Capitolul Ii Licenta

Capitolul II: Există un tip de cultură politică în absenţa căreia funcţionarea democraţiei nu este posibilă? II 1. Tipuri de cultură politică. Toate definiţiile date culturii politice au ca numitor comun faptul că înfăţişează în prima instanţă dimensiunea subiectivă a practicii politice, se referă explicit la dimensiunile psihologice ale politicului care sunt, în esenţă, trei: cognitivă (cunoştinţe, explicaţii, interpretări, anticipări referitoare la evenimentele politice interne şi externe); afectivă sau emoţională (exprimată în afecte, disponibilităţi afective, sentimente, pasiuni etc.), care au un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic şi dimensiunea evaluativă exprimată în judecăţile de valoare cu referire la evenimentele şi procesele politice în funcţie de scara de valori la care individul a aderat. Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic şi funcţional rezultând trei stări de spirit ale populaţiei în raport cu politicul: aprobare, apatie şi alienare. În funcţie de modelul în care se combină elementele cognitive ale culturii politice cu cele afective şi evaluative, rezultă după G. Almond şi Sidney Verba1 următoarele tipuri de cultură politică: o Cultura Politică Parohială. Acest tip de cultura politică este specific societaţilor tribale africane şi comunităţile locale autonome. În aceste societati nu exista roluri politice specializate: sefia de trib, sefia de clan, „postul de saman” sunt roluri politico – economice – religioase difuze, iar, pentru membrii acestor societati, orientarile politice fata de aceste roluri nu se separa de orientarie lor religioase si sociale. Parohialul nu asteapta nimic de la sistemul politic. In mod similar, in uniunile de trib si regatele africane, culturile politice vor fi predominant parohiale2, desi dezvoltarea unor roluri mai specializate in aceste societati ar putea sa marcheze inceputurile unor orientari politice mai diferentiate. Oricum, chiar si forme de guvernamant pe scara mare si mai diferentiate pot avea culturi parohiale. Insa probabilitatea aparitiei parohialismului relativ pur este mai mare in sisteme traditionale simple, in care specializarea politica este minima. In 1

Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE, 1996. p 47 – 50. 2 Almond, G.A., Politics of the Developing Areas, p. 254

sistemele politice mai diferentiate este probabil ca parohialismul sa fie mai degraba afectiv i normativ dacat cognitiv. o Cultura Politica Dependenta. In acest tip de cultura politica exista o inalta frecventa a orientarilor indivizilor catre sistemul politicdiferentiat si catre aspectele output ale sistemului, insa orientarile catre obiectele de specifice de input si catre sine, ca participant activ sunt mai putin frecvente. Individul este constient de autoritatea guvernamentala specializata; el este afectiv orientat catre ea, probabil avand o anumita mandrie fata de ea, probalil dispacand-o; iar el o evalueaza fie ca legitima, fie ca ilegitima. Relatia existenta in acest tip de cultura politica intre individ si sistem este la nivel general si se indreapta catre partea administrativa sau catre fluxul descendent al sistemului politic; este o relatie esentialmente pasiva. Orientarile dependente care au dezvoltat institutii democratice sunt mai degraba afectve si normative decat cognitive. Astfel individul este constient de institutiile democratice; el pur si simplu nu se pune in acord legitim cu ele. o Cultura Politica Participativa. Este tipul de cultura politica in came membrii societatii tind sa fie in mod explicit orientati catre sistem ca intreg si catre ambele structuri si procese, politic si administrativ. Cu alte cuvinte orientarile membrilor sunt indtreptate catre aspectele inpun si output ale sistemului politic. Membrii individuali ai formei participative de guvernamant pot fi orientati favorabil sau nefavorabil catre diferite clase de obiecte politice. Ei tind sa fie orientati catre un rol „activist” 3 al sinelui in corpul politic, desi sentimentele si evaluarile unui asemeanea rol pot sa varieze de la acceptare la respingere. Aceasta tripla clasificare a culturilor politice nu isi asuma faptul ca o orientare o inlocuieste pe alta. Cultura dependenta nu elimina orientarile difuze fata de structurile primare si familiare ale comunitatii. Unei orintari difuze fata de grupurile genealogice, comunitati religioase si sat, ii adauga o orientare dependenta specializata fata de institutiile guvernamentale. In mod similar, cultura participativa nu inlocuieste pattern-urile dependent si parohial de orientare. Cultura participativa este strat aditional care poate fi adaugat si combinat cu trasaturile culturilor dependenta si parohiala. Astfel, cetateanul unei forme participative de guvernamant nu 3

Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE, 1996. p 49.

este doar nu este doar orientat catre o participare activa in politca, ci el este asemeanea si subiectul legii si autoritatii, fiind membru al unor grupuri mai difuze. Culturile politice pot sa fie sau sa nu fie in armonie cu structurile sistemului politic. O structura politica armonioasa va fi una potrivita acelei culturi; altfel vorbind, acolo unde cunoasterea politica a populatiei va tinde sa fie corecta si unde efectul si evaluarea vor tinde sa fie favorabile. In general, o cultura parohiala, dominanta, sau participativa vor fi, fiecare in parte, in armonie cu ea insasi, respectiv, o structura politica traditionala, o structura centralizata autoritara si o structura politica democratica. O cultura politica parohiala care a fost congruenta cu structura sa va avea o rata inalta a orientarilor cornitive si rate inalte de orientari afective si cognitive pozitive fata de structurile difuze ale comunitatii tribale sau satesti. O cultura politica dominanta congruenta cu sistemul sau, va avea o inalta rata de cunoastere si inalte rate pozitive din celelalte doua tipuri de orientari fata de sistemul politic specializat vazut ca intreg si cu aspectele sale administrative sau de output;4 in timp ce cultura politica participativa armonioasa ar fi caracterizata de rate inalte si pozitive de orientari fata de toate cele patru clase de subiecti politici. Aceste tipuri de cultura politica se combina in vita practica a tuturor societatilor, in proportii variabile, dand nastere unor „subculturi” amestecate, hibride si eterogene, in functie de traditiile nationale si de dominatia unor caracteristici ale culturii nationale. Cele trei tipuri de culturi politice – parohiala, dependenta si participativa – sunt construite printr-o reductie severa a diversitatii sociale si istorice la dominantele unor situatii obiective si ale reactiilor umane. Aceasta tipologie imbina criterii subiective si obiective , individuale si sociale, istorice si psihologic. Culturile politice depind de traditiile nationale, de orientarea proceselor de socializare si implicit de preponderenta orientarilor de valoare ale unor grupuri primare, de structurile personalitatii culturale a indivizilor.5 Astfel, in acest context putem distinge trei tipuri de subclase ale culturii politice sistematic mixate: cultura parohial – dependenta, cultura dependent – participative si cultura parohial – participativa. o Cultura Parohial – Dependenta. Acesta este un tip de cultura politica in care o parte substantiala a populatiei a respins pretentiile exlusiviste ale autoritatilor difuze tribale, satesti sau feudaliste ale autoritatilor difuze tribale, satesti sau feudale si a dezvoltat 4 5

Idem 3 p 50. Fulga, G. Schimbarea socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura economică, 2000. p 168

