întâlnit în zonele unde urma să merg nu mai rar decât în fiecare zi... Ce-mi zisesem eu – îmi iau geaca impermeabilă, nici nu-mi mai trebuie umbrelă, hehe, e grea şi incomodă, o las acasă. Lucru, de altfel, în regulă, doar că nu ştiu cum se face că mă “vizualizam” pe ploaie doar cu aparatul foto, care încape sub geacă, nu şi cu 2 rucsace, unul mare în spinare, altul în faţă. Care nu cred că snt impermeabile. Ploua, evident, în Savonlinna. Din fericire, nu a durat mult. Până am ajuns la restaurantul Leikkilohi, “La Somonul Flambat”, se oprise. Lonely Planeta zicea că ăştia au în meniu chestii de peşte bune între 7 şi 10 EUR, între care şi somon flambat. Mda. Nu ştiu ce or fi văzut cei de pe Planetă, sau care or fi fost inflaţia la preţurile peştelui în ultimii 2 ani, dar somonul era 18 EUR, bufetul 34. Cel mai 214   

 

ieftin element de pe meniu era o supă de peşste, îmi zice doamna, “all you can eat”, “mănânci cât poţi duce”. (“Snteţi siguri?...” întrebam în gând, cu un zmbet pe supt mustaţă). Am luat aşadar supa de peşte, care venea cu pâine şi salată, evident 2 farfurii pline, şi am pus burta la cale. Foarte bună, supa. Şi pâinea lor neagră, care pe mine de obicei nu mă încântă. (poate mi-a fost foame). Ura, şi la gară. La haltă, care nu avea nici măcar bănci de şezut. Ca să fac ceva să nu stau degeaba, mă uit pe hartă. După o vreme simt că mi se adresează cineva. Un finlandez vesel, mă întreabă unde merg. Îi spun. Are nişte mişcări ciudat-dezordonate, şi un discurs finlandezo-englez întortocheat. Cred că e abţiguit bine, săracu. Altfel arată foarte normal. După o conversaţie scurtă în care eu nu prea am vorbit, dar nici nu l-am zâtâit, doar am răspuns monosilabic la întrebări şi am dat din cap înţelegător, a plecat şi a intrat în vorbă cu alţi călători, la fel de nedumeriţi. Omul, altfel, foarte prietenos. Mă gândeam să scriu despre el, şi mi-am dat seama – uite că singurii oameni despre care am scris mai pe larg în Finlanda au fost doi beţivi. Din miile de oameni cumsecade pe care i-am văzut pe stradă, fix despre ăştia am scris cel mai mult, şi mi-au rămas în memorie. Păi nu-i de mirare că presa okţidentală vede numai feţele deocheate ale României – asta reţine omul! Asta e cât de cât interesant de povestit! Nu faptul că “am întâlnit un om care mi-a zâmbit”, sau “am întrebat unde e ceva şi mi-a arătat”. Chestiile normale, de bun-simţ, cum ar fi faptul că Finlanda are 5 milioane de oameni în mare parte liniştiţi şi cumsecade, nu am menţionat. Dar cei 2 veseli s-au bucurat de atenţie... Kashai omul.. Mi-a plăcut Savonlinna. Şi numele, şi oraşul, şi castelul, şi lacurile. Snt în trenul de Helsinki. Anunţurile se fac în finlandeză, suedeză şi engleză. Ăştia au rămas cu sechele după regimul suedez. O minoritate semnificativă, şi suedeza e oarecum a doua limbă oficială, nu ştiu dacă de chiar, dar o învaţă toţi la şcoală. Ca fapt divers, pe mulţi adolescenţi i-am auzit zicând “hej” în loc de “terve”, la “salut”. Au şi suedejii ăştia istorie complicată cu toţi vecinii... Până una alta, îl simt pe Moş Eneiainen pe la geneikki... pentru amatorii de peisaje lacustre, a se vede slaidshoul de mai jos, care conţine si alte poze pe lângă cele din text. Am dat un sărci pe trilulilu după "lacustră", şi am găsit melodia asta, pentru soundtrack. Singura în dotare, aşa că...

215   

 

27. Flora Tallinn

2 august Ziua a început prost. Citez ce am scris azi-dimineaţă, înainte de ora 8: Până la urmă, s-a întâmplat. M-am culcat târziu – nu numai că am scris pe blog, dar nici n-am putut adormi o bună bucată de vreme dup-aia, probabil agitaţia acumulată. Normal că nu m-am trezit la prima alarmă, dar chiar şi aşa aş fi prins probabil vaporul, dacă ar fi mers maşina de plătit cu cartea de credit de la hotel, sau aş fi avut cash la mine. Am pierdut 10 minute vitale încercând să plătesc; n-am reuşit, până la urmă am lăsat detaliile cardului, mi-a dat bani de taxi, urmând să mă taxeze ulterior când le merge maşina. Degeaba, mai erau doar 5 minute. Am ajuns la 7:31 la terminal, barca plecase la 7:30. Acum stau aici la un chioşc, nu era nimic interesant de mâncare, până la urmă am luat o prăjitură şi un pahar cu lapte, cam îndoielnică prăjitura, dar am zis “merge, cu lapte”. Mmm... nu ştiu cât de inspirată alegere (vom vedea mai încolo dacă snt repercusiuni :P); aştept barca următoare, care pleacă la 9. Am pierdut 2 ore de Tallinn, păcat, dar asta e, se întâmplă. Bine că s-a întâmplat acum, când poate nu mai e aşa grav, şi sper să nu se întâmple în zilele următoare, când programul devine din nou strâns. Acum mă apuc să dormitez în scaun până pot intra să dormitez pe vapor. A plus tard.

216   

 

Din fericire, ca şi buna-dispoziţie, nici reaua-dispoziţie nu ţine (de obicei) la nesfârşit. De data asta, responsabil pentru schimbare a fost fantasticul oraş Tallinn. Ghidul Marco Polo zice: “călătorul care va merge fără aşteptări în ţările baltice, va pleca de acolo convins că a găsit o comoară.” Subscriu, şi asta doar după 12 ore în Tallinn. Auzisem că oraşul are ceva deosebit. În Vest se pare că e “în tendinţe” să mergi pentru un week-end la Tallinn, să petreci – a fost un prieten, cu o gaşcă de burlaci. Ulterior aflu că New York Times l-a declarat nici mai mult nici mai puţin decât “capitala mondială a distracţiei”. Şi Lonely Planeta vorbea în termeni foarte laudativi despre capitala estonă. Hmmm... eram curios. Şi - nu exagerează cu nimic. Tallinn e unul din cele mai fermecătoare oraşe, care este. Nu mi-a venit să cred. Un fel de Sighişoara

plus Braşov

217   

 

plus Sibiu,

adunate

şi ridicate la pătrat, la rang de capitală cu parlament roz.

218   

 

Echipa de fotbal se numeşte Flora Tallinn, şi curat potriveală, căci e un oraş ca o floare. Azi am făcut tranziţia de la Lonely Planet la un Marco Polo luat încă de la Berlin. În prima jumătate a zilei am urmat traseul pe jos indicat în Lonely Planeta, destul de bun şi complet, iar dupămasă am trecut la Marco Polo, pentru date istorice şi de context. LP avea doar câteva pagini strict despre oraş, ca anexă la Helsinki, Marco e mai complet. Şi am mers... nici nu ştiu ce poze să pun, că peste tot mi se părea că descoperi ceva interesant. Oraşul vechi e extraordinar de bine păstrat, mai mare decât majoritatea văzute până acum. Se împarte în 2, oraşul de jos, mai nou, şi oraşul de sus, mai vechi, primul centru (tip Sighişoara). Se vede ilustrat în panorama de mai înainte, oraşul de sus în dreapta. M-a cucerit de la primii paşi, pe o stradă lăturalnică în apropiere de hostel.

Curând am ajuns în Piaţa Primăriei, care e clădirea asta cu turn, cică singura primărie gotică păstrată în Europa. De la 1452.

219   

 

Când mă dezmeticesc, observ că în piaţă se întâmpla ceva. Întâi am văzut oamenii în costume ciudate,

apoi şi scena în spate.

220   

 

Apoi am auzit zgomotul, şi am văzut că au început să cânte şi să danseze. Să-i urmărim. http://www.youtube.com/watch?v=rtjq4ksMwrc Am întrebat, cică sunt Zilele Oraşului Vechi, un fel de festival medieval de la Sighişoara. În carte scria că ăla se ţine în iunie... hm. Ulterior am aflat că erau “zilele Catalunyei la Tallinn”, tot festivalul era cu şi despre catalani. Am văzut cel puţin 7 formaţii diferite, de la balerini la dansatori, circari,

măşti imense pe picioroange

221   

 

şi tot felul de alte trăznăi. Ei au continuat acolo în piaţă, eu mi-am văzut de drum, să rezerv bilet pentru următoarea destinaţie. Ocazie cu care am aflat şi de ce nu merge biletul meu de Interrail în ţările baltice. PENTRU CĂ NU AU TRENURI!! Cică, “nu avem. Cu autobuzul, dacă doriţi.” Ca să vezi. Am făcut rezervare la autocar - bookingestonia.com, au sediu chiar lângă piaţă, just for the record. Aveam 2 “puncte King Kong” de bifat, primul, în turnul primăriei

de unde am văzut oameni puşi pe distracţie

222   

 

nu glumă,

şi al doilea turnul acestei biserici

cică cel mai înalt punct de observaţie din oraş. Dar până acolo, ehei, multe locuri interesante, ca de exemplu această farmacie 223   

 

care vinde medicamente cel puţin din anul 1422.

Am luat şi eu un pachet de şerveţele, că începusem să strănut. Şi am făcut o poză din ea cu o terasă eminamente catalană.

224   

 

Nu ştiu dacă a fost prezenţa ibericilor, sau aşa e oraşul tot timpul, dar mi s-a părut că am plonjat din Nordul frumos şi rece într-un oraş cald, prietenos, dar la fel de curat şi întreţinut, doar cu un aer mai “pământean”, mai “ca acasă”. Poate ăsta să fi fost alt motiv, că-mi aducea aminte de locuri de la noi, gândindu-mă cum au început să dar ar putea şi mai mult să arate şi unele locuri de la noi. La mânăstirea dominicană se intră printr-un pasaj

care duce

225   

 

spre unul din locurile favorite pentru pozat. Desigur, era un grup de japonezi care vorbeau cu alţi asiatici în engleză – m-am prins că se înfrăţiseră întru pozat reciproc cu nişte chinezi (lucru neobişnuit, dar deh, dacă-i vorba de pozat, te faci frate şi cu Mao).

Am aşteptaaat după ei să treacă, dar până la urmă am reuşit să pozez streaşinile respective peste capetele lor

226   

 

şi am trecut mai departe, prinzând un moment liber din partea cealaltă.

Alt lucru care mi-a plăcut e cum sunt explicate obiectivele. Încercaseră şi în oraşele noastre medievale la un moment dat nişte grupuri de iniţiativă – uite, aşa se face.

227   

 

Mai am vreo sută de mii de poze de pe străduţe,

nu le pun pe toate, că-s variaţiuni pe aceeaşi temă,

228   

 

încercăm o focusare pe chestiuni mai importante, cum ar fi casa Societăţii Capetelor Negre, o asociaţie a burlacilor, nemţi, de obicei, care avea drept patron pe Sf. Mauriţius (oare cuvântul “maur” de acolo vine?). Motivul pentru care e de reţinut această casă se va vedea în episodul următor.

229   

 

Apoi am ajuns şi la biserica cu turnul, care a fost vreo 200 de ani cea mai înaltă clădire din lume (până a ars, o dată), şi am purces la urcare

care avea şi avertisment în LP – atenţie, mult de urcat. Şi e MULT de urcat. Mai mult parcă decât în alte părţi, şi mai greu. Poate pentru că sunt treptele mai mari, nu ştiu, dar m-a solicitat serios. Şi nu mă puteam opri, că în spatele meu venea cu încăpăţânare o japoneză, ce s-o fi gândind 230   

 

samuraia, “ce încet merge faţă-palidă ăsta” - nu mă puteam lăsa. La un moment dat am auzit-o gâfâind, ceea ce pentru un samurai înseamnă deja un statement suprem, şi atunci am ştiut că am câştigat. Am ajuns dar sus, chiar sub acoperiş,

pentru panorama de rigoare

şi nişte detalii, cu oraşul vechi, cu turnurile,

231   

 

cu portu' unde acostasem,

cu acoperişuri,

şi şot ata.

232   

 

Mai departe, am dat de alt obiectiv de reţinut, tot în legătură cu episodul următor, Cele Trei Surori, case meşteşugăreşti de pe la 1400 toamna, impecabil renovate.

Apoi, Margareta cea Grasă, care e atât de grasă, că n-a încăput în această poză,

233   

 

de a trebuit să mă dau mai în spate să-i cuprind burdihanul.

Înapoi,

pe lângă zidul cetăţii

234   

 

spre poarta spre oraşul vechi, cel de sus.

Această domnişoară avea o tehnică de vânzări foarte bună, te lua direct, că salut, de unde eşti, pot să-ţi ofer o vedere?

235   

 

Poţi, contra unui euroi, desigur, probabil mai scump ca în alte părţi, dar învăţat cu scandinavia, nu mi s-a părut deosebit, şi “elementul uman” al procesului a meritat. Sus, prima atracţie e catedrala ortodoxă, făcută, desigur, de ruşi, pe la 1800 toamna, în plină glorie ţaristă, care se vede.

La poalele ei, şi la poalele zidului, era un individ care te învăţa să tragi cu arcul.

236   

 

10 încercări, 10 euroi... cam scump... dar prea tentant, aşa că mi-am zis în gând “încă o masă frugală pe listă”, şi m-am dus. Dat fiind că nu avea bani de schimb, mi-a lăsat şi mai ieftin, 100 de coroane în loc de 150, şi am tras. Prost, desigur –

nu e aşa uşor, sau nu-s eu aşa îndemânatic. Înclin să cred că ambele. Mai departe în text, în spatele parlamentului roz ( : D) se află Langer Hermann, Hermann cel lung, cel mai înalt turn din sistemul de apărare. Înalt.

237   

 

Şi cam gata cu oraşul vechi. Pentru Palatul ăsta rusesc, mult lăudat în LP, am ieşit din oraşul vechi, pe ploaie, şi am mers vreo 2 km. După care m-am întors, că n-aveam ce face în frumosul parc pe ploaie. Între timp, catalanii se dezlănţuiseră,

dar i-am lăsat din nou şi m-am dus să caut alte colţişoare de Sighişoară,

238   

 

abundente de altfel.

239   

 

Încet, se lăsa seara, m-am întors în piaţă, unde îşi începea recitalul o formaţie, tot catalană bineînţeles.

