Cambia

UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” IAŞI FACULTATEA

DE

ECONOMIE

ŞI

ADMINISTRAREA

AFACERILOR

Lucrare de licenta Cambia

Student:Dudau Alin Grupa 2 Seria 1 Anul:III AP Profesor indrumator: LIVIU FILIP

1

CUPRINS 1.Capitolul I -Introducere despre titlurile de credit pag 3-13 1.1 notiuni introductive despre titlurile de credit

pag 3-4 1.2 Clasificare

pag. 4-8 1.3 Incadrare juridical

pag. 8-13

2.Capitolul II- CAMBIA şi BILETUL LA ORDIN pag. 14-23 2.1 Originea şi fazele de evoluţie a cambiei 2.2 Conflicte de legi

pag. 15-20 pag. 20-24

3.Capitolul III- Conditiile de forma necesare pentru valabilitatea cambiei pag. 23-40 3.1 Conditii obligatorii pag.23-36 3.2 Conditii facultative pag.36-40

4.Capitolul IV-CARACTERISTICILE CAMBIEI ŞI FUNCŢIUNILE EI ÎN VIAŢA ECONOMICĂ pag.41-48

5. Capitolul V- Despre emiterea şi forma cambiei pag. 48-66 5.1 Despre gir

pag. 51-53 5.2 Despre acceptarea cambiei

pag. 53-55 5.3 Despre aval

pag. 55-56 2

5.4 Despre scadenta

pag. 56-57 pag. 58-

5.5 Despre plata

59 5.6 Regresul in caz de neacceptare sau neplata

pag. 59-66

6.Bibliografie

pag.66

CAPITOL I NOŢIUNI GENERALE ASUPRA TITLURILOR DE CREDIT

Secţiunea I - Ce sunt titlurile de credit? Titlurile de credit sunt documente a căror posesie este necesară atȃt pentru a se putea exercita dreptul ce derivă dintr-o operaţie de credit pe care o constată, cȃt şi pentru a putea fi investit cu acest drept oricare alt dobȃnditor ulterior al lor. După cum a spus Savigny, la titlurile de credit dreptul este încorporat în document, ajungȃndu-se astfel ca acesta să dobȃndeasca o valoare de hȃrtie-valoare, care poate fi obiect de proprietate, de drepturi reale, precum şi de operaţii juridice. Dreptul şi documentul stau într-o permanentă legătură de conexitate, în aşa fel încȃt dreptul nu poate fi invocat şi exercitat decȃt de acela care se găseşte într-o anumită legătură cu documentul şi dacă acesta şi-a conservat existenţa sa materială: dreptul si documentul se întrepătrund. Apartenenţa dreptului nu determină însă şi apartenenţa documentului, deoarece în materia titlurilor de credit raportul este tocmai contrariu: titularul unui drept real asupra documentului este titularul implicit al dreptului încorporat în document. Dupa tipul sau modul de circulaţie al titlului de credit documentul capătă într-o măsură variabilă o valoare economică de lucru, amalgamează lucrul şi raportul juridic, utilizează siguranţa juridica oferită de posesia şi circulatia lucrului, precum şi de disciplina juridică a raportului de drept pur.

3

Realizȃndu-se întrepătrunderea de care am vorbit mai sus, dreptul de creanţă încorporat în titlul de credit se desprinde de operaţia juridică ce i-a dat nastere, lăsȃnd impresia că ar izvorî din document. Din această situaţie decurg alte două trăsături comune titlurilor de credit: literalitatea si autonomia. Dreptul de creanţă cuprins în document putȃndu-se exercita numai de acela care în mod formal se legitimează ca titular al documentului, existenţa, întinderea, natura şi modalitatea atȃt ale dreptului, cȃt şi ale obligaţiei ce-i corespunde, trebuie determinate prin menţiunile cuprinse în document (literalitatea titlurilor de credit). În caz de neconcordanţă între voinţa reală şi voinţa declarată în titlu, prevalează totdeauna aceasta din urmă, pentru că numai astfel se poate proteja încrederea aceluia care primeşte titlul de credit pe toată durata circulaţiei lui. Conţinutul titlului nu poate fi combătut sau modificat, invocȃndu-se elemente ce nu sunt cuprinse în titlu; el poate fi cel mult completat, dacă titlul de credit face trimiteri la asemenea elemente. Terţul dobȃnditor primind cu bună credinţă titlul de credit în timpul circulaţiei sale, nu poate fi expus să vadă ca i se opun de către debitor excepţii bazate pe situaţii juridice sau elemente străine de titlul de credit şi pe care nu le putea cunoaşte. De aceea fiecare titular dobȃndeşte un drept propriu si autonom, adică invulnerabil faţă de excepţiile care ar fi putut să fie opuse purtătorilor precedenţi. Deci circulaţia titlurilor de credit se deosebeşte de cesiunea de creanţă din dreptul comun, în care cesionarul dobȃndeşte creanţa aşa cum era în patrimoniul autorului său, acesta neputȃndu-i transmite un drept mai întins sau mai puternic decȃt avea el. Posibilitatea ca terţul dobȃnditor să vadă opunȃndu-i-se excepţii bazate pe raporturi intervenite între alte persoane şi pe care el nu le poate cunoaşte în condiţiile vieţii moderne, ar stȃnjeni circulaţia titlului. Necesitatea de a uşura circulaţia şi de a proteja buna credinţă a dobȃnditorilor succesivi a impus principiul conform căruia fiecare dobȃnditor primeşte un drept propriu şi autonom, un drept originar, bazat pe relaţia juridică dintre el şi document. Excepţiile pe care obligatul din titiu le poate opune celui care cere plata sunt cele obiective, rezultȃnd din cuprinsul titlului sau cele personale ultirnului posesor, fiind înlăturate toate celelalte, care ar fi putut fi opuse vreunuia din dobȃnditorii anteriori. 4

Cunoscȃnd principiile mai sus expuse, putem defini titlurile de credit ca nişte documente necesare pentru exercitarea drepturilor literale şi autonome cuprinse în ele.

Secţiunea a Il-a - Clasificarea titlurilor de credit

S-a arătat că funcţia titlurilor de credit este de a uşura circulaţia bunurilor. Clasificarea lor poate avea astfel drept criteriu fie modul de circulaţie al titlului, fie conţinutul acestuia. 1. Clasificarea titlurilor de credit după modul lor de circulaţie Din acest punct de vedere se deosebesc titlul la purtător, titlul la ordin şi titlul nominativ. a). Titlurile la purtător indică persoana debitorului fără a cuprinde vreo menţiune re-feritoare la creditor. Titular al dreptului de creanţă este acela care se gaseşte în posesia documentului şi, ca urmare a acestui fapt, dobȃnditorii succesivi ai documentului nu apar în titlu. Titlul la purtător circulă prin simpla tradiţie, la fel ca bunurile mobile. Un asemenea titlu este necesar sa cuprindă în conţinutul lui clauza "la purtător", astfel încȃt voinţa debitorului subscriitor de a-şi îndeplini obligaţia faţă de purtătorul titlului sa rezulte în mod neechivoc. b). Titlurile la ordin, spre deosebire de titlurile la purtator, sunt destinate unei anumite persoane indicate în cuprinsul titlului, primul beneficiar fiind primul titular al dreptului de creanţă. Transmisiunea titlului împreună cu drepturile încorporate în el se face de către o altă persoana pe baza declaratiei titularului inserată în titlu. Acest mod de transmisiune se numeşte gir. În fiecare gir succesiv, girant trebuie să fie giratarul girului precedent. Aşadar, pentru transmiterea titlului nu este suficientă simpla tradiţie, iar ultirnul posesor trebuie să se legitimeze pe baza unui şir neîntrerupt de giruri, găsindu-se astfel notată în titlu seria tuturor dobȃnditorilor succesivi. c). Titlurile nominative, la fel ca titlurile la ordin, trebuie să cuprindă şi ele indicarea primului titular al dreptului de creanţă. Spre deosebire de acestea însă, pentru a se efectua transmisiunea

5

titlului de credit, este necesară şi cooperarea debitorului, care trebuie să facă menţiune de transfer în registrele sale şi să-l însereze în titlu. 2. Clasificarea titlurilor de credit după conţinut Din punctul de vedere al conţinutului, titlurile de credit se împart în titluri de credit propriu-zise, titluri reprezentative şi titluri de participaţie. a). Titlurile de credit propriu-zise, cunoscute sub denumirea de efecte de comerţ propriu-zise, sunt acelea în virtutea cărora subscriitocul se obligă să dea o sumă determinată de bani sau o anumită cantitate de mărfuri, determinată prin gen, sau un anumit număr de titluri de credit. Ele formează categoria titlurilor de credit propriu-zise, şi în mod riguros, numai lor ar trebui să le fie rezervată această denumire. În categoria titlurilor de credit propriu-zise intră cambia, cecul, titlurile datoriei pu-blice, obligaţiile emise de societăţile comerciale, poliţele de asigurare etc. b). Titlurile reprezentative sunt acelea prin care se conferă titularului un drept real asupra unei cantităţi de mărfuri determinate, care se găsesc depozitate în locuri speciale sau sunt încărcate pentru a fi transportate şi deci sunt identificate şi specificate. Posesorul titlului reprezentativ are posesia mărfurilor prin intermediul reprezentantului său (cărăuşul, căpitanul, depozitarul), iar documentul nu-i atribuie nurnai un drept de credit viitor şi anume dreptul de restituire sau predare a mărfii, ci, ca o consecinţă a posesiunii imediate, îi conferă şi un drept actual de dispoziţie asupra mărfurilor. Titlurile de credit reprezentative se substituie bunurilor pe care le reprezintă în circulaţia materială a mărfurilor. În această categorie intră: scrisoarea de trăsură, poliţa de încărcare, recipisa de depo-zit si warantul. Aceste titluri reprezentative sunt emise în baza unui contract, care constată consemnarea unui bun şi obligaţia de a-l restitui, iar cel care are obligaţia restituirii, o are şi pe aceea de a conserva bunul, fiind ţinut să ia pentru aceasta toate măsurile necesare. c). Titlurile de participaţie nu cuprind o promisiune de prestaţii viitoare şi nici nu încorporează în ele vreun drept real. Ele certifică un drept complex si anume calitatea de component al unei colectivitaţi, cum ar fi acţionarul unei societăţi. Acestor titluri li s-a mai dat si denumirea de titluri de drepturi corporative. Din calitatea de component al unei colectivitaţi decurg o serie de drepturi personale, nepatrimoniale, precum sunt drepturile de administraţie, de participare la adunarile generale, de examinare a registrelor etc., precum şi drepturi personale patrimoniale, sunt dreptul de 6

dividend, dreptul la valoarea acţiunii în cazul cȃnd retragerea din societate este îngăduită, dreptul la o cotă din patrimoniu în caz de lichidare, dreptul de a subscrie si dobȃndi acţiunile emisiunilor ulterioare etc.

3.Titlurile de credit improprii Alături de titlurile de credit expuse mai sus există o altă categorie de documente, care adoptă numai unele din trăsăturile caracteristice titlurilor de credit. Acestea au o eficacitate juridică limitată, deşi se aseamănă cu cele dintȃi fie prin aparenţă, prin structura exterioară, fie prin termenul cu care sunt denumite, fie prin modul lor de circulaţie. a). În prima grupă de titluri de credit improprii se deosebesc, în primul rȃnd, documentele de legitimare, al căror efect consistă în aceea că posesiunea documentului constituie proba titularităţii dreptului; însă o asemenea probă nu este decȃt o simplă prezumţie, care-şi produce efectele numai pȃnă la proba contrarie. Această legitimare funcţionează fie în favoarea creditorului, fie în favoarea debitorului, în timp ce la titlurile de credit legitimarea funcţionează în beneficiul ambelor părţi. În anumite împrejurari dreptul poate fi exercitat chiar fară existenţa documentului, putȃndu-se spune că în cazul acestor titluri de credit improprii încorporarea dreptului nu este dusă pȃnă la capăt. Aşa, de exemplu, dacă este pierdut sau furat un astfel de document în care legitimarea operează în favoarea debitorului, titularul documentului va trebui să facă uz de calea opoziţiei la plată si nu la calea procedurii de amortizare. Un alt exemplu, si anume literalitatea dreptului, poate sa lipsească din anumite documente, în sensul că debitorul sau creditorul vor putea face apel la elemente extrinsece documentului pentru a stabili apartenenţa dreptului sau pentru a-i stabili conţinutul; cu alte cuvinte raportul juridic menţionat în document are totdeauna un caracter material şi cauzal. Pe de altă parte, nu există numai o legătură între document şi raportul juridic originar, ci si o legătură între drept si persoana căreia îi este atribuit dreptul prin document, dreptul fiind destinat să fie exercitat de persoana căreia îi revine la origine, deoarece în regulă generală aceste documente nu sunt făcute sa circule, forma lor constituind un fel de a fi al documentului pentru scopuri de legitimare.

7

Legitimarea poate opera în favoarea debitorului sau în favoarea creditorului. Exemple din prima categorie sunt biletele de tren, autobuze, tramvai, tichetele de garderobă, iar din cea de a doua categorie sunt biletele de intrare în teatru, la muzee, la conferinţe sau de agrement. Sunt aşadar documente care conţin promisiunea unui serviciu sau de participare la jocuri sau la loterie sau promisiunea de restituire a unui obiect. b). Titlurile aparente constituie a doua categorie de titluri improprii. Pentru acestea, documentul îndeplineşte funcţiunea de mijloc de dovadă al unui raport contractual. Deşi forma exterioară a acestor titluri ne aminteşte fie titlurile de credit, fie docu-mentele de legitimare, în fond titlurile nu îndeplinesc funcţiunea nici uneia din categoriile cu care le-am asemănat, ci constituie simple înscrisuri de credit. Un exemplu îl constituie factura, care uneori este destinată să circule cu formele adrnise pentru titlurile de credit.

Secţiunea a Ill-a - Natura juridică a titlurilor de credit

În conceptul de credit, aşa cum am arătat pȃnă acum, este cuprinsă o mare varietate de titluri. Lipsind o reglementare organică a titlului de credit în general, cercetarea naturii juridice a titlurilor de credit trebuie făcuta pe baza normelor relative la diferite titluri individuate şi în special pe baza reglementării sistematice a anumitor titluri de credit, cum sunt cambia sau cecul. Urmează să cercetăm natura juridică a titlurilor de credit sub aspectul prezentat de latura pasivă şi de latura activă a raportului încorporat în document. 1. Privite din punctul de vedere al laturii pasive a raportului încorporat în document, toate titlurile de credit conţin declaraţii cu structuri diferite: Titlurile de participaţie anunţă simple declaraţii de adevăr; cu alte cuvinte, aceste titluri atestă sau certifică drepturi de cotă. Titlurile reprezentative conţin în acelaşi timp atȃt declaraţii de adevăr, cȃt şi declaraţii negoţiale sau promisiuni, ele atestȃnd, pe de o parte, atȃt drepturi de posesiune cȃt şi drepturi reale de proprietate sau de garanţie, iar pe de altă parte conferind un drept de credit.