fidelitatea in raport cu un sistem politic mai complex cu structuri guvernamentale centrale specialiate. Acesta este cazul clasic al intemeierii regatelor din unitati relativ nediferentiate. Cronicile si istorii includ acest stadiu timpuriu de la parohialismul local la autoritarismul centralizat. Astfel, schimbarea de la cultura politica parohiala la cea dependenta ar putea sa se stabilizeze intr-o serie de puncete aflate de continuum si sa produca diferite amestecuri politice, psihologice si culturale. Un asemenea amestec politic are o semnificati importanta in consolidarea si performanta sistemului politic. o Cultura Dependent – Participativa. Modul in care are loc trecerea de la o cultura parohiala la o cultura dependenta afecteaza modul in care are loc trecerea de la o cultura dependenta la o cultura participativa. Daca supravietuiesc in trecerea de la o cultura dependenta la una participativa, autonomiile parohiala si locala pot contribui la dezvoltarea unei infrastructuri democratice. Aceasta s-a intamplat in cazul Marii Britanii. Autoritatile locale, corporatiile municipale, comunitatile religioase si grupurile comerciale in care a persistat traditia libertatilor de bresla au devenit primele grupuri de interese in democratia britanica in dezvoltare. In cultura dependent – participativa, o mare parte a populatiei a dobandit orientari specialzizate de input si un set de orientari catre sinele activist, in timp ce majoritatea restului populatiei continua sa fie orientata spre structura guvernamentala autoritara si sa aiba un set relativ pasiv de autoorientari. Insa acest tip de amestec cultural are ca rezultat instabilitatea structurala. Modele culturale insele sunt influentate de instabilitatea structurala si de impasul cultural. 6 Din cauza raspandirii orientarilor participative doar in randurile unei parti a populatiei si din cauza ca legitimitatea lor este pusa in dificultate de subcultura dependenta persistenta si suspendata in timpul trecerii de la o cultura la alta, stratul populatiei orientat participativ nu poate deveni corp cetatenesc competent, increzut in sine, experimentat. Cultura dependet – participativa schimba de asemenea caracterul culturii dependente daca persista de-a lungul unei lungi perioade de timp. o Cultura Parohial – Participativa. In cultura parohial – participativa ne izbim de problema ascensiunii culturale a multor natiuni in curs de dezvoltare. In majoritatea acestor tari, cultura politica este predominant parohiala. Normele structurale care au fost introduse sunt de obicei participative; prin urmare, in vederea congruentei ele presupun o cultura 6

Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE, 1996. p 55

participativa. Din acest context rezulta ca problema care se pune este de a dezvolta simultan orientari de output si input. Aceste sisteme politice sunt amenitate permanet de fragmentare parohiala ceea ce duce la faptul balansarii intre autoritarism si democratie. Existenta si functionalitatea unei culturi politice, constituie o conditie esentiala in fiintarea si functionalitatea unui regim politic democratic. In adevaratul sens al cuvantului, notiunea de cultura politica nu a existat in sistemul politic totalitar comunist. Ceea ce exista si se practica era de fapt propaganda ideologica, ce urmarea impunerea si insusirea dogmei comuniste. Regimul comunist nu era interesat in existenta si functionalitatea unei adevarate si autentice culturi politice, intrucat ea ar fi insemnat largirea cunostintelor si orizontului politic, descoperirea unei alte alternative politice la regimul comunist, fapt ce nu era in interesul guvernantilor comunisti. Intr-un regim totalitar de genul celui comunist o adevarata cultura politica venea in contradictie cu insasi continutul acestuia, cu structurile sale nedemocratice, cu sistemul politic si ideologic a luptei sale de alternanta politica. O adevarata si autentica cultura politica nu poate exista si functiona decat intr-un regim fundamendat pe principii si valori democratice. Numai intr-un asemenea regim, ea poate sa-si puna in valoare continutul si esenta sa democratica, utilitatea si eficienta sociala. Numai o asemenea cultura si constiinta politica este in masura sa asigure o participare activa, in cunostinta de cauza si responsabila a cetatenilor la viata politica, in crearea si dezvoltarea unui pluralism politic si ideologic, in aparitia si impunerea unor noi paradigme doctrinare si programatice, in realizarea unei confruntari de opinii, idei si conceptii. Ca forma de guvernare, regimul politic democratic nu se poate realiza fara o solida cultura politica. Ea se implica atat in fundamentarea si structurarea sistemului politic, cat si in functionalitatea componentelor sale. Eficienta functionarii unui sistem politic democratic este indisolubil legata de modul cum membrii societatii isi insusesc normele si valorile politice, cum le transpun in practica. Gradul participarii al membrilor societatii la viata politica, eficienta si responsabilitatea acestora este in mod direct legata si de nivelul lor de cultura politica. In ultima instanta, cultura politica se materializeaza in participare, in actiune si comportament politic.