240   

 

A urmat un dialog hazliu – individul vorbea doar catalană şi 3 cuvinte englezeşti - “dance, very, easy”, şi încerca să-i înveţe pe cei din piaţă dansuri catalane. După un timp, a apărut şi o translatoare cu microfon, care traducea în estonă. Problema era, că, după părerea mea, în piaţă erau foarte puţini estoni, ci mulţi ruşi şi finlandezi care veniseră pentru băuta de week-end, aşa că nu prea înţelegea nimeni ce zicea niciunul din cei doi. A fost cu atât mai nostim, şi lumea s-a prins până la urmă cum e cu dansurili, şi s-a încins treaba: http://www.youtube.com/watch?v=rtjq4ksMwrc A propos de ruşi şi finlandezi, sunt majoritatea covârşitoare a turiştilor. Multă rusă, în general, pe străzi, şi localnicii – circa 30% din locuitorii tallinn-ului snt ruşi. Au fost aduşi de Stalin ca muncitori în uzine, şi n-au mai plecat. M. Polo zice că s-au instalat foarte “de la sine înţeles”, n-au catadicsit să înveţe boabă din limba locală, lucru care i-a atacat pe estonieni (şi letoni, aceeaşi fază). În aşa hal încât, după independenţă, estonienii NU au acordat cetăţenie ruşilor dacă nu absolveau un test de limbă şi cultură estoniană! De care bineînţeles că pe ruşi i-a durut undeva, aşa că mult timp au folosit paşapoartele sovietice, sau un act ciudat de “rezident necetăţean”. Acum însă, după aderarea la UE, tot mai mulţi au început să depună actele pentru cetăţenie. Merită un pic de efort cu estoniana ca să ai acces în tot UE-le... Dintre grupurile de turişti, am mai remarcat, pe parcurs, desigur spaniolii, în grupuri mari şi foarte gălăgioşi – nu ştiu, au voci puternice, şi limba e de aşa natură încât... fac zgomot mai mult ca alţii. Mult mai mult ca italienii, de exemplu, care-s mai reţinuţi (oricum, conceptul de “turist italian” e ceva nou), şi care dau mereu impresia conştiinţei că “la noi e oricum de departe cel mai frumos, dar hai să vedem cum e la voi. Mda, merge.” La fel şi elveţienii, destul de mulţi şi ei, şi aici, dar mai ales în nord, calmi, bonomi, vorbind cu pasiune păsăreasca lor enervantă. Nemţii, serioşi, pasionaţi de statistici – aproape la fiecare conversaţie auzită vorbeau de date, fapte şi cifre! Francezii, calmi, reţinuţi, uneori confuzi, dar în general încântaţi. Ca de altfel toată lumea, majoritatea turiştilor, ca şi a localnicilor, senini, binedispuşi, zâmbitori. Singurii oameni pe care i-am auzit certându-se au fost ruşii – mai mereu încruntaţi, mai mereu părinţi certând vreun copil că a ieşit din vreun “perimetru” imaginar. Chiar mi s-a părut interesant că n-am văzut nici un 241   

 

scandinav sau element de altă naţie încruntat, ci doar reprezentanţii Marelui Urs. Hai să zicem că n-am văzut un eşantion reprezentativ – chiar dacă snt conştient că o prejudecată deja e în formare... Între timp, au apărut şi Oamenii Înalţi în piaţă,

pe care i-am lăsat, într-un târziu, să o păzească,

şi am plecat să mai fac rost de de-ale gurii. Când m-am întors, era deja târziu,

242   

 

şi m-am îndurat în sfârşit să mă întorc la hostel, unde am adăstat pentru puţine ore în patul din dreapta.

Noapte bună.

243   

 

28. Rīga Crypto

(că despre Laponă am vorbit.) 3 august Prima impresie despre Letonia a fost finlandofilă – păduri şi lacuri, mult verde. Asta, din autobuz, după ce am reuşit să mă trezesc, la spartul târgului, înainte de a sosi la Riga. Prima surpriză, în autogară – nu reuşesc să scot bani de la bancomat. De la 2 bancomate diferite. Mmăi să fie. Plouă. Nu ştiu dacă de la vreme, dar oamenii de pe stradă mi se par mai încruntaţi ca estonienii. Poate şi pentru că au apărut în autogară două personaje cu tenul măsliniu, îmbrăcate în nuanţe de negru prăfuit, neraşi, şi cu un mesaj virtual scris mare pe frunte: “snt pungaş”. Da, ştiu, prejudecata... dar chiar arătau a pungaşi. În plus, faţă de scandinavia, observ, aici oamenii se uită fix la tine, cercetător, fără jenă. Ceea ce dincolo nu e cazul – nici nu mi-am dat seama, decât acum, când văd diferenţa. N-am timp de stat, mai ales în aşa companie, aşa că, prin ploaie, aşa fără umbrelă, spre hostel. Zicea pe net că e o clădire renovată, o s-o recunoaşteţi. Am recunoscut-o, şi în curând am râs. Caz CLASIC de pe dinafară vopsit gardu'

244   

 

înăuntru, leopardu'.

Asta cu clădirea. Cu hostelul în sine, aş zice mai degrabă invers. Se intră prin spate, e drept, dar înăuntru totul e renovat, curat, portocaliu. Citisem că e unul din cele mai bune hosteluri, se numeşte “FriendlyFunFrank's”, şi angajatele par instruite în acest sens – prima întrebare e dacă vreau o bere moka :). Rămân surprinse când refuz, dar se adună repede şi oferă alternative. Rămânem la banala apă, că trebuie hidratare la drum lung. Sunt foarte prietenoase fetele, îmi explică ce şi cum cu hostelul, cu oraşul, după puteri. Camera va fi gata abia după 5 (trebuia să fie ceva compensaţie pentru trataţie, hehe), aşa că las bagajul şi o iau din loc. Nu mai plouă, şi facem o mică rugăminte în gând să rămână măcar aşa. Nici nu-mi trebuie soare, am zis, doar să nu ploaie, pliz... Şi n-a plouat. De la centrul turistic am procurat o hartă cu traseu propus pentru “Riga pe jos”, şi dă-i. Din Piaţa Parlamentului, care e la 5 minute de hostel (unde stau şi acum pe o bancă şi scriu, e 10 fărun sfert, încă lumină, se înserează treptat). Parlamentul, deci, 245   

 

şi unul din monumentele cele mai importante de arhitectură – în dreapta, cărămizie, Casa Societăţii Capetelor Negre (sună familiar? Aceeaşi ca în Tallinn), renovat puternic la sfârşitul anilor '90.

De aici, turul duce pe străzi pitoreşti,

sau monumentale, 246   

 

late

înguste

sau foarte înguste,

247   

 

pieţe,

cu trăsuri aferente,

248   

 

arcade, si-ntr-o parte,

şi-n cealaltă,

şi, mai ales, pe lângă case care mai de care. De la case cu pisici

249   

 

la “cei trei frati”, replica celor “3 surori” din Tallinn.

Am ajuns şi în piaţa Domului,

250   

 

am intrat în Dom, dar... nu se poate plăti intrare cu cartea de credit. Am făcut cunoştiinţă şi cu ceva care îmi aduce aminte de casă, dar nu-mi lipsea deloc: funcţionare la ghişeu cu ţâfnă. Cred că sunt oameni nepotriviţi la locuri nepotrivite, altfel nu-mi explic cum în ţări ca până şi Estonia, cei de la ghişeu de la muzee să fie prietenoşi, de ajutor sau măcar zâmbitori, şi cum te tragi către casă dai de funcţionare acre, cărora li se pare că simpla ta prezenţă e o jignire. La fel la biserica Sf. Petru

unde am vrut să urc în turn, o doamnă decoltată, tot trecută de prima tinereţe, mi-a răspuns încruntată NU răspicat, şi am simţit şi acel “idiotule” nerostit de după NU. “Vaco”, am replicat, tot nerostit, desigur. Problema e că nu pot scoate bani de la nici un bancomat! Ce mă fac?! Întreb la biroul turistic – degeaba, e duminică. Se pare că e o bancă deschisă, la gară, dar e departe... Până la urmă am scos de pe cartea de credit, care a mers. Am 251   

 

scos doar 20 de laţi (sta-le-ar laţii în gât), care, a propos, au cursul de schimb 7 laţi la 10 euro. Adică au moneda mai puternică decât euro. Am schimbat ultimele coroane estoniene pe care le aveam, pentru 40 de coroane mi-au dat 1,37 laţi. Cu care, însă, poţi să-ţi iei ceva de mâncare! Deci am mâncat sarmale letone, una, de fapt, mare, cam de 3 ori cât ale noastre alea mari, cu garnitură, salată, clătită, totul 4.5 laţi, adică vreo 6 euroi jumate. Ceea ce oriunde în scandinavia e de neînchipuit, cu atâta îţi iei 2 ape. Restaurantul în cauză se cheamă Lido, e un lanţ, snt 8 în Riga, foarte popular, mâncare estoniană. Şi NU e cel mai ieftin. Ăla e Pensmils, pe strada Kalku, chiar în centru. Pentru amatori. Problema de atitudine a persoanelor din “servicii” se pare că nu ţine de vârstă. La magazinul de suveniruri erau 2 tinere. Zic, “vă rog un timbru.” “Nu vindem fără vederi.” “Păi, am luat vederea de la magazinul de alături...” fac o mutră rugătoare. “Şi?” atitudinea însoţitoare a fost un foarte clar un obraznic “mi se rupe, ai luat ţeapă, fraiere!” “Păi, şi de unde pot lua timbru?”, întreb, fără să adaug “VITELOR” decât în gând, desigur. “La orice chioşc de ziare”. “Şi unde găsesc unul?” “După colţ.” Desigur, e duminică, astfel încât şansele să fie deschis sunt, poate reduse, dar despre asta nu s-a pomenit nimic. Chioşcul era deschis, dar până la urmă am luat încă o vedere şi timbru de alături. Dar să revenim. Cu portmoneul burduşit, am reuşit să urc în turn, pentru sindromul King Kong cu panoramă.

Am intrat chiar şi în Dom, unde plăcut fotografic e galeria adiacentă,

252   

 

cu clopote

şi vechiul cocoş

care arăta direcţia vântului, în turn. Acum e o copie, nouă

253   

 

Apoi, harta ducea undeva afară din centrul vechi. Mi-a fost lene să mă duc, am zis că o tai româneşte pe scurtătură. Până la urmă, am zis – poate or şti ei ce-or şti, haaaai să vedem totuşi. Şi bine am făcut. Pentru că am dat de celebrele case în stil Art-Nouveau, dintre cele mai multe şi bine păstrate din Europa, cică. De exemplu, acestea sunt ASEul (albastru) şi Dreptul (facultatea) lor:

Şi mai sunt o grămadă!

254   

 

Îţi stă mintea-n loc.

Am dat şi de zone care pe undeva mi-aduc aminte de Bucureşti, dar de un Bucureşti nu cum e sau cum a fost, dar cum ar fi putut să fie şi n-a fost niciodată.

255   

 

Biserica ortodoxă e spectaculoasă, şi afară

şi înăuntru,

256   

 

cu femei cu batic, tot tacâmul, ca acasă. Tot ca acasă, cerşetori, dar par autohtoni, nu români. De altfel, nici aici n-am auzit vorbuliţă românească. Tot de casă mi-au adus aminte tarabele din centru,

dar parcă cu mai puţin kitsch. Mult chihlimbar, şi aici, ca în Estonia. Monumentul independenţei lor

257   

 

a prefaţat întoarcerea în centru

258   

 

unde m-am minunat ce caută Bremer Stadtmusikanten aici

După un binevenit power-nap, pui de somn de refacere, pe o bancă din parc, am întreprins ultima iniţiativă, Trecerea Podului. Pentru nişte panorame cu oraşul. Iată-le.

259   

 

În final, în timp ce scriam, casa celor cu capete negre a început să lumineze, pe muzică. Iată dovada: [filmul inca nu s-a incarcat, urmeaza] ... Dacă Tallinn e un oraş “drăguţ” şi vesel, Riga mi s-a părut un oraş “serios”, monumental. Regal, chiar, deşi se pare că au avut un singur rege în istorie. Oraş mare, cu un aer mai pompos, de metropolă. E într-adevăr cea mai mare dintre capitalele baltice, cu vreo 900000 de locuitori. Nu atât de extensiv restaurat, dar cu anumite puncte-cheie puse la punct. Oraş vibrant, în total contrast cu impresia banală lăsată de imaginea Letoniei în România, de exemplu. Sau, poate doar în capul meu. Ei, acolo s-a schimbat fundamental. Ca şi în Estonia, se aude multă rusă pe străzi. Nu doar turişti, ci şi autohtoni. Şi a propos de autohtoni, Marco menţiona numeroasele doamne şi domnişoare pe tocuri, în ciuda pavajului din piatră cubică sau chiar piatră de râu. Aşa e. Nu ştiu dacă e o chestie Est-Europeană, sau doar rusească, dar aici parcă nu eşti “doamnă” dacă nu eşti pe tocuri, în săndăluţe, indiferent cât de grobian e pavajul. Şi e, că până şi adidaşii mei greu încercaţi s-au resimţit. ... Am plecat intempestiv, că s-a terminat bateria. Snt la hostel, în camera fumătorilor, că acolo e singura priză care merge. Gălăgie, fum... 2 americani un pic abţiguiţi care fac o gălăgie cât toţi spaniolii la un loc. Şi spaniolii nu-s cei mai liniştiţi din lume. Ar trebui să mă culc, problema la hosteluri e că prefer să mă culc după toţi ceilalţi, ca să fie linişte la duş, să nu stea nimeni după mine, să mă mişc “în timpul meu”. Mda. Cred că azi fac o excepţie. Îs obosit, deşi somnul din parc m-a mai înviorat. Dar ce bine a picat... Mâine am autobuz abia la 8 dimineaţa. Boierie, dormim până târziu... p.s. Mai multe poze snt în slidewhowul de mai jos. Puteti trece repede peste cele pe care le-ati vazut deja prin butonul >>.

260   

 

261   

 

29. Vilnius, bar rock

4 august, 09:00 Snt în autocarul Eurolines Riga-Vilnius, şi am internet wireless. Nu prea înţeleg cum vine asta, merge încet, dar merge. Ca să vezi. Un singur lucru major am ratat în Letonia – am vrut să întreb de ce pun cu încăpăţânare un “s” la sfârşitul multor cuvinte care nu par a avea nevoie de el. Poate întreb pe cineva în autocar. De la Vilnius chiar nu am nici o aşteptare. N-am auzit nimic despre oraş, decât echipa Jalghiris Vilnius, şi îmi sună a ceva industrial, gri. Marco P. zice că e un oraş baroc foarte frumos... chiar sunt curios. ... Prima imagine imprimată pe retină, din autobuz, au fost blocuri gri, comuniste, la margine de oraş. Ajung la gară, întreb de bilet de tren – poate ăştia au trenuri. Au trenuri, dar orarul nu-mi convine deloc, aşa că rezerv bilet de autocar (ultimul, sper), şi purced spre hostel. Drumul spre hostel îmi arată o margine de oraş care se apropie tot mai mult de “acasă”. Ca stil, Sibiu, la marginea oraşului vechi, partea nerenovată. Case vechi, dar neîngrijite, drumuri relativ sparte, dar nu gropi mari, doar aparenţa, zgomot de muncitori spărgând asfalt, şantiere ici şi colo, pereţi crăpaţi, mai o hârtie pe jos. Hostelul, în casă veche, surpriză foarte plăcută. Cu mult stil, ca şi cel din Riga, foarte “cool”, renovat, în foarte bună stare, aranjat cu gust, cu indicaţii nostime pe pereţi (gen – “recepţionista lipseşte 30 min, sau doarme. Puteţi s-o treziţi.” Sau – “mama dvs. nu lucrează aici, aşa că faceţi bine şi faceţi curat după voi”). Ambele hosteluri amintite sunt peste cele din nord, care, e drept sunt foarte “funcţionale”, dar n-au acest “touch” creativ. Surpriză plăcută. Îi spun fetii că am luat bilet, plec deseară, vreau să anulez rezervarea, dar aş vrea să las bagajele la ei câteva ore, contra cost evident. “Aaa, nici o problemă, zice simpatica blondă, bineînţeles că poţi să le laşi.” 262   

 

Încântat, le las, mă schimb în pantaloni scurţi (se întrevede soare), dau să plec. De fapt, plec, dar mă întorc de la poartă – am uitat telefonul. Mă uit în sac, unde îmi aduc aminte că l-am pus azi-dimineaţă – nu e. Un gând panicard mă cuprinde, mă uit şi în celălalt buzunar – nu e. În blugii scoşi cu mişcări spasmotice din rucsacul mare – nu e. Băi, să vezi că l-am uitat la Riga. În pat, după ultimul snooze. Şi parcă îmi aduc aminte că l-am pus expres în ghiozdan! “Mai uită-te o dată, mă băiete”, o voce familiară în cap. Mă uit, peste tot – nimic. Pfuai. Scot calculatorul, deschid skype să sun, se blochează. Restart. Nu mai vrea “s-o ia” windowsul. Opreşte de la buton. Nervi. Timpul trece, şi am doar juma' de zi. Porneşte, în sfârşit, sun la Riga, îi rog să caute telefonul, îmi zic să-i sun peste 10 min. Între timp redactez un email către ei, să le spun unde să-l trimită. Şi mă gândesc – na, acum la spartul târgului. De obicei fiecare mare întreprindere cere o jertfă. Iată că acum a fost să fie telefonul... of. Deschid website-ul companiei, să anulez cartela, şi îmi vine ideea să mă sun pe telefon înainte, să-i ajut pe oamenii ăia să-l găsească. Iar în caz că e totuşi pe aici pe undeva, să-l aud, haha. Sun, şi – îl aud, lângă mine. Hapa! Atunci m-a trăsnit – e în buzunarul mic pentru telefon. Bineînţeles că în locul cel mai logic nu mă uitasem... Bucuros, îi sun pe oameni, le zic să nu mai caute, şi în sfârşit plec. E trecut de 2, deci mai am cam 6 ore. O iau pe o străduţă lăturalnică gen Sibiul de care ziceam, să dau în centru. Văd, undeva la stânga, un turn înalt de biserică, destul de fain. Măi, ce-o fi. Pe hartă – nimic. Nu e trecută nici o atracţie turistică pe hartă, cu numele! Doar nişte semne, că aici e biserică, aici muzeu. Foarte anevoios de orientat. Am întrebat la biroul turistic dacă au un traseu sugerat de mers pe jos. “Avem 10”, mi-a răspuns. “Pe care îl vreţi?” “Păi de unde să ştiu?!?!? Vreau unul care să acopere părţile importante din toate cele 10, dacă se poate, că am doar o juma de zi...” nimic. Păi mi-ar lua juma' de zi să studiez doar cele 10 trasee, aşa că iau doar harta cea enigmatică şi plec. Şi, voila, primul obiectiv, pe care nici măcar nu-l găsesc pe hartă! Biserica arată veche şi nerenovată,

263   

 

dar destul de impozantă altfel.

