Caracostea.docx

D. Caracostea despre Mihai Eminescu

„A iubit nemărginit valorile vieții, a căutat în ele granitul absolutului si, negăsindu-l, din amărăciune față de faza istorică în care i-a fost dat să trăiasca, și din durere, sfâșiere si revolta față de marginirea ființei omenești, a tăgăduit ... Aici stă marea taină a atitudinii eminesciene.”1 Mihai

Eminescu (născut Mihail

Eminovici; Botoșani, Moldova –

d. 15/27

iunie 1889,[1] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.2

Dumitru

Caracostea (n. 10/22

martie 1879, Slatina, România –

d. 2

iunie 1964, București, Republica Populară Română) a fost un critic, istoric literar și folclorist român. Este considerat a fi, alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari stilisticieni ai literaturii române În pofida vârstei sale înaintate, a fost arestat de autoritățile comuniste în anul 1950 și ținut la închisoare timp de cinci ani ca deținut politic.” A fost de asemenea persecutat în timpul comunismului: În anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus din învățământ. Pe 5 mai 1950 a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare fără a fi judecat. În penitenciarul Sighet s-a convertit la greco-catolicism prin intermediul preotului profesor blăjean Ioan Vultur. A fost primit în Biserica Română Unită cu Roma prin binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflat în aceeași închisoare. A colaborat la revistele Convorbiri literare, Adevărul literar și artistic, Flacăra, Langue et littérature, Gândirea, Revista Fundațiilor Regale, Viața românească etc. Activitatea sa literară și științifică s-a orientat în două direcții: studiile de folclor (Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia, 1924) și exegeza operei eminesciene (Arta cuvântului la Eminescu, 1938; Creativitate eminesciana, 1943). Expresivitatea limbii române reprezintă un important studiu de stilistică literară.3

1

D. Caracostea – „Studii Eminesciene”, Editura Minerva, București, 1975 https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu 3 https://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Caracostea 2

Istoria literară interbelică se constituie ca disciplină modernă, între altele, dacă nu în primul rând, prin studiul polivalent al modelului poetic eminescian. Şi tocmai această perioadă, nu întâmplător, marchează totodată momentul da vârf al exegezei eminesciene de până atunci. Ea încadrează perfect scena pe care se dă bătălia pentru Eminescu, pentru recunoaşterea lui adevărată, pentru situarea exactă în spaţiul propriu, validând prioritatea poetului în ordinea valorilor poetice naţionale. E suficient să amintim ediţia monumentală Perpessicius (începînd din 1939).4 Ion Apetroaie susține, în prefața cărții „Arta cuvântului la Eminescu”: „De peste un veac,

Eminescu este Eminescu nu numai prin suma textelor sale, dar şi prin suma ideilor critice despre ele. Altlel spus, Eminescu este Eminescu şi prin criticii săi. A-i ignora, sau măcar a le umbri ideile despre marele poet înseamnă a aduce prejudicii însăşi memoriei lui. Nu s-ar putea spune că D. Caracostea, unul dintre aceştia (şi nu dintre ultimii), ar fi victima uitării, dar pentru interesul ideilor sale mi se pare că regimul ce i-l administrăm astăzi este oricum nedrept. In peste trei decenii de critică eminesciană, Caracostea, condus de un plan prea ambiţios, vizînd exegeza completă a poetului, a realizat citeva studii valabile, intre care şi două cărţi de sinteză.5 D. Caracostea a fost rpimul nostrum critic structuralist. Orientarea de bază a studiilor eminesciene ale lui Caracostea este, dealtfel, tocmai spre „tipul formal" al acestei poezii, spre caracterul structural al expresiei, ca factor primordial. Forma operei ar fi echivalentul intuiţiei în poezie, viaţa însăşi a ei, conţinutul propriu-zis fiind o pură abstracţie. Studiul formei ar fi deci „cel mai potrivit instrument de sistematizare" a tipurilor de creaţie. Criticul identifică (modern) valorile operei în primul rind cu expresia ei : „Este deci evident — notează el - că numai privind de aproape expresia verbală, trăind-o şi lămurind-o, poţi avea încredinţarea că, într-adevăr, ai pătruns esenţa poeziei. El nu este primul care a deschis examenul stilistic al liricii lui Eminescu, in schimb are meritul că, in acest spaţiu, a întreprins primul studiu structural al cîtorva capodopere eminesciene. In paranteză fie spus, se dovedeşte încă odată că poezia lui Eminescu este seismograful cel mai lin al experienţelor critice naţionale, pe lingă faptul că serveşte ca teren dintre cele mai propice de practică a acestora. Cu studiul Creativitatea eminesciană, Caracostea revine la nişte principii ferme ale cercetării tradiţionale, identilicînd poezia cu „adincimea şi adevărul sufletesc cuprinse in