II 2. Cultura politica ca grad de democratizare a societatii. O forma democratica a sistemului politic participativ presupune in egala masura si o cultura politica aflata in concordanta cu el. Democratia de factura moderna – parlamentara, pluralista, liberala, cum i se mai spune – nu se poate construi pe orice sol cultural. Ea presupune alaturi de alte conditii institutionale si economice, si un fundament cultural modern, pe care sa se dezvolte o cultura politica de un anumit tip (cultura politica participativa). O precizare importanta este ca acest tip de cultura politica nu poate fi „exportat” ca o unealta oarecare dintrun mediu social – national in altul.7 Aceasta cultura politica participativa trebuie sa se formeze in sanul societatii aflate in tranzitie. Ea nu poate fi achizitionata prin simplul transfer din societatile democaratice, precum un echipament tehnologic, decat in unele componente ale sale cognitive, teoretice, strict informationale. Ideile si cunostintele despre institutii si proceduri democratice pot fi preluate, dar abilitatea de a le utilia, precum si atitudinile si comportamentele politice nu pot aparea ca rezeltat al unui exercitiu democratic efectiv, al unei experiente complexe. Modelul conform carui un cetatean este perfect in atitudinile sale fata de guvernamant este activist – rationalist. Conform aceste conceptii rationalist – activiste, o democratie incununata de succes presupune implicarea si activitatea cectatenilor in politica, ca ei sa fie informati asupra politicii astfel devenind influenti. In plus, atunci cand ei iau o decizii, in particular decizia importanta cu privire la atribuirea votului lor, ei trebuie sa le ia dupa o evaluare precauta a evidentei si o cantarire precauta a alternativelor. Cetateanul pasiv, nonvotantul, cetateanul slab informat si apatic – toate acestea indica o democratie slaba. Acesta apartenenta a cetateniei democratice subliniaza activitatea, implicarea, rationalitatea. Pentru a folosi terminologia pe care specifica, ea subliniaza rolul de participant si spune putin despre rolul de supus sau parohial. Studii recente cu privire la comportamentul politic pun sub senul intrebarii modelu rational – activist, intrucat devine clar faptul ca cetatenii in democratii traiesc rareori conform acestui model. Cetatenii nu sunt bine informati, nu sunt profund implicati si nici activi in mod particular; iar procesul prin care ajung la decizie este orice inafara de un proses rational. Cetateanul informat, implicat, rational si activ poate fi intalnit mult mai frecvent in democratiile incununate de succes decat in cele lipsite de succes. Caracteristicile modelului rationalitatii 7

Fulga, G. Schimbarea socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura economică, 2000. p 178

activiste al cetateniei democaratice sunt intr-adevar cele ale culturii civice; insa chestiunea care trebuie subliniata aici este ca ele sunt doar o parte a acelei culturi. Autorii fondatori ai conceptului de cultura civica pentru a defini un tip special de cultura politice8, in care predomina elementele culturii participative, dar in combinatii specifice cu elemente ale culturii dependente si ale culturii parohiale, care raman functionale pe anumite segmente ale vietii politice. Cultura civica este o treapta inalta a culturii participative, care pastreaza insa in structura sa combinata si elemente din cultura parohial comunitara si din cea dependenta.9 Conceptul defineste simultan conditia de membru al unei comunitati locale, de supus al autoritatilor politice centrale si de agent al vietii politice, la nivel local si national. Toate aceste ipostaze se manifesta intr-o cantitate specifica, in care dominanta este orientarea participativa. Marca fiind orientarea pozitiva a cetatenilor fata de sistemul politic, atat in ceea ce priveste input – urile sale (preocuparea de a influenta luarea deciziilor si convingerea ca aceste decizii pot fi modelate de vointa lor), cat si fata de output – urile sistemului politic (interes pentru efectele sistemului politic, pentru consecintele guvernarii politice asupra vietii oamenilor). Astfel, cultura civica este o cultura participativa in care „cultura politica si structura politica sunt in armonie”10. Un alt aspect important al culturii civice este ca in esenta sa, orientarile politice participative se combina cu orientarile politice dependente si parohiale si nu le inlocuieste. De aici rezult ca in cultura civica avem de a face cu o echilibrare a atitudinilor, cu o imbinare a ipostazelor de participant si supus, cu o fuziune echilibrata intre implicare si rationalitate, la care se pot adauga si atitudini de angajament parohial fata de comunitatile locale. Abordarile ce vizeaza culturile politice au in centru tema sustinerii de care se bucura sau nu sistemul politic al unei societati. Cu alte cuvinte, incredrea intr-un sistem politic etse determinata de aspectele culturale si de procesele socializarii politice, de succesele dominatiei simbolice sau de morfologia societatii, de acordul sistemului politic cu structurile societatii. Cultura civica, in intelesul oferit de autorii americani Almond, G.A. si Verba, S., este un tip ideal de cultura politica capabil sa produca sustineri sociale multiple pentru ca defineste un tip de cultura moderna, avand elementele in echilibru, ce imbina traditia cu modernitatea. Ea se 8

Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE, 1996. p 59-60. 9 Fulga, G. Schimbarea socială şi cultură politică. Bucureşti: Editura economică, 2000. p 169. 10 Idem 9

caracteizeaza printr-o larga toleranta fata de pluralitatea de interese si prin convingerea ca ele pot fi conciliate. Aceasta combinatie de atitudini poate asigura functionalitatea regimurilor democratice si stabilitatea lor sociala. „Participarea politică” este definită de obicei ca gradul în care cetăţenii se folosesc de drepturile democratice aferente activităţii politice, la care sunt îndreptăţiţi prin lege. Participarea politică este un indicator al culturii politice şi al naturii politice al societăţii. Participarea politică mai e definită ca participare la procesele politice care conduc la selecţionarea liderilor politici şi care determină sau influenţează politicile publice. Dreptul de a participa este o caracteristică a sistemelor politice democratice, dar el nu este întotdeauna exercitat pe deplin. Nivelul interesului politic şi al apatiei au fost deseori luate drept criterii ale participării şi non-participării, incluzînd apartenenţa la partidele politice, interesul exprimat pentru politică şi conştientizarea problemelor politice. Cercetările demonstrează că apatia este foarte extinsă, iar publicul interesat de politică este pretutindeni în minoritate. Totuşi, cu excepţia apartenenţei la partide, aceste criterii nu măsoară într-adevăr participarea la procesul politic. Criteriul principal rămîne votul din alegeri, dar există mari diferenţe între naţiuni (de exemplu, prezenţa la urnele de vot în SUA este întotdeauna mult mai scăzută decît în majoritatea statelor europene). Au existat încercări de corelare a criteriilor diferite de participare cu alte variabile cum ar fi ocupaţia, vîrsta, sexul, religia, nivelul educaţiei şi mobilitatea socialş.11 Astfel, fiecare individ are într-o societate liberă, are un anumit grad de răspundere civică. Întotdeauna, într-o democraţie se presupune că fiecare cetăţean are acele calităţi umane care îi furnizează motivaţia necesară pentru aşi hotărî obiectivul optim în viaţă. Fiecare cetăţean posedă şi demnitate şi potenţial pentru a-şi îmbunătăţi poziţia socială şi cunoştinţele. Pentru a participa efectiv, cetăţeanul trebuie informat operativ şi exact asupra chestiunilor publice importante. Preocuparea pentru acestea poate fi susţinută printr-o multitudine de surse independente – cum ar fi, mass-media, informaţia asigurată de grupări şi organizaţii particulare, sursele guvernamentale, chestionarea funcţionarilor publici, discuţiile cu cetăţenii şi prietenii. Fiecare dintre acestea ajută la creşterea cunoştinţelor cetăţenilor şi la rafinarea opiniilor lor. În toate privinţele, sunt necesare surse multiple de informare şi menţinerea unei atitudini chibzuite, căci informaţia primită este inevitabil alterată de prejudecăţile şi opiniile acelora care o vehiculează.