Hai să vedem şi înăuntru... Băi, şi am scăpat un “UA!”, cu voce tare.

264   

 

Ecoul s-a răspândit în toată clădirea, care era GOALĂ! Nici urmă de turist!! Când am făcut poză s-a auzit “Click”-ul cu ecou, zici că s-a armat o puşcă. M-a lăsat paf, “efectiv”. Ei, aşa da. Deci asta înţelegeţi voi prin “oraş baroc”, şi de-aia snteţi capitala culturală europeană în 2009, cum am văzut scris pe toţi pereţii (probabil de-aia materialele turistice noi şi “creative”, chiar dacă nefolositoare în cazul meu specific). Biserica se numea “a tuturor sfinţilor”, şi nu era descrisă nicăieri, în nici un ghid! Ce-o fi în oraşul ăsta, dacă aşa ceva nici măcar nu e menţionat?!? Păi, să vedem. Ajung într-un loc mai larg – nu ştiu cum îi zice, că pe hartă nu scrie, şi harta Marco Polo e slăbuţă, aproximativă, nici n-o mai folosesc.

Strada pare destul de “principală”, aşa că o apuc în sus.

265   

 

În stânga şi dreapta se deschid pasaje, unele monumentale,

altele discrete.

266   

 

Pe unul din ele intru la biserica ortodoxă, citisem ceva despre ea, că are elemente de baroc mai rare în asemenea stabilimente. Pe dinafară, e ok, dar nu să zici că ce mare chestie,

în schimb când intri... vezi verde în faţa ochilor.

Şi ce verde. 267   

 

Mai departe în sus, pe lângă biserica Sf. Tereza,

care din păcate e deschisă doar pentru slujbe, nu se vizitează, şi am nimerit chiar între. Mai departe în dreapta ei e Poarta Răsăritului, loc de rugăciune emblematic pentru Vilnius, vizitat şi de Papă.

268   

 

Urcat-am aşadar să văd celebrul tablou,

dar şi spectaculoasele inimi de argint decorative, pe care nu le înţeleg şi nu ştiu câtă lume le observă pe pereţi.

De sus se vede frumos,

269   

 

aşa că cobor, trec prin poartă, s-o văd şi de pe partea cealaltă (e singura poartă medievală păstrată),

mă întorc

şi o iau în jos spre centru. Nu după mult timp, în dreapta se desfăşoară altă clădire maiestuoasă, biserica sf. Kazimir, tot cu baroace pe dinăuntru, dar doar altarul; în schimb, e renovată şi pe dinafară.

270   

 

Cum-necum se pare că am ajuns în centru. Într-adevăr, e piaţa primăriei.

care primărie e aia cu coloane din stânga, în contre-jour, n-a ieşit grozav.

Mai bine a ieşit această biserică – deja le-am pierdut numărul.

271   

 

Şi, guess what – o să mai fie. Cu duiumul. Parcă ăştia din Vilnius altă treabă nau avut în toată istoria lor, decât să facă biserici monumentale la tot pasul. Ce n-au făcut însă, e o zonă pietonală, care tare bine s-ar preta. Mult prea multe maşin în centru, sufocă. Doar piaţa aia mare e liberă de maşini, şi parcă foarte mici porţiuni din strada asta, principala arteră “comercială”. Ca pată de culoare, a se nota duo-ul “mamă-fiică trecând strada”, sau “aşchia nu sare departe de mamă”.

Am ajuns şi la universitate, o clădire veche care are o chestie din asta ashia, de ameţeală,

mai departe în text pe o străduţă pe care nu ştiam, atunci când am făcut poza, că voi trec mai târziu,

272   

 

şi, pe lângă multe tarabe

cu chihlimbar, ca şi multe magazine de pe margine,

273   

 

ajungem în piaţa catedralei. Carele are turnul clopotniţei separat, ca la Veneţia.

Jmecherie. Turnul nu e aşa înclinat ca mai jos,

dar aşa a ieşit că e lentila curbată şi n-am timp de corecturi fine în fotoşop, la care de altfel nu mă pricep (reamintesc, snt n autobuzul de peste noape pentru următoarea destinaţie, ecranul laptopului meu fiind singura lumină în noapte. Mai scriu un pic şi mă culc şi eu, cât de comod se poate în atari condiţii. Noroc că măcar se lasă scaunele... dar vom reveni, la autobuz.) În catedrală înăuntru nu e cine ştie ce, mai fain au ieşit norii ăştia

274   

 

şi mai bine arătăm oraşul “nou” care se întinde începând de aici, şi pe care n-o să avem timpul să-l explorăm azi.

Apoi am luat-o pe străduţa de mai sus pe unde nu ştiam că o voi lua, pentru a vedea un cuplu celebru de biserici (voi mai ştiţi la a câta sntem? Eu nu, de mult), una mai gotică decât alta. Cred că cea din stânga decât cea din dreapta.

275   

 

Apoi, cu ambâţ, spre turnul lui Germinas, sau Germanidis, cum îl cheamă, Gediminas întemeietorul.

Drumul de pe hartă, blocat. Ocolesc muuult, până găsesc liftul. Un fel de funicular, dar pe sistem lift. 2 litas biletul (1 euro = 3.45 litaşi). Urc pe platou, dau să urc în turn – aud o voce acră în spate strigând, citez, “ALIO!” Biletul. Arăt biletul – nu e bun, tre' altu, de aici, alţi 4 litaşi. Ceea ce e logic – poate unii nu vor să urce şi în turn, dar tot mă enervează funcţionara parcă ruptă din realitatea românească. Sunt, de altfel, ca la noi, vreo 3 băgătoare de seamă jos, şi câte una pe etaj. Da, Lituania mi se pare ceva între Estonia şi România. Mai aproape de Estonia, dar cu destule elemente familiare. Şi plăcut, şi (mai ales) neplăcut. Din turn, panorama de rigoare, cu oraşul nou

276   

 

şi, mai ales, cel vechi.

Atâta că, fiind chiar pe el, lipseşte tocmai turnul, un simbol al oraşului, din panoramă. Ştiam asta, şi am urcat în consecinţă şi pe dealul celor 3 cruci,

luînd-o alăturea cu drumul pe o cărare prin pădure, care a fost cool, dar panorama n-a fost cu mult mai inspirantă. Mai tulburătoare a fost o biserică în renovare,

care mi-a adus aminte că am citit că multe din acese clădiri au fost transformate în depozite (!!!) pe vremea sovietică. Care mi-a ridicat unul din valurile de furie 277   

 

antitotalitaristă (lituanienii n-au avut de suferit numai după comunişti, dar vom reveni). Drumul ne duce în republica Užupis, un fel de Christiania, nişte artişti au declarat independenţă în cartierul lor, au parlament, constituţie şi preşedinte. Din ce am văzut, chiar dacă cu unele interioare... pitoreşti,

parcă per ansamblu arată mai bine decât Christiania, şi n-am văzut dealeri de haş şi alţi oameni dubioşi.

278   

 

La plecare am văzut acest nostim pod ferecat,

nu ştiu de ce, dar ştiu că e ferecat bine.

Se leagă, că tot ziceam de totalitarism – Vilnius a avut o populaţie mare de evrei, vreo 100000, parcă. După scurtul regim nazist, au supravieţuit 175. O sută şaptezeci şi cinci. No comment. 279   

 

Aşa arată, azi, fostul ghettou evreiesc.

În casa asta din dreapta, o tanti ţesea, la o maşină veeeche-veche.

280   

 

Ieşind din “ghettou”, dau să o apuc spre centru, când, uitându-mă în partea opusă, văd asta.

Băi, deci, văd că nu vă potoliţi. Hai s-o vedem, că o văzusem în ghid.

N-aveam voie înăuntru, că era concert, dar am apucat să arunc o privire lămuritoare, zic eu. 281   

 

Înapoi, din nou în piaţa principală, un fel de Sibiu,

spre ultimul punct de observaţie, insider tipp din Marco P. Pe drum, pe străzi lăturalnice, momunemte de acest gen, imense, care par că-şi aşteaptă rândul la renovare. Şi ăsta e doar un exemplu, mai snt multe!

282   

 

Punctul de observaţie probabil e mai avantajos iarna,

dar am urcat totuşi, şi atunci am observat că am pierdut ochelarii de soare. Nu ştiu unde – cred că între biserica roz, ultima, şi acum. Am scos ochelarii când am intrat în biserică, să n-am ceva pe cap, i-am pus la cingătoare, şi... nu i-am mai găsit. Or fi căzut, n-am auzit. De data asta n-a fost happy end, chiar nu iam mai găsit. Iată că excursia şi-a cerut jertfa. 283   

 

După un moment de reculegere şi aducere aminte a diverselor momente plăcute petrecute împreună cu acei ochelari (au fost buni, i-am găsit greu să mi se potrivească bine pe cap, dar au meritat căutarea la vremea ei), am purces mai departe pe lângă bastionul mai gras ca Margareta cea Grasă din Tallinn, în curs de renovare,

am luat-o înapoi, “spre casă”. În ghid eram încurajaţi să intrăm prin curţi, pe sub arcade, să descoperim colţuri mai ascunse de oraş. Şi aşa am făcut,

284   

 

pe drum spre hostel. Unde am apucat să încarc pozele - am reuşit abia după 2 crash-uri cu ecran albastru cauzate de picasa să remediez defecţiunea (trebuia actualizat driverul de wireless). Şi m-am apucat să pun pozele în însemnarea de Tallinn... şi a durat mai mult decât credeam. S-a făcut 9... hai, poate termin... 9 şi zece – gata, destul, plec. Autogara era aproape, dar chiar şi aşa era cam târziu. Când ies afară – plouă. Plouă zdravăn. Aaaah. Repede, scot geaca, o arunc peste mine şi rucsacuri, şi fuga, prin ploaie. Mai pe sub copaci, mai pe lângă clădiri, am ajuns în vreo 5-6 minute. Autocarul, aproape plin. Urc, ud şi obosit, adrenalinizat, pe locul meu şi cel de alături – 2 japoneze mă priveau cu ochii cât de mari puteau să-i deschidă, cu un zâmbet naiv îngheţat de panică. Zic – aveţi locul ăsta? (nr. 13). Îmi zâmbesc tăcut. Aveţi locul ăsta? Acelaşi zâmbet tăcut, parcă însoţit de un icnet abia perceptibil. O doamnă de alături, tipologie “vecină care rezolvă probleme”, îmi zice ceva în lituaniană. Aş fi vrut mult să-i răspund în aceeaşi limbă (azi am încropit nişte “aciu”, “prasom” etc.), dar tot ce mi-a venit în cap a fost “niet poniumai”. Pa ruski, adică, dacă tot vorbiţi toţi ruseşte, mămăliga voastră. M-am întors la cele 2, care mă priveau în continuare speriate, şi le-am făcut uşor nerăbdător semn spre numărul 13 al locului. Doamna mi-a făcut semn să stau în spate, lângă un individ, la culoar. I-am zis – vreau la fereastră, pe locul meu. Cu durere în sufletul lor de samurai, niponele s-au ridicat murmurând pe niponă, probabil ceva la limita politeţii tradiţionale, şi s-au dus în spate, unde mai erau locuri libere. Doamna a părut nemulţumită, dar treaba ei. Nu se compară călătoritul la geam cu la culoar, în autocar. Plus că încă nu s-a aşezat nimeni lângă mine, după prima oprire, de am putut să scriu până acum. Nu se compară cu în ce a vrut să mă bage. Ea, desigur, binevoitoare faţă de vizitatoarele de pe altă planetă, dar să mă scuze, vizitatoarele au găsit loc în spate, şi şi eu snt de pe altă planetă. Înrudită, da' orişicât. Cu aceasta, dat fiind că pe acest autobuz nu există wireless (tss... ca să vezi, ce lipsuri îndur), mă voi pune în poziţie semiridicată somn. Noapte bună.

285   

 

30. Pactul de la Varşovia

5 august Scandinavia nu e aventură. Nici măcar Balticu' nu e aventură. Aventură e să aterizezi la 6 dimineaţa, după o noapte chinuitoare în autocar, într-un loc necunoscut, cu aspect de suburbie, unde aproape totul e închis, nimeni nu vorbeşte vreo limbă pe care s-o pricepi, limba locală n-are nici o legătură cu orice cunoscut, n-ai hartă, n-ai lonely planet, n-ai marco polo, n-ai nimic. Eşti tu, somnoros, cu bagajul tău imens, singur. Warszawa Zachodnia. Ce-o fi, habar n-am. Probabil autogara. Ce n-am ştiut e că autogara e undeva la mama dracu', în pustie. Totul gri, totul cu aer de Bucureşti Basarab în pustie, sau pact de la Varşovia. Întreb la ghişeu, cum iau bilet de tren? Zice, în poloneză, ieşi afară şi iei de-acolo. Ies, văd un stand de hamburgeri, şi atât. Închis, de altfel. Mă întorc, acostez singura domnişoară mai tânără pe care o văd în preajmă, mă gândesc conform principiului baltic, “toţi tinerii ştiu engleză.” Nu şi aceasta. După o vreme mai găsesc una, care reuşeşte cu greu să-mi sugereze să cobor la subsol şi să iau ceva tren, 2 staţii. Buun. Cobor, dau de un gang lung, îl parcurg, ajung la un fel de gară basarab. Din nimereală pe primul afiş pe care mă uit scria că pleacă un tren la 6:31. Era 6:30. Sui repede pe peron, întreb un biciclist îmbrăcat “okţidental” dacă ăsta merge la gara centrală. Confuz. Încerc nemţeşte, într-o doară – pare a reacţiona mai bine. Reuşeşte să-mi zică, din degete, “2 staţii”. Mă sui. Fără un ban, de altfel, că bancomatul din autogară nu mergea. Fără ban, fără bilet, dar cu nervi suficienţi ca să fac faţă unei confruntări cu controloru'. Din fericire, nu e cazul, şi cobor “la a doua”, Warszawa Śródimieście. Deci, de unde să viseze turistu străin că Śródimieście ar putea însemna ceva cât de cât apropiat de “central”? Şi mă gândesc cu jenă că şi la noi, cât de confuz tre' să 286   

 

fie pentru străini, cu Gara de Nord, Otopeni, Băneasa, toate în română, toate neexplicate, probabil nici engleza nu e generalizat vorbită în punctele astea de contact cu exteriorul. Mda. Ies afară – nu tu gară, dar pare în centru. Văd şi celebra Casă a Scânteii. Aha, câte o de-asta în tot Pactul de la Varşovia.

