Caracterizarea Lui Ion

Ion – caracterizare de personaj Apreciat constant drept o mare constructie epica, o “epopee a taranului roman”, Ion este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul precizeaza. In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Destinul lui Ion este strans legat de viata satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a carui existenta Rebreanu o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania - o realitate complexa si tragica. Inca de la inceputul romanului, la hora satului, naratorul il evidentiaza dintre jucatori pe feciorul lui Alexandru Pop Glanetasu, Ion, urmarind-o pe Ana cu o privire stranie, „parca nedumerire si un viclesug neprefacut”, apoi o vede pe Florica „mai frumoasa ca oricand”. Comportamentul flacaului, gesturile si privirile ce se voiau dragastoase reflecta in mod indirect ipocrizia personajului, care, desi ii era draga Florica, nu renunta la cucerirea Anei pentru ca „avea locuri si case si vite multe”. Conflictul interior care va marca destinul flacaului este vizibil inca de la inceputul romanului. Carcaterizat direct de catre autor, Ion este „iute si harnic ca ma-sa”, chipes si voinic, dar sarac, iar din aceasta cauza flacaul simte dureros prapastia dintre el si bogatii satului, ca Vasile Baciu. Cand acest personaj il caracterizeaza direct, spunandu-i „fleandura, sarantoc, hot si talhar”, Ion se simte biciuit si reactioneaza violent. Orgolios peste masura, el sufera cumplit atunci cand preotul Belciug il dojeneste in biserica, de fata cu tot satul. Ion este surprins in relatia cu lumea satului, cu autoritatile, dar si cu sine insusi. El urmeaza o cale sinuoasa, de la flacaul apreciat si indragit de toti satenii, la taranul dezumanizat de dorinta de a avea pamant. Satul lui Liviu Rebreanu este diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamantul pe care il are taranul, patimile se nasc din saracie, din nevoia de pamant, neintelegerile casnice, rabufnirile violente, uneori dure, dusmania, de aici pornesc. Este cazul lui Ion. In Ion este inradacinata o mentalitate taraneasca, dupa care oamenii se pot numi oameni numai in masura in care gospodaria lor este intemeiata. Relatiile sociale sufera din pricina acestei mentalitati. In respectul pentru omul cu stare e o distanta sociala pe care o simt si bogatul, si saracul : bogatul, cu dispret pentru sarantoci, saracul cu o pornire de dusmanie, porniri ce izbucnesc patimas, cand interesele saracului se lovesc brutal de cele ale bogatului. Inca de la inceput, Ion este sfasiat de doua forte interioare, glasul pimantului si glasul iubirii, cazand victima previzibila acestor doua patimi. Patima pentru pamant il macina pentru ca pamantul ii era drag ca ochii din cap, „dorul de a avea pamant mult, cat mai mult” il chinuia, pentru ca „iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”. Ion isi urzeste cu pricepere planul seducerii Anei, fiind un temperament controlat de insincte primare, hotarat si perseverent in atingerea scopului, viclean, stapanit de o vointa navalnica si dominat de dorinta de a fi respectat intre sateni. Setea de pamant este trasatura dominanta a personalitatii sale, facand din el un personaj memorabil, intreaga sa energie fiind canalizata indeplinirii scopului de a avea pamant. Pamantul semnifica pentru tanarul ambitios deminate si totodata obiect al muncii, asupra

caruia isi exercita vigoarea, priceperea si harnicia. George Calinescu considera ca Ion este o bruta vicleana, deoarece ideea de a o seduce pe Ana i-a apartinut lui Titu Herdelea, flacaul aplicand cu satisfactie planul ademenirii fetei. Dupa ce o lasa insacinata pe Ana, atitudinea lui Ion e rece, distanta, cinica. Dispretuitor, ii cere Anei sa-l trimita pe taica-su sa discute despre problema zestrei. Cand trateaza cu Vasile Baciu, Ion este „semet si cu nasul in vant”, sfidator, constient caal poate obliga sai dea pamantul. Cand a luat-o pe Ana, Ion s-a insurat de fapt cu pamanturile ei, sotia devenind o povara jalnica si incomoda. Monologul interior din capitolul „Nunta” evidentiaza conflictul interior dintre cele doua patimi de care este mistuit flacaul. Mai intai „ce-ar fi oare dac-as lua pe florica si-am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta”, ca apoi, sa gandeasca in sine cu dispret „si sa raman tot calic pentru o muiere”. Trairile lui Ion in lupta dusa pentru pamant sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenta, la prefacatorie si incantare. Ion este vinovat pentru propriul lui destin, deoarece din caua patimii pentru pamant se dezumanizeaza: a batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzuratoare. Insa vinovata este si societatea in care acesta traieste si care determina o opozitie intre saraci si bogati. Ion nu va putea sa supravituiasca , sfarsitul lui fiind previzibil intrucat si-a insusit pamantul pe cai necinstite. Odata satisfacuta patima pentru pamant, celalat glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea patimasa pentru Florica, duce fara dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorat de George si lasat sa agonizeze o noapte intrega intr-un sant. Personaj realist, Ion Pop al Glanetasului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viata, insiprandu-l o scena vazuta pe colinele unui sat, unde a observat „...un taran imbracat in haine de sarbatoare” care „si-a sarutat pamantul”. Un eveniment care l-a marcat in mod deosebit a fost convorbirea cu un tanar taran vrednic pe nume Ion Boldijar al Glanetasului, care nu avea pamant si pronunta acest cuvant cu sete, lacomie si pasiune. Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat in mod obiectiv deoarece romancierul detine secretul construirii de oameni vii, fara podoab artistice sau artificii de limbaj.