8

O preocupare permanentă a autorilor a fost explicarea naturii raportului de drept care se formează prin emiterea şi punerea în circulaţie a unui titlu de credit. Dificultatea venea mai ales de acolo că, dominaţi de ideea că numai un acord de voinţă poate sta la baza creării unui raport juridic voluntar, ei căutau, sub o formă sau alta, să găsească acest acord în titlurile de credit, ceea ce ducea la construcţii juridice forţate. De altfel, legislaţia în vigoare în materie cambială menţionează printre elementele esenţiale ale cambiei şi biletului la ordin, "ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinata" şi "o promisiune necondiţionată de a plăti o sumă determinată", recunoscȃndu-se prin aceasta declaraţiei cambiaie valoarea unui adevărat act juridic. Pentru protejarea bunei credinţe a terţilor, spre deosebire de sistemul obişnuit în ma-teria actelor juridice, este asigurată o prevalare a declaraţiei asupra voinţei, în sensul că, indiferent de orice culpă a declarantului, el suportă consecinţele unei divergenţe între voinţa reală şi declaraţia de voinţă aşa cum apare ea; voinţa declarată în formele prevăzute de lege prevalează faţă de voinţa efectivă, în sensul protejării terţului de bună credinţă. Vom examina acum chestiunea determinării momentului în care declaratia cuprinsă în titlul de credit devine perfectă. Pentru aceasta este necesar ca în prealabil să facem o distincţie între eficacitatea actului juridic şi perfectarea lui. Efectele obligatorii ale actului juridic nu pot apărea atȃt timp cȃt subscriitorul este în posesia titlului şi un terţ nu a dobȃndit proprietatea documentului. Perfectarea declaraţiei nu are însă nevoie de intervenţia acestui străin, deoarece actul juridic unilateral este perfect chiar în momentul redactării declaraţiei. Faptul că în legea romȃnă asupra cambiei si biletului la ordin se întrebuinţează în mod constant termenii de "emisiune", "emite", "emitent" nu poate fi folosit pentru a ar-gumenta că legea a consacrat teoria emisiunii, adică teoria care condiţionează perfectarea negoţiului cambial de o deposedare voluntară, deoarece din discuţiile purtate în sȃnul Conferinţei de la Geneva din 1930 rezultă că s-a avut cea mai mare grijă de a se evita orice formula care ar fi putut prejudicia soluţia acestei probleme şi deci întrebuinţarea termenilor de "emisiune", "emitent" etc., corespunde unei comodităţi lingvistice. În anumite cazuri chiar legea foloseşte în mod deliberat termenul de "emisiune" în sensul de creare, de exemplu în art. 1 şi 7, unde cere ca în cambie să se arate locul şi data emiterii şi 9

unde se referă evident la locul şi data creării cambiei şi nu la locul şi data emiterii, care pot fi diferite. Din considerentul că legea permite trasului să şteargă acceptarea scrisă de pe titlu mai înainte de restituirea titlului către prezentator nu se poate deduce un argument în favoarea teoriei emisiunii. Posibilitatea de revocare consimţită acceptantului, ca o consecinţă chiar precară a titlului şi puterii de dispoziţie asupra declaraţiei cambiale, nu micşorează eficienţa acceptării. Pe de altă parte, în legea asupra cambiei şi biletului la ordin din 1934, o serie de dispoziţii presupun un efect obligatoriu simplei subscrieri a cambiei, independent de un act de predare. Astfel sunt cambia la ordinul propriu (art. 3), precum şi dispoziţiile cuprinse în art. 5, alin. 3, art. 7, 9, 13 alin. 2, art. 28 alin. 1, art. 31 alin. 1 şi art. 76. Cea mai importantă este însă afirmaţia de principiu cuprinsă în art. 18 1. c., in virtutea caruia posesorul unei cambii care-şi justifică drepturile printr-o serie neîntreruptă de giruri, dobȃndeşte proprietatea cambiei şi nu este ţinut s-o predea revendicantului, chiar în cazul cȃnd cambia a ieşit din posesia subscriitorului prin furt sau pierdere, cu condiţia ca posesorul să nu fi dobȃndit cambia prin rea credinţă sau să fi săvȃrşit vreo greşeală gravă în dobȃndirea ei. Socotim că teoria creaţiei satisface exigenţele creării titlurilor de credit, deşi are împotriva sa faptul că un element ulterior, care determină naşterea obligaţiei, şi anume deposedarea voluntară din partea subscriitorului, nu rezultă din document; terţul de bună credinţă nu are nici un mijloc de a se asigura dacă emiterea a fost sau nu voluntară. 2. Cu privire la latura activă a raportului încorporat în document, teoria proprietăţii, conform careia subiectul activ al raportului este proprietarul titlului, corespunde mai bine realităţii. Ea ţine seama de interpătrunderea dintre drept şi document, căci dacă dreptul a devenit un element integrant al documentului, una pars rei, nu se poate admite ca dreptul ar reveni altcuiva decȃt proprietarului titlului. Dreptul din titlu (aus dem Papier) provine din dreptul asupra titlului (auf dem Papier). Această teorie a fost criticată susţinȃndu-se că documentul ca atare este obiect de drepturi reale, dar în raport cu dreptul de creanţă el are numai o funcţiune instrumentală, deci şi dreptul asupra documentului nu este decȃt mijlocul prin care titularul deţinător îşi exercită dreptul său de creanţă. În consecinţă, transmiterea cambiei de la emitent la beneficiar nu 10

presupune că s-a transferat şi dreptul de proprietate asupra documentului privit sub aspectul său material, deoarece accipiens nu are interesul de a avea pentru sine în mod definitiv documentul. Transmitȃndu-i-se documentul, accipiens dobȃndeşte un drept real de folosinţă a acestuia, graţie căruia îşi realizează dreptul de credit. Pe de altă parte, tradens nu transmite proprietatea documentului, deoarece dupa ce se va stinge raportul cambial, eleste îndrituit să ceară şi să dobȃndească de la accipiens documentul în care se încorporase raportul stins. Obligaţia legală de restituire a titlului în schimbul plăţii nu s-ar putea explica decȃt la o expropriere a celui ce primeşte plata, dacă s-ar admite că legea îl consideră pe accipiens proprietar; şi, dimpotrivă, explicaţia normei legale se simplifică, dacă emitentul îşi rezervă dreptul de proprietate şi nu transmite decȃt un drept temporar de folosinţă a documentului, necesar pentru realizarea creanţei încorporate în el. Nimic nu împiedică însă ca obligaţia prescrisă în lege, de restituire a cambiei în schimbul plăţii, să poată fi privită ca un caz de răscumpărare a titlului de credit. Pe de altă parte, sunt cazuri cȃnd emitentul (semnatarul originar) numai dobȃndeşte posesia definitivă a titlului, aşa cum se întȃmplă atunci cȃnd plata este facută de tras, care nu a fost niciodată proprietar al titlului şi care, dacă plăteşte mai înainte de a fi acceptat, nu rezultă din titlu nici cel puţin că ar avea calitatea de debitor. În sfȃrşit, reglementarea acestui drept real de folosinţă sui generis asupra documentului, aşa cum trebuie construită în cadrul teoriei titlurilor de credit, este în antiteză cu reglementarea pozitivă a drepturilor reale ca desmembrăminte ale dreptului de proprietate. Aşa de exemplu, uzufructul, care în dreptul comun trebuie să păstreze substanţa lucrului, în dreptul cambial distruge valoarea economică a titluiui - a lui res - prin urmărirea şi realizarea creditului, restituind aşa-zisului nud proprietar numai documentului. Înlăturȃnd deci teoria unui drept real de folosinţă sui generis al posesorului, urmează că titularul dreptului este proprietar al documentului. Dar, din faptul că titlurile de credit sunt lucruri mobile, nu se poate afirma că proprietatea coincide în toate cazurile cu posesia de bună credinţă. Dacă în principiu titular al dreptului de credit este proprietarul documentului, nu înseamnă totuşi că în anumite cazuri exercitarea drepturilor cuprinse în asemenca titluri nu poate fi 11

făcută şi de către un neproprietar. Pentru a se explica aceste cazuri, s-a stabilit o distincţie între apartenenţa sau titularitatea dreptului încorporat în document şi investirea cu acest drept şi legitimarea pentru exerciţiul lui. Apartenenţa este constituită prin dobȃndirea proprietăţii asupra documentului şi este o condiţie necesară pentru dobȃndirea dreptului încorporat în document, iar învestirea si legitimarea pentru exerciţiul dreptului este dată de posesia titlului în modul stabilit de lege (în cadrul cambiei, un şir neîntrerupt de giruri, în cazul titlurilor la purtător, simpla posesie). Posesia calificată, pe de o parte, şi funcţiunea de legitimare, pe de altă parte, constituie o prezumţie de apartenenţă a dreptului, care poate fi combătută, însă, prin dovada contrarie. Posesia şi funcţiunea de legitimare îi permit debitorului să facă o plată liberatorie, fără a fi obligat să cerceteze altceva decȃt regularitatea formală a posesiei. El este autorizat să considere că legitimarea coincide cu apartenenţa. Însă de aici nu se poate deduce că posesia documentului în modul cerut de lege conferă în mod invariabil şi apartenenţa - titularitatea creanţei - şi că nu ar mai fi nevoie să arătăm cui aparţine dreptul de proprietate asupra documentului. Sunt cazuri cȃnd posesorul titlului se prezintă legitimat şi totuşi debitorul trebuie să refuze plata, deoarece aceste cazuri apar tocmai ca o consecinţă a lipsei de proprietate asupra documentului şi deci a lipsei de titularitate a dreptului încoiporat în el. Pornind de la premisa că dobȃndirea proprietăţii titlului este o condiţie necesară pentru dobȃndirea dreptului încorporat în el, putem să explicăm fenomenul autonomiei drepturilor dobȃnditorilor succesivi. Subiect al dreptului de creanţă cuprins în document nu este o persoană determinată, ci orice persoană care se găseşte într-o anumită relaţie juridică cu lucrul corporal, care este titlul, iar consecinţa logică este că dreptul încorporat în document nu este transmis, ci este dobȃndit de fiecare dată, în mod originar în virtutea achiziţionării titlului. Ceea ce se transmite este numai condiţia pentru a se achiziţiona dreptul. Nu se efectuează o transmisie a dreptului, adică o dobandire derivată, ci una originară, în care caz nu se mai poate invoca principiul conţinut în adagiul: nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet. Titularitatea drepturilor cambiale faţă de o anumită persoană este justificată în mod direct şi exclusiv de dreptul de proprietate al persoanei respective asupra cambiei independent de originea dreptului de proprietate asupra acesteia. 12

CAPITOLUL II CAMBIA SI BILETUL LA ORDIN Secţiunea I - Originea şi fazele de evoluţie a cambiei Nu există o părere generală acceptată cu privire la originea cambiei şi la epoca în care se situează apariţia acestei institutii juridice. Este cert că antichitatea greco-romană a cunoscut operaţia care a devenit în urmă conţinutul cambiei - tratată ca circulaţie în Evul Mediu - şi anume remiterea unei sume de bani de pe o piaţă pe alta prin intermediul unui document care atestă vărsămȃntul. Însă între permutatio din timpul romanilor şi cambium din Evul Mediu nu se poate face decȃt o simplă analogie, fiindcă scrisoarea întrebuinţată în permutatio nu avea eficacitatea tratei de mai tȃrziu. Exigenţele economice care au dat naştere cambiei le găsim şi în antichitate, dar ele au căpătat un caracter mai accentuat în Evul Mediu. Din punct de vedere economic au fost determinanţi pentru crearea cambiei următorii factori: a) nesiguranţa transporturilor; b) marea densitate de monede; c) interzicerea exportului de capitaluri. Iar din punct de vedere juridic, lipsa de transmisibilitate libera a creditelor si reprezentare procesuală. Dreptul consuetudinar unificat format în cursul Evului Mediu a fost reprodus în regulamentele diferitelor tȃrguri, iar după regulamentul tȃrgului din Lyon a fost redactată Ordonanţa franceză din 1673 (Ordonance du commerce de terre), prin care s-a căutat să se simplifice şi să se precizeze formele cambiei.

13

Secţiunea a Il-a - Tendinţele de unificare a dreptului cambial 1. Pregătiri preliminare În secolul al XIX-lea progresul dreptului, realizat prin marile codificări, a însemnat o accentuare a deosebirilor dintre diferitele sisteme juridice, pe care receptarea dreptului roman le făcuse sa dispară sau le atenuase. Inconvenientele au fost resimţite în mod deosebit la instituţiile cu o largă aplicaţie internaţională, mai ales că la acestea particularismele apăreau şi mai nejustificate, dat fiind substratul economic al anumitor raporturi, aproape identice peste tot. De aceea s-a încercat o unificare în special în acele domenii unde inconvenientele erau resimţite mai acut şi unde uniformizarea de reglementare juridică trebuia să corespundă unei uniformităţi a faptelor materiale şi anume în domeniul activităţii comerciale maritime şi în cel cambial, mai ales în acesta din urmă, care cunoscuse uniformitatea în epoca de constituire. Ideea uniformizării dreptului cambial a trecut din lucrările doctrinarilor în domeniul încercărilor de realizare practică, facȃnd obiectul preocupărilor asociaţiilor şi institutelor internaţionale pentru studiul dreptului. Acestea, în diferite congrese, au dezbătut problernele mai delicate, sistemul german manifestȃndu-şi superioritatea faţă de cel francez. S-a încercat totodată o apropiere de sistemul anglo-saxon. În parlamente s-a exprimat, de asernenea, necesitatea unei uniformizări. 2. Conferinţele de la Haga În 1908 guvernele italian şi german au cerut guvernului olandez să convoace o conferinţă diplomatică internatională, care s-a şi ţinut în 1910 la Haga. După dezbateri, s-au redactat două anteproiecte, unul relativ la legea uniformă cam-bială şi celalalt relativ la o convenţie pentru unificarea dreptului referitor la cambie şi biletul de ordin, ambele bazate pe sistemul de unificare preconizat de delegaţia germană. Cea de-a doua conferinţă s-a întrunit tot la Haga în 1912 şi după ce a adus anumite modificări anteproiectelor din 1910, a redactat un "Reglement Uniforme sur la lettre de change et le billet a ordre", precum şi o "Convention sur 1'unification du droit relatif a la lettre de change et au billet a ordre", pe care conferinţa le-a adoptat în şedinţa plenară. Prin sistemul de unificare primit se creează obligaţia pentru fiecare stat participant să introducă în legislaţia sa naţională textul de lege aşa cum a fost adoptat de Conferinţă, 14

cuprinzȃnd toate chestiunile asupra cărora se căzuse de acord. În ceea ce priveşte chestiunile asupra cărora nu s-a putut ajunge la un acord, statele şi-au rezervat dreptul de a legifera neuniform, după necesităţile lor particulare. Conflictele de legi au fost reglementate printr-un sistem de norme cambiale uniforme, care tindeau să uniforrmizeze şi efectele netimbrării cambiilor. Faţă de proiectul din 1910, regulamentul din 1912 reprezenta progrese remarcabile prin claritate şi precizie, precum şi prin modificările substanţiale introduse, între care abandonarea cambiei la purtător, fixarea termenelor pentru protest, prescripţie etc. Acest regulament a fost criticat pe consideraţia că unificarea realizata nu era decȃt parţială, din cauza numeroaselor rezerve introduse. Însă ele n-au putut fi evitate, date fiind divergenţele dintre sistemul francez şi cel german, anumite concesii trebuind să fie făcute spiritului tradiţionalist francez. Puterile anglo-saxone nu au semnat convenţia, aşa că unificarea nu a cuprins decȃt dreptul european continental. 1.

Conferinţele de la Geneva Izbucnirea Primului Război Mondial a împiedicat punerea în aplicare a regulamentului

uniform de la Haga. După razboi, ideea de unificare a fost legată de accea a acordurilor politice între fostele state combatante. La 30 mai 1930 s-a întrunit la Geneva cea de-a treia conferinţă internaţională, precedată de o laborioasă pregătire juridică sub conducerea prof. Percerou. Au participat reprezentanţi oficiali din 31 de state. Ca urmare a dezbaterilor, la această conferinţă s-au semnat trei convenţii la 7 iunie 1930. 1.

"Convenţia adoptȃnd legea uniformă asupra cambiilor si biletelor la ordin". Ea se

compune din 11 articole convenţionale şi două anexe. Anexa 1 a protocolului cuprinde textul legii uniforme asupra cambiei şi biletului de ordin (78 art.), pe care statele semnatare se angajează să o adopte ca lege naţională; iar anexa a 2-a cuprinde rezervele (23 art.) în virtutea cărora statele care ratifică legea uniformă o pot adopta în ansamblul ei, menţinȃnd totuşi unele particularităţi ale legislaţiilor naţionale. 2.

"Convenţie destinată să reglementeze anumite conflicte de legi în materie de cam-

bii şi bilete de ordin" (20 art.). 3.

"Convenţie relativă la dreptul de timbru în materie de cambie şi bilete la ordin". 15

S-a mai redactat, de asemenea, şi un act final, care cuprinde dezideratele conferinţei, cum sunt, de exernplu, dezideratul prin care se cerea ca statele care întrebuinţează acceaşi limbă să procedeze la o traducere unică, stabilind un singur text oficial, precum şi acela ca statele participante să-şi comunice lista sărbătorilor oficiale, în care se va putea cere plata, nu se vor putea adresa proteste etc. Intrarea în vigoare a convenţiei a fost condiţionată de ratificarea a cel puţin şapte state, din care minimum trei să fie dintre membrii permanenţi ai Consiliului Societăţii Naţiunilor. În linii mari, legea uniformă de la Geneva reproduce regulamentul uniform de la Haga din 1912, dar au fost introduse unele modificări, cum sunt de exemplu: considerarea ca nescrisă a promisiunii de dobȃnzi fără indicare a procentelor (art. 5 1. u.); independenţa obligaţiilor cambiale (art. 7), continuarea valabilităţii procurii în caz de moarte sau incapacitate a reprezentantului (art. 8); reglementarea cambiei în alb (art. 10); echivalarea girului de purtător ca un gir în alb (art. 12); mărirea termenului pentru cambiile la vedere (art. 23) etc. Convenţiile de la Geneva – întrucȃt Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii nu au aderat la ele - au o aplicaţie redusă la Europa continentală, în masura în care au fost ratificate de statele componente ale acesteia. În urma ratificărilor necesare, Convenţiile de la Geneva au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1934. Convenţia privind legea uniformă a fost adoptată în întregime de U.R.S.S., ratificȃndo la 25 noiembrie 1935 şi punȃnd-o în aplicare la 7 august 1936. Această rati-ficare, necesară în relaţiile economice internaţionale, dădea posibilitatea cambiei să-şi îndeplinească rolul pe care i-1 recunoştea legislaţia sovietică în privinţa plăţilor în străinătate sau provenind din străinătate. 4.