Hotărât brusc, întreb o domnişoară tânără şi blondă, cu iPod în urechi – mă gândeam, asta tre' să ştie engleză - unde e strada Kopernika. Acolo e hostelul – mă duc direct, nu mai stau după informaţii turistice, gări şi alte alea, oricum probabil îs închise. Femeia, amabilă, se opreşte, scoate casca din urechi, şi începe să ciripească vreun minut în poloneză, după care ridică din umeri şi pleacă. Mă, voi n-aţi învăţat limbi străine la şcoală?!? Nu zic fluenţă, da' măcar un stânga-dreapta!! În orice limbă, în afară de poloneză, nu tre' să fie engleză dacă nu vă place. Nimic, n-au nici o treabă. În plus, îţi mai şi sugerează, probabil, “nu-ţi place, du-te acasă”, arătându-ţi şi cât mai ai de mers:

287   

 

(RZYM, pronunţat RJÎM, e Roma. Ca în "că noi de la Rzym ne tragem.") Altfel, îs amabili, dar rămân la limba lor. Am întrebat în disperare de cauză la un chioşc. Omul îmi răspunde şi el amabil, “wyzydow srtrzwyzwznyzw wyowidazwzycia przjzwznjzw”. Din semne înţeleg că la stânga, şi apoi la dreapta. La colţ, întreb primul om care-mi iese în cale, “Kopernika?” “Uliţa?” YES!! ULIŢA! Primul cuvânt familiar! “Priwizdywzyie zrwawjawjowie wyzwyjania zwesizwuwiec.” Îl urmez docil. Săracul, se grăbeşte, mă întreabă ceva, nici măcar “nu înţeleg nimiiiic” nu ştiu să zic, ridic din umeri, ridică şi el, mergem tăcuţi şi repede. Merge la un taxiu să întrebe, taximetristul în Mercedes, blazat, scârbit, abia dă din cap. Mai mergem. Apoi se repede ca un uliu la o tânără care venea din direcţie opusă – ştia engleză! Eliberat, fuge mai departe împăcat. Îi mulţumesc (dzinkuie, parcă era) – a fost foarte cumsecade. Fata îmi zice – meeergi, tot înainte, şi apoi la dreapta. Nu mi-a zis CÂND la dreapta. Eu am crezut că e de la sine înţeles şi nam întrebat. Noroc cu nenea în vârstă care mi-a răspuns “je ne sais pas”. Am prins momentul şi l-am întrebat franţuzeşte. Mi-a descris aproximativ să mă întorc şi s-o iau la dreapta, şi meeergi. Şi-am meeers, şi nimic. Până la urmă am zis, “nu mai pot”, am dat bagajele jos – aveam geaca pe mine, că era frig azi-dimineaţă, dat geaca jos, întrebat un bătrânel, cu răspuns elocvent przjzwznjzwiec poieswzyuwijec przewrjezwsywiec şi gesturi energice înainte – strada era chiar acolo, la 20m. Am găsit repede şi hostelul Helvetia; băiatul pletos de la recepţie zice că i-a plăcut în România, cel mai mult la Braşov şi mai ales Mediaş (!), “Mediaş is the best” (auzi, mă), dar nu la Bucureşti – "not nice. Păcat, are potenţial, dar..." ... S-a făcut 9 între timp. E vremea să descoperim Varşovia.

288   

 

31. Ćeść, Warszawa!

5 august Aşteptările plus impresiile de la “primul contact” cu Varşovia, destul de cenuşii, s-a schimbat radical de cum am ieşit în stradă plecând de la hostel. Habar naveam unde eram, aşa că am luat-o în sus unde îmi zisese fanul Mediaşului de la recepţie că ar fi informaţii turistice. În sus pe stradă e – uau.

Mare, curat, luminos, vechi. Ăsta nu e pact de la Varşovia. Am şi intrat în biserica de se vede chiar în faţă, pusă la punct, renovată, tot. Ulterior aveam să aflu că eram pe una din cele mai importante străzi ale Varşoviei, Krakowska nuştiucum,

289   

 

un fel de Calea Victoriei a lor. Un fel de. Băiatul de la informaţii turistice a fost foarte de treabă, l-am întrebat şi cum se spune în poloneză la unele chestii. Se va dovedi nu numai foarte util, ci şi surpinzător de plăcut. E o limbă ciripită. Şi am mers mai depaarte. Strada asta, Krakowska,

pe vremuri făcea legătura dintre 2 palate, deh, că aşa s-au făcut primele străzi. În curând am ajuns la capătul de sus,

290   

 

după ce desigur am aruncat o privire în biserica mare din dreapta şi am rămas (ca de obicei în biserici gotice) fascinat de orgă.

Palatul regal, unul din cele 2 de care ziceam că se legau, aista roşcat din dreapta,

e lângă intrarea în oraşul vechi. 291   

 

Care oraş vechi m-a dat pe spate. Habar n-aveam că există AŞA CEVA în Varşovia.

Piaţa asta veche e absolut încântătoare, nu te mai saturi s-o pozezi.

N-am stat mult, că nu aveam bani, bancomatele nu voiau să-mi dea, aşa că mam dus la o bancă. Pentru asta, am întrebat la biroul turistic: “Przepraszam, 292   

 

gdzie jest jedena banka?” (prşepraşam, gdjie iest iedena banca) , şi – victorie! Deşi ştia engleză, că era de la biroul de turism, mi-a răspuns în poloneză! Sigur că n-am înţeles nimic, dar am purtat un început de conversaţie! Funcţionarele de la bancă, tip bancă românească fostă de stat, între 2 vârste, amabile, dar engleză IOC, m-au trimis la altă bancă, spre centrul nou, unde era coadă tip bancă românească fostă de stat, aşa că n-am stat, am mers la o bancă străină, unde una singură din funcţionare ştia engleză, un pic, a venit apoi supervizorul, care vorbea bine, m-a trimis la altă bancă, unde în sfârşit vorbeau 2 engleză, m-au lăsat să sun la banca mea, cică n-au ce să-mi facă, probabil e stricat magnetu de la card, tre să viu acasă. Na spune. Eu nu-s convins că e stricat, dar n-am ce face. Am scos până la urmă 100 de zloţi de pe cartea de credit, bine că aia a mers. Cu asta am pierdut destul de multă vreme, că am fost pe jos, că dacă tot, măcar să văd şi eu oraşul neturistic. Ocazie cu care am văzut şi cum se termina oraşul “vechi” şi începeau imediat blocuri “comuniste”,

după care am ajuns în zona “modernă” - şi au şi blocurile astea noi momente de glorie.

293   

 

Ajunsesem fără să ştiu la alt obiectiv turistic, strada teatrelor, cu primăria, teatrul naţional, opera, etc.

iar mai încolo zgârie-norii varşovezi, oraşul nou care se ridică văzând cu ochii

şi desigur marea Casă a Scânteii.

294   

 

La gară, staaau la coadă la bilete (sistem civilizat, iei nmăr la început, aştepţi rândul să te cheme), ca să-mi spună că nu pot rezerva loc decât dacă văd biletul interrail. Du-te acasă, adu-l... Drumurile astea aveau să prindă bine mai târziu, dar despre asta mai încolo. De acasă, hai să vedem şi parcul Łazienki Królewskie, nu e chiar în drum, da' şi ce dacă. Drumul spre parc e în jos pe strada Nowy Swiat, continuarea (şi ea faină) la Krakowska,

(băi şi când mă uit înapoi la biserica asta, nişte nori...)

aşa că hai mai repede, prin Herăstrău

295   

 

la monumentul lui Chopin, Enescu al lor cu personalitate de Eminescu, care are şi el rond

apoi repede pe ploaie la “castelul de pe apa”, un fel de Sans-Souci al unui rege polonez

şi înapoi la gară. Rezolv cu biletul, fuga în oraşul vechi, să mai prind turnul deschis, pentru panaramele de rigoare. Un vânt suuus... mai-mai să mă ia pe sus. Ţinându-mă de bare, repede poză cu cu piaţa castelului,

296   

 

oraşul nou,

şi strada Krakowska.

Mai departe la plimbare prin oraşul vechi, printre stropi răzleţi de ploaie,

297   

 

am trecut prin piaţă

pentru a trece în oraşul vechi-nou. Adică, tot oraş vechi, dar mai nou. Unde intri printr-o barbacană cu expoziţie

298   

 

şi care e fain şi el, cu străzi cu terase,

pieţe,

şi biserici monumentale una lângă alta (io nu ştiu, or avea “credincioşi” toate imensităţile astea?! Snt una lângă alta! Am întrebat un localnic, cică duminica e plin, stau oameni şi-afară să asculte la difuzoare...)

299   

 

Una peste alta, îmi place mai mult oraşul vechi-vechi. Pauză istorică: oraşul vechi e monument UNESCO, şi a fost RECONSTRUIT INTEGRAL după al 2lea război mondial. Asta pentru că, după mai multe revolte la Varşovia, naziştii au purces la distrugerea oraşului. 80% din clădiri au fost aruncate în aer, sistematic. N-a mai rămas aproape nimic. Expoziţia asta de pe strada Krakowska face nişte montaje interesante despre cum era şi cum e acum.

Polonezii au reconstruit tot după război, după planurile originale. Şi locul are o magie a lui. M-am întors acolo pe înserat,

300   

 

şi am rămas o vreme, pozând în stânga şi-n dreapta,

sau pur şi simplu uitându-mă la case, ca de exemplu la asta cu bazilisc,

301   

 

unde se zice c-ar fi fost un vasilisc (de aspidă nu ştiu) păzind o comoară. Cu transformări în piatră cu privirea, tot tacâmul, ca în Harry Potter. Cică a fost killerit arătându-i-se o oglindă. fond muzical: http://www.trilulilu.ro/Blanche/26ae0b02f048ab Şi că tot veni vorba de vasilişti şi aspide, să trecem la altă melodie a fenicşilor, sirena. Sirena, la loc de cinste, în mijlocul pieţei – unul din simbolurile oraşului,

legenda spune că e sora sirenei de la Copenhaga :). I-am transmis desigur salutările soră-sii.

302   

 

fond muzical: http://www.trilulilu.ro/artistu/83137d645f63c0 Făcându-mi-se frig, am pornit spre casă, dar am văzut palatul regal luminat ciudat,

şi mi-am dat seama că e... soarele! Se uita înapoi. Şi când m-am uitat la el, am văzut unul dintre apusurile cu cea mai spectaculoasă şi variată evoluţie:

303   

 

304   

 

Mobilizat, m-am întors în piaţă să văd cum arată noaptea, şi era scăldată într-o lumină deosebită

Din păcate, aici s-a terminat şi bateria de tot, aşa că... gata. Noapte bună.

305   

 

32. Cracovia, Perla Poloniei

7 august În filmul “Terminalul”, cu Tom Hanks, el e un polonez care rămâne blocat întrun aeroport pentru că în ţara lui un grup separatist a declarat independenţa “Republicii Krakozia”. N-am înţeles faza. Krakozia? O fi vreo glumă şi nu mă prind eu. Dacă e glumă, e slabă, dacă nu e glumă, e o prostie. Mai ales având în vedere cum arată şi ce reprezintă oraşul Cracovia. Stau la terasa “Arlekin” din Piaţa Mare, tocmai am postat însemnarea precedentă, cu Varşovia, pe net – pentru că acest oraş se pare că e “acoperit” cu internet wireless, complet, ca Estonia. Gratis. Sponsorizat de comunitatea locală, IBM, Intel şi nu mai ştiu cine. E 8 seara, soare, cald. Tocmai am comandat un cocktail de îngheţată şi fructe, după ce am “lichidat” un cremeş. Păi, e ultima seară, ne răsfăţăm. În 3 ore-mi pleacă trenu' în lungul drum spre casă, dar asta e altă poveste, şi până să ajungem acolo mai vine asta şi încă una. Din păcate va trebui să mă mut în curând înăuntru, că mi se termină bateria. Sau, sau poate mai stau aici să-mi mănânc îngheţata, şi apoi. Vedem.

306   

 

... 20:30 Am mâncat îngheţata, şi am făcut o plimbare prin piaţă. Mi se strecură un oarece feeling nostalgic în pept.

Ieri, când pierdusem prosopul (vom reveni), voiam acasă – era, clar, semn că toate încep să se dărâme. Acum, că stau să plec, nu că-mi pare rău, dar am un mic sentiment de nostalgie. În ultimele fix patru săptămâni, toţi străinii ăştia pe care-i observ acum cum trec prin faţa mea, pozându-se cu turnurile, uitându-se la concertul ucraineano-polonez (vom reveni), plimbându-se cu trăsura, stând pe baza statuii cu Eminescul lor, sau pur şi simplu văzându-şi de viaţă, toţi ăştia şi mulţi alţii ca ei au făcut, cumva, parte şi din viaţa mea. Îi voi lăsa în urmă peste circa două ore. Dar până atunci, mai e oarece poveste de spus. M-am aşezat aşadar la o terasă care are lampioane aprinse electric. Am urmărit cu privirea – mă, de unde se alimentează astea? Şi am văzut firul, prelungitoarele... iar la capăt, unul liber. Hehe. Acolo m-am “conectat”, de am din nou curent. Din păcate, nu mai prind reţeaua publică wireless, şi nici nu reuşesc să sparg parola reţelei hostelului din spatele meu, aşa că probabil va trebui să mă mai opresc undeva să încarc pozele. Până una alta, povestea cu Kraków (pronunţat “cracuv”, cu accent pe a), oraşul dragonului, începe la... Varşovia, ieri dimineaţă. Trenul era la 8 şi cinci. Mă trezesc regulamentar pe la 7 fără ceva, dar până să mă fâţâi, până una, alta, adormit, se face 8 fără 20. Hmmm... Ce opţiuni am? Taxiu, vreo 20 de zloţi, pe care nu-i mai am. Până opreşte la bancomat, până una-alta, nu e bine. Autobuz, din “strada mare”. Face 10 min, vine cam la 10 min, costă – cât poa' să coste. Mai am vreo 7 zloţi, ar trebui să ajungă. Sau pe jos, 25 de min. “standard”, cu bagaj... mă rog. Plec aşadar hotărât spre staţia de autobuz. Când mă apropii de strada mare, aud un zgomot, ca de megafoane. Nu-i dau atenţie. Până văd şirul de oameni. Am crezut că nu văd bine. Tinerii pe care-i văzusem ieri în TIRuri, erau în marş pas de defilare, ocupând întreaga jumătate a străzii unde trebuia să-mi vină 307   

 

autobuzul. Cu poliţie în jurul lor, manifestaţie autorizată, tot. Să cad jos, dar numi permitea timpul. Mi-a luat câteva secunde să mă reculeg. Normal, nu circula nici un autobuz pe partea aia. Preţ de câteva secunde am ştiut că am pierdut trenul. Le-am zis vreo două de bine tinerilor veseli, cât erau ei de religioşi, îmi pare rău, nu m-am putut abţine, era prea de tot. Înfuriat, am zis – NU RENUNŢ. Până la capăt. Şi am luat-o pe jos spre gară. Era 8 fără 12 min. Am mers boscorodind religioşii vreo 5 minute, după care m-am uitat în sus şi mi-am cerut scuze. Una, aveam nevoie de ajutor, şi a doua, mi-am dat seama că “sus” nu era nici o vină – dacă plecam la 8 jumate cum îmi propusesem, aveam timp berechet să mărşăluiesc în linişte până la gară. Vina era numai a mea, ca de obicei... Aşa că, mai potolit, m-am concentrat asupra iuţimii paşilor şi cum să merg cât mai eficient. La prima intersecţie am zis, după o privire scurtissimă pe hartă – aaah, abia aici snt?!... după care nu m-am mai uitat pe hartă până n-am văzut Casa Scânteii în faţă, iţindu-se de după blocuri. Aici s-au dovedit utile cele 2 drumuri aparent balast de ieri, căci învăţasem cât de cât scurtăturile, astfel încât am găsit drumul printre zgârie-nori relativ uşor. Când m-am văzut în faţa Casei am avut un moment de conştienţă liniştită – îl prind. Ca apoi să am din nou îndoieli – Casa era mai mare şi mai greu de ocolit decât îmi aminteam de ieri. Poate şi cele 200kg de bagaje din spinare (nu-s decât vreo 25, dar câteodată par 225). Am ajuns la 8 şi 3 minute la tren. L-am prins. Aici intervine un insider tip (o să încerc să adun mai multe pe final. prosopelul magic. Am luat un prosopel minuscul, “de faţă”, pe care-l am tot timpul în rucsacul mic. Face minuni după o alergare după tren, când eşti ud leoarcă. De reţinnut. [între timp m-am apucat că mănânc din pizza comandată, care s-a răcit. Ca să pot scrie în continuare, mănânc cu furculiţa şi cuţitul. Cuţitul normal că nu taie.] Am dormit întins până la Cracovia. Prima informaţie logistică – biroul pentru informaţii turistice din gară e undeva pe la peronul 3. De ce fix la peronul 3, îmi scapă. Dacă ajungi de ex. la peronul 5, tre' să cobori nişte scări, apoi să urci la peronul 3, apoi să cobori din nou la suptsol, unde e biroul cu pricina. Altfel, bine informat, vorbitor de limbi străine. Lângă gară au ditai mallu', aşa, ca idee.