11

Opriţă A. Ghidul democraţiei. – Bucureşti, 1999, p.56

Gîndirea şi decizia oscilează între necesitatea construirii unui spaţiu comun în care cetăţenii să împărtăşească suficiente referinţe pentru a putea discuta, trăi împreună şi a construi viitorul la care speră. În paralel cu ideia unui proiect colectiv ce implică o relaţie cu ceilalţi, în special capacitatea de iniţiativă şi recunoaşterea a celorlalţi, un mare accent se pune în prezent pe conceptul de responsabilitate. Cuvîntul „responsabilitate” deschide cel puţin două cai de cercetare, acea a legii, care include ideea de responsabilitate juridică, si una mai largă a unei capacităţi de a-i recunoaşte pe ceilalţi şi a unei datorii de a raspunde la libertatea lor ca persoane care se afla in posesia unor drepturi. Această din urmă abordare este diferită de prima şi o completează. Este diferită pentru că pledează în favoarea edinteficării ideii unei căi complementare a responsabilităţii pentru fiecare individ şi este complementară pentru că nu neagă importanţa relaţiilor sociale şi interpersonale. Aceasta îndepărtează orice ruptură între instituţiile publice, pe de o parte, avînd relaţii bazate pe conceptul de supunere puţin „incorect din punct de vedere politic”, şi pe de altă parte, comunitatea în totalitate, societatea civilă neinfluienţată de nici o instituţie, aprobată de societate care ar considerao ca mediu arhitipal pentru libertate. Libertatea este un proces continuu de construcţie în interiorul relaţiei între individ şi ceilalţi, între lume şi el însuşi. Instituţiile nu sunt obstacole, ci cadrele necesare umane, prescriptive şi axiologice ale acţiunii. Responsabilităţile sunt legate de ideile de libertate şi puterile, ceea ce conferă conceptul de „cale” întregul său sens.12 Constituirea şi consolidarea unei societăţi democratice presupune elaborarea şi acceptarea de către populaţie a unei culturi politice democratice, a valorilor şi normelor ei. Cultura politică formează orientarea şi caracterul activităţii politice, nivelul de dezvoltare al ei, determină în mare măsură capacitate societăţii de a prospera şi a se dezvolta. Asimilarea şi acceptarea unei culturi politice democratice, participative, poate să asigure viabilitatea regimului politic, creând prin aceasta un fundament corespunzător pentru dezvoltarea socio-economică a ţării. Unul dintre factorii esenţiali, care contribuie la constituirea culturii politice a unei societăţi este sistemul de valori al acestei societăţi. Doua valori esenţiale ale societăţii democratice - Libertatea şi Responsabilitatea, valori care presupun o existenţă şi funcţionare reciprocă, nu sunt pe deplin asimilate şi acceptate de către

12

Educaţia pentru cetăţenie într-o societate democratică. – Strasburg, Consiliul Europei, 2000, p.21-22

populaţie. Oamenii au acceptat cu uşurinţă Libertatea, dar în acelaşi timp, au frică de Responsabilitatea de a lua de sinestătător anumite hotărâri, de a-şi asuma anumite riscuri. Persistenţa ideilor, a valorilor egalitariste face dificilă acceptarea celor individualiste. Continuă de aceea să fie acceptat paternalismul şi prin aceasta, se susţine o cultură parohialpasivă, împiedicându-se crearea unei culturi participative, a democraţiei. Remunerarea proastă a muncii intelectuale a condus la faptul că ştiinţa nu este apreciată la justa ei valoare. De aceea importanţa unei asemenea valori ca Cunoaşterea, acumularea cunoştinţelor în perioada de tranziţie a fost în mare măsură ştirbită. Acest fapt are o puternică influenţă asupra dezvoltării culturii politice, deoarece cu cât cetăţenii unui stat au mai multe cunoştinţe, sunt mai educaţi, cu atât mai clar este percepută de către ei realitatea politică, cu atât mai temeinică este cultura lor politică, iar comportamentul lor, inclusiv în cadrul domeniului politic va favoriza dezvoltarea democraţiei. Cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor, libertăţilor şi obligaţiunilor lor, la fel, influenţează pozitiv dezvoltarea culturii politice. Este adevărat că apariţia şi funcţionarea unor instituţii politice democratice contribuie la răspândirea valorilor democratice. Dar societatea nu este pe deplin pregătită pentru acceptarea acestor valori. Conştiinţa oamenilor este într-o anumită măsură dedublată, ceea ce se manifestă prin acceptarea unor valori contradictorii. Lipsa unor valori politice fundamentale şi a unor valori general acceptate, a unui sistem integru de socializare politică creează dificultăţi vădite pentru implementare unei culturi politice democratice. Constituirea, acceptarea şi funcţionarea unei culturi politice democratice, participative, va avea loc doar în condiţiile depăşirii crizei sistemului de valori din societate, prin crearea unui nou sistem de valori, fără goluri şi false valori13. Un rol deosebit în avansarea culturii politice îl au simbolurile politice. Este vorba, în primul rând, de drapelul, stema şi imnul de stat. Aceste simboluri se adoptă prin hotărâri speciale şi confirmă autoritatea statului oriunde el ar fi reprezentat, devenind simbolurile lui oficiale. În acest context mai evidenţiem emblemele siglele, uniformele, ceremoniile, mitingurile, comemorările, defilările etc. Simbolurile existente şi utilizate redau vieţii politice un colorit evident. Nu poate exista democraţie în afara unei culturi politice, democratice. Aceasta din urmă este criteriul hotărâtor pentru a decide caracterul democratic al unui regim politic.

13

Ţurcan G. Influenţa crizei sistemului de valori asupra dezvoltării culturi politice. // Materialele Conferinţei Internaţionale "Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective". - Chişinău, CE USM, 2003, p.336

Astfel, cultura politică a devenit imperativul politic al ţărilor care năzuiesc spre democraţie. Lipsa conducerii totalitare nu presupune, încă, existenţa democraţiei autentice. Ea poate exista atunci, când priorităţile acestei forme de guvernământ sunt aduse la cunoştinţă şi educate în interiorul maselor largi, ca mai apoi acestea să o poată dezvolta şi proteja. Conform viziunilor politologilor moldoveni Rusnac Gh. şi Fruntaşu P., în cadrul culturii politice moldoveneşti se pot distinge următoarele categorii de subculturi: a) etnolingvistice, se are în vedere subcultura politică ucraineană, rusă, romă, găgăuză, bulgară etc.; b) socioeconomice, adică diverse grupe sociale cu statut economice şi social diferit - muncitori, ţărani, oameni de afaceri; c) regionale - zona de nord, centru, sud. Starea fragmentară şi conflictuală a culturii politice moldoveneşti e datorează moştenirii valorilor şi orientărilor politice ce au stat la baza culturii politice comuniste. În Moldova epocii sovietice, exista doar cultura identificării şi înstrăinării cu regimul politic şi contra lui, nu o cultură a cetăţenilor, ci a unor oameni dependenţi de regim14. Cultura politică indică gradul de cunoaştere şi de creativitate în domeniul organizării şi conducerii politice a societăţii, fiind acea valoare spirituală care este necesară atât societăţii politice, cât şi societăţii civile. Funcţionarea unei societăţi, respectiv stabilitatea şi eficienţa ei depind de existenţa şi afirmarea activă a unei anumite culturi politice favorabile mişcării optime a mecanismelor sociale prin contribuţia participativă a cetăţenilor. Totodata, cultura politică poate influenţa perfecţionarea regimului politic, poate facilita conştientizarea necesităţii de acţiune întru implementarea şi buna funcţionare a tuturor mecanismelor lui. Stabilitatea politică a societăţii şi dezvoltarea ei durabilă vor fi posibile o dată cu transformarea culturii politice fragmentare şi conflictuale într-o cultură nouă democratică, pluralista, bazata pe deziderate si optiuni comune ale populatiei15.

14 15

Chiorescu Iu. Cultura politică în Republica Moldova: studiu de caz. p.383 Solomon C. Cunoştinţe politice şi cultura politică. Cugetul, Nr.3-4, 2001, p.49-55