Legea romȃnă din 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin

După Primul Război Mondial s-a încercat în mai multe rȃnduri în ţara noastră să se reglementeze cambia sub o formă nouă şi unitară. Legea din 1 mai 1934 îndeplineşte acest deziderat fără ca ea să contribuie totuşi, în mod efectiv si complet la opera de unificare internaţională. Romȃnia - desi a participat la dezbateri - nu a aderat formal la Convenţiile de la Geneva, dar a reglementat cambia şi biletul la ordin într-o redactare foarte apropiată de aceea a legii uniforme, din care s-a putut inspira în mod direct, dar, mai ales, prin legea italiană asupra 16

cambiei şi biletului la ordin din 14 decembrie 1933, care este traducerea legii uniforme, cu unele rezerve, Italia făcȃnd parte dintre statele care au ratificat Convenţiile de la Geneva din 1930. Astfel, legea romȃnă nu este o traducere a legii uniforme, în care să se facă eventual uz de rezervele din anexa 2 (aşa cum se încercase prin proiectul Consiliului Legislativ), ci ea cuprinde anumite modificări, care împreună cu unele greşeli de traducere, au fost aspru criticate de doctrina romȃnă. Aceasta a căutat ca pe cale de interpretare să remedieze, în măsura posibilului, imperfecţiunile legii, luȃnd ca izvor de interpretare legea uniformă de la Geneva şi lucrările ei preparatorii, cȃt şi legea italiană din 1933, întrucȃt expunerea de motive a legii romȃne şi dezbaterile parlamentare sunt destul de sărace şi de o valoare redusă. " 5. Diversitatea sistemelor de drept cambial Trei mari sisteme de drept se află încă în prezenţă după unificarea de la Geneva (1930) a cambiei şi a biletului la ordin: sistemul anglo-saxon, sistemul german şi sistemul francez. Ţările anglo-saxone neaderȃnd la Convenţiile de la Geneva, regimul lor juridic privitor la titlurile de credit s-a menţinut în întregime. În ceea ce priveşte sistemul francez şi cel german, cu toată aderarea Franţei si Germaniei la Convenţiile de la Geneva, ele continuă să rămȃnă diferite, fie prin rezervele înscrise în anexa 2 a Convenţiei privind legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin, fie prin interpretarea diferită a unor texte ale legii uniforme. Diferenţele fundamentale între sistemul lui Wechselrecht şi dreptul francez al schimbului privesc mai ales provizionul şi drepturile posesorului în caz de decădere din acţiunea cambială sau de prescriere a ei. În dreptul englez, ca si în Wechselrecht, angajamentul cambial este independent de contractele pe care se grefează şi semnatarul nu este ţinut decȃt pe baza semnăturii puse pe titlu. Făcȃnd abstracţie de cele cȃteva puncte divergente, în ansamblul lor cele trei sisteme de drept cambial la care ne-am referit mai sus sunt asemănătoare, aşa că ar fi posibilă o unificare mai completă decȃt cea de la Geneva, dacă ar exista mai multă înţelegere din partea statelor participante la o nouă conferinţă convocata în acest scop. Secţiunea a Ill-a - Conflicte de legi: principii generale

17

1. Unificarea partială şi consecinţele ei 1. Convenţia asupra legii uniforme din 1930, - contrariu unor aşteptări optimiste -, nu a reuşit să suprime conflictele de legi în materie de cambie şi bilet la ordin, creȃnd un drept comun înscris într-o lege unică asupra acestor titluri, care sa fie integrată în legislaţia nationala a statelor ratificante sau aderente. Dificultatea împăcării mai multor sisteme de drept, uneori foarte diferite, a făcut ca uniformizarea totală să nu fie posibila. De aceea s-a încercat să se realizeze măcar o uniformizare partială, lăsȃndu-se restul pentru mai tȃrziu (proiectul O.N.U., de care ne-am ocupat, reia chestiunea). 2.

Soluţia de compromis la care s-a ajuns la Geneva în 1930 constă în aceea că chiar

în legea uniformă (Anexa 1 la prima Convenţie), în care s-au înscris dispoziţiile de drept cambial asupra cărora experţii statelor participante au căzut de acord, s-au lăsat nesoluţionate unele probieme importante cu privire la care ei nu s-au putut înţelege. 3.

În plus, în anexa a 2-a a aceleiaşi Convenţii s-au înscris 23 de rezerve, în tot atȃtea

articole, care constituie punctele asupra cărora statele semnatare pot deroga de la dispoziţiile legii uniforme. Aceste rezerve sunt obligatorii nu numai faţă de statul care le face, dar şi faţă de celelalte state contractante care nu le-a adoptat (art. 23). Ca şi legea uniformă, ele nu sunt însă opozabile statelor care nu au ratificat Convenţia de la Geneva privind legea uniformă sau nu au aderat la ea, cum este cazul ţării noastre. 4.

În sfȃrşit, prin Convenţia destinată să reglementeze unele conflicte de legi, în materie

de cambii şi de bilete la ordin, s-a căutat să se uniformizeze prin reguli comune soluţia unora dintre conflictele de legi, inerente diferenţelor dintre legile naţionale, ca urmare a rezervelor admise de Convenţia ce a adoptat legea uniformă. Această ultimă reglementare constituie, fără îndoială, încă un efort în vederea uniformizării finale a dreptului cambial. Statele cu sistem de drept de tip german au introdus, chiar, normele conflictuale în legile lor naţionale. 5.Ne aflăm astfel în faţa unei unificări parţiale şi incomplete: a)

legea uniformă nu reglementează unele materii, cum sunt capacitatea, cambiile şi

biletele la ordin de complezenţă, consecinţele pierderii, furtului sau distrugerii acestor titluri faţă de posesorul deposedat şi de semnatarii lor etc.; b)

alte materii sunt excluse în termeni expreşi; de exemplu, furnizarea provizionului

la scadenţă de către trăgător si drepturile speciale ale posesorului asupra acestui provizion 18

(art. 16 anexa 2); c)

statele participante la convenţie si-au rezervat facultatea de a nu insera anumite

articole şi a deroga de la altele în legile lor naţionale; de exemplu de a nu introduce în legile lor dispoziţiile titlului II din legea uniformă, privind biletul la ordin (art. 21, al. 1, anexa 2). 6.Rezervele, pe care experţii şi-au dat silinţa să le reducă la minimum, se pot clasifica în trei grupe, ţinȃnd seama de timpul cȃnd pot fi ridicate, determinat de natura lor deosebită: a)

Rezerve care nu pot fi făcute decȃt în momentul ratificării Convenţiei sau aderării

la ea. Ele decurg din diferenţele sistemelor naţionale de drept cambial. Aşa sunt cele mai multe dintre rezervele înscrise în anexa a 2-a. b)

Rezerve care pot fi făcute şi după ratificare sau adeziune, cu obligaţia de a fi notificate

Secretariatului general al Societăţii naţiunilor cu 10 zile înainte de intrarea lor în vigoare (art. 1, al. 3 din Convenţia privitoare la legea uniformă). Aceste rezerve, prevăzute de art. 8, 12 şi 18 din anexa a 2-a decurg tot din diferenţele admise în legile naţionale şi au drept scop să nu împiedice noi reforme legislative libere din acest punct de vedere. c)

Rezerve determinate de împrejurări excepţionale, care pot fi făcute după ratificare

sau adeziune, oricȃnd devin necesare. Ele intră în vigoare după două zile de la notificare (art. 1, al. 4 din Convenţia precizată). Sunt cele prevăzute de art. 7 şi 22 din anexa a 2-a şi se justifică prin starea de urgenţă care datează luarea măsurilor excepţionale de aceste texte. 7.Conferinţa de la Geneva nereusind sa realizeze o unificare totală a dreptului cambial, conflictele de legi inerente circulaţiei internaţionale a cambiei şi a biletului la ordin se vor rezolva chiar în statele care au ratificat Convenţiile din 7 iunie 1930 în tot ceea ce depăşeşte reglementarea acestora după dreptul comun al confliclelor de legi în materie de titluri de credit. Funcţionează deci, încă, în relaţiile internaţionale ale cetăţenilor statelor semnatare ale Convenţiilor, un sistem de drept comun care completează sistemul convenţional stabilit de Convenţia privind unele conflicte de legi. 8. Valoarea Convenţiilor de la Geneva pentru Romȃnia. Faptul că unele state, printre care Marea Britanie, Romȃnia, S.U.A., nu au ratificat Convenţia prin care s-a adoptat legea uniformă a făcut să se menţină situaţia dinainte în ceea ce priveşte conflictele de legi relative la titlurile de credit create în unul dintre statele neaderente şi circulȃnd în statele aderente şi viceversa. 19

Legea uniformă este totuşi util să fie cunoscuta chiar în statele neaderente la Convenţie, ea constituind un important element de drept comparat. Studiul ei este, în mod special, necesar în state ca Romȃnia, unde are asemănări substanţiale cu legea naţională . Nici Convenţia privind reglementarea unor conflicte de legi nu se aplică decȃt statelor contractante în raporturile dintre ele. Sunt deci excluse de la dispoziţiile ei conflictele de legi privind raporturile dintre două state nesemnate sau dintr-un stat semnatar şi altul nesemnatar. Dispoziţiile acestei Convenţii prezintă însă mare interes chiar în cazul unui stat nesemnatar, întrucȃt ele fac parte din dreptul comun internaţional şi pot servi cu valoarea unei indicaţii doctrinale chiar în conflictele de legi soluţionate în state nesemnatare. De aceea, în cursul expunerii noastre ne vom ocupa şi de aceste două Convenţii. 2. Calificarea În materie de drept cambial se aplică principiul general de drept internaţional privat, potrivit căruia pentru rezolvarea conflictelor de legi trebuie făcută, în primul rȃnd, calificarea naturii actului asupra căruia s-a născut conflictul, conform lui lex fori. Instanţa de judecată chemată să rezolve conflictul va trebui, deci, să stabilească mai întȃi dacă o cambie sau un bilet la ordin emis în străinătate corespunde definiţiei acestor titluri, care este comună în toate ţările, oricare ar fi forma lor, fără a fi însă necesar să cuprindă toate cerinţele formale prevăzute de lex fori. Se va determina apoi legea competentă pentru rezolvarea conflictului de lege ivit. 3. Legea aplicabilă Cambia si biletul la ordin avȃnd o circulaţie internaţională, pot ocaziona o serie de conflicte de legi, pentru a caror soluţionare se vor avea în vedere dispoziţiile legii care guvernează problema dedusă în conflict. Se va stabili astfel, legea aplicabilă potrivit Convenţiei de la Geneva privind rezolvarea unor conflicte de legi, dacă aceasta are prevederi uniforme, sau potrivit principiilor dreptului internaţional privat, în ipoteza în care Convenţia nu a soluţionat chestiunea în discuţie. Art. 10 din această Convenţie prevede că fiecare dintre statele contractante poate înlătura aplicarea principiilor de drept internaţional privat consacrate de Convenţie, în cazul unui angajament luat în afara teritoriului unuia dintre ele, sau în cazul unei legi aplicabile după aceste principii, dar care nu ar fi aceea a unuia dintre aceste state . 20

Un stat semnatar poate, uzȃnd de prima rezervă, să nu aplice prevederile Convenţiei la girul unei cambii dat într-o ţară nesemnatară, deşi cambia a fost creata şi este plătibilă pe teritoriul unui stat semnatar; sau, uzȃnd de cea de-a doua, poate recurge la sistemul lui propriu de conflicte de legi, cȃnd legea competentă ar fi străină statelor semnatare. Este controversată chestiunea de a se şti dacă aceste derogări pot fi invocate de instanţele de judecată ale unui stat semnatar, socotindu-le ca făcȃnd parte din dreptul cutumiar care constituie actualmente dreptul acelui stat în materie de conflicte de legi, chiar atunci cȃnd acest stat nu le-ar fi declarat prin lege ca rezerve cu ocazia semnării Convenţiei. Ambele reguli - şi în special cea de-a doua -, nu-şi găseşte altă explicaţie decȃt că prin înscrierea lor s-a urmărit încurajarea adeziunilor la Convenţie. S-a ajuns însă printr-un asemenea procedeu la situaţia supărătoare din punct de vedere practic ca statele care s-ar prevala de aceste dispoziţii să poată face uz de două feluri de reguli de drept internaţional privat în ceea ce priveşte cambiile şi biletele de ordin, în funcţie de realizarea uneia sau alteia din condiţiile prevăzute în textul precizat. Capitolul III

Conditiile de forma necesare pentru valabilitatea cambiei

Sectiunea I: Precizari preliminare Rigorismul cambial nu trebuie aplicat dacat daca vointa exprimata in document este manifestata neechivoc. Conditiile de forma impuse de lege nu sunt decat garantii care prin combinatia lor asigura existenta acestei vointe. Atunci cand cerintele legii sunt indeplinite, semnatarii devin obligati cambiali, chiar daca in realitate nu au avut aceasta intentie si achier daca la baza emiterii cambiei ar sta simulatia, eroarea sau manopere delusive. Numai astfel se asigura increderea economic ape care o reclama functiunea cambiei si aceasta explica formalismul dreptului cambial. Legea fixand conditiile formale esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca o cambie pentru a fi valabila, ingrajdeste prin aceasta chiar libertatea partilor care vor sa se oblige cambial; ele nu pot da unui inscris efecte cambiale dacat daca adopta formalismul impus de legiuitor. Insa formalismul dreptului cambial nu este un formalism riguros, fara justificare practica. Daca lipsesc anumite indicatii din cele pe care legea le prescrie si care sunt esentiale pentru existent cambiei, adica din acelea a caror lipsa nu poate fi inlocuita prin apelarea la celelalte elemente existente, titlul nu capata valoarea unei cambia si nu produce efecte cambiale. Actul juridic nu este insa nul in mod absolute; el exista in afara dreptului cambial, producand efecte mai estranse. Intre parti exista un drept juridic de drept civil sau commercial, iar 21

documentul ca atare va putea servi in anumite conditii la dovedirea acestui raport. Actul juridic cambial se converteste intr-un act juridic cu efecte mail imitate decat cele care ar fi fost obtinute daca ar fi fost respectata forma ceruta de lege. Pe de alta parte, formalismul cambial nu merge pana acolo incat sa lipseasca de orice valoare titlul in care nu sunt cuprinse absolute toate indicatiile. Unele din ele pot lipsi, iar titlul se poate complete prin interpretarea celorlalte; chiar legea suplineste lipsa lor, indicand ce declaratii le pot inlocui pe cele ce lipsesc. In cazul cambiei in alb, in textul essential se pot integra indicatii care, materialmente vorbind, sunt in afara cambiei(intelegerea partilor cu privire la completarea cambiei in alb). Vom deosebi, asadar, in ce priveste cambia, conditii esentiale sau obligatorii, a caror lipsa impiedica titlul sa aiba eficacitate cambiala si conditii facultative, care in mod obisnuit sunt indicate in cambie, dar a caror lipsa este suplinita chiar de lege. Conditiile obligatorii sunt: a)denumirea de cambie; b)ordinul neconditionat de plata unei sume determinate; c)indicarea numelui trasului; d)indiarea numelui beneficiarului; e)indicarea datei de emisiune; f)semnatura emitentului(tragatorului); g)un inscris. Conditiile facultative sunt: a)indicarea scadentei; b)indicarea locului platii; c)indicarea locului de emisiune; d)timbrul. Toate aceste indicatii-in afara de existenta unui inscris-sunt prevazute in art.1 al legii cambiei si biletului la ordin din 1 mai 1934.