308   

 

Hostelul Flamingo abia se vede însemnat (nu au voie să pună semne mari pe clădiri istorice...). A fost declarat cel mai bun pe hostelworld.com în 2007. Întradevăr, e fain

Camera nu e gata, aşa că las tradiţional bagajele (şi aici am mers pe versiunea “fără nici un rucsac la plimbare”, doar cu camerele legate de cingătoare, buzunarele pline cu hărţi, mâinile şi spatele liber. Plăcut, chiar dacă lipseşte confortul unui rucsac, dar cumpărături n-am făcut, aşa că...) Rezervasem bilet la un tur al oraşului pe jos, cu ghid. M-am gândit că e un mod bun de a lua pulsul, dat fiind că aveam puţin timp, pe care nu voiam să-l petrec citind despre oraş, şi apoi să plec. Până la 2, când era turul, mai aveam timp, aşa că primul lucru – sindromul King Kong, m-am suit în primul turn care mi-a ieşit în cale. Acesta.

309   

 

Ca să am o privire de ansamblu la ce m-aşteaptă. Şi am văzut Piaţa Mare,

despre care auzisem că e cea mai mare din Europa medievală. În depărtare, Castelul Wawel, unde va trebui desigur să ajung.

Boon. Cobor, şi plec mai departe, pe lângă clădirea mare din dreapta, şi când colo – îmi dau seama că ce văzusem era doar jumătate din piaţă! Mai era o jumătate, în partea cealaltă, clădirea mare ocupând centrul!

Aşa da... Într-adevăr, e foarte mare. Acum e foarte mare :). Ghidul avea să spună că e la concurenţă cu Veneţia, fiecare zice că ei au cea mai mare, diferenţa e însă nesemnificativă. 310   

 

Până să înceapă turul, mai trag câteva cadre primprejur, cu o tanti gravidă care poza :),

cu o statuie gânditoare,

cu “piaţa mică”, (cu care nu i-ar fi ruşine nici unui oraş medieval ca “piaţă mare”) 311   

 

şi cu un concept nou şi “altfel” de viziti...e. Foarte inspirat, de altfel.

Apoi “bag” 2 sarmale de la tarabele din piaţă, şi constat că nu există pe lumea asta sarmale comparabile cu cele făcute de mama. Dom'le, nici letonii, nici polonezii, încearcă ei, dar degeaba, nici nu se apropie. Începem turul. Spicuiri: Universitatea Jagelloniană,

312   

 

a doua sau a treia ca vechime din lume,

biserica universităţii, singura păstrată în barocul originar,

o expoziţie foto despre Cracovia de acum 20 de ani versus azi

313   

 

l-am întrebat pe ghid de unde au avut bani pentru restaurările masive. Păi, e patrimoniu UNESCO, ceva bani de acolo, apoi UE, guvernul a dat ani la rând câteva milioane, alţi parteneri. Mă gândesc cum au reuşit, totuşi... oraşul e mare, chiar oraşul vechi, nu e restaurat tot, dar foarte multe clădiri sunt. Bani grei... ne-ar trebui şi nouă... cu totul altfel te simţi într-un oraş care arată aşa.

Să spună şi braşovenii şi sibienii... Şi încă mai e de lucru, şi la ei. O chestie interesantă, turnurile. Din cele 41 au rămas vreo 3, au fost demolate în sec. 19, când oamenii erau orientaţi practic – ne stau în cale, demolăm. Azi se mai văd doar urme în piatră, şi o plachetă unde erau.

314   

 

Clădirea episcopiei, unde cel mai important lucru e că de aici a plecat Ioan Paul al II-lea la Roma. Papă.

Acum cică e un întreg “cult JP2”, fiecare comunitate vrea cel puţin o statuie, e mare agitaţie. E, oricum, una din cele 2 mari personalităţi ale Cracoviei. El şi Copernic, Nikolaus Kopernikus, care a studiat aici 3 ani, şi care, ca anecdotă, cică nici nu vorbea poloneză. Pe vremea aia ţara aparţinea de diverşi, şi în nord de unde era el se vorbea germana... Mai departe pe străduţe,

315   

 

mai o poveste, până sus la castelul Wawel, unde e catedrala regală, unde au fost încoronaţi toţi regii Poloniei, chiar după ce s-a mutat capitala la Warszawa (normal, există rivalitate mare, varşovia e centrule eonomic, cracovia cel intelectual/cultural; adică varşovienii sunt “materialiştii”, iar cracoveţii “leneşii”.) Catedrala e un ghiveci arhitectonic mai rar

cică cine a avut bani destui şi-a “tras” capelă aici. Un amestec de stiluri, simpatic în felul lui. Interesant, se spune că demult în locurile astea trăia un dragon. Regele Krak a fost cel care l-a omorât, dându-i să mănânce o oaie umplută cu sulf. I s-a făcut sete, a mers la Wisla să bea, iar apă cu sulf... a explodat. Ce legătură are cu biserica? Păi, la intrare sunt nişte oase mari, care se spune că ar fi de la dragon (!!). S-a făcut analiza şi cică snt nişte fosile găsite în jurul Cracoviei, un os de mamut şi unul de balenă preistorică. M-a surprins toleranţa catolicilor celor mai catolici faţă de legendele păgâne... Lângă catedrală se află castelul regal,

316   

 

unde a şest regele pe vremuri, unde austriecii ocupatori în sec 19 au făcut garnizoană.

Cel din stânga jos cu barbă e ghidul, un letonian simpatic.

A stat în Anglia câţiva ani, a lucrat în construcţii, haiduc, a călătorit, distrat, cunoscut poloneză, luat, întors la socri. Ştie engleză “de la mama ei”, cu o grămadă de fineţuri, e haios. Nu ştiu ce e cu barba, nu l-am întrebat, în schimb 317   

 

am întrebat cum e cu “s”-urile din limba lor. Cică “aşa se pun”, mai ales la numele proprii masculine. Letona, ca şi lituaniana, s o ramură separată a limbilor un fel de slave, dar ei îşi zic indo-europene, că nu prea au treabă cu ceilalţi slavi. Nu-i înţeleg, şi nici viceversa. Ce chestie. Intenţionez să revin asupra unor aspecte lingvistice, mai încolo. Aici s-a terminat turul. Am mers apoi în Kazimierz, cartierul evreiesc. Înainte de război aici locuiau cam 100000 de evrei. Au rămas parcă vreo 60. În toată Polonia, din 3,5 milioane, vreo 20000. Cartierul nu e atât de spectaculos ca cel din Vilnius, un pic mai în paragină.

Aşa că n-am stat mult, m-am întors pe strada principală din oraşul vechi

direct în piaţa mare, unde era – o cursă ciclistă!

318   

 

Mai jos un filmuleţ în care cred că se pot vedea 2 ciclişti stresaţi de un ins care voia să “treacă strada” prin faţa lor, şi o tanti care chiar trece. http://www.youtube.com/watch?v=0YejdMRnpdY N-am stat până la sfârşit, am luat-o pe strada Florianski,

spre poarta cu unul din turnurile păstrate,

319   

 

şi prin ea, la barbacană, altă chestie cool.

Înapoi,

în lumina serii

320   

 

la acest bar obscur

unde ghidul ne spusese că sunt clătite bune. Intru, dau dzien dobry (bună ziua), mi se răspunde amabil, apoi... mă bloghez. Meniul, în poloneză. Domnişoara blondă, nici o boabă de engleză. NICI MĂCAR “YES” SAU “NO” NU ŞTIA. Nu numai că nu ştia, dar m-a văzut că mă chinui să înţelec ce înseamnă, am şi întrebat-o – nici că i-a păsat. Nici celorlalţi de la mese. A ridicat din umeri şi şi-a văzut de treabă, lăsându-mă cu dilemele. Voiam o clătită cu ceva “sărat”, pentru cină. Prima pe listă era cu yogurtowy şi orzechami. Am întrebat ce e orzechami, mi-a răspuns, citez, “orzechami”. Cu privire impasibilă, nici duşmănoasă, nici prietenoasă - bovină. Şi a continuat să-şi facă curat pe tejghea. Enervat, am luat, la plesneală, cu orzechami. Era nucă. Şi dulce. GRRRR. Am mâncat scrâşnind din dinţi, şi am plecat la lactobarul din colţ. 321   

 

Căci au şi ei conceptul de lactobar :), şi în amintirea vremurilor de mult apuse, am intrat. Meniul...

Doamna între 2 vârste, desigur, NICI O BOABĂ. Nu pot să cred că snt SINGURUL TURIST care a intrat vreodată în cele 2 locaţii. Imposibil. Îi doare la bască!! O întreb ce înseamnă aia, ridică din umeri şi se retrage speriată!! AAAAAH! Io nu-nţeleg ce-i cu ăştia în europa de est. o ipoteză personală, “cultura servituţii”. A lucra în servicii e perceput ca “a servi”, “a fi servitor”, care e degradant. Rar am văzut la noi, şi acum şi aici, oameni care să pară mulţumiţi că lucrează în servicii, care se simt respectaţi şi se respectă. Mutre acre, dezinteres, miserupism. M-am enervat şi am cerut borş ucrainean, asta am înţeles din meniu. În 20 de cuvinte mi-a explicat că “nu mai avem”. Ce mai aveţi? Žurek. Žurek să fie, ciorbă tradiţională, bănuiesc. Un fel de borş foarte puţin acru, cu... salam. Aşa şi-aşa. Îl arăt unor francezi care se dădeau şi ei cu capu' de pereţi lângă meniu. Până la urmă a apărut o copilă şi le-a tradus câte ceva. Of. Paranteză, ca să încheiem capitolul. Azi, să-mi iau tricou. Din gară. Vreau un tricou pe care să scrie ceva în poloneză. Orice, numa' să nu fie o prostie prea mare. Primul magazin. Întreb “ce înseamnă ce scrie aici?” 322   

 

“Size?” (pronunţat “size”, nu “saiz”). “XL, L?” “Nu mărimea, translation, ce în-seam-nă scri-sul?” (îi arăt) “Aa.” Îmi traduce aproximativ, printre oftaturi a “ce mai vrea şi ăsta””. Cel pe care îl vreau e doar în mărimea XXL, aşa că mă duc la chioşcul vecin. Dzien dobry, dzien dobry. O chem afară unde erau expuse, zic, “spuneţi-mi vă rog ce scrie pe tricoul ăsta. Translation.” “Nie wie”, şi cu un ridicat din umeri panicat, dispare înainte să mai pot spune ceva. Nie wie = nu ştiu. Am crezut că a intrat să ia un dicţionar, ceva. Nu mai iese. Intru – se aşezase la loc, citea ziarul mai departe. Nici n-a ridicat privirea. Înfuriat, am ieşit boscorodind-o, m-am dus la cealaltă şi am luat tricoul XXL. Cică intră la apă, mi-a explicat în poloneză. Am început să înţeleg, de nervi. Nu mă deranjează că tanti nu ştie engleză. Normal că n-a făcut la şcoală, asta e, astea au fost vremurile. Dar nici nu încearcă să ajute, asta m-a enervat. Te vede că te chinui, nici că-i pasă. “TU NU CONTEZI”. “Vrei să cumperi de la mine? Descurcă-te!”. Aaah, m-a enervat rău. Între timp, şi cu asta închidem paranteza, acum la spartul târgului, mi se pare aproape cool naţia asta, atât de deschisă, şi atât de închisă. Unde rămăsesem? La žurek. După žurek, înapoi în piaţă, unde am dat de cvartetul de acordeonişti. Din păcate, mi s-a terminat bateria, că i-aş fi înregistrat mai mult: http://www.youtube.com/watch?v=tv7hUK7b4sk În Piaţa Mare se întâmplă o grămadă de chestii, multe în acelaşi timp, că deh, e loc. Pe jum'ate de piaţă se desfăşura un fel de festival polonezo-ucrainean - o scenă pe care se produceau diverşi. Seara a venit rândul unei formaţii din Ucraina. Un nene cu nişte copii/tineri. Ţambale, viori, frumos. Muzica slavă are o magie a ei. Nu mai aveam baterie, aşa că nu i-am filmat. I-am pozat doar.

Se făcuse întuneric, timp de încă o tură prin piaţa mare. 323   

 

În partea cealaltă, în sunet de tobe, începuseră dansatorii cu flăcări.

324   

 

Cu aceasta, la culcare. Ca impresie de ansamblu, Cracovia a depăşit şi ea aşteptările. Deşi nu e renovat ca Praga, mai găsindu-se case gri chiar şi în centru,

325   

 

are un farmec aparte, mai ales datorită formidabilei Pieţe Mari, care o scoate clar în faţă în rândul oraşelor medievale europene. Spre deosebire de Varşovia, oraşul nu a fost afectat deloc de război! Asta probabil pentru că nemţii au stabilit aici cartierul general de “supervizare” a părţii Poloniei cucerite de ei. Cică au minat oraşul, pentru a-l face una cu pământul la plecare, dar, nu se ştie de ce, “butonul nu s-a apăsat”. Cu toate acestea, asta nu a ajutat prea mult la spălarea imaginii respectivului guvernator, şi în următoarea însemnare se va vedea de ce. Până una alta, la hostel, înainte de culcare, dau să fac duş – nu găsesc prosopul în rucsac. Shit, îmi aduc aminte că-l pusesem pe pat la uscat, dar nu-mi aduc aminte să-l fi pus în bagaj. Of... începe să se destrame totul, să pierd lucruri unul câte unul. Semne că e timpul întoarcerii acasă. Am cerut un prosop de la hostel, şi am scris hostelului din Varşovia că am uitat prosopul şi-i rog să mi-l trimită la adresa cutare. Penntru că nu era orice fel de prosop, ci din ăla subţire, uşor, foarte rapid uscător, făcut pentru călătorit. A doua zi dimineaţa, mă uit într-o doară şi în compartimentul de jos al rucsacului, şi... găsesc prosopul. Nu-mi aduc aminte când l-am pus acolo – poate e şi ăsta un semn de întoarcere... Dar înainte de asta, mai e ceva de făcut azi. Despre asta însă, în însemnarea următoare – aici doar despre dupămasă, când am revenit în Cracovia, şi am urcat în turnul bisericii, că trebuia văzut de sus

326   

 

Am stat până a cântat trompetistu'. Îl auzisem şi ieri – la fiecare oră, un trompetist cântă o melodie întreruptă, în cele 4 zări.

327   

 

Un trompetist adevărat

Melodia e şi genericul de “ora exactă” la Radio Polonia. E întreruptă pentru că legenda spune că în timp ce anunţa invazia tătarilor din 1241 (cunoaştem invazia aia), a fost killerit în mijlocul melodiei. Azi e o echipă de trompetişti care asigură fenomenul. Poţi să le iei autograf :). Apoi am intrat în biserică. Impresionant.

Stând şi admirând arhitectura, mi-a venit un gând, brusc: oare dacă i-ar fi supus proiectul bisericii ăsteia, şi a multor altora asemănătoare, aprobării lui Iisus însuşi, ce ar fi zis? L-ar fi aprobat oare?... Mai departe a fost doar relaxare în piaţa mare. M-am plimbat,

328   

 

vizionat nişte rap polonez pe scena polonezo-ucraineană,

aşezat,

scris (o parte din cele de mai sus), mâncat îngheţata menţionată mai sus, iar plimbat, apoi mers la hotel, pregătit tacticos bagajul, pornit spre gară, relaxat. 329   

 

Atât de relaxat, încât am pierdut trenul.

