Cantec

Cantec Nichita Stanescu

Dintre pietrele lungi pe care le-ating cu mana, privirea ta suna cel mai indepartat. Acum ti-o marginesc treptele albe, acum ti-o sfarseste luna pe care joaca aschiile soarelui cufundat Surasul tau, cu colturi abia arcuite deasupra-ntinderilor ovale de nisip, si dupa mine va fi, si dupa oasele mele albite, si dupa chipul tau, fara chip Mai ingenunchi si scurg nisipul dintr-o palma intr-alta, ca-ntr-o clepsidra rasturnata aerian, in timp ce scara cu trepte albe, inalta, si-a risipit si treptele pe care le urcam.