Sectiunea a II-a: Conditii obligatorii 1. Necesitatea unui inscris Dupa cum s-a aratat mai sus, necesitatea unui inscris nu este prvazuta in mod expres de legiuitor. Insa obligatiile de a semna, cat si indeplinirea conditiilor prevazute de art.1 si 2, transmiterea prin gir, prezentarea pentru acceptare, procedura de amortizare a cambiei pierdute sau furate si obligatia de restituire a titlului la primirea platii presupun existenta inscrisului. De asemenea, fara titlu nu s-ar putea proceda la executare,iar proba obligatiilor cambiale nu se poate face decat prin inscris, nefiind admis interogatorul sau juramantul pentru a se dovedi ca s-a asumat o obligatie cambiala verbal. Documentul ara avantajul de a oblige pe subscriitor sa reflecteze asupra subscrierii asupra efectelor cambiale pe care si le asuma si acesta ete necesar pentru a justifica valoarea pe care dreptul cambial o atribuie simplei subscrieri. 22

In sfarsit, exista o traditie cambiala in acest sens, un uz constant incepand de la aparitia acestei institutii, care nu a functionat niciodata decat prin intermediul unui document. Nu este necesar ca intreg textul sa fie scris de mana celi care semneaza cambia, ci poate fi scris si de alta persoana, poate fi stampilat, litografiat sau tiparit; numai semnatura trebuie sa fie autografa. In practica se intrebuinteaza anumite formulare tip. Parerea ca o obligatie cambiala asumata intr-un inscris cu totul deosebit ca forma decele obisnuite(de exemplu printr-o scrisoare) nu are valoare juridical in raporturile dintre subscriitor si tertul dobanditor nu poate fi primita, deoarece constituie o exagerare evidenta. S-a sustinut ca legea cambiala uniforma a avut in vedere numai tipul cambial normal si ca a adoptat in mod implicit necesitatea formularului tip folosit in mod usual in diferitele tari. Acest argument nu-si gaseste insa nici un sprijin in lucrarile si dezbaterile conferintelor de la Haga si Geneva. S-a mai pretins de asemenea, ca circulatia unei asemenea cambia fiind materialmente imposibila, va fi juridiceste inadmisa, deoarece cambia trebuie sa fie un titlu usor negociabil, iar inscrisul cambial in forma neobisnuita se va negocia foarte greu. Este insa mai usor de vazut ca daca este vorba despre o imposibilitate materiala de transmitere, nu se va putea pune problema raporturilor dintre subscriitor si tertul posesor, iar daca va fi vorba numai de o greutate de transmitere a cambiei in forma obisnuita, nu se vede unde ar urma sa fie stability gradul de dificultati material de transmitere, care ar fi sanctionat cu lipsa de eficacitate cambiala-transmiterea neconstituind decat o cesiune. Practica judiciara a validat astfel de cambia extraordinare. Elementul material nu poate avea important ape care i-o atribuie aceasta opinie. Pentru ca un inscris sa aiba valoare cambiala este de ajuns sa fie intrunite elementele cerute de lege, iar inscrisul sa nu dea nastere la banuieli in ce priveste autenticitatea titlului si nici sa nu impiedice in mod absolut circulatia sau executarea drepturilor rezultand din el. Orice tert posesor legitim al unui asemenea inscris se poate prevala de efectele cambiale ale obligatiei. In mod obisnuit documentul este un inscris sub smnatura private; obligatiile cambiale pot fi asumate, insa, si printr-un act authentic, cu conditia ca toate mentiunile cerute de lege sa fie cuprinse in actul authentic. Aceasta cambie autentica va circula tot prin gir, ca orice alta cambie. In ce priveste limba in care va fi redactata cambia, parile au cea mai mare libertate de a folosi fie limba nationala, fie orice alta limba. Este necesar in sa ca toate mentiunile cerute de lege sa formeze un tot coherent grupandu-se in jurul ordinului de plata, deoarece lipsa de coordonare ar crea un echivoc, iar titlul n-ar mai prezenta increderea voita. Nu se prevede o anumita cronologie pentru inserarea diferitelor declaratii cambiale. 2. Denumirea de cambie Cambia deosebindu-se de celelalte titluri la ordin prin rigoarea efectelor sale, trebuie sa se deosebeasca de ele si din punct de vedere exterior; cel mai sigur mijloc pentru aceasta este acela ca denumirea de cambie-semnulo sau specific-se fie cuprinsa in titlu. Denumirea de cambie are menirea de a atrage atentia celui ce semneaza asupra naturii obligatiei si a efectelor ei. Nu poate fi valabila o cambie din cuprinsul careia ar lipsi aceasta denumire, chiar daca din interpretarea titlului ar rezulta cu certitudine intentia subscriitorului de a-si asuma o obligatie cambiala. Vointa lui, oricat ar fi de clara, este totusi ineficace, atata vreme cat nu s-a intrebuintat aceasta denumire. O asemenea prevedere legala nu este prevazut de toate sistemele de drept. Cu toate acestea, in tarile care n-au introdus aceasta dispozitie, cum sunt Anglia, Statele Unite, Spania, confuzia dintre diferitele titluri nu este usoara, iar sistemul cambial nu este tot atat de 23

riguros ca in statele care au adoptat dreptul uniform si deci necesitatea de a se face din denumirea titlului o obligatie legala. Denumirea de cambie trebuie sa fie inserata de insusi textul titlului, asa cum cere art.1, punctual 1 al legii din 1 mai 1934, si cum prevedea si art.270 al. 2 Cod Comercial Roman. In aceasta privinta legea noua nu a modificat sistemul codului nostrum commercial. Art.270 al.2 al codului commercial roman nu cuprindea partea finala a art.251 cod com. Italian, care prevedea ca denumirea de cabie poate sa figureze si in afara contextului titlului, pe margine sau intr-un colt, cu conditia ca sa fie si ea subscrisa de emitent. Solutia adoptata sub imperiul vechiului cod commercial va fi valabila deci si sub imperiul noii legi si va fi nula cambia in care denumirea de cambie va fi inserata pe margine, in josul paginii sau de-a cumerzisul titlului, chiar daca ar fi subscrisa de tragator daca s-ar recunoaste ca a fost scrisa de el. Asadar, denumirea de cambie trebuie sa figureze in textul titlului, in asa fel incat sa fie in directa legatura cu ordinal sau cu promisiunea de plata. Este insa indiferent daca ea figureaza la inceputul sau chiar in cuprinsul ordinului sau daca, desi se gaseste dupa textul ordinului de plata, este insa in legatura cu acesta si este acoperita de semnatura emitentului. Scopul prevederii legale este de a se inlatura posibilitatea ca un asemenea element essential sa fie introdus intr-un titlu dupa emiterea lui si astfel subscriitorul sa devina obligat cambial, desi n-a vrut acest lucru. Inlaturandu-se orice putinta de controversa cu privire la natura originara a obligatiei, se mareste increderea ce se acorda titlului. Nu se cere ca denumirea de cambie sa fie scrisa de insusi tragatorul. Reglementandu-se cambia in alb, nu s-a facut nici o deosebire cu privie la mentiunile lipsa; deci posesorul unei cambia in alb o poate completa, trecand denumirea de cambie in spatial lasat alb. Daca inscrierea acestei denumiri s-a facut in mod abuziv, adica contrar intelegerii dintre subscriitorul titlului si benefiiar, tragatorul va opune exceptia lipsei denumirii in raporturile sale cu beneficiarul, dar nu o va putea opune fata de tertii dobanditori de buna credinta. Legea prevazuta in mod expres ca in cuprinsul texului sa fie inserata denumirea de cambie sau aceea de bilet la ordin (art.1, pct.1 si art.104 1.c), nu se poate admite o alta denumire echivalenta. Legea prevede ca denumirea de cambie sa fie exprimata in limba in care s-a redactat textul, pentru ca se presupune ca cel care semneaza o cambie scrisa intr-o anumita limba, cunoaste sensul cuvintelor, iar denumirea de cambie in limba respective ii evoca notiunea institutiei cambiei (art.1, pct.1) cu toate efectele obligatiilor pe care si le asuma. Legea asupra cambiei a curmat controversa anterioara cu privire la limba intrebuintata pentru redactarea titlului si nu limba tarii in care cambia a fost emisa (letter de change in limba franceza, bill of change in l. engleza, Wechselin l. germana). Nu va fi insa nula cambia in care o parte din contextual titlului a fost redactata in alta limba, daca ordinal de plata si denumirea de cambie sunt scrise in aceeasi limba. Scopul urmarit de legiuitor a fost atins, intrucat exista astfel legatura intre ordinal de plata si denumirea de cambie. Nu s-ar putea produce indoiala ca subscriitorul nu a cunoscut natura si extinderea obligatiei sale si deci, neexistand vreun ecivoc, nu exista ratiunea vreunei sanctiuni. In practica, situatia avuta in vedere mai sus se poate przenta atunci cand un strain completeaza in limba sa un formular utilizat intr-o tara in care se vorbeste o limba diferita de aceea pe care o cunoaste el, formular pe care se gasesc tiparite in limba tarii respective ordinal de plata si denumirea de cambie. 3. Ordinul neconditionat de plata unei sume determinate Legea cambiei prevede obligatia de a se inscribe in cambie ordinal neconditionat (art.1, pct.2) sau promisiunea neconditionata(art.104) de a se plati o suma determinate de bani. Aceasta 24

conditie este noua, ea negasindu-se in textele anterioare ale codului de comert care reglementau materia. Doctrina si jurisprudenta consacrasera necesitatea acestui element, deducandu-l din natura titlului care este formal, literalsi complet, cuprizand obligatia abstracta de a plati o suma de bani. Legea vorbeste de un ordin de plata. Ceea ce trebuie sa rezulte din cambie este continutul unei vointe, care trebuie sa fie un ordin sau o cerere adresata trasului, iar din biletul la ordin vointa emitentului de a plati. Legea nu consacra o formula sacramentala si ordinul de plata poate lua forma unui ordin propriu-zis, a unei somatii, a unei invitatii sau a unei rugaminti. Se va putea zice deci, in mod indiferent: “platiti”, “veti plati”, “va rog sa platiti”, “va autorizez”, sau “va somez sa platiti”. Ordinul de plata trebuie sa fie clar si précis, deci sa nu cuprinda contradictii, deoarece nu se poate recurge la interpretare pentru a-l clarifica. Nu micsoreaza claritatea ordinului micile erori gramaticale sau necompletarea verbelor din formular cu sufixele respective, deoarece ele pot fi indreptate, nefiind de natura a produce incertitudine. Ordinul trebuie sa fie neconditionat si fara nici un fel de reserve, aceasta cerinta fiind necesara pentru a asigura existent unui titlu perfect in aparenta sa si pentru a pastra titlului intact caracterul sau de obligatie abstracta si fara contraprestatie. O conditie suspensiva sau rezolutorie ar face incert faptul platii sa nesigure suma ce trebuie platita, scadenta si locul platii. De asemenea inserarea de clause care ar limita intinderea obligatiei cambial ear face-o sa depinda de cuprinsul unui alt inscris sau de raportul juridic existent intre tragator si tras ori intre alte personae, sau in cazul unei contraprestatii ar micsora valoarea titlului care nu poate fi completat cu mentiuni cuprinse in alte inscrisuri. Titlul ar devein inapt de a circula, din cauza incetitudinii ce s-ar degaja din cuprinsul sau si care ar altera in mod profund natura sa juridical. Vointa de a se oblige cambial este incompatibila cu vointa de a se oblige sub conditie, deci nu va fi vorba de cambie atunci cand se va realize o astfel de situatie. Din cauza neputintei de a se scinda elementele constitutive ale negotio juris, nu se poate impune celui ce a dorit sa se oblige sub conditie o obligatie deosebita de cea voita, adica o obligatie pura si simpla, iar legea nu impune o obligatie cambiala conditionata. Nu se poate deci admite ca sanctiune considerarea ca nescrisa a conditiei-sanctiune de care legiuitorul a facut uz in cazurile reglementate de art.11 si 14, considerand ca nescrise clauz prin care tragatorul s-ar descarca de raspunderea de plata si conditiile ce ar afecta girul- fiindca ordinal de plata constituie textul esential al cambiei; in el se exprima vointa necesara pentru crearea titlului si aceasta trebuie sa fie manifestata fara reserve. Nulitatea cambiei, in care ordinal de plata este supus unei conditii, se deduce din textul art.2 – care stabileste ca nu are valoarea unei cambii titlul caruia ii lipseste vreouna din mentiunile prevazute de art.1, prin care se figureaza si caracterul de neconditionare a ordinului – precum si din confruntarea acestui text cu art 14 care, stabilind ca girul trebuie sa fie neconditionat, sanctioneaza cu nulitatea conditia inserata, dar nu si girul insusi. Sunt insa premise clauzele din care rezulta o conditionare a obligatiei. Ca exemplu, vom cita: clauza valutei prin care se arata ce anume a primit tragatorul sau emitentul de la beneficiar si clauza avizarii, prin care trasul este instiintat sa plateasca numai dupa primirea unei instiintari de la tragator – urmand ca despre diferitele clause ce se pot insera intr-o cambie sa ne ocupam intr-un capitol ulterior. Textul legii uniforme de la Geneva intrebuinteaza in redactarea franceza expresia: “mandat pur et simple”. Insa din compararea cu textul in limba engleza, care vorbeste de un “unconditional order”, precum si din raportul expertilor din lucrarile preparatorii, se constata ca cuvantul mandate nu este intrebuintat in sensul sau juridic, ci in acela vulgar de ordin, asa cum 25

de altfel a fost tradus de legea italiana si de cea romaneasca. Formula aceasta din urma este preferabila, intrucat exclude orice idée de revocare. Obiectul ordinului neconditionat trebuie sa fie plata unei sume determinate. Este necesar deci: 1. Sa fie vorba de o plat ace ur,meaza sa fie facuta efectiv; nu s-ar putea prevedea clauza ca plata sa se faca “numai in cont” sau “numai in virament”. Clauzele acestea, care sunt ingaduite in cazul unui cec, atrag nulitatea cambiei. 2. Sa fie vorba de un ordin de plata a unei sume de bani. Nu se poate admite ca in cambie sa se prevada plata prin titluri, care in practica sunt considerate mijloace de plata succedente ale numerarului, cum ar fi cecul, cambia sau cecul postal, nici prin alte titluri de credit ca:actiuni, rente de stat, desi acestea sunt usor realizabile in bani, iar valoarea lor poate fi usor stabilita, avand un curs official; ele insa inregistreaza oscilatii de cursuri si prin urmare suma platita pierde caracterul de certitudine, care este de esenta cambiei. De asemenea, obiectul obligatiei cambiale nu poate fi o cantitate de marfuri. Numai indicarea sumei de bani asigura circulatia cambiei, deoarece moneda este mijlocul legal de schimb. 3. Suma sa fie determinate- atat in ceea ce priveste cuantumul, cat si in ce priveste felul monedei. Suma platita trebuie sa rezulte in mod neechivoc, exclusive si integral din cambie, fara a mai fi nevoie a se face referinta la elementele straine si fara a fi necesare calcule pentru stabilirea cuantumului ei. Este nula cambia in care se face referire la raporturile dintre parti; “platiti ceea ce imi datorati” sau “platiti atat la suta din beneficial intreprinderii” sau “platiti soldul contului curent”, sau in care ar fi indicata o suma cu aproximatie sau o suma cuprinsa intre un minimum si un maximum sau intr-un mod alternative. Pentru a fi indeplinita cerinta legii, pe langa cifra care indica suma va trebui sa se arate si felul monedei. Nu s-ar putea implini lipsa indicarii monedei pe cale de interpretare, din imprejurarea ca titlul este redactat intr-o anumita limba si ca plata urmeaza sa se faca in tara respective. Este indiferent daca este indicate moneda nationala sau o moneda straina- chiar daca aceasta nu are curs la locul platii. Pentru toate aceste cazuri legea stabileste prin art.45 care va fi specia si cantitatea de moneda ce urmeaza a fi platita. Indicarea acestei valute straine pentru plata este numai un mod de determinare a valorii debitului. Debitorul are facultatea de a plati in moneda de la locul platii, la cursul din ziua scadentei al monedei straine. Cand insa se insereaza clauza “efectiv” debitorul trebuie sa-si procure moneda straina si sa o predea creditorului. Obligatia rezultand din aceasta clauza a fost insa adeseori inlaturata de legile care reglementeaza circulatia devizelor si care,introducand diferite masuri de control si restrictive impiedica pe debitor sa-si poata procura moneda straina efectiva pentru a face cu ea plata si permitandu-i sa se libereze prin plata in moneda nationala. Inserarea stipulatiei de dobanzi nu este ingaduita, decat in cambiile cu scadenta la vedere sau la un anumit timp de la vedere si numai cu conditia ca dobanda sa fie aratata in cambie. In celelalte cambia, cu scadenta la o data fixa, clauza privitoare la dobanzi va fi socotita ca nescrisa, fiindca in aceste cambii dobanda este cuprinsa in suma aratata in ele. Legea nu precizeaza locul unde urmeaza sa apara in titlu suma de plata. Este de ajuns sa se poata face legatura cu ordinul de plata si deci sa fie acoperita de semnatura tragatorului. Legea nu cere ca suma sa fie indicate in cifre si in litere considerand fara indoiala ca prudent va determina pe subscriitor sa arate suma si in litere, intrucat alterarile vor fi mult mai greu de facut. Se prevede insa in art.6 ca in caz de nepotrivire intre aceste doua indicatii suma scrisa in cifre sic ea scrisa in litere prevaleaza suma inscrisa in litere, prin derogare de la 26