330   

 

33. Auschwitz

7 august

Aveam titlul însemnării pregătit dinainte – Auschwitz, “Să nu uiţi, Darie”. După vizită am simţit însă că orice urmă de glumă sau “subtilitate” nu şi-ar avea rostul. Da, cu toţii ştim povestea. Naziştii au omorât ~6 milioane de evrei şi alte naţionalităţi în lagărele de concentrare în timpul războiului. Problema e că nu putem gândi în cifre. Mai precis, nu putem simţi în cifre. Una e să citeşti cum oamenilor li s-au confiscat bunurile şi alta e să le vezi genţile grămadă cu numele scris pe ele, de atunci, papucii, hainele, jucăriile copiilor, ochelarii, o 331   

 

grămadă mare de ochelari rotunzi, ca cei din pozele vechi, părul, păr uman tăiat de la victime, cu tonele. Nici pozele sau filmele nu au cum să te facă să înţelegi, să “internalizezi” ce a fost. Muzeele, cum e cel din Berlin, îţi dau o idee, dar nimic, nimic nu se compară cu a fi acolo, la faţa locului.

Mă consideram un om cu oarecare imaginaţie. Acesta a fost primul loc unde imaginaţia mi-a fost depăşită.

Recomand tuturor o vizită la Auschwitz-Birkenau (Birkenau e aproape, face parte din acelaşi complex). Prioritate, celor care au orice crâmpei, cât de mic, de sentiment rasist. Care s-au gândit, măcar o dată, că “poate ar fi bine ca ţiganii să fie duşi undeva, în deşert”, ca un oarecare ministru (!!! ăla precis n-a fost aici). Sau, mai rău, celor care se gândesc “păcat că n-a rezistat mai mult Antonescu, ne scăpa de ţigani.” Am auzit fraza asta de multe ori. Îi invit pe toţi la Auschwitz şi Birkenau (Oświęcim şi Brzezinka în poloneză), să vadă ce înseamnă asta de fapt. Ce înseamnă asta pentru oameni “ca mine şi ca tine”. Dimensiunea individuală, destinul persoanelor cu nume şi poze, pe care poţi să-l vizualizezi, cu care poţi să te identifici – asta produce o impresie infinit mai puternică decât orice cifră, orice statistică. 332   

 

O cifră, totuşi, pentru context – ni s-a spus de exemplu că oamenii rezistau în medie 2-3 luni la Auschwitz. Am întrebat ghida la sfârşit, “cât rezistă un ghid la Auschwitz?”. N-a reacţionat. “Nu devine deprimant?”, întreb. Zice - “ba da, dar pentru noi e important. Majoritatea ghizilor de aici au avut familii în lagărele de concentrare. Străbunica mea a murit la Ravensburg, iar bunica mea a supravieţuit la Bergen-Belsen. Locuiesc şi azi cu ea, are nouăzeci şi ceva de ani.”

Întrebarea mea nu a fost cu conţinut de glumă - chiar mă gândisem că n-aş putea face jobul ăsta pe termen lung, poate există o “rotaţie a ghizilor”. Chiar şi aşa m-am simţit prost. La Auschwitz nu se fac glume, nu se râde. Şi nu că “nu e voie” sau “nu se cade”, dar nu-ţi vine. 333   

 

Am întrebat-o dacă a supravieţuit cineva de la început până la sfârşit. Da, de exemplu tatăl unuia dintre ghizi. N-o să descriu aici ce am văzut, nu cifre şi statistici. Pentru cei interesaţi, sunt surse destule, de exemplu aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Auschwitz_concentration_camp sau aici: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Holocaust . Azi, Europa e mică (încă, până nu dau low-cost-urile faliment), Cracovia are aeroport low-cost şi lângă oraş, şi la Katowice. Recomand călduros vizitarea oraşului, e deosebit, şi cuplaţi şi o excursie la Auschwitz. Se zice “vedi Napoli, e poi muori.” Eu aş adăuga “vedi Auschwitz, e poi vivi.”

P.S. După părerea mea, o problemă aproape la fel de mare cu Auschwitz e că nu numai că s-a întâmplat, dar că se mai întâmplă şi astăzi. P.S. Putem discuta despre rasism vs. prejudecată. De exemplu, chiar acum cânt scriu snt la o terasă în piaţa mare din Cracovia. A apărut o trupă de (probabil) ţigani, care cântă la acordeoane şi zongoră. Unul din ei umblă printre mese să strângă dările. Instinctiv mi-am tras scaunul cu rucsacul mai aproape. E ăsta rasism? Prejudecată e sigur. Unde e diferenţa atunci? Cred că diferenţa e în 334   

 

faptul că eu îmi doresc condamnarea unui om doar dacă încalcă legea, şi în nici un caz doar pentru că e mai tuciuriu şi cântă la acordeon lângă terasa asta.

335   

 

34. Lungul drum spre casă

8/9 august Poate că e mai bine c-am pierdut trenul. Era prevăzută o călătorie de 18 ore, iar trenul n-avea vagon de dormit. 18 ore şezând, cred că m-aş fi urcat pe pereţi. Normal că la momentul respectiv mi-a fost extrem de ciudă. Crezusem că e la 22:54, când colo era la 22:45. Am văzut asta în drum spre gară, la 22:44. Panică. Fugi. Degeaba. Am ajuns la şi 49, trenul plecase. Dărâmat, merg la casele de bilete. Mai e deschisă una, în pasaj. Încep să-mi spun povestea – zice, NO. Counter number ten. Only counter number ten. In the morning. Măcar a ştiut să-mi spună atâta, tot e ceva. Aşa că înapoi spre hostel. Noroc că au avut pat liber, de n-a mai trebuit să caut cazare. Nici chef de scris n-am mai avut, duş, şi la culcare. Oricum era trecut de miezul nopţii. A doua zi ajung la casa de bilete pe la 9 şi ceva. În faţa mea, o copilă emo, după toate aparenţele. Zice, vă rog un bilet până la Budapesta mâine, şi apoi până la Braşov. Hopa. O-ntreb cum de Braşov, zice, la nimereală, am citit într-o carte de călătorii că ar fi fain. Îi zic să meargă şi la Sighişoara. Pare tentată. Lângă ea, o aştepta o altă fată, “normală”, nemţoaică. Se cunoscuseră la coadă. O întreabă “şi, unde mergi?” “La Budapesta şi apoi în România.” “În România?!? (Faţă confuză) Unde?” “Braşov.” “Bra- cum?” “Braşov”. “N-am auzit. Şi de-acolo?” “Sighişoara.” “Ce? (devine tot mai incredul-surprinsă) Unde-i asta?” “Nu departe de Braşov.” “N-am auzit.” Îmi venea să-i dau una după ceafă. 336   

 

Din fericire, găsesc bilet, mă întorc la hostel, bag micul dejun, unde apar 2 americani, care sosiseră cu o seară înainte, când m-am întors eu cu coada între picioare de la gară. Din vorbă-n vorbă, de unde eşti, din România “Romania? How exciting!” “?!?” (niciodată n-am văzut aşa reacţie a unui străin la auzul numelui ţării mele) “Şi noi mergem în România.” “Cool. Unde?” “Braşov şi Bucureşti.” Făceau o megaexcursie în Europa centrală şi de est. Bucuros, le zic una-alta, ce e de văzut, s încântaţi. Abia dup-aia, în drum spre gară, mi-am dat seama că nu le-am zis poate cel mai important lucru – să nu se lase jefuiţi de taximetriştii din gara de nord... mă tem că descinderea în Bucureşti se va lăsa cu traume. În trenul spre Budapesta am avut probabil cea mai nostimă companie de călătorie întâmplătoare de multă vreme. 4 studente englezoaice, parcă rupte din seriale gen “friends”. Cea deşteaptă (studentă la istorie), cea vorbăreaţă (studiază “property”, ce-o fi şi aia), cea frumoasă (comunicare şi media), şi... Phoebe. Eu n-am urmărit Friends, dar am văzut-o pe Phoebe în câteva secvenţe. Ei, aşa era. O persoană în aparenţă săracă cu duhul, (şi poate nu numai în aparenţă), dar în acelaşi timp extrem de nostimă, uneori cu replici “adânci”. Ea a zis că ar fi vrut să meargă în Transilvania, să vadă castelul lui Dracula, că o interesează. A jucat într-un musical, “Dracula spectacula'”. Ontreb dacă a citit cartea. Nu. Şi ele făceau o călătorie-maraton, Paris-Viena-Praga-Cracovia-BudapestaZadar-Dubrovnik-Atena. Aveau un Lonely Planet cu Europa de Est. Am cerut un pic cartea să văd ce scrie de România. Citez fraza-cheie din introducere: “Romania is the most interesting country in Europe.” România e cea mai interesantă ţară din Europa. Nici mai mult, nici mai puţin! Am fost foarte mulţumit. A fost un hai să le observ. Vorbeau o engleză perfectă, fără accent, ceea ce m-a ajutat să urmăresc conversaţiile. Nimic important, dar foarte nostim în micile detalii. Atmosfera s-a schimat radical în Budapesta. Gara, destul de sumbră la ora aia din noapte, populată cenuşiu. Aveam 2 ore de aşteptat, timp în care pata de culoare a fost un grup de suporteri în cânturi escortaţi de un număr mai mare decât al lor de poliţişti cu căşti, care i-au urcat politicos într-un vagon, şi duşi au fost. Biletul meu era la cuşetă, de 6 persoane. Speram că nu se vor ocupa toate paturile, dar s-au. Aici pata de culoare a fost doamna de jos. Prima ieşire la rampă a fost după ce au venit ultimii în compartiment, şi au ieşit pe coridor să se răcorească, după ce au lăsat bagajele. “Alo!”. Nimic. “Alo, du!” Nimic. “Alo, du, Tür zumachen!” (“Tu, închide uşa!”) Am crezut că n-aud bine. Auzisem bine. Până la urmă s-a ridicat mormăind ceva 337   

 

româneşte, de gen “aşşa cceva”, şi a închis uşa cu ţâfnă. S-a mai ridicat de câteva ori, pufnind, închizând-deschizând geamul, trăgândretrăgând perdelele. Apoi n-am mai auzit-o, că am căzut într-un fel de letargie. Deşi americanii din paturile de sus s-au oferit să-mi depoziteze bagajele, le-am pus totuşi cu mine în pat, astfel încât a trebuit să mă încovrigesc pe lângă ele în poziţii incomode toată noaptea, ceea ce a impactat calitatea somnului. Am dormit, totuşi. Ce nam înţeles au fost controalele paşapoartelor – păi, nu sntem în UE?!? Între polonezi şi unguri n-au fost controale. Azi-dimineaţă am decis să mă dau jos din pat cu vreo oră înaintea sosirii, nu mai avea rost. Mă apuc să citesc singura carte luată de pe drum, “Independent People” a lui Halldor Laxness, islandezul, pentru care a luat premiul Nobel. Numi place cartea, deprimantă, dar e singura. Doamna (dormise în rochie) se dă şi ea jos, se apropie (nu ştiam ce vrea) foarte tare şi se uită la carte, să vadă în ce limbă e, în timp ce mă întreabă “vorbiţi româneşte?” “Da”, şi în gândul meu, şi ce, ai vrut să mă verifici în caz că zic nu, să mă “prinzi” că citesc româneşte?!? S-o ajut să dea bagaju' jos. O ajut. Citesc mai departe în timp ce ea cotrobăie prin bagaje. Într-un târziu, se întinde la loc, citind un ziar austriac (trenul a venit de la Viena). Pe mine mă apucă strănutul. Alergia, curentul, nu ştiu, dar strănut într-una. Simt că o enervează. O vreme nu zice nimic, apoi iese brusc din compartiment. Se întoarce, şi îmi zice - “uitaţi, snt aici nişte şerveţele” (le adună din patul ei) “am şi eu”, zic. “folosiţi-le pe astea, că microbii circulă cu 150 de kilometri pe oră”. Mi-a luat vreo 2 secunde să-mi dau seama că se referea la strănutul meu. Am ignorat-o. Mă enerva. Genul de om care nu e mulţumit cu nimic, care mereu tre' să comenteze, care mereu ştie mai bine. Flit. Coborât pe solul patriei, am aflat că ieri a început Olimpiada. Cred că am ajuns la timp.

338   

 

35. Logistice, şi gata

Pentru amatori, nişte detalii logistice, care cine ştie când pot fi de ajutor. Cazare Am stat la hosteluri, cu două excepţii, când am rezervat pe ultima sută de metri şi n-am găsit loc. În general, condiţii bune spre foarte bune. Majoritatea rezervărilor făcute prin hostelworld.com, una mi se pare prin booking.com sau hotels.com. Recomand rezervări dinainte. Dacă nu se poa', sau nu e sigur unde mergeţi, foarte de ajutor sunt oamenii de la birourile de informaţii turistice din oraşe. Ajută şi cu rezervări de cazare. Pentru cei interesaţi, iată lăcaşele de băgat corni în perne: Copenhaga: Danhostel Copenhagen City. Clădire mare, mult loc. Hostel “standard”, simplu, no frills. Mai e unul, tot de la ei, (şi) mai în centru, îl recomand pe ăla dacă sunt locuri. Reykjavik: Pavi Guest House – recomandare clară, la prietenii Dani şi Vero. Locaţie excelentă, la 2 min pe jos de capatul bulevardului central, şi nod de autobuz. Au dormitorul ăla meseriaş cu despărţituri de birouri. Cât despre ocazia de a vorbi româneşte cu nişte oameni faini la Reykjavik – priceless. Groenlanda: aici n-am stat peste noapte. Se poate înnopta la hotel Kulusuk, şi apoi a doua zi cu elicopterul la Tassiilaq, şi de-acolo mai departe pe gheţar. Sau mers direct în partea cealaltă, la Nuuk, capitala, care poate are mai multe posibilităţi. Dar, poate data viatoare. Oslo: Anker hostel, asemănător cu Danhostel, mare, “industrial”, dar condiţii bune. Distanţa faţă de centru, ca şi dincolo, vreo 10-15min pe jos. Bergen: YMCA Hostel. În buricul târgului. Am stat într-un dormitor de 30 de oameni, “ca-n armată”. Pentru cele câteva ore petrecute acolo, a fost OK. Stockholm: am avut privilegiul să stau la prieteni :). 339   

 

Helsinki: recomand cu hotărâre vaporul Stockholm-Helsinki peste noapte. E o experienţă faină, condiţii bune, preţ acceptabil. În rest, n-am dormit la Helsinki! Am luat trenul peste noapte spre Rovaniemi, care m-a mai scutit de o cazare... da, la întoarcere nu am mai găsit loc la nici un hostel, până la urmă m-au ajutat de la biroul de turism şi au găsit o cameră la “discount de ultimul minut” la hotel Carlton. Deci se poate. Rovaniemi: City Hotel. E bun, 3 stele, în buric de târg. Există însă şi un hostel, care nu e pe hostelworld.com, sau nu l-am găsit cu locuri. Merită întrebat în Helsinki la info turistice. Savonlinna: aici n-am găsit pe saituri, ci prin cei de la info turistice din Rovaniemi. Nu mai ştiu numele hostelului, a fost departe de centru, vreo juma' de oră pe jos. De recomandat să întrebaţi la informaţii înainte, poate se găseşte ceva mai bine poziţionat. Tallinn: Old Town hostel. Locaţie excelentă, în centrul vechi. La vreo juma' de oră pe jos din port, de unde am ajuns cu vaporu' de Helsinki. Riga: Friendly Fun Franks. Unul din cele mai bune hosteluri la care am fost. Cu multă personalitate, locaţie perfectă, nostim, oameni prietenoşi. Recomandare clară. Vilnius: Old Town Vilnius. Locaţie foarte bună, aproape de gară (10 min) şi de centru (5 min). Cu personalitate, nostim, curat. N-am dormit acolo, doar am lăsat bagajele – oameni foarte de treabă. Varşovia: Hostel Helvetia. Foarte bun. Ca majoritatea hostelurile din Europa de Est (!) pe care le-am vizitat, cu personalitate, oameni de treabă, curat, fain. E un pic departe de gară, asta-i problema lui. Vreo juma' de oră pe jos, 20 min dacă ştii drumu, 15 min dacă ştii drumu şi pierzi trenu' ;P. În schimb, aproape de centrul vechi. Cracovia: Hostel Flamingo. Laureatul premiului Hostelworld.com pe anul 2007, Flamingo le are pe toate – locaţie în burikul târgului, personalitate, oameni de treabă, diversitate. Transport Bilete ieftine de avion: daţi un ochi pe kayak.com, un motor de căutare care include şi câteva low-cost-uri. NU PE TOATE, însă. Eu am zburat cu germanwings.com de la Berlin la Copenhaga – mult mai ieftin decât din alte părţi. Cu toate astea, şi mai ieftin ar fi fost autocarul Berlin-Copenhaga, 20EUR, dar n-am ştiut şi rezervasem deja biletul de avion. În Islanda se ajunge cu avionul (eu am zburat cu sterling.dk) sau, şi nici asta nu ştiam, cu feribotul de la Copenhaga. Pentru cine are timp, face o oprire în Insulele Faroe, care şi alea îs interesante pentru un sejur “off the beaten path”. În Groenlanda se poate ajunge din Copenhaga sau din Reykjavik. Eu am făcut o excursie de o zi din Reykjavik la Kulusuk, destul de pipărată pentru 4 ore cât a 340   

