Cele Mari Mistere Biblice.docx

Cele mari mistere biblice – Secretul Giulgiului din Torino Sursa: https://clubenigma.ro/giulgiul-din-torino/ Giulgiul din Torino (sau Sfântul Giulgiu aşa cum acesta este cunoscut de majoritatea creştinilor) este o pânză de in cu o lungime de aproximativ 4,4 m şi o lățime de aproximativ 1,1 m. Se spune că în această pânză a fost învelit trupul lui Iisus Hristos după ce acesta a fost coborât în mormânt. Giulgiul din Torino este, fără doar şi poate, una dintre cele mai importante relicve religioase ale Creştinătăţii. Însă nu toată lumea este convinsă de veridicitatea Giulgiului din Torino. De fapt, tot mai multi cercetători consideră că giulgiul este, de fapt, un fals realizat într-un mod excepţional. De aici şi numeroasele întrebări la care se caută răspuns. Este posibil ca Giulgiul din Torino să nu fie altceva decât farsă extrem de elaborată? Se află Biserica Catolică la originea acestui mit? Ce dovezi incontestabile ale veridicităţii Giulgiului există cu adevărat? Pentru a găsi răspuns la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem la originile Giulgiului din Torino.

Giulgiul din Torino – Originea mitului Potrivit Bibliei, la trei zile după moartea lui Iisus Hristos, doi dintre apostolii săi (Petru şi Ioan) au venit la mormânt unde au descoperit că piatra masivă ce bloca intrarea în criptă fusese mutată din locul ei, iar trupul Mântuitorului dispăruse. În schimb, giulgiul în care trupul fusese învelit era aruncat pe jos iar întrun colţ, împăturită cu grijă, se afla pânza cu care chipul lui Iisus fusese şters de sudoare şi sânge. Descrierea din Biblie ne duce imediat cu gândul la misteriosul Giulgiu din Torino, însă istoria timpurie a pânzei este o adevărată enigmă. Practic, între această relatare din Biblie şi scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea, nu mai există nici o altă dovadă concretă a existenţei giulgiului. Ce s-a întâmplat cu acesta timp de mai bine de şase secole? Cine a avut motiv să ascundă pânza şi de ce? După unele surse istorice, Giulgiul din Torino a fost scos din Ierusalim, imediat după moartea lui Iisus Hristos. Acesta a ajuns în posesia regelui Abgar din Edessa (azi Urfa, Turcia) care a ascuns pânza într-un perete al cetăţii sale. Misterul ce învăluie Gulgiul din Torino dăinue însă pentru că din acel moment toate informațiile legate de pânză par un amestec de realitate și ficțiune. De exemplu, Sfântul Ioan Damaschinul vorbeşte despre giulgiu în lucrarea sa anti-iconoclastă “Despre icoane,” în care identifică pânza cu acea “pânză sacră de la Edessa.” Însă, în mod evident, deşi scrierile sale au fost şi sunt extrem de importante pentru religia Creştină, Sfântul Ioan Damaschinul nu a văzut niciodată giulgiul cu ochii lui.

Scrierile Sfântului Ioan Damaschinul se bazează pe alte relatări iar acest lucru a fost demonstrat şi de către Averil Cameron (expert în istorie antică şi bizantină) în urma unor cercetări amănunţite în jurul mitului Giulgiului din Torino.

Misterul Giulgiului din Torino Prima relatare ce pare să aibă o oarecare legătură cu realitatea vine din secolul al VI-lea (după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus), atunci când, conform câtorva texte religioase ale vremii, Giulgiul din Torino a fost redescoperit. În anul 944 Giulgiul din Torino este mutat din nou, de această dată de la Edessa în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol. Aici, arhidiaconul catedralei Sfânta Sofia (Hagia Sophia) declară sub jurământ că pânza conţine într-adevăr urmele lăsate de trupul lui Iisus Hristos, dar şi câteva pete de sânge ale căror poziționare pe pânză pare să indice existența unei răni laterale. Straniu este şi faptul că, deşi Giulgiul din Torino este una dintre cele mai importante relicve ale Creştinătăţii, până în secolul al XII-lea în Occident nu s-a ştiut nimic de existenţa pânzei. Este greu de crezut că existența unui astfel de obiect sfânt ar fi putut fi ţinută secretă faţă de marile imperii şi regate Occidentale. În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea directă a patriarhului de Constantinopol şi al Curţii Bizantine, face un inventar al obiectelor de cult păstrate în Capela “Sfânta Maria.” După finalizarea inventarului, Nicolae Messoritis așează pânza alături de câteva alte obiecte și relicve sfinte într-un cufăr şi le transferă pentru mai multă siguranţă în Biserica Mănăstirii din Vlaherne. Messoritis nota: “Giulgiul este din pânză obişnuită de in, încă miroase puternic a smirnă.” La nici doi ani de la inventarul realizat de Nicolae Messoritis, povestea Giulgiului din Torino ajunge în Occident şi tot mai mulţi apuseni sunt atraşi de mirajul pânzei. În anul 1203, cavalerul Robert de Clari, cronicar al Cruciadei a patra, nota: “[…] deşi am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanţ.” Urmează o perioadă tumultoasă marcată de războaie, sărăcie și foamete. După ce în 1204 cruciaţii cuceresc Constantinopolul, Giulgiul din Torino ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta, realizând adevărată valoare a pânzei, o trimite pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. Pentru prima dată după 1.200 de ani, giulgiul părăseşte Ţara Sfântă şi ajunge în Lirey, Franţa unde este depus la Biserica Sfântului Ştefan.