principiile dreptului comun, conform carora ar fi fost luata in considerare suma cea mai mica – adica sarcina cea mai usoara pentru debitor. S-a socotit desigur , mai probabil ca eroarea sa se strecoare la scrierea sumei in cifre. Cand insa suma este repetata in mai multe randuri in cifre sau de mai multe ori in litere, in acest caz este valabila suma mai mica. 4. Indicarea numelui trasului In biletul de ordin emitentul este acela care promite sa faca el insusi plata la scadenta. In cambie insa tragatorul neobligandu-se sa plateasca el insusi, indica o alta persoana, careia trebuie sa i se adreseze posesorul titlului pentru a obtine plata. Persoana carei ii este adresat ordinul de a plati o suma de bani se numeste tras. El este debitorul principal al cambiei – bineinteles, numai daca accepta- iar ceilalti debitori nu vor fi urmariti pentru executarea obligatiei, decat daca trasul refuza sa accepte sau daca, dupa ce a acceptat, la scadenta nu efectueaza plata. Nu se prevede in lege in ce parte din cuprinsul titlului trebuie sa se scrie numele trasului. Daca in practica el este inserat in partea stanga, in josul titlului, acesta este numai un uz, fara forta obligatory. Indicarea trasului se poate face chiar sip e dosul cambiei, cu conditia ca insa aceasta indicatie sa se inlantuie in mod efectiv cu ordinul de plata. Aratarea trasului trebuie facuta prin numele sau. In mod normal numele unei personae este alcatuit din nume si prenume, iar legea cambiala (art.8) ocupandu-se de semnaturile persoanelor fizice prevede ca ele trebuie sa cuprinda numele si prenumele celui care se oblige. Sprijinita pe faptul ca aceasta cerinta nu este impusa si in ce priveste desemnarea trasului si avand in vedere ca scopul ei este identificarea celui ce urmeaza sa faca plata, doctrina a ajuns la concluzia ca este de ajuns sa se arate numele de familie si ca prenumele poate sa lipseasca sau sa fie prescurtat. Nici chiar in cazul in care numele de familie este frecvent nu este necesara o determinare mai amanuntita a persoanei trasului prin indicarea profesiei, a titlului sau a domiciliului. Nu este insa valabil nici un alt mod de determinare a persoanei trasului, de exemplu aratarea calitatii sau a functiunii, chiar daca identificarea ar putea fi facuta cu usurinta. Daca insa determinarea trasului ar fi facuta cu o astfel de formula incat numele tresului ar fi completat cu ajutorul altor mentiuni cuprinse in cambie, o parte din autori socotesc ca acest mod de determinare va fi valabil, deoarece legea nu cere ca numele trasului sa fie scris intr-o anumita parte a titlului si este sufficient daca numele trasului rezulta din titlul. Astfel se va prezenta situatia in care tragatorul ar da ordinul de plata, utilizand formula: fratelui meu, Gheorghe” si ar semna cu intregul sau nume: Ion Vasilescu; fiindca in acest caz indicarea trasului ar putea fi completata prin recurgerea la semnatura tragatorului. Cand trasul este comerciant, el ar putea fi indicat prin firma sa, care din punct de vedere formal trebuie sa corespunda cerintelor legii, care arata in ce consta o firma. Societatile comerciale vor fi desemnate prin denumirea lor. Scopul legii fiind individualizarea trasului, s-a admis ca acesta poate fi indicat si printr-un alt nume decat cel legalmente purtat, adica prin numele pe care il poarta in mod obisnuit si il utilizeaza in activitatea sa zilnica: pseudonim, nume artistic, firma comerciala. Indicarea numelui trasului este o cerinta formala pentru valabilitatea cambiei; de aceea toti semnatarii ei sunt obligati cambial, chiar daca numele nu corespunde celui adevarat sau daca trasul este o persoana fictiva. Art.7 l.c. pune intr-adevar, principiul ca obligatiile cambiale sunt valabie, chiar cand cambia cupinde semnaturi false sau de persoane imaginare si acest principiu este explicabil si in cazul indicarii gresite ca tras a unei personae sau a indicarii unei persoane imaginare.

27

Indicarea numelui trasului trebuie sa fie deci completa si exacta, insa neexactitatea sau nedesavarsirea nu provoaca nulitatea cambiei, decat daca nu sunt asa grave, incat fac imposibila identificarea oricarei persoane. Dar in toate cazurile neregularitatile in desemnarea trasului se acopera prin acceptarea data de el, cu conditia ca sa se poate stabili ca persoana care a semnat acceptarea este aceeasi cu cea care figureaza ca tras, deoarece nu este valabila cambial acceptarea data de alta persoana decat trasul. Pot fi identificati mai multi trasi. Nu se distruge unitatea cambiei daca exista o singura suma pentru plata careia trasii sa fie obligati in mod solidar, fiecare fiind tinut, daca si-a dat acceptarea, pentru plata intregii sume. Este nula cambia in care se prevede ca fiecare tras va plati o anumita cota. In cazul in care indicarea trasilor este cumulativa (catre A si B), posesorul cambiei trebuie sa o prezinte spre acceptare tuturor trasilor, in ordinea pe care o va crede mai convenabila. Daca s-ar multumi cu acceptarea numai a unora dintre trasi, tragatorul ar fi eliberat de garantia de acceptare. In cazul in care numai unul singur dintre trasi nu accepta, posesorul poate ridica protestul pentru neacceptare si exercita actiunea de regres. Trasii acceptanti nu au intre ei raporturi cambiale. La scadenta, insa posesorul cambiei va trebui sa o prezinte la plata tuturor trasilor si numai dupa ce se va constata prin protest ca toti au refuzat plata, va putea fi executata actiunea de regres. Autorii admit in unanimitate valabilitatea indicatiei cumulative a mai multor trasi; dar parerile lor sunt impartite cu privire la indicarea alternativa: catre A sau B. S-a sustinut ca prin indicarea alternativa s-ar produce o nesiguranta cu privire la persoana trasului si ca deci cambia ar fi nevalabila. Noi credem insa ca indicarea alternativa este valabila si ca ea trebuie inteleasa in sensul ca tragatorul a voit sa dea creditorului libertatea sa aleaga pe oricare dintre trasi spre a-i prezenta cambia si a cere acceptarea sau plata. Tragatorul se poate desemna pe sine ca tras(art.3 l.c). Aceste cambii sunt utilizate de societati si banci care au mai multe sucursale si dau clientului lor un titlu platibil la una din ele. S-ar putea intrebuinta pentru atingerea aceluiasi scop un bilet la ordin, insa cambia in care tragatorul se indica pe sine insusi ca tras prezinta avantajul pentru tragator ca el trebuie sa accepte pentru a deveni obligat principal, iar in cazul in care nu accepta, impotriva sa trebuie indeplinite toate formalitatile care conditioneaza exercitarea obligatiunii cambiale impotriva unui debitor de regres. De asemenea, prescriptia impotriva obligatului de regres este mai scurta. Daca ar semna un bilet la ordin, emitentul ar fi obligat principal. Legea nu cere ca in cambia trasa asupra lui insusi, tragatorul sa indice un loc de plata deosebit de cel al emisiunii. „Distantia loci”, care continuase sa existe in Ordonanta Cambiala Germana drept conditie pentru valabilitatea cambiei asupra tragatorului,nu mai este mentionata in legea cambiala uniforma care, invocand dupa in privinta dupa modelul Ordonantei Cambiale Germane, a mers mai departe decat modelul sau, suprimand si acest ultim vestigiu. O parte din literatura juridica admite ca poate fi indicat ca tras insusi beneficiarului titlului. Argumentarea celor care neaga valabilitatea unui asemenea titlu porneste de la premisa imposibilitatii unei obligatii catre sine insusi. Insa ceea ce trebuie laut in consideratie este eficacitatea literala a documentului, precum si obligatia specifica pe care si-o asuma tragatorul. Astfel de cambii au o valoare in graficul bancar. Daca banca beneficiara nu primeste valuta, poate sa refuze acceptarea si sa-l actioneze pe tragator. 5. Indicarea numelui beneficiarului 28

Indicatia prevazuta in art.1, punctul 6 l.c. are ca scop sa arate persoana careia trebuie sa-i fie platita suma prevazuta in cambie, cu alte cuvinte sa determine pe creditor. Beneficiarul este posesor al cambiei, cel in favoarea caruia este emisa si caruia ii este predata. Sistemul legii uniforme exclude cambia la purtator, admisa in legislatia anglo-saxona. Este drept ca se admite ca numele beneficiarului sa nu fie indicat chiar de la emisiunea titlului, cum ar fi ipoteza unei cambii in alb. Aceasta indicatie trebuie sa fie insa completata conform intelegerii inainte de exercitarea drepturilor cambiale. Daca partile ar fi conceput cambia la purtator, ea ar fi nevalabila, neputand fi considerata ca o cambie in alb si completata. Daca tragatorul nu vrea insa sa creeze un titlu a carui circulatie sa fie la fel ca a titlurilor la purtator, neputand insera clauza la purtator care ar duce la nevalabilitatea titlului, poate totusi sa obtina un rezultat analog, indicandu-se pe sine ca beneficiar al titlului si sa-l gireze fie in alb, fie chiar printr-un gir la purtator, pe care legea (art.14) il asimileaza cu un gir in alb, autorizandul pe posesor sa transmita ulterior titlul fie prin simpla traditie, fie printr-un gir in alb, fie printr-un gir obisnuit, la ordinul unei persoane determinate. Nu este la purtator cambia daca alaturi de beneficiar s-ar insera o clauz de felul urmator: Domnul X, sau la purtator. In ce priveste modul de indicare, legea intrebuinteaza o formula asemanatoare cu aceea prin care reglementeaza modul de indicare a trasului, impunand sa se insereze numele. Daca deci beneficiarul va fi o persoana fizica, va fi individualizat prin nume si prenumele sau – acesta din urma putand fi prescurtat sau redus la o simpla initiala. Daca este un comerciant se va arata firma lui, iar daca este o societate, firma sau denumirea acesteia. Indicatiile necompletate sau inexacte ale numelui beneficiarului nu invalideaza declaratia cambiala decat daca sunt de asa natura incat fac imposibila determinarea unei persoane fizice sau juridice oarecare. Nu sunt valabile indicatiile care cuprind numele beneficiarului, chiar daca ele il individualizeaza cu toata precizia, astfel cum ar fi identificarea prin functia pe care o ocupa. Legiuitorul socoteste ca in acest mod ar fi micsorata precizia cambiala, nemaifiind posibila o verificare promta a sirului neintrerupt de giruri. De asemenea, daca ar fi vorba de o functie reprezentativa, s-ar putea naste indoieli, daca persoana desemnata va beneficia de drepturile de creditor in calitate personala cau ca reprezentant al institutiei sale. Nu se poate sustine ca ar fi echivalenta cu o indicare a beneficiarului aratarea in cambie a peroanei care a dat valuta, deoarece lipseste numele beneficiarului caruia trebuie sa-i fie facuta plata si nu se poate ajunge la prezumtia ca tragatorul a inteles ca plata sa fie facuta persoanei care a furnizat valuta. Cand aratarea beneficiarului este valabila din punc de vedere formal, cambia este si ea valabila si poate circula, chiar daca beneficiarul nu poate fi identificat din cauza omonimiei sau daca este o persoana imaginara. Semnatarii titlului raman obligati fata de posesorul de buna credinta. Posesorul este prezumat de rea credinta, daca numele este istoric, fantezist sau nototriu inexistent. In mod obisnuit numele beneficiarului se insereaza in contextul cambiei, facand parte din ordinul de plata; el insa poate fi inserat in oricare parte a titlului, daca rezulta ca tragatorul a inteles sa se refere la el. Inserarea clauze la ordin in formula prin care se indica beneficiarul nu este necesara. Daca in practica se obisnuieste sa se intrabuinteze formula: „platiti la ordinul domnului X”, este tot atat de valabila si formula „platiti domnului X” – cambia fiind transmisibila prin gir- si in acest caz acest model de transmisiune decurgand in mod neclar din natura cambiei. Pe de alta parte se poate insera clauza contrarie: „nu la ordin”, prin care se interzice transmiterea cambiei prin gir. 29

Fata de situatia legislatiei noastre anterioare, nementionarea clauzei la ordin ca o conditie esentiala constituie un progres, aceasta clauza nefiind necesara pentru a exprima natura cambiala a obligatiei, care este invederata prin inserarea obligatorie a denumirii de cambie in titlu. Noua solutie legala inlatura toate disputele nascurte in jurul acestei mentiuni si curma o situtie nelogica (deoarece codul impune clauza „la ordin” ca o conditie esentiala), ingaduindtottodata inserarea clauzei contrare „nu la ordin”. Tragatorul poate desemna mai multi beneficiari, aceasta facultate fiindu-i recunoscuta in mod traditional, desi legea vorbeste numai de numele beneficiarului. Desemnarea poate fi cumulativa sau alternativa. In primul caz, drepturile din cambie nu pot fi exercitate decat de toti beneficiarii impreuna. Unul singur nu va putea sa ceara plata nici pentru partea ce i s-ar cuveni (din cauza individualitatii obligatiei), nici pentru toti, deoarece el nu-i reprezinta pe ceilalti. Nu se poate prezuma o solidaritate intre creditori in lipsa de text, decat daca exista o exprimare a vointei emitentului in acest sens. In cel de-al doilea caz: „lui X sau lui Y”, oricare dintre beneficiari, daca este in posesia titlului, poate exercita drepturile rezultand din cambie; poate cere plata sau o poate gira. Exercitarea drepturilor din partea unuia exclude drpturile celorlalti si stinge orice pretentii rezultand din titlu. Intre beneficiari, raporturile se reglementeaza dupa dreptul comun, in baza conventiilor dintre ei. Tragatorul se poate indica pe sine insusi ca beneficiar (art.3, al.1). Acest gen de cambii prezinta numeroase avantaje de ordin practic. Tragatorul recurge la o astfel de cambie cand nu are siguranta ca trasul va accepta. El ceeaza in modul acesta un titlu complet, pe care il trimite trasului spre acceptare si il negociaza numai dupa ce a obtinut acceptarea. De asemenea, va recurge la o astfel de cambie cand, nefiind cunoscut pe piata unde locuieste trasul, nu ar gasi cu usurinta un beneficiar caruia sa-i predea titlul. Dimpotriva, titlul se va negocia foarte usor, daca poarta semnatura trasului acceptant care este recunoscut pe piata respectiva. Cambia aceasta este valabila chiar inainte de girare. 6. Indicarea datei de emisiune La punctul 7 al art.1 l.c se arata ca in cambie trebuie inserate data si locul emiterii. Indicarea locului de emisiune este considerata ca face parte din data, ajugandu-se astfel la solutia necesitatii de a se arata locul de emisiune, chiar sub regimul codului comercial, cand art.270 nu arata care sunt elementele din care trebuie sa fie alcatuita data. Utilitatea acestei mentiuni este din cele mai evidente. Calcularea termenelor si verificarea daca au fost respectate nu se poate face in lipsa ei. Tot pe baza datei de emisiune se stabileste daca tragatorul, (in biletul la ordin) este capabil in momentul emisiunii. Nerespectarea obligatiei legale atrage dupa sine nevalabilitatea cambiala a titlului. Data emisiunii poate fi lasata in alb de catre tragator, insa posesorul este obligat sa o completeze inainte de exercitarea drepturilor cambiale si in conditiile art.12 l.c. In lipsa unei indicatii in legea cambiei, care sa arate elementele din care trebuie sa se compuna data, urmeaza sa fie adoptate prevederile dreptului comun. Deci data va cuprinde ziua, luna si anul emisiunii si va putea fi aratata in oricare din modurile obisnuite in practica: in cifre, in litere sau prin prescurtari. Se pot intrebuinta si expresii echivalente, cu conditia ca data sa poata fi stabilita fara a fi nevoie sa se recurga la elemente din afara cambiei. Nu ar fi indeplinita cerinta legii, daca pentru stabilirea datei ar trebui facute anumite verificari calendaristice cum ar fi cazul indicarii unui sfant necunoscut sau ziua de aniversare a unui eveniment. 30