 

durat efectiv şederea. Dar se poate merge din Copenhaga la Nuuk, sau în alte părţi. Greenlandair, dar uitati-vă şi la icelandexpress.com. Tot sterling.dk m-a dus şi de la Copenhaga la Oslo, unde am achiziţionat un bilet Interrail Global Pass – 10 zile din 22. E recomandat să cumpăraţi biletul din afara ţărilor în care mergeţi, pentru că primiţi condiţii mai bune. Eu m-am hotărât abia acolo, aşa că am avut mai multe restricţii. Trenul m-a dus apoi peste tot, cu rezervări de loc, modice, în afară de – Ţările Baltice. Acolo... nu sunt trenuri (!), aşa că am luat autocare, Eurolines. Comunicare Aproape toate hostelurile aveau internet gratis. Culmea, toate din Europa de Est, mai puţin cele din Danemarca – acolo mi-a fost de folos cablul de reţea. Prin cablu era moka, wireless se plătea (!). Telefoane publice – puţine, iar din Norvegia încolo nici n-am mai găsit cu monede, doar cu cartele. Se pot lua cartele “de sunat în străinătate”, dar nu mam complicat. În Finlanda nu sunt deloc (!). Roaming – mie nu mi-a mers în Islanda, Groenlanda, Norvegia. SMS-uri mergeau (Islanda nici SMSuri), de sunat nu puteam. Aşa că n-am sunat. ... Încheiere Am “bătut” 11 ţări într-o lună, din care 9 în premieră, aşa că inevitabil nu am făcut “tot ce se putea face”, am văzut abia o părticică din tot ce se putea vedea. Chiar şi aşa, mi-a plăcut. Mulţumesc V. pentru ideea pe ultima sută de metri să merg în Islanda, care a fost meserie. Pentru mine “ţările nordice” erau destul de “grupate”, fără mari diferenţieri între ele. Călătoria a nuanţat impresia semnificativ, sunt locuri destul de diferite, fiecare cu particularităţile lui. Bonus la sfârşit a venit şi surpriza plăcută a Ţărilor Baltice, despre care nu aveam nici o imagine concretă, şi nostimada experienţei poloneze, care a încheiat plăcut apropierea de casă. Şi gata.

341   

 

Chemarea României (post-scriptum)

1. Sighişoara Această mini-serie s-a născut din întrebarea, pe cele meleaguri ale Nordului, “cum se compară chestiile astea cu ce avem noi acasă?”. Impresiile de acolo au fost că, arhitectonic, ca mărime, ca importanţă în istoria Europeană, NU SE COMPARĂ. Nimic din ce avem noi ca arhitectură urbană, de exemplu, nu se compară nici măcar cu oraşul Tallinn, dacă e s-o iei “în luptă dreaptă”. Sau, se compară, dar la scară mai mică. Dar când am luptat noi “în luptă dreaptă”? Am stat să judec cu “ochi de străin” – eu, ca străin, având de ales între România şi altă destinaţie în Vestul Europei, aş merge în România? Ei bine, da. Poate că nu se compară “tanda pe manda”. Oraşele nu sunt la fel de curate, la fel de spectaculos renovate, la fel de mari sau importante istoric. Dar cred că avem nişte avantaje comparative substanţiale pentru un turism “de gherilă”, “de nişă”. Încă mai avem. Ce există (încă) în România şi nu prea mai găseşti în Vest sunt 2 lucruri care pe mine m-ar atrage: 1) locuri, oameni şi edificii surprinzătoare în context geopoliticoistoric, 2) acel şarm al “neatinsului”, al “necunoscutului”, “în afara potecii bătătorite" dpdv turistic european. Exemplu la punctul 1) – e pe undeva “normal” să găseşti castele, fortăreţe, arhitectură urbană medievală spectaculoasă în Franţa, Germania, Austria. Mai nou am învăţat că e “normal” chiar şi în Cehia, Polonia sau Ţările Baltice. Ele încă sunt mai puţin cunoscute, dar încep să devină destinaţii turistice “obişnuite” pentru vestic. Despre ţările astea se învaţă cât de cât la şcoală. Polonezii au avut regat mare şi istorie spectaculoasă, Praga şi Budapesta au fost capitale de imperii/mari regate, am aflat că ţările baltice au fost state cavalereşti germane – mai ştiu oamenii una-alta. Despre România nu se învaţă nimic. Nimic medieval, de exemplu. Am întrebat o studentă la istorie din Anglia ce a învăţat despre istoria României. ABSOLUT NIMIC. Pentru ei, suntem o ţară necunoscută şi îndepărtată, cu o reputaţie dubioasă şi imagine întunecată. Ţigani, Dracula, orfani, Ceauşescu, întuneric. Pete de lumină – Hagi şi Nadia Comăneci. În acest context, oamenii NU ÎŞI POT ÎNCHIPUI că pot găsi, într-un asemenea loc, un oraş ca, de exemplu, Sighişoara, prima mea haltă pe teritoriul Patriei Mume în această excursie. Ăsta e atuul nostru, pentru că atunci când află că există, sunt fascinaţi. 342   

 

Hai să vedem dar Sighişoara cu ochi de străin şi comentariu de român. Alături de Braşov, Sibiu şi, într-o oarecare măsură, Bucureşti (da – vom reveni :), Sighişoara e în mintea mea în top 5 al atracţiilor de arhitectură urbană din România.

Din păcate, de câţiva ani am înţeles că oraşul cicatrizat de un şantier generalizat şi prăfuit(or), care nu se mai termină.

Întâi au asfaltat, apoi s-au trezit că trebuie schimbate conductele, au spart drumurile, au pus conducte, le-au astupat provizoriu, încă mai sapă, apoi va veni iar asfalt... şantierul a cuprins şi cetatea, răscolind pavajul. Începe de la intrare – am intrat pe sub Turnul Croitorilor, care e înconjurat de săpături

343   

 

din toate părţile.

Intrăm dar în Cetate

344   

 

şi da, sunt de acord cu turistul din imagine,

ai ce poza în Piaţa Cetăţii,

345   

 

chiar dacă e aproape sufocată de maşini şi terase. Piaţa e mică, şi cei cu (probabil) pile la primărie şi-au extins terasele pe aproape toată suprafaţa.

E bine, e rău? Pe de o parte, e plăcut să stai în Piaţă la un suc, pe de altă parte, de atâtea umbrele nu se mai vede Piaţa. De asemenea, pe strada care duce spre Liceu, e plin de maşini, majoritatea venite probabil la hotelul din apropiere şi/sau la Casa cu Cerb.

346   

 

Dacă aş fi Primare, aş face o parcare mare jos şi aş interzice accesul maşinilor în Cetate. Cred că turismul nu ar avea de suferit, dimpotrivă. Dar nu snt Primare. Aşa că, văzută la 270 de grade, priveliştea arată cam aşa.

Până una alta, să studiem oferta turistică de la chioşcul de profil, care cred că a apărut anul ăsta.

Spre bucuria-mi, văd lucruri de care nu s-a mai auzit prin părţile astea: tur de oraş pe jos, tur cu ghid audio, broşuri gratuite cu harta cetăţii. Adică exact ce se oferă şi “dincolo”! 347   

 

Frumos, în română şi engleză. Aşa da! Să continuăm plimbarea prin Cetate,

celebrele străduţe arhipozate

348   

 

Casa Vlad Dracul

& Co.,

arcade

349   

 

peste arcade,

steaguri-rămăşiţe de Festival medieval,

350   

 

şi destul de multă lume mişunând,

între care şi oarece barzi şi trubaduri: http://www.youtube.com/watch?v=Kxlb1FSbBb4 O privire asupra Oraşului de Jos,

351   

 

spre care mă îndrept. Pe sub Turnul cu Ceas,

pe lângă oferte comerciale specifice şi controversate

prin Coridorul Doamnelor Bătrâne, afectat şi el de şantier,

352   

 

ca şi drumul ce urcă dinspre oraş spre poarta principală în Cetate

353   

 

am ajuns, pe lângă terasa cu piţerii în “Centru”, care e de fapt o singură stradă,

de unde tot Cetatea se vede cel mai frumos.

Din păcate, se pare că asemenea privelişti vor deveni tot mai rare şi dificil de obţinut, dat fiind că, probabil tot pe bază de pile sau şpăgi, s-a dat autorizaţie acestor construcţii 354   

 

care vor obtura semnificativ priveliştea asupra Cetăţii din unul din cele mai favorabile unghiuri. Unghi din care acum mai degrabă pozezi Catedrala Ortodoxă

355   

 

şi o iei înapoi, pe lângă tanti cu tarabe,

în sus pe scări,

să vedem ce posibilităţi de cazare sunt în Cetate. Şi într-adevăr, au răsărit în ultima vreme mai ales pensiuni

356   

 

dar şi un hostel destul de impunător (clădirea înaltă cu lemn),

357   

 

foarte important pentru sectorul “de nişă” la care mă gândeam – tineri, backpackeri, romantici, aventuriei, “alternativi”. Care se pot bucura, de exemplu acum că vine toamna,

de licorile cu iz bahic din roadele pământului specifice locului 358   

 

Vorbeam de nişe, dar până una alta am găsit în Cetate mai mult turişti "normali", ca aceşti spanioli conştiincioşi, în stânga pozei,

ea citea despre oraş şi clădiri, el filma. Părea că le place...

Una peste alta, chiar şi aşa în construcţie, străin să fiu, şi mie mi-ar plăcea să vin la Sighişoara. 359   

 

Cu condiţia să aflu că există...

360   

 

2. Târgu Mureş

Spre deosebire de Sighişoara, Târgu Mureş nu are, cel puţin în mintea mea, prea multe conotaţii “turistice”. Facultatea de medicină, multe blocuri, şi... cam atât îmi vine în minte, la prima strigare. Într-un popas de o oră nu prea ai ce să vezi. Totuşi, am trecut prin “centru”,

care şi aici îşi concentrează atracţiile arhitectonice pe o singură stradă

cu case vechi, în parte renovate, şi flor pe trotuar

361   

 

Pe mijloc e o fâşie de parc, cu catedrală la orizont

şi bănci pe margine.

362   

 

Mi-a atras atenţia un bătrân. Îmbrăcat frumos, cu pălărie, l-am observat pentru că... plivea stratul de flori, de buruiană. Mi s-a părut ciudat, în “haine de stradă”, de capul lui. Am văzut ulterior că nu era de capul lui – a apărut un individ în halat, desigur mult mai tânăr, care i-a mai dat nişte indicaţii “oficiale” şi s-a mutat mai încolo. Era, vezi-doamne, “şef”, “oficial”. Ai halat, eşti “cineva”. Probabil îşi “subcontracta” treaba omului, pe ceva mărunţiş. M-a întristat scena. Au fost şi personaje mai vesele, de exemplu părinţi (unii foarte tineri) şi bunici cu copiii aferenţi, care dădeau iama prin porumbei.

Au început să se vadă şi în România imagini cu porumbei printre oameni – îmi aduc aminte că înainte priveam cu gura căscată la imagini din alde Veneţia şi nu-mi venea să cred cum de “stau” porumbeii aşa aproape. Am văzut chiar un porumbel al păcii, complet alb,

363   

 

care se vede treaba că n-a stat degeaba şi a făcut pui, unii coloraţi nostim.

La un moment dat au venit o grămadă chiar în faţa băncii noastre. Prilej pentru un instantaneu-două la decolare

364   

 

La capătul parcului se văd şi clădirile cele mai reprezentative (cred) pentru Târgu Mureş, Palatul Culturii şi Primăria (cred), ambele spectaculos renovate.

Aici am şi făcut cale-ntoarsă, mai apucând să văd şi marginea Cetăţii –

există şi aici o fortificaţie medievală, cu biserică aferentă, destul de interesantă 365   

 

Şi cam atât, că am plecat. Mi-a plăcut atmosfera din centru, e şi de “oraş mai mare”, dar în acelaşi timp destul de liniştită. Dacă aveţi treabă în Târgu Mureş, merită un popas în centru.

366   

 

3. Turda

Despre Turda aveam şi mai puţine imagini în cap. Combinatul chimic, râul Arieş (Arieşul Turda, Cupa României ;), vechi oraş roman, şi... cam atât. După ce mi s-a amintit, într-adevăr erau şi nişte băi, ape termale, nămol, tratament. E singurul lucru care mai “merge” în Turda, cică s-au renovat “băile”. În rest, toată industria a fost distrusă, totul furat şi dat la fiare vechi ce se putea da. Acum, ruine, iar cei tineri sunt mai toţi plecaţi, majoritatea în străinătate. Din păcate, n-am ajuns să văd băile, am avut doar vreo 10 minute în centru.

Există şi aici un fel de “centru vechi”,

cu unele clădiri mai interesante

367   

 

unele vechi de pe la 1900 toamna şi probabil chiar mai vechi

Foarte puţine însă renovate.

368   

 

N-am văzut zone pietonale, dar nici n-am fost până la capătul străzii principale,

doar am aruncat o privire dincolo de “gard”

369   

 

şi asupra bisericii ortodoxe

cu statuie în dotare.

370   

 

Dincolo de case începeau blocurile,

aşa că – am plecat mai departe.

371   

 

4. Luduş

Orăşel pierdut în Podişul Transilvaniei, pe drumul dinspre Târgu Mureş spre Turda-Cluj, Luduşul e probabil în afara oricărui circuit turistic. Pentru români, d'apoi pentru străini. Puţini snt cei care-l reţin de la geografie – era în trecut o fabrică de anvelope şi una de lapte, şi... cam atât. Pentru cei legaţi afectiv de locurile acestea însă, e mereu o plăcere să vii la Luduş.

Încadrat în peisaj tipic transilvan, oraşul se întinde între dealuri molcome, care, dacă te opreşti un pic şi te uiţi, dau o senzaţie pregnantă de – linişte.

Poza a fost făcută de la popasul Salcâm, care e probabil singurul punct mai “turistic” din zonă – sau singurul pe care l-am văzut eu. Oamenii s-au orientat spre chestiuni mai nou specifice zonei deluroase – ca de exemplu, ATV-uri,

372   

 

pe lângă obişnuitele produse artizanale

Din păcate, poze din oraş n-am făcut. Doar cu nişte roade specifice zonei (deja dau în copt!! vine toamna...),

373   

 

şi am pornit, mai departe, la drum...