Apar primele semne de întrebare Expunerea giulgiului în Biserica Sfântul Ştefan din Lirey reprezintă practic prima dovadă de necontestat a existenţei pânzei. Însă simplul fapt că o pânză pătată de sânge este expusă în Biserica Sfântul Ştefan nu înseamnă automat că acea pânză era Giulgiul din Torino.

Relicvele și obiectele de cult răsărite de nicăieri erau ceva la ordinea zilei, în special în perioada despre care discutăm, când Europa încă se recupera după dezastrul provocat de epidemia de ciumă din secolul al XIV-lea. Însă ce ridică cele mai multe semne de întrebare în legătură cu veridicitatea pânzei din Lirey sunt gravurile şi picturile din secolele XVI – XVII. Pânza descrisă în aceastea este una cu totul diferită de cea care exista în Lirey și care există în prezent la Vatican. Într-o gravură realizată de Antonio Tempeste în 1613 se poate observa clar că elementele de pe giulgiu era mult mai proeminente decât ce se poate observa astăzi. Explicaţia este una foarte simplă. La acea dată, Giulgiul din Torino obișnuia să fie expus în faţa unor mulţimi impresionante de credincioşi care trebuiau să poată vedea, fără nici o urmă de îndoială, detaliile de pe pânză. Dacă detaliile nu ar fi fost atât de vizibile, pânza nu ar mai fi avut un aşa impact asupra mulţimilor. Una dintre primele relatări independente apare în 1449 când un călugăr de la Mânăstirea Sfântul Jacques din Liege, care văzuse pânza în timpul unei expuneri publice, notează că giulgiul este “pictat incredibil” (miro artificio depicta) cu rănile de la mâini, picioare şi partea laterală atât de clare incât păreau abia pictate.

“[…] am privit de sus până jos rănile ale căror detalii se pot vedea pe Sfântul Giulgiu…am văzut suferinţe care nu se pot imagina…urme ale unui chip învineţit şi torturat de lovituri, capul său divin străpuns de spini, răni din care sângele a curs şi a rămas imprimat pe frunte…o culoare purpurie uimitoare…iar rana laterală pare suficient de mare cât să strecori trei degete…cu o urmă clară de sânge ce pare să provină de undeva de dedesubt.”

Însă aceste detalii incredibile nu se pot observa pe pânza expusă la Vatican. Ce s-a schimbat? Sau poate nu vorbim despre aceeaşi pânză?

Secretul semnelor de pe pânză Schimbările în iconografie sunt dramatice. Diferenţele dintre reprezentările scenei înmormântării lui Iisus Hristos din secolul al XII-lea și cele din secolul al XIV-lea sunt incredibile. De exemplu, în pictura de pe altarul Klosterneuberg (realizată în 1181) se înfăţişează imaginea lui Iisus Hristos întins, cu braţele încrucişate peste pelvis, însă nu se poate observa nici o urmă de sângerare. Un alt exemplu relevant este Codexul de Rugăciuni din Ungaria, realizat în jurul anilor 1192 – 1195. Cartea conține imagini de o frumusețe și o complexitate rar întâlnite. Cu toate acestea, scenele răstignirii și ale coborârii în mormânt sunt cât se poate de „curate.”

Dacă este să comparăm cele două reprezentări (cea de pe Klosterneuberg şi cea din Codex) cu picturile realizate un secol mai târziu (de exemplu cele din Biblia Holkham din jurul anului 1330), diferenţele sunt evidente. În scenele răstignirii, sângele practic ţâşneşte din coroana de spini şi din rănile de la mâini.