4

D. Caracostea- Studii eminesciene Arta cuvântului la Eminescu idem 5

expresia personală a poetului. Mai mult, este pornit acum să respingă preocupările cu prioritate formale in examenul critic, reduse doar la pure ecouri ale metodei .6 În opera „Arta cuvântului la Eminescu” autorul susține că „Recunoscînd primatul vieţii, deci al creativităţii, aşa cum am făcut-o cu alt prilej, ţelul lucrării de faţă este de a pune în tot complexul ei cea mai neglijată dintre întrebările de critică şi istorie literară : problema formei, deci a intuiţiei în poezie. Neglijată pretutindeni, această problemă se impune, fireşte, în primul rînd ca preocupare de ştiinţă ; dar la noi se mai adaugă şi imperativul unor cerinţe actuale ale vieţii noastre literare”7 Ca profesor, Caracostea a consacrat lui Eminescu nu doar cea mai întinsă parte a cursului general de istoria literaturii române, ci şi mai multe cursuri speciale, din care au rezultat lucrări ca Izvoarele poemei „Luceafărul” (1926), Personalitatea lui M. Eminescu (1926), O problemă de versificaţie românească (1937), Simbolurile lui Eminescu (1939), şi două volume compacte, Arta cuvântului la Eminescu (1938) şi Creativitatea eminesciană (1943). Prin acestea, ambiţiosul critic îşi propunea - şi nu se îndoia că a şi reuşit - să revoluţioneze eminescologia. Fapt e că, în marile studii eminesciene, Caracostea şi-a valorificat plenar pregătirea ştiinţifică, în special filologică, punând în aplicare ideile şi îndrumările de ordin metodic din operele lui W. von Humboldt, W. Meyer-Lubke, K. Vossler, Oskar Walzel, F. de Saussure, Charles Bally, G. Lanson, M. Grammont şi alţi celebri savanţi, pe care îi citează frecvent. Rezultatele eruditelor demersuri, covârşitoare prin amplitudine şi meticulozitate, au fost şi sunt apreciate diferit. Unii le consideră epocale, alţii le iau în derâdere, în orice caz, ele nu sunt invulnerabile. În Personalitatea lui M. Eminescu, analiza dezvăluirilor unor contemporani ai poetului duce la concluzia că invarianta spiritului eminescian este „tendinţa către nemărginit, setea de absolut”. O concluzie corectă, însă neindividualizantă. Un obiectiv al hermeneuticii tuturor studiilor lui Caracostea despre Eminescu este infirmarea opiniei conform căreia opera celui mai mare poet român transfigurează o Weltanschauung pesimistă. Spre demontarea tezei, exegetul ia în considerare şi personalitatea umană a poetului, dar privirea rămâne permanent aţintită asupra operei eminesciene. Sunt studiate cum nu se poate mai minuţios arta imaginii şi mai cu seamă arta cuvântului, mergând până la fonetism, căruia i se atribuie valenţe simbolice.

6 7

Studii eminesciene Arta cuvantului la Eminescu

Imaginarul eminescian - teoretizează Caracostea, fără evitarea sofisticii - exclude structural pesimismul, prin „dinamica” lui, prin direcţia „axei imaginilor”. Această „axă” ar fi mereu ascensională, „chiar şi în cele mai sumbre contexte”. Aserţiunea este doar parţial validată de texte. În ceea ce priveşte fonetismul, în tentativa de a-i atribui funcţii semantice, analistul eşuează uneori în atât de hulitul de el impresionism. O vocală sau alta poate exprima, şi exprimă, stări afective felurite, în funcţie de contextul rostirii poetice. Seducătoare - şi productivă intermitent - e considerarea limbii naţionale ca „stil supraindividual” şi implicit ca „modelator virtual al oricărei creaţiuni literare”. Asertoric formulată în Expresivitatea limbii române, această concepţie funcţionează şi în Creativitatea eminesciană, dar mai ales în Arta cuvântului la Eminescu. Potrivit teoriei lui Caracostea, stilul eminescian nu e produsul abaterii de la normele interne ale limbii române, al „siluirii” acesteia; este, din contra, suprema valorificare a potenţialului expresiv specific graiului nostru. Situată principial în diametrală opoziţie cu întreaga critică impresionistă, polemizând pe tot cuprinsul, direct sau subtextual, cu monografia călinesciană, Opera lui M. Eminescu, criticând şi Poezia lui Eminescu de Tudor Vianu, Arta cuvântului..., fără a fi izbutit să îndrepte istoria literară pe alt făgaş, a deschis, fără îndoială, atât prin contribuţia pozitivă, cât şi prin propunerea de abordare a faptelor de creaţie din alt unghi, în spirit ştiinţific, o perspectivă nouă de studiere a operei eminesciene şi a literaturii în general. Metodologia lui Caracostea, întemeiată pe psihologia şi mai ales pe lingvistica modernă, pe gestaltism, pe rezultatele activităţii naratologice ale Cercului de la Praga, a înscris, cu toate disfuncţionalităţile, un moment decisiv în eforturile de scientizare a studiului literaturii. Stilistica lui anticipează şi ea perspective noi de abordare a textului literar.