374   

 

5. Braşov, Kraków (i)a României

În contrapunct la capitala aglomerată, grăbită şi materialistă, o oază de frumuseţe şi culoare, cu aplecare cărturărească spre spirit şi istorie, fără a pierde însă din atmosfera şi energia unui “oraş important”. Asta e Cracovia pentru Polonia, asta e Braşovul pentru România. Am rămas foarte plăcut impresionat de Braşov. Că e frumos în Piaţa Sfatului, ştiam. Dar de data asta, şi mulţumesc şi pe această cale lui N. (a.k.a. T-I) am avut parte de un tur de oraş exact pe gustul meu: rapid, intens, combinând porţiuni turistice şi neturistice, în compania unui prieten. “Ai fost la Cetăţuie?” “Nu.” “La Pietrele lui Solomon?” “Nu.” “Da' în Schei, cartierul vechi?” “Nu.” “Bun, atunci ştiu traseul.” Şi am pornit. 4 ore am avut, 4 ore am folosit la maximum. Am urcat spre Universitate, pentru o primă panoramă cu oraşul şi Tâmpa, din unghi ne-clasic, dintre blocuri

şi am ajuns la Cetăţuie. Care e un ditai castelaş medieval,

375   

 

de pe la 1580, pierdut între copaci de nu se vede deloc din oraş, foarte bine păstrat,

renovat şi pregătit a găzdui de la chefuri şi baluri până la festivalul medieval braşovean, de care acum aud, şi care cică e fain. Mai mic decât cel Sighişorean, dar cochet, făcut de nişte tineri entuziaşti în astă Cetăţuie.

376   

 

Bun început! Am coborât apoi în parc, pentru o explozie de culoare,

veselie şi... nunţi. Cred că am văzut 10 mirese – nu le-am pozat din cauza aglomeraţiei şi înghesuielii, plus că nu aveam timp de pierdut. La intrarea în oraşul vechi au făcut un sens giratoriu înflorat

(de la care se vede cum ştabii construiesc vile pe un deal proaspăt defrişat)

377   

 

şi mai ales au pus primăria, se pare în tot oraşul, indicatoare spre atracţiile turistice. Maro, în română şi engleză, “ca în Vest”.

(paranteză – şi în gară am văzut touch-screen cu informaţii turistice. Măi, măi. Sigur, mai e de lucru la logistica ghişeelor, unde în continuare te trimit de la unul la altul, dar – nu le poţi avea pe toate, dintr-o dată :P). Mai departe în text, din staţia de autobuz de la poalele acestui deluşor

am luat autobuzul spre Schei, în capătul oraşului. Cea mai apropiată zonă “de picnic” de oraş, era plină, pe canicula asta.

378   

 

Trecând printre ei am ajuns la Pietrele lui Solomon – cică un rege, Solomon, fugărit de nişte mişei, a sărit cu calul de pe o piatră pe alta. Astea din marginile pozei, stânga şi dreapta.

A fost singurul care a sărit, şi aşa le-a rămas numele. Locul e dotat, pe lângă mese de picnic regulamentare, cu pârâiaş jucăuş şi raze de soare.

379   

 

Aşa, da. Oraş de munte, natura la acces direct din staţia de autobuz. Şi am luat-o măre în gios prin cartierul mărginaş – mărginaş-mărginaş, da' are biserică cochetă şi colorată?

Are. Cu, desigur, nuntaşii de rigoare aşteptând mireasa.

380   

 

La care domnişoarele de onoare, toate foarte arătoase, vorbeau în italiană cu accent românesc, de să pufnesc în râs necontrolat, nu alta.

Mai jos, cunoscuta biserică Sf. Nicolae,

cu – aţi ghicit: nuntă.

381   

 

Şi nu ashieaaa, ci cu limuzină hamăr, da? Ca la America.

Noi ne-am văzut amuzaţi de drum şi-am ajuns pe nesimţite la poarta Schei,

382   

 

cu vedere spre “oraşul vechi”.

Dar noi am virat-o întâi pe la Poarta Ecaterinei

şi apoi pe După Zid,

383   

 

un loc până nu demult rău famat, acum renovat

şi cu – nu, că la asta nu vă aşteptaţi – nişte nuntaşi la pozat.

384   

 

Nu-i departe până-n centru,

pe “narrow streets of cobbled stones” proaspăt pavate

până pe strada pietonală arhicunoscută, şi care arată foarte bine cu terasele pe mijloc. 385   

 

Piaţa Sfatului nu mai are nevoie de prezentare, doar de menţionat că cupola din stânga e scena pentru Cerbul de Aur, care tocmai se construia. Scena.

Biserica Neagră, Biserica Neagră, cu ceasul ei colorat şi silueta masivimpunătoare,

386   

 

şi... “vrei să tragi o poză şi la Strada Sforii?”

Păi, dacă tot suntem aici, sigur.

387   

 

Doar' nu în fiecare zi dai peste cea mai îngustă stradă din România.

Şi ea, cică, renovată de curând, cu pavaj, pereţi, tot.

388   

 

După o privire aşa, din încheietură, într-o curte cu Dacie,

pe lângă o stradă care tocmai este în proces de renovare/pavare,

389   

 

am ajuns la, măre, arena liceului sportiv – o bază de nota zece, unde s-ar putea ţine concerte mai multe decât se ţin, zice N., că se pretează.

E chiar lângă Bastionul Ţesătorilor, care e meseriash pe dinăuntru –

390   

 

cică aici se ţin spectacole de teatru Shakespearian, de te uiţi de sus la actorii de jos, pe scena din mijloc. Micheteau.

În bastion e o supermachetă a oraşului vechi

391   

 

- chestie care se vede treaba că ne pasionează pe amândoi, plăcându-ne în copliărie să studiem machetele propriului oraş. Terenurile de tenis unde se ţine turneul challenger de la Braşov, de care auzisem, sunt ideal poziţionate lângă arenă, Bastion şi fix supt Tâmpa.

Le-am dat ocol, pentru a ne plimba pe latura cealaltă a oraşului, pe după zidul exterior renovat, cu câteva turnuri de apărare cu tot.

Nu mai zic de panorame, astea, acoperişuri, 392   

 

să tooot stai pe bănci şi să te uiţi, în timp ce copiii tăi se dau în leagăne.

Ăsta da, lifestyle. Până şi teren de fotbal “cu panoramă” au,

şi încă se mai lucrează la complexul sportiv din stânga zidului.

393   

 

Care zid se întihiiinde, cât îi promenada, să te tot plimbi.

Ajunşi la capătul lui, ne-am întors în centru, pe strada principală cu terase,

şi... gata. ... 394   

 

Deci, da. Braşov, un oraş în care îţi vine să trăieşti. Când îi vor termina şi aeroportul, chiar că va fi un fel de Cracovia României. Mi-a mai venit inima la loc. Haideţi, străinilor, că aveţi ce vedea.

395   

 

6. Pro Etnica Festivalul “Pro Etnica” pe care l-am nimerit la Sighişoara e o treabă faină. Vin trupe artistice reprezentând puzderie de minorităţi din România şi se produc pe o scenă în Piaţa Cetăţii cu cântece, dansuri şi ce le mai vine. Nu e atât de multă lume cum am înţeles că a fost la festivalul medieval, ceea ce face însă atmosfera mai “aerisită” şi foarte relaxată. Turişti sunt destul de mulţi în perioada asta, şi împreună cu localnicii curioşi fac de o clientelă semnificativă pentru cei câţiva comercianţi ambulanţi

şi meşteşugari din zonă care au deschis tarabe.

Cetatea “se umple”,

396   

 

şi ca să aibă toţi acces la “aspectul artistic” organizatorii au instalat, măre, şi ecrane unde se proiectează ce se întâmplă pe scenă.

Unde cântau nişte macedoneni, foarte frumos. Până să ajung acolo să-i filmez, au terminat însă, şi a început altceva. Altceva care îmi suna foarte cunoscut. “Laşiatemi cantaaaaareeee, con la ghitaara-in maaaaanooo”. Era programată o trupă de dansatori italieni. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, în locul lor au apărut aceşti simpatici trei... dar mai bine vă las să-i ascultaţi: http://www.youtube.com/watch?v=cAg_3_PjtG0 . Exemplu clar pentru cât de mult contează atitudinea. Pozitivă. Cu vocile oscilând la graniţa stilului “karaoke”, oamenii au compensat prin atitudine pozitivă, încercarea de a face ceva frumos, şi, mai ales, curajul de a urca singurei pe scena aia. Au primit respect şi aplauze călduroase din partea asistenţei. Am mai dat o tură prin cetate, mai departe de lumea dezlănţuită

397   

 

(pe Scara Şcolarilor însă n-am urcat),

şi revenirea în Piaţă a fost la timp pentru numărul de rezistenţă, sirtaki-ul grecesc.

398   

 

Să-l şi ascultăm: http://www.youtube.com/watch?v=kaWXAosxeBM Mi-a plăcut la Pro Etnica. Unitatea în diversitate e cel mai uşor de găsit în artă şi – distracţie.

399   

 

7. Bucureşti Am stat doar o zi, practic, în Bucureşti, aşa că timp de pozat oraşul n-am avut. Dar, dacă tot am trecut pe lângă Ateneu,

n-am putut să mă abţin. A propos de Ateneu, poveste de la K, via N. Aflaţi în vacanţă în Elveţia, au tras la hotel Ibis. Acolo aveau poze pe pereţi cu mai multe hoteluri Ibis din mai multe ţări. În camera lor au nimerit – exact, Ibis România, stătea scris. Pozat însă era acest edificiu:

Tari, ăştia de la Ibis, şi-au tras hotel în Ateneu.

400   

 

De la Ateneu la Calea Victoriei snt doi paşi, dar spre deosebire de alte dăţi n-am pozat palatu', ci Calea Victoriei, cu Hotel Bucureşti renovat, văd.

M-am întâlnit apoi cu I. & A. pe lângă Cişmigiu, şi, auzind zgomotul, am zis hai să mergem să vedem. Ce? Unde? Păi, în primul rând să trecem Dâmboviţa, scăldată în caniculă,

şi apoi să ne îndreptăm spre... da, aţi ghicit.

401   

 

Curse de maşini!! Azi e cursa de Formula 3000 (sau formula 3? sau e tot aia?), nici nu mi-am dat seama până n-am auzit zgomotul. Hai să vedem măcar ce-i prin jur, că bănuiesc că fără bilet nu putem intra. Ajungem la intrarea în parcul Izvor, întrebăm badigarzii de unde se iau bilete, ei ne zic “încolo, departe”, dăm să mergem încolo, când ne strigă cineva: “N-aveţi bilet?” Instinctiv, mă gândeam că e un şmenar, vrea să ne prostească cu bilete la negru, aşa că am fost destul de precaut în abordare. Omul vine spre noi, zice “uite, ăsta e întreg – ţineţi aici” (văzând că ne codim, ne îndeasă biletul în mână), “iar astea, deşi rupte, sunt valide pentru intrare. Vizionare plăcută.” Şi dă să plece. “Ăăă... mulţumim frumos!!” Dat fiind însă că tocmai ne văzuse badigardul fără bilete, ne codeam să intrăm. Ne vede, întreabă ce-i baiu, îi spunem. Zice, “haideţi aici”. Merge cu noi la intrare, zice, “uite, astea sunt biletele lor”, şi ne face vânt înăuntru. Aşa am ajuns să vizionăm ultimele 3 curse de maşini ale zilei, pe circuitul de Formula 3000 din jurul Casei Poporului. Omul m-a dat pe spate. Nu numai că ne-a dat biletele – apoi m-am prins, el cu partenera pleca, nu mai avea nevoie - dar a şi insistat şi ne-a ajutat să intrăm. Jos pălăria, şi mulţumiri şi pe această cale! Scuze că v-am crezut bişniţar... asta a propos de discuţia anterioară despre prejudecăţi... descopăr că sunt plin de prejudecăţi. Shit. Intrăm, dar, în zgomot infernal de motoare, şi atunci îmi dau seama de unde fascinaţia asta pentru curse de maşini pe care o au mulţi – e o baie de senzaţii, vizuale şi auditive, cu efect de injecţie de adrenalină. Maşinile alea urlă ATÂT DE TARE şi trec ATÂT DE REPEDE, că te cuprinde un fel ciudat de exaltare. Am trecut chiar peste podul de peste pistă, şi am prins rapid în poză maşinile ăştia

402   

 

Din păcate, n-am putut sta acolo (mă rog, nici n-am fi rezistat în zgomotul infernal), şi am coborât pe partea cealaltă, mergând spre tribună. Pe drum, la o porţiune unde gardul era destul de jos, am făcut o poză peste el, unei maşini care se oprise, probabil ceva defecţiune

Întâmplător am prins şi una în trecere, aşa pe neve – asta e.

În timp ce unii oameni îşi găsiseră posturi alternative de observaţie,

403   

 

noi am ajuns la tribuna Silver, care era fix dâmbul din faţa Casei Poporului. Spre surprinderea mea, nu era arhiplin,

jum'ate din populaţia Bucureştiului fiind probabil plecată în concediu. Foarte bine. Oraşul e chiar “valabil” în aceste condiţii. Am privit aşadar chiar finalul cursei de maşini – nici nu ştiu ce maşini erau astea, micheteau oricum: http://www.youtube.com/watch?v=csdleE46eIw , apoi a urmat cursa de formula 3, al cărei start e aici: http://www.youtube.com/watch?v=dFaoUnowIIM , şi secvenţe din desfăşurare aici: http://www.youtube.com/watch?v=5j5gmznoCe8.

iar la sfârşit, cireaşa de pe tort, vezi-doamne, Logan Cup, cursă de Logane conduse de diverse “VIPuri”. Roxana Ciuhulescu (a făcut un pic de accident, săraca, dar a scăpat), Victor Ponta, Cabral, etc. Zicea un spectator de lângă noi – “ai văzut cum fac maşinile alea de formula 3? vjj, vjj, vjj. Loganele o să facă bzzzzzzzzzz, bzzzzzzz, bzzzzzzzzz”. 404   

 

Cam aşa au şi făcut :)

Cel mai haios era la curbe – dădeau să se răstoarne, unul chiar s-a ridicat pe 2 roţi, dar apoi s-a lovit de parapet şi s-a redresat. Una peste alta, o încheiere hazlie. Concluzia mea – cursele de maşini au un farmec pe care nu-l poţi intui privind la televizor (şocant, nu? Am zis asta despre aproape toate kestiile, care este), şi, mai ales, NU SUNT JOACĂ DE COPII. La ce viteze au maşinile alea, te ia ameţeala doar privind. Din nou, televizorul e departe de a da adevăratul tablou a ce se petrece de fapt “pe pistă”. La plecare, am aruncat un ochi în nişte standuri, carele aveau nişte... ăă... maşini,

un simulator de Formula 1,

405   

 

şi – gata. Am luat-o prin “oraşul vechi”, pe la Curtea Veche

şi prin “zona Lipscani”, pe care cu surprindere am găsit-o aşa:

406   

 

Cică au început să renoveze pavajul, şi au găsit ruine dedesupt! Acum, evident, nu ştiu ce să facă cu ele. Până una alta, însă, mie mi se pare că arată chiar micheteau de tot. Măcar e haos “pentru o cauză nobilă”.

Galeriile Hanul cu Tei

407   

 

aud că au fost “luate” de Ilie Dumitrescu & wife, şi locul îmi place

cum arată.

408   

 

Ziceam într-o poveste anterioară că Bucureştiul mi se pare un oraş interesant, cu potenţial turistic. Pentru că eu, ca turist, aş fi interesat să văd confluenţa violentă dintre 3 epoci (medieval-burgheză, comunistă şi sălbatic-capitalistă), şi Bucureştiul e un exemplu foarte colorat în acest sens. Ar mai fi utile anumite retuşuri, dar cred că se pot obţine efecte importante cu mai puţin efort decât pare la prima vedere. Cât de greu o fi să renovezi mica, totuşi, zonă “veche”?

Hai să fim serioşi. Dacă ăia la Varşovia, Cracovia, Tallinn, Riga, Vilnius au putut, ca să nu mai zic de Praga sau Budapesta, mi-e o ciudă pe ăştia că n-au fost în stare să renoveze puţinul pe care-l avem, care însă poate fi atât de important în economia unei vizite a unui străin în Bucureşti! Nu trebuie să ai castelul Wawel ca să te simţi bine – ajung nişte străduţe cochete, cu case vechi şi biserici spectaculoase după colţ. Să fie curat, “safe”, cu terase, magazine, şi aranjat cu un pic de gust, atâta tot. Haidi, băi, că se poate. Se poate mai... repede? 409   

 

410