Această nouă reprezentare, mult mai sângeroasă, este reprezentativă pentru secolul al XIV-lea. Ce anume a inspirat noua viziune? Conform celor mai recente teorii, de vină este tocmai Giulgiul din Torino, sau mai bine zis „transformările” pe care pânza sfântă le-a suferit.

O simplă comparație între scenele din Biblia Holkham și textele care descriu Giulgiul din Torino din perioada respectivă, se poate vedea cu uşurinţă că urmele de pe pânză sunt în perfectă concordanță cu scenele descrise în carte. Până şi descrierile oferite de maicile care s-au ocupat de restaurarea giulgiului in 1537 sunt relevante în acest caz.

“[…] vânătăile şi loviturile de flagel sunt atât de evidente şi de dese încât cu greu se poate găsi o porţiune din trupul Mântuitorului care să nu fi fost afectată. Rănile par să fie continue de-a lungul corpului şi până în vârful picioarelor.”

Nici una dintre aceste urme nu mai este vizibilă pe pânza expusă astăzi la Vatican. Cum este posibil aşa ceva?

Biserica Catolică – mușamalizări și manipulări Mulţi dintre cei care susţin autenticitatea pânzei au ca principal argument faptul că Biserica Catolică susține cu tărie veridicitatea giulgiului. Însă lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Să aruncăm o scurtă privire retrospectivă asupra legăturii dintre Biserica Catolică şi Giulgiul din Torino. La scurt timp după ce familia Savoy a ajuns în posesia pânzei sfinte în anul 1453, aceştia au început să expună public giulgiul în Piaţa Castello din Torino. Având în spate o poveste bine pusă la punct, pânza a început să atragă tot mai mulţi credincioşi. Cu toate acestea, la acel moment Biserica Catolica contesta cu tărie autenticitatea Giulgiului din Torino. Au trebuit să treaca mai bine de 200 de ani pentru ca Biserica Catolică să accepte giulgiul drept o relicvă creștină la care credincioşii se puteau ruga, însă nimic mai mult. Veridicitatea pânzei era în continuare dezminţită. Deci despre ce suport vorbim aici? Poziţia Bisericii Catolice a rămas neschimbată, iar recent Papa Francis a reafirmat ideea giulgiului ca un simplu obiect de rugăciune și nimic mai mult. Să nu uităm că însăşi Biserica Catolică a cerut datarea cu carbon în anul 1988, rezultatul fiind unul foarte interesant. Cu o probabilitate de 95%, inul din care este realizată pânza a fost recoltat între anii 1260 şi 1390. Este exact perioada în care relatările legate de scenele crucificării şi ale înmormântării lui Iisus Hristos au devenit mult mai sângeroase.

Întrebarea care se pune este: dacă nici Biserica Catolică nu este dispusă să creadă în veridicitatea giulgiului, atunci de ce acesta este expus în continuare la Vatican? Răspunsul pare să fie unul cât se poate de simplu. Conform datelor oficiale, în primăvara lui 2015 peste 2 milioane de credincioşi au venit să vadă pânza. Cei 2 milioane de credincioși au adus Bisericii Catolice un profit de peste 50 de milioane de euro.

Giulgiul din Torino, un secret bine păstrat Toate datele pe care lumea ştiinţifică a reuşit să le strângă în ultimii 20-30 de ani par să infirme autenticitatea Giulgiului din Torino. Acest lucru însă nu-i va opri pe cei care cred în puterea tămăduitoare a pânzei. De fapt, răspunsul la toate întrebările pe care ni le putem pune este unul cât se poate de simplu. Nici o dovadă ştiinţifică nu-i va face pe cei care cred cu adevărat să renunţe la credinţă lor. Iar scepticii nu v-or putea niciodată să fie convinşi de autenticitatea pânzei. Indiferent de realitate, Giulgiul din Torino este una dintre cele mai vechi relicve ale Creştinătăţii şi unul dintre pilonii pe care s-a clădit Biserica Catolica pe care o ştim astăzi.

Bibliografie 1) Charles Freeman – Holy Bones, Holy Dust: How Relics Shaped the History of Medieval Europe. publicată în 2011 de Yale University Press. 2) Charles Freeman – Egypt, Greece and Rome: Civilizations of the Ancient World. publicată în 2014 de Oxford University Press. 3) Harry Gove – Relic, Icon or Hoax? Carbon Dating the Turin Shroud. Institute of Physics Publishing, (1996). 4) David Sox – The Shroud Unmasked. The Canterbury Press (1988). 5) Walter C. McCrone – Judgment day for the Shroud of Turin. Amherst, N.Y., Prometheus Books, (1999). 6) shroud.com. 7) Tomb Discovery Suggests. National Geographic Daily News.