Data imposibila sau absurda, adica inexistenta in calendar sau compusa din mai multe zile sau in contradictie cu scadenta, atrage nevalabilitatea cambiei. Data trebuie sa fie unica, chiar atunci cand ar exista mai multi tragatori, intrucat contradictia existenta intre o pluralitate de date face ca aceasta sa piarda caracterul de certitudine. Nu este insa nula cambia in care existenta unei date duble este de emisiune si se explica prin aceea ca este trasa intre tari care au calendare deosebite. Cand data indeplineste conditiile formale de valabilitate adica este precisa si posibila, cambia este valabila chiar daca nu corespunde cu realitatea si titlul ar fi fost emis intr-o alta epoca decat cea aratata, fie anterioara, fie posterioara. Partile pot conveni ca anumite efecte juridice legata de data inserata in titlu, sa se produca incepand de la o alta epoca decat aceea a conventiei lor, afara de cazul in care scopul acestei conventii este frauda legii. In principiu deci, data inscrisa in cambie va fi opozabila tuturor partilor, ca si tertilor, in conformitate cu art.57 c.com. si va fi considerata ca adevarata pana la proba contrarie. Vor putea sa dovedeasca data reala tertii care sunt pagubiti prin inserarea unei date fictive (judecatorul sindic al unui faliment de ex.). De asemenea, debitorul va putea dovedi data reala, atunci cand scopul postdatarii sau antedatarii au fost ascunderea unei lipse de capacitate si aceasta cu efect erga omnes, atat fata de posesorii de rea credinta, cat si fata de cei de buna credinta; insa in acest caz nu este o exceptie care deriva din falsitatea datei, ci din lipsa de capacitate. Intre partile care au convenit inserarea unei date fictive nu se poate dovedi data reala, decat daca schimbarea datei a fost utilizata intr-un scop fraudulos, cum ar fi de exemplu atunci cand pe baza datei modificate debitorul pierde posibilitatea de a se putea prevala de anumite exceptii. Data reala nu poate fi invocata insa decat fata de posesorul de rea credinta. Daca data emisiunii este falsificata, titlul continua sa fie valabil. Cei care au semnat cambia inainte de falsificare se pot prevala de continutul cambiei, asa cum era in momentul in care si-au dat semnatura, si deci pot invoca data adevarata, opunandu-i oricarui posesor falsificarea titlului. Celor care au semnat titlul dupa falsificare, le este opozabila data scrisa pe titlu. 7. Semnatura emitentului(tragatorului) Semnatura tragatorului este actul decisiv prin care el isi exprima vointa de a-si asuma o obligatie, si in acelasi timp isi insuseste textul cambiei sau arata ca ingaduie posesorului legitim sa-l alcatuiasca sau sa-l completeze. De aceea ea are in materie cambiala un dublu rol: formeaza fundamentul obligatiei asumate de treagator si in acelasi timp constituie o conditie formala impusa pentru valabilitatea titlului. Existenta acestor doua functiuni deosebite se dovedeste prin aceea ca legea recunoaste valabilitatea unei cambii pe care exista o semnatura a tragatorului ce intruneste conditiile formale legale, desi ea nu este valabila din punctul de vedere al fondorului (lipsa de capacitate). Obligatiile asumate de ceilalti semnatari ai titlului sunt valabile, grefandu-se pe un titlu perfect din punct de vedere formal; numai declaratia de vointa a incapabilului este lipsita de eficacitate juridica. Semnaura fiind deci actul prin care tragatorul isi insuseste in mod formal textul titlului, ea figureaza in mod obisnuit sub text, in partea de jos a cambiei. Legea nu prevede insa nimic cu privire la locul pe care trebuie sa-l ocupe semnatura pe titlu si de aceea doctrina in mod unanim admite o anumita libertate. Astfel, semnatura pusa pe marginea titlului sau chiar de-a curmezisul 31

este valabila, daca se poate stabili cu certitudine care este situatia juridica a semnatarului, textul titlului aparand in mod evident ca o declaratie de vointa a celui ce a semnat. Semnatura nu indeplineste insa conditiile legii, daca numele tragatorului este inscris in context de el insusi, deoarece nu poate fi considerata ca o manifestare de vointa clara, definitiva de a-si insusi contextul titlului. Chiar i cazul in care tragatorul isi recunoaste ca semnatura acest nume precum si situatia juridica de tragator. Cambia fiid un titlu formal, trebuie sa fie perfecta din acest punct de vedere, iar valabilitatea ei nu poate depinde de un element exterior, cum ar fi declaratia tragatorului ca se recunoaste ca atare. I.

Conditiile de valabilitate a semnaturii.

Pentru ca o semnatura sa fie valabila, ea trebuie sa fie autografa si apta de a servi la identificarea semnatarului. Deci semnatra nu va fi valabila daca va fi scrisa la masina sau aplicata prin mijloace mecanice (stampila, parafa, pecete, etc), litografiata sau tiparita. Nu s-ar putea stabili in mod neindoios si numai din examinarea titlului, ca o astfel de semnatura realizata prin mijloace mecanice, este in mod real opera celui ce ramane obligat. Aplicarea unei astfel de semnaturi se presupune a fi facuta fara sa existe un act de vointa al celui aratat prin semnatura. Semnatura trebuie sa fie scrisa cu mana celui ce se obliga, nu este valabila daca este efectuata de altcineva,chiar daca aceasta s-a facut cu consimtamantul persoanei al carui nume figureaza pe titlu. Totusi, cand obligatul o recunoaste ca apartinandu-i sau declara ca el a autorizat-o, judecatorul nu poate ridica din oficiu chestiunea valorii acestei semnaturi. Daca insa obligatul ridica exceptia ca semnatura nu ii apartine si daca verificarea de scripte atesta acest lucru, posesorul cambiei nu poate fi primit sa probeze ca semntura a fost totusi pusa cu consimtamantul persoanei respective, deoarece ar urma ca titlul sa poata fi completat cu elemente din afara lui. Cei care nu pot da o semnatura fiind analfabeti, si cei care nu pot scrie din cauza unei infirmitati, nu se pot obliga cambial decat printr-un inscris sub forma autentica sau print-un reprezentant cu procura speciala autentica (art.99 l.c). Problema aceasta a fost avuta in vedere de legiuitor, care prin art.99 al legii cambiale, a stabilit ca: subscrierea prin punere pe deget nu este socotita semnatura, cu exceptia in care inscrisul este facut sub forma autentica. Solutia formei autentice urmeaza a fi adoptata si in privinta celor cu infirmitati care ii impiedica sa srie. Daca analfabetul nu se poate obliga valabil imitand un model de semnatura sau ajutat de cineva care sa-i conduca mana, el se poate obliga totusi daca stie sa-si citeasca si sa-si scrie numele, deoarece in acest caz, semnatura fiind autografa obliga pe semnatar. Nu este necesar ca semnatura sa fie citeata. In practica se intalnesc foarte multe persoane care, pentru a ingreuna imitarea semnaturii si pentru a o face mai caracteristica, ajung sa aiba o semnatura de-a dreptul indescifrabila. Cata vreme se poate stabili ca este vorba de un nume, semnatura pastreaza valoarea sa de indice de recunoastere (realizat prin semne alfabetice) a vointei subscriitorului). Daca insa imposibilitatea de a se citi semnatura nu se datoreaza modului de scriere, ci este rezultatul unei stersaturi, chiar nevoita, titlul devine nevalabil si semnatura nu mai poate fi refacuta de posesorul cambiei. In cazul unei pluralitati de tragatori, acestia sunt codebitori solidari si intre ei nu exista raporturi cambiale, ci numai raporturi de solidaritate, ce urmeaza a fi reglementate conform dreptului comun. Stergerea sau nevalabilitatea unei semnaturi, oricare ar fi cauza, nu are efect asupra valabilitatii obligatiei celorlalti consemnatari. 32

II.

Elementele semnaturii

Legea uniforma de la Geneva prevazand intre conditiile esentiale de forma si pe aceea a semnaturii traatorului (art.1, pct.8), nu a stabilit si elementele din care trebuie sa fie alcatuita o semnatura, aceasta ramanand in sarcina legiuitorilor nationali, deci libertatea sa determine in conformitate cu traditia juridica respectiva in ce consta o semnatura. Legiuitorul roman a solutionat problema prin art.8 l.c. (coresp. Art.8 l.c. italiana). In conformitate cu acest text, „orice semnatura trebuie sa cuprina numele si prenumele firmei celui care se obliga. Este totusi valabila semnatura in care prescurtat sau aratat numai prin initiale”. Se inlatura astfel controversa anterioara privind chestiunea valabilitatii semnaturii in care nu sunt scrise in intregime numele si prenumele. Solutia actuala a legii este judicoasa si consacra un uz foarte raspandit. Obiectia ca semnarea numai cu initialele prenulelui va da nastere i practica la echivocuri nu este prea grava, deoarece in cazul in care prenumele ar fi scris in intregime va exista aceeasi incertitudine in caz de omonimie. Nu va fi insa considerata ca valabila semnatura numai cu numele (de familie), fara ca prenumele sa fie indicat macar printr-o initiala. Comerciantul persoana fizica urmeaza sa semneze cu firma lui, adica cu numele sub care isi exercita comertul si care este in general numele si prenumele lui. Societatile in nume colectiv si in comandita au firma compusa din numele si prenumele cel putin ale unuia dintre asociati cu raspundere nemarginita, cu adaugarea „Societate in nume colectiv”, „Societate in comandita simpla” sau „Societate in comandita pe actiuni”, iar ociatatile anonime, dintr-o denumire la care se adauga o mentiune referitoare la felul comertului societatii. Societatile comerciale se obliga prin semnatura reprezentantilor legali pusa sub firma societatii. Se admite in general ca este valabila semnatura prin pseudonim, daca acesta este folosit in mod continuu si daca a devenit expresia activitatii si reputatiei unei persoane, identificand-o mai bine decat numele sau adevarat. Sanctiunea neindeplinirii conditiilor formale ale semnaturii este nevalabilitatea cambiala a titlului. Intr-adevar, in acest caz lipsa de subscriere sau subscrierea nevalabila sunt evidente pentru orice posesor al titlului, iar perfectiunea formala a declaratiei tragatorului, pe care se grefeaza toate celelalte declaratii succesive, este necesara pentru existenta cambiei din punct de vedere formal. Daca semnatura indeplineste conditiile de valabilitate formala, nevalabilitatea ei substantiala nu invalideaza obligatiile celorlalti semnatari, care raman valabil obligati. Sunt valabile semnatura in care ar lipsi una sau cateva litere si numele scris inexact sau scalciat, daca indeplinesc suficient functiunea juridica de a individualiza o persoana. Sectiunea a II-a: Conditiile facultative 1. Indicarea scadentei I.

Precizari preliminare

Scadenta este ziua in care cambia urmeaza a fi platita. Conventia uniforma de la Geneva, si dupa ea legea italiana si cea romana, au adoptat principiul de drept comun, ca in lipsa stipularii unui termen, obligatia cambiala poate fi executata de indata. In art.2 al legii noastre s-a prevazut ca, fara aratarea scadentei, cambia este socotita platibila la vedere; debitorul va trebui sa 33

plateasca de indata ce creditorul ii va face cererea prezentandu-I cambia. In acest caz avem de-a face cu o scadenta legala, care-si produce efectele sale fata de orice posesor de buna credinta al titlului, creand o prezumtie absoluta in favoarea posesorului care nu are raporturi personale cu tragatorul. In cazul unei scadente in alb, existenta unei scadente reale rezultata intr-un acord intervenit intre emitent si beneficiar nu constituie decat o exceptie personala, opozabila numai participantilor la acest acord. Prezumtia de mai sus se aplica si in cazul cand desi nexista o indicare a scadentei, aceasta nu ar corespunde conditiilor cerute de lege pentru valabilitatea ei. Intr-un asemenea caz cambia este nula (art.36 l.c.) si nu se poate face abstractie de scadenta nevalabila, pentru a I se stabili o scadenta la vedere, salvandu-se astfel existenta titlului, deoarece vointa de a nu crea o cambie la vedere a fost manifestata. II.

Elementele scadentei Pentru ca cerintele legii sa fie satisfacute, trebuie ca scadenta sa rezulte din titlu si sa fie: a) Certa, adica sa stie cand poate sa prezinte in chip legitim titlul si sa pretinda prestatiunea cuprinsa in el. Certitudinea scadentei mai asigura si circulatia titlului si permite debitorului cambiei sa nu tina la dispozitia beneficiarului pe timp nedeterminat o anumita suma de bani. Scadenta este considerata ca incerta ori de cate ori este supusa verificarii realizarii unui eveniment incert in sine sau in ce priveste epoca realizarii, cum ar fi de exemplu: in ziua decesului tatalui trasului, la sosirea vaporului etc. b) Unica; sunt inadmisibile cambiile in care ar fi prevazute mai multe scadente, fie succesive*, fie alternative. Dreptul uniform cambial interzice cambiile cu plata in rate, admise in dreptul cambial anglo-saxon, fiindca utilizarea lor ar duce la consecinte inadmisibile. Intr-adevar, titlul este necesar atat la efectuarea platii, cat si pentru exercitarea actiunilor de regres; dar, fiind unic, in caz de neplata al unei rate nu ar fi posibil sa se exercite transmisiunea restului creantei. De asemenea, nu s-ar mai putea stabili data de la care incep sa curga diferitele termene de prescriptie. Practic scopul urmrit ar putea fi realizat prin emiterea mai multor cambii. c) Posibila. Este considerata imposibila o scadenta anterioara date de emisiune a titlului sau intr-o zi inexistenta, chiar daca aceasta s-ar datora unei erori simple. Rectificarea din partea posesorului este inadmisibila.

III.

Felurile scadentei

In sistemul legii uniforme modurile de indicare a scadentei sunt limitate la patru (art.33). Legea cambiala romana (art.36) adopta si ea aceste patru feluri de scadente si anume: la vedere, la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de la data emisiunii, la o zi fixa, considerand nule cambiile care au alte scadente. Vor fi nule, asadar, cambiile care au scadenta la un balci sau targ, legea uniforma inovand in acesta privinta fata de normele legale din legislatia anterioara. Dispozitia cuprinsa in codul nostru comercial si in alte legiuiri straine nu era decat consacrarea unei traditii car nu-si mai avea justificarea de odinioara, cand era uzul ca partile internationale sa se faca prin cambii platibile la un anumit balci. In practica comerciala aceste scadente nu mai erau insa intrebuintate, deoarece balciurile si-au pierdut importanta avuta in trecut, asa incat a disparut si fundamentul lor economic. Pe de 34

alta parte, o astfel de scadenta compromite siguranta si precizia rigorii cambiale din cauza posibilitatii amanarii datei balciului sau targului sau de schimbarea locului unde urmeaza sa fie tinut. Nu va fi consierata insa ca scadenta la un targ, ci la o zi determinata, scadenta la o zi care este desemnata ca zi de tinere a targului: la 15 august la targul Sf. Maria. Legea cambiala in vigoare nu a admis de asemenea scadenta a carei dterminare ar urma sa fie facuta conform uzurilor de la locul platii. Vor fi valabile insa astfel de cambii si intr-o tara care a aderat la Conventia de la Geneva, daca sunt emise intr-o tara care nu a aderat la aceasta Conventie, dar a carei legislatie recunoaste valabilitatea acestui fel de scadenta. In ce priveste problema daca o scadenta mai poate fi modificata dupa ce a fost inserata in titlu, doctrina admite ca se poate face acest lucru, daca mentionarea modificarii este facuta pe insusi titlul cambiei si subscrisa de toti cei care au semnat cambia pana in acel moment. Intradevar, aceasta modificare nu prejudiciaza pe nimeni, dat fiind ca cei a caror semnatura figureaza pe titlu in momentul prorogarii scadentei, isi dau adeziunea in aceasta prorogare. Insa in cazul in care modificarea scadentei se va face printr-o conventie separata, ea nu va constitui decat o exceptie personala, opozabila in conditiile art.19 l.c. Examinand modalitatea determinarii scadentei, se cuvine sa precizam ca la cambiile cu scadenta la vedere sau la un anumit timp de la vedere ea este lasata la libera vointa a posesorului, cu anumite ingradiri, pe cand la cambiile cu scadenta la un anumit timp de la emisiune sau la o zi fixa ea este stabilita de emitent sau tragator. a) Cambia la vedere este cambia a carei scadenta este determinata de posesor prin prezentarea titlului de plata. Expresia “la vedere” nu este sacramentala. Ea poate fi inlocuita cu oricare alta din care sa rezulte ca plata trebuie facuta in momentul in care creditorul va prezenta cambia obligatului cambial, caruia ii va cere sa efectueze plata. Asadar, vor putea fi utilizate oricare din formulele anterioare: “la prezentare”, “la cerere”, “oricand”, “in orice timp” si chiar “dupa plac” sau “la prima cerere”. Posibilitatea pentru posesor de a determina momentul in care urmeaza sa fie indeplinita obligatia nu este insa nelimitata, fiindca nu s-ar putea presupune ca debitorul a inteles sa tina suma la dispozitia creditorului sau fara nici un termen, iar pe de alta parte obligatii de regres, care sunt cu totii responsabili solidar, nu pot fi tinuti intr-o incertitudine prelungita. De aceea legea a stabilit ca termenul in care trebuie prezentate cambiile la vedere este de un an de la data cambiei. Tragatorul il poate prelungi sau restrange fara sa existe vreo limita legala in ce priveste exercitarea acestei facultati. Girantii nu pot decat sa micsoreze termenul fixat de tragator sau termenul legal pentru prezentare (art.37 al.1). Nu se aduce astfel nici un prejudiciu tragatorului deoarece posesorul avand facultatea de a determina momentul prezentarii, ar fi putut infatisa cambia la plata inainte de termenul fixat de tragator, iar pe de alta parte, se poate sustine ca reducerea termenului este si in beneficiul acestuia din urma, deoarece restrange epoca responsabilitatii sale. In cazul in care nu va fi respectat termenul stabilit pentru prezentare posesorul decade din drepturile sale fata de giranti, tragator si alti obligati, cu exceptia acceptantului. Daca termenul de prezentare a fost redus de catre un girant efectele decaderii aratate mai sus nu pot fi invocate decat de acest girant sau de girantii sai. Prezentarea la plata si refuzul platii trebuie constatate printr-un protest. Daca sunt mai multi trasi, cambia trebuie prezentata la plata tuturor in aceeasi zi, pentru ca ea ar avea altfel mai multe scadente, situatie nepermisa de legiuitor. Legea vorbind de o prezentare a cambiei se refera la o prezentare in scopul de a se cere plata deoarece in genere cambia la vedere nu este susceptibila de acceptare. 35

Refuzul de acceptare ar trebui sa dea loc la exercitarea actiunii de regres, insa acest lucru nu este posibil deoarece tregatorul ar putea obiecta ca el este garant ca plata va fi facuta indata ce va fi ceruta si ca ea nu a fost ceruta, intrucat prezentarea pentru acceptare nu echivaleaza cu prezentarea pentru plata. Posesorul cambiei nu are deci dreptul sa ceara acceptarea, iar in caz de refuz sa dreseze protestul de neacceptare. Daca insa acceptarea a fost data de catre tras,ceea ce poate prezenta utilitate pentru posesor, intrucat trasul devine in acest mod un obligat direct, cambia trebuie prezentata din nou pentru plata, prezentarea pentru acceptare neputand fi socotita ca a produs scadenta cambiei. Art.37, al. final l.c. acorda tragatorului dreptul de a interzice prezentarea la plata a unei cambii la vedere inainte de o anumita data; intr-un asemenea caz termenul de un an fixat de legiuitor sau cel de protestare fixat de tregator curge de la aceasta data. Acest termen, inainte de expirarea caruia cambia nu poate fi prezentata la plata, poate fi interesat numai de tragator si el nu poate fi modificat (marit sau micsorat) de vreunul din girantii succesivi, dupa cum rezulta atat din cuprinsul textului cat si din raportul ce insoteste lucrarile de la Geneva. Prezentarea inainte de data fixata de tragator nu produce efectele legale ale prezentarii pentru plata si deci in caz de refuz de plata posesorul nu poate exercita actiunea de regres si nici dobanzile legale nu incep sa curga, iar trasul, chiar daca a acceptat, poate refuza plata inainte de trecerea termenului fixat de tragator; daca plateste, o face pe riscul si pericolul sau. Formula ce se va intrebuinta pentru a se interzice prezentarea inainte de o anumita data trebuie sa fie clara si precisa, pentru ca o formula elastica ar putea fi considerata ca o scadenta fixa imperfecta. Astfel, va fi considerata valabila cambia in care s-ar prevedea: “platibila de la 130 ianuarie”, nu insa aceea in care scadenta ar fi limitata la 2 zile: “platibila de la 1-2 ianuarie”, fiindca aceasta ar fi o scadenta alternativa, iar legiuitorul nu ingaduie decat scadenta unica. Interzicerea prezentarii intr-un anumit termen se poate referi sau numai la plata, sau numai la acceptare, sau la amandoua concomitent. b) Cambia cu scadenta la un anumit timp de la vedere. Inconvenientul cambiilor la

vedere este acela ca obliga pe tras sau pe emitent (in biletul la ordin) sa tina asupra sa suma cu care urmeaza sa faca plata. Cambiile cu scadenta la un anumit timp de la vedere inlatura acest incovenient. Ele trebuie prezentate spre acceptare, iar temenul fixat de tragator incepe sa curga de la data aceste prezentari. Cambia ajunge la scdenta odata cu expirarea termenului si poate fi prezentata la plata. Prezentarea cambiei platibila la un anumit timp de la vedere este facuta in scopul acceptarii si nu al platii si are rolul unui aviz dat debitorului, care se poate pregati pentru plata in decursul intervalului faixat prin titlu. Este o combinatie a scadentei la vedere cu scadenta la o data fixa. Formula intrebuintata de lege nu este sacramentala si in loc de “la vedere” se poate intrebuinata orice formula cu acelasi continut, cum ar fi: “de la cerere”, “de la prezentare”, “de la aviz”. Insa trebuie folosita o formula clara din care sa rezulte ca plata se va face la expirarea termenului de la vedere, fixat, si sa nu fie vorba de fixarea unei perioade de timp care ar curge de la vedere si inauntru careia plata ar putea fi ceruta oricand, deoarece in acest caz scadenta ar deveni incerta. Termenul poate fi stabilit in zile, saptamani, luni sau ani, fara nici o restrictie in ceea ce priveste durata; el incepe sa curga nu de la simpla prezentare a cambiei, ci de la data acceptarii sau, daca acceptarea nu este datata ori a fost refuzata, de la data actului de protest. 36

Spre deosebire de cambiile platibile la vedere, cambiile platibile la un anumit timp de la vedere trebuie prezntate mai intai pentru acceptare. Daca nu s-a precizat nici un termen inauntrul caruia sa se faca prezentarea, art.26 l.c. implineste aceasta lipsa stabilind un termen de un an de la data emisiunii, termen ce poate fi marit sau micsorat de tragator si numai micsorat de girantii succesivi, ca in cazul art.37 l.c. Prezentarea trebuie facuta intr-o zi de lucru, pentru ca dresarea protestului pentru refuz de acceptare si care conditioneaza exercitarea unei actiuni de regres nu ar putea fi facuta intr-o zi de sarbatoare; insa acceptarea data de tras, chiar intr-o zi de sarbatoare, este valabila si il obliga. Acceptarea trebuie sa fie data spre a servi ca punct de plecare pentru calcularea termenului scadentei si a stabili daca prezentarea a fost facuta in termenul legal. In cazul in care trasul face uz de dreptul acordat de art.27 ca o a doua prezentare sa-i fie facuta in ziua urmatoare primei prezentari, posesorul titlului poate pretinde sa i se certifice pe titlu data primei prezentari, iar in ziua urmatoare va obtine o acceptare datata sau, in caz de refuz, va adresa protestul de neacceptare. Termenul scadentei, termenul in care trebuie sa se faca protestul in caz de neplata si termenele de prescriptie, se calculeaza in raport cu data acceptarii, nu aprotestului de neacceptare. Daca prezentaea s-afacut in ultima zi a termenului cand ea putea sa fie facuta si trasul a uzat de dreptul mentionat mai sus, de a cere o a doua prezentare, protestul de neacceptare poate fi dresat desi termenul de prezentare a expirat din ajun, cu conditia ca sa fie certificat pe cambie ca a fost prezentata si trasul a cerut o a doua prezentare, sau un protest care sa constate acest lucru. In cazul in care acceptarea nu a fost datata, posesorul trebuie sa procedeze la dresarea protestului de nedatare, neputand sa completeze singur data. Daca acceptarea nu a fost datata si nici nu s-a dresat proestul de nedatare, fata de acceptant se va considera ca acceptarea a fost data in ultima zi a termenului in care posesorul putea sa faca prezentarea –termenul de un an fixat in art.26- sau termenul stabilit de tragatori redus de un girant. Spre deosebire de ceilalti debitori, posesorul decade din actiunea de regres daca acceptarea nu este datata si nu s-a dresat protestul. Clauza dispensei de protest nu elibereaza pe posesor de indatorirea de a dresa protestul de nedatare, deoarece in cambia platibila la un anumit timp de la vedere protestul nu serveste numai sa constituie un refuz ci constituie un element esential pentru determinarea scadentei. Aceasta trebuie sa fie certa pentru toti si nu poate rezulta decat din cambie sau din cambie si actul de protest. In cazul unei pluralitati de trasi, protestul de nedatare sau neacceptare dresat fata de unul din ei fixeaza ziua pentru calcularea scadentei. Daca exista mai multe acceptari ale diferitilor trasi, datate in mod deosebit, data cea mai veche determina scadenta. Biletul la ordin, unde nu poate exista o acceptare, pentru a se calcula scadenta la un anumit timp de la vedere, trebuie prezentat spre avizare. Daca avivazrea este datata, serveste pentru calcularea scadentei, iar daca este refuzata sau nu este datata, se adreseaza protestul ca si in cazul refuzului de acceptare sau datare a cambiei. c) La cambiile cu scadenta la un anumit timp de la data emisiunii scadenta se calculeaza

prin referire la data emisiunii; incepand din ziua urmatoare acestui eveniment; iar scadenta este in ultima zi a termenului, fiind tot o zi fixa; difera insa de scdentele la o zi fixa prin forma sa (art.39 l.c.). Termenul ce urmeaza sa fie calculat poate fi oricat de lung sau oricat de scurt si poate fi indicat pe zile, saptamani, luni sau ani, fara nici o limita legala. Data la care urmeaza sa fie 37

calculat este totdeauna cea indicata in cambie, chiar daca in realitate aceasta a fost emisa la o data deosebita. Formula “de la data emisiunii” poate fi inlocuita cu cea din care sa rezulte aceeasi intentie cum ar fi de exemplu: “la sase luni de azi” sau “la 60 de zile de la data X”. Referirea la data emisiunii poate fi subinteleasa ca in formulele: “peste trei luni”, “in trei luni”. d) La cambiile cu scadenta la o zi fixa exigibilitatea este determinata prin indicarea unei

date precise, cum ar fi: “22 decembrie 1991”. Acesta data poate fi oricat de apropiata sau de indepartata. O scadenta completa cuprinde ziua, luna si anul. In lipsa indicarii anului poate fi suplinita, consinderndu-se ca scadenta este in acelasi an cu anul emiterii daca luna scadentei este ulterioara, sau in anul urmator daca luna in care este cuprinsa scadenta este anterioara calendaristic lunei in care a avut loc emisiunea. Astfel, o cambie emisa la 2 decembrie 1991 si pe care s-a prevazut scadenta la 6 februarie fara sa se arate anul, se va considera scadenta la 6 februarie 1992. Daca insa se va emite o cambie cu data de 5 martie 1991 scadenta la 15 august fara indicarea anului, ea se va considera scadenta in acelasi an, adica in 1991. In cazul in care nu sar indica ziua scadentei, cambia ar fi onsiderata nula ca atare, deoarece un astfel de document nu va putea fi considerat ca o cambie cu scadenta la vedere. In locul formulei care sa cuprinda ziua, luna si anul, se pot intrebuinta si alte formule din care sa rezulte cu certitudine o zi determinata. Se poate indica scadenta intr-unul din modurile urmatoare –la inceputul, la mijlocul sau la sfarsitul lunii, sau printr-o perifraza, din care sa rezulte data neechvoca ( ex. “prima marti din luna iunie”) etc. Daca data indicata este inexistenta (de ex. 30 februarie) sau daca nu sunt suficiente elemente pentru determinatea ei, cambia este nula.

CAPITOLUL IV CARACTERISTICILE CAMBIEI ŞI FUNCŢIUNILE EI ÎN VIAŢA ECONOMICĂ

Secţiunea I - Caracteristicile carnbiei 1. Am arătat mai sus trăsăturile comune tuturor titlurilor de credit. Cambia a fost

considerată ca titlul de credit prin excelenţă şi luată ca model pentru construcţia teoretică a tuturor titlurilor de credit, nu numai pe consideraţia că posedă trasăturile comune ale acestora, dar şi pentru faptul că le duce la un grad maxim de eficacitate, caracteristicile cambiei fiind în concordanţă perfectă cu funcţiunea ei economică. 2. Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, în care este prevăzută posibilitatea emiterii 38

cambiei la purtător, în dreptul continental cambia este un titlu la ordin. Clauza "la ordin" prin care se realizează este subînţeleasă în orice titlu care cuprinde denumirea de cambie sau bilet de ordin, fără ca el să fie considerat însă în mod esenţial un titlu la ordin, legea îngăduind ca părţile să întrebuinţeze şi celelalte moduri de circulaţie. Clauza "nu la ordin" sau o alta echivalentă poate fi inserată de trăgător sau de emitent. Efectul ei este de a împiedica transmiterea cambiei prin gir, circulaţia acesteia făcȃndu-se numai prin cesiunea obişnuită. Legea mai admite, de asemenea, să se poată gira în alb sau cu clauză la purtător, printr-o echivalare a girului la purtător cu girul în alb. 3. Cambia este un titlu de credit complet. Cu alte cuvinte, în lipsa unei menţiuni

esenţiale, obligaţia cambială nu poate fi salvată recurgȃndu-se la alte documente, chiar dacă în cambie se face trimitere la aceste documente. Imposibilitatea de a recurge la elemente exterioare pentru a reîntregi cambia este consecinţa formalismului dreptului cambial. Cambia fiind un titlu formal, nu are valoare ca atare, decȃt daca este redactată în formele prevăzute de lege şi cuprinde elementele cerute de aceasta. În dreptul modern acest formalism se explica prin nevoia de a întari creditul, apărȃnd pe creditor şi, mai ales, pe terţii dobȃnditori de bună credinţă. Pentru valabilitatea documentului se cere mai întȃi existenţa unui înscris în care să fie cuprinse anumite declaraţii esenţiale, astfel încȃt terţii dobȃnditori ai cambiei să fie feriţi de surprize, faţă de ei urmȃnd a avea valoare numai înscrisul, adica numai voinţa de a se obliga, aşa după cum aceasta apare în forma sa rigidă, indiferent de ceea ce a crezut sau a intenţionat acela de la care emană semnătura. Orice obligaţie cuprinsă în cambie, spre a lua fiinţă, presupune îndeplinirea unui minimum de formalism: pentru ca cineva să se oblige cambial, trebuie ca actul cambial să poarte semnătura sa. De aceea, o cambie transmisă telegrafic, deşi cuprinde toate menţiunile necesare, nu este valabilă, deoarece nu are semnătura autografă a emitentului. Celelalte elemente necesare completării cambiei pot fi scrise de oricine, fie cu mȃna, fie la maşina de scris, fie tipărite sau litografice. Înscrisul care constată obligaţia cambială, deşi sub semnatură privată, face totuşi dovada pȃnă la înscrierea în fals.

39

Emitentul nu se poate exonera de obligaţia asumată prin cambie, nerecunoscȃnd înscrisul cambial, după cum de asemenea nu va fi suficientă o simplă verificare de scripte pentru a fi înlăturate efectele actului cambial, ci se impune pentru aceasta exercitarea unei proceduri de defăimare a cambiei, întocmai ca pentru un act public. 4.

Toate obligaţiile din cambie sunt abstracte. Existenţa lor nu depinde de dovedirea

unei cauze particulare de emisiune sau de transfer. În regula generală această cauză există, însă raportul juridic dintre creditor şi debitor care-l determină pe acesta din urmă să redacteze, să semneze şi să predea cambia nu este menţionat în titlu. Creditorul cambial îşi poate negocia titlul fără să se facă vreo trimitere la raportul originar şi transmiţȃnd cambia, transmite dreptul de a pretinde suma de bani înscrisă în ea şi nu dreptul de creanţă pe care l-a avut în virtutea raportului juridic iniţial. Dar dacă faţă de terţi, excepţiile derivate din raportul fundamental nu pot fi invocate, în raporturile imediate dintre emitent şi beneficiar sau dintre giranţi şi giratar excepţiile ex causa au ca rezultat să paralizeze efectele abstractizării. Legea cambiei nu spune nicăieri că obligaţiile cambiale sunt abstracte, însă din evoluţia istorică a dreptului cambial rezultă în mod neîndoielnic că ea le-a menţinut această însuşire. Însuşi faptul că in art. 1 l. c, nu se mai poate prevede obligaţia de a se arăta cauza, este, de altfel, o dovadă de desprindere a cambiei de cauza generatoare. 5.Obligaţiile cambiale sunt necondiţionate, in sensul că ele nu pot fi subordonate unei condiţii sau unei contraprestaţii din partea posesorului. Cambia n-ar mai da, în acest caz, acea siguranţă absolută de circulaţie care constituie scopul său fundamental. Sancţiunea inserării unei condiţii în cambie diferă în raport cu variatele declaraţii cuprinse în ea. Astfel, cambia este lovită de nulitate, dacă este inserată o condiţie în obligaţia fundamentală a trăgătorului sau emitentului, de la care emană ordinul sau promisiunea de plată. O asemenea condiţie echivalează cu un refuz de acceptare, dacă este cuprinsă în acceptarea pe care o dă trasul şi se socoteşte nescrisă, dacă este inserată într-un gir. 6.

Toate obligaţiile cambiale nu pot avea ca obiect decȃt plata unei sume de bani. În

timp ce alte titluri de credit pot atribui drepturi cu un conţinut diferit, - ca de exemplu servicii, mărfuri, drepturi care nu au un caracter exclusiv patrimonial, - cambia are ca obiect numai plata unei sume de bani, prestaţie fungibilă prin excelenţă, nelegată de activitatea vreunei persoane. Scadenţa tuturor obligaţiilor este unică, iar obiectul acestora 40

este una şi aceeaşi prestaţie - plata aceleiaşi sume de bani. 7.

Diferitele obligaţii cuprinse în cambie sunt autonome unele faţă de

celelalte. Lipsa unui element material sau viciile care invalidează una din obligaţii nu au nici o repercusiune asupra celorlalte. Autonomia obligaţiilor cambiale nu trebuie confundată cu autonomia drepturilor dobȃndite de posesorii succesivi ai titlurilor de credit, de care ne-am ocupat în cadrul teoriei generale a titlurilor de credit. Acolo era vorba de poziţia privilegiată a celor ce dobȃndesc titlul prin gir; aceştia nu dobȃndesc drepturi derivate - adică aşa cum le-au avut autorii lor - ci drepturi proprii, imune faţă de excepţiile extracambiale trase din raporturile la care ei nu au luat parte. Autonomia obligaţiilor cambiale, unele faţă de altele, consistă în această necomunicare a viciilor sau lipsurilor unora dintre obligaţii asupra altora. Conform principiilor dreptului comun, valabilitatea obligaţiei accesorii, cum ar fi obligaţia de garantare a unei obligaţii principale, este condiţionată de valabilitatea obligaţiei principale, pentru că nu poate exista garantare a ceva ce nu există. În cadrul dreptului cambial lucrurile nu se petrec aşa. Obligaţia avalistului, care este un garant fie al trasului acceptant, fie al unuia dintre giranţi, este valabilă chiar dacă obligaţia garantatului va fi anulată pentru vicii de consimţămȃnt sau pentru incapacitate, sau în cazul cȃnd această obligaţie nici nu există, cum se întȃmplă cȃnd semnătura garantului este falsă sau imaginară. Am dat de exemplu obligaţia avalistului, care este un garant. La fel se petrec lucrurile şi în celelalte cazuri. Acceptarea trasului rămȃne valabilă chiar dacă semnătura trăgătorului este falsă sau voinţa sa viciată. De asemenea, fiecare girant, transmiţȃnd dreptul de creanţă şi garantȃnd în acelaşi timp pe succesorul său, contractează o obligaţie valabilă, chiar dacă se constată că obligaţia pe care a transmis-o nu are o valoare juridică (art. 7 l. c.). În acelaşi fel, clauzele care afectează vreuna dintre obligaţii nu îşi extind efectele şi asupra celorlalte, iar pentru ca dobȃnditorii succesivi să se poată bucura de efectele lor, trebuie să le insereze în obligaţiile pe care şi le asumă. Astfel, clauza prin care girantul se exonerează de răspunderea de plată nu poate fi invocată decȃt de el, iar clauza "fără protest" nu profită decȃt semnatarului girului în care aceasta figurează. 41

Constituie o excepţie de la regula generală expusă mai sus condiţionarea legală a tuturor obligaţiilor cambiale ce figurează în titlu de valabilitatea formală a declaraţiei principale a trăgătorului sau emitentului pe care se grefează toate celelalte. Şi este just sa fie aşa, fiindcă lipsa uneia din condiţiile formale cerute de lege face ca titlul să nu mai poată fi considerat cambie şi deci să nu se mai aplice regula de mai sus. În acelaşi mod, clauzele ce figurează în declaraţia cambială principală îşi produc efectele asupra tuturor celorlalte obligaţii, deoarece trăgătorul este acela care stabileşte cuprinsul iniţial al documentului şi dă cambiei fizionomia pe care o voieşte, în limitele îngăduite de Iege. 8. Toţi obligaţii cambiali sunt solidari. După cum am arătat, cambia este destinată să circule si deci, în cursul existenţei sale vin să se adauge noi obligaţii succesive, care toate converg spre acelaşi scop: asigurarea că la scadenţă suma de bani indicată în titlu va fi plătită celui ce se va legitima ca posesor. Girul nu are numai funcţiunea de a realiza transmiterea cambiei, ci şi de a garanta pe dobȃnditorii săi succesivi. La scadenţă, posesorul va putea cere plata întregii sume de bani de la oricare dintre persoanele care şi-au pus semnătura pe cambie, oricare ar fi situaţia lor juridică în cadrul complexului de obligaţii cambiale, fără a fi constrȃns să respecte vreo ordine în alegerea debitorului urmărit. El va putea să se îndrepte împotriva tuturor debitorilor deodată, numai a unora dintre ei, sau chiar numai a unuia singur (art. 52 l. c.). Spre deosebire de ceea ce se întȃmplă în dreptul comun în materie de solidaritate, plata efectuată de unul dintre debitori nu stinge obligaţia şi nu face să dispară solidaritatea decȃt în cazul cȃnd debitorul platnic a fost chiar trasul, acceptant sau nu, ori emitentul. Altfel, codebitorul care a plătit suma din cambie se poate întoarce împotriva codebitorilor anteriori pentru a le cere plata întregii sume, nu numai a unei cote părţi. Însă de la coobligaţii a căror semnătură figurează pe document după semnătura sa nu poate avea nici un fel de pretenţie, faţă de aceştia el fiind un garant pentru efectuarea plăţii. De asemenea, un act de întrerupere a prescripţiei faţă de un debitor solidar nu are efect faţă de ceilalţi. 9. Obligaţiile cambiale sunt cu termen, dar termenul nu se consideră stabilit în interesul exclusiv al debitorului, ca în cazul obligaţiilor în genere; de aceea, debitorul nu poate renunţa la beneficiul termenului. 42

Art. 44 legea cambiei romȃnă şi art. 46 legea cambiei italiană prevăd că posesorul unei cambii nu este ţinut să primească plata înainte de scadenţă şi că trasul care plateşte astfel o face pe riscul şi pericolul său. El poate fi expus să plătească din nou - deşi a primit titlul în schimbul plăţii - către un posesor legitim, care obţine amortizarea titlului, dovedind că 1-a pierdut. 10. Cambia prezintă pentru creditor anumite avantaje, constȃnd într-un regim foarte riguros de urmărire şi realizare a creanţei. Măsurile procedurale de judecată şi executare sunt simplificate şi înăsprite faţă de dreptul comun. Pentru realizarea drepturilor cambiale care nasc din raporturi cambiale, cambia constituie un titlu executoriu pentru capital si accesorii, adică dobȃnzi şi cheltuieli (art. 61 1. c.). Creditorul nu are nevoie să facă proces şi să obţină o sentinţă judecătorească în care să se constate creanţa sa. El poate investi titlul cu formula executorie şi începe de îndată formele de executare asupra patrimoniului debitorului. Opoziţia la executare, pe care debitorul cambial o poate face în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, nu suspendă executarea decȃt dacă debitorul, nerecunoscȃndu-şi semnătura se înscrie în fals, sau dacă nu recunoaşte procura (art. 62 1. c.). Pe de altă parte, chiar în procesele legate fie pe cale de opoziţie, fie pe cale de acţiune directă, judecătorul examinează acele apărări pe care debitorul le poate opune în limitele art. 19, precum şi acele excepţii personale care sunt de grabnică soluţie şi întemeiate pe o proba scrisă (art. 63 1. c). 11. Ţinȃnd seama de cele expuse mai sus, putem defini cambia ca un titlu de credit la ordin, complet şi formal, care cuprinde o obligaţie abstractă şi necondiţionată de natură comercială şi autonomă de plată a unei sume de bani şi ai cărei semnatari sunt ţinuţi în mod solidar, titlul fiind dotat cu o anumită forţă procesuală. Secţiunea a Il-a - Funcţiunea cambiei în viaţa economică modernă

1. În antichitate şi în evul mediu transportul de numerar dintr-o localitate în alta era foarte anevoios atȃt din cauza drumurilor lungi şi nesigure, cȃt şi din cauza mijloacelor de transport greoaie. Pentru remedierea acestor inconveniente s-a creat şi folosit cambia. Cel ce trebuia să facă o plată pe o piaţă îndepărtată, în loc să transporte acolo cantitatea de monedă de care avea 43

nevoie - şi care reprezenta de multe ori o greutate importantă -se adresa unui bancher care avea datornici pe piaţa respectivă şi, depunȃndu-i cantitatea de monedă pe care altfel ar fi trebuit s-o transporte singur, primea în schimb o scrisoare prin care bancherul dădea delegaţie debitorului său de pe acea piaţă să plătească persoanei care îi remisese fondurile sau unei alte persoane indicate de ea. 2. Astăzi însă cambia îndeplineşte şi alte funcţiuni, dintre care cea mai importantă este aceea de instrument de credit. Pentru comercianţi n-ar fi deloc comod dacă toate prestaţiile reciproce la care se obligă prin contracte ar trebui să fie executate concomitent. Astfel, de exemplu, ce s-ar întȃmpla dacă angrosistul n-ar vinde comerciantului detailist decȃt cu plata imediat? Această executare concomitentă ar dezavantaja nu numai pe cumpărător, nevoit adesea sa strȃngă o sumă importanta de bani, pe care s-o ţină neutilizată în aşteptarea unei ocazii favorabile de a cumpăra convenabil, dar şi pe vȃnzător; aceasta ar dobȃndi o sumă de bani pe care nu ar putea-o utiliza totdeauna imediat. Vȃnzătorul primind însă în schimbul mărfurilor vȃndute o cambie, el are avantajul de a primi dobȃndă la suma reprezentată de creanţa sa. În acelaşi timp vȃnzătorul nu este obligat sa aştepte scadenţa pentru a putea dispune de sumă, pentru că are la dispoziţie mijlocul rapid de a transmite cambia prin gir către un alt comerciant, care are fonduri disponibile şi este în căutare de plasament, sau unei instituţii bancare. Cumpărătorul cambiei - giratarul - va avansa valoarea, mai puţin o sumă care va reprezenta dobȃnda la suma din carnbie, calculată de la data transmiterii pȃnă la scadenţă, adaugȃndu-se şi un beneficiu oarecare. Cȃnd această operaţie se face către o bancă, ea poartă denumirea de scontare, iar reţinerea menţionată poartă numele de scont. 4. Graţie perfecţiunii cu care realizează funcţiunea de instrument de credit, cambia

ajunge să îndeplinească o a treia funcţiune, aceea de instrument de plată. Persoana care consimte să facă credit contractantului poate să nu recurgă la oficiile unei bănci, scontȃnd o cambie sau un bilet la ordin emis de debitorul său pentru a-şi procura fondurile cu care are de făcut o plată, ci poate trage o carnbie asupra debitorului său, pe care o predă propriului său creditor. 44

Acesta, de asemenea, poate să nu recurgă la oficiile unei bănci, ci să o transmită pro-priilor săi creditori şi aşa mai departe, pȃnă cȃnd la scadenţă., prin plata făcuta ultimului posesor, se vor stinge toate creanţele intermediare dintre diverşii dobȃnditori ai cambiei. Deşi cambia prezintă aceste avantaje, ea nu poate înlocui în mod efectiv moneda. Plata prin transmitere de cambii prezintă dificultatea că nu totdeauna cuantumul diferitelor datorii coincide şi nici scadenţele lor, iar pentru a obţine plata, posesorul trebuie să aştepte scadenţa. În sfȃrşit, circulaţia cambiei nu este atȃt de uşoară ca a biletului de bancă, acesta fiind la purtător, iar posesorul prin transmitere nu garantează că va fi plătit de Institutul de emisiune.

CAP V Despre emiterea şi forma cambiei

Art. 1. Cambia cuprinde: 1. Denumirea de cambie trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba

întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu. 2. Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată. 3. Numele aceluia care trebuie să plătească (tras). 1. Arătarea scadenţei. 4. Arătarea locului unde plata trebuie făcută. 5. Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută. 2. Arătarea datei şi a locului emiterii. 6. Semnătura celui care emite cambia (trăgător).

Art. 2. (1) Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate la articolul precedent nu are valoarea unei cambii, afară de cazurile arătate în alineatele ce urmează: (2) Cambia fără arătarea scadenţei este socotită plătibilă la vedere. (3) În lipsa unei arătări speciale, locul arătat langă numele trasului este socotit loc de plată

şi, în acelaşi timp, loc al dorniciliului trasului. (4) Cambia care nu arată locul unde a fost emisă se socoteşte semnată în locul arătat lȃngă

numele trăgătorului. (5) Dacă în cambie sunt arătate mai multe locuri de plată, posesorul cambiei o poate 45

prezenta pentru acceptare sau plată la oricare din aceste locuri. Art. 3. (1) Cambia poate fi la ordinul trăgătorului însuşi. (2) Ea poate fi trasă asupra trăgătorului însuşi. (3) Ea poate fi trasă pentru contul unui terţ. Art. 4. (1) Cambia poate fi plătită la domiciliul unui al treilea, fie în localitatea unde trasul domiciliază, fie în altă localitate. (2) Dacă în cambie nu se prevede de către tras că plata se va face la domiciliul celui de-al treilea, se presupune că ea va fi făcută de acesta din urmă. Art. 5. (1) Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un anume timp de la vedere, trăgătorul poate stipula că suma va fi producătoare de dobȃndă. În orice altă cambie aceasta stipulaţie se socoteşte nescrisă. (2)

Cifra dobȃnzii va trebui să fie arătată în cambie; în lipsa acestei arătări

stipulaţia se socoteşte nescrisă. (3)

Dobȃnda curge de la data emisiunii cambiei dacă o altă dată nu este arătată. Art. 6. (1) Dacă într-o cambie suma de plată este scrisă în litere şi în cifre, în caz de

deosebire, suma de plată este cea scrisă în litere. (2) Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în litere, fie în cifre, în caz de deosebire, suma de plată este suma cea mai mică. Art. 7. Dacă carnbia poartă semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin cambie, semnături false sau ale unor persoane imaginare, ori semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga persoanele care au semnat cambia, sau în numele cărora ea a fost semnată, obligaţiile celorlalţi semnatari rămȃn totuşi valabile. Art. 8. Orice semnătura cambială trebuie să cuprindă numele şi prenumele sau firma celui care se obligă. Este totuşi valabilă semnătura în care prenumele este prescurtat sau arătat numai prin iniţială. Art. 9. (1) Cine pune semnătura sa pe cambie ca reprezentant al unei persoane pentru care nu avea împuternicirea de a lucra, e ţinut personal în temeiul cambiei şi, dacă a plătit, are aceleaşi drepturi pe care le-ar fi avut pretinsul reprezentant. (2) Aceeaşi regulă se aplică reprezentantului care a depăşit împuternicirea sa.

46

Art. 10. Orice persoană se poate obliga cambialmente prin mandatar, chiar dacă mandatul este conceput în termeni generali în ce priveşte dreptul mandatarului de a emite sau semna cambii. Art. 11. (1) Trăgătorul răspunde de acceptare şi de plată. (2) El poate să se descarce de răspunderea de acceptare; orice clauză prin care se descarcă de răspunderea de plată se socoteşte nescrisă. Art. 12. (1) Dacă o cambie, necompletată la emitere, a fost completată fără a se ţine seama de înţelegerile intervenite, neobservarea acestor înţelegeri nu va putea fi opusă posesorului, afară numai dacă acesta a dobȃndit cambia cu rea-credinţă, sau dacă a săvȃrşit o greşeală gravă în dobȃndirea ei. (2) Posesorul decade din dreptul de a completa cambia în alb după trei ani de la data emisiunii cambiei. (3) Asemenea decădere nu este opozabilă posesorului de bună-credinţă, căruia titlul i-a fost transrnis completat.

Sectiunea I. Despre gir

Art. 13. (1) Cambia, chiar dacă nu a fost expres trasă la ordin, este transmisibilă prin gir. (2) Dacă trăgătorul a înscris în cambie cuvintele: ,,nu la ordin" sau o expresie echivalentă,

titlul este transmisibil numai în forma şi cu efectele unei cesiuni ordinare. (3) Girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, indiferent dacă a

acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat. (4) Aceştia pot să gireze din nou cambia. Art. 14. Girul trebuie să fie necondiţionat. Orice condiţie la care ar fi supus se socoteşte nescrisă. Girul parţial este nul.

(2) (3)

Girul ,,la purtător" este echivalentul unui gir în alb.

Art. 15. Girul trebuie să fie scris pe cambie sau pe un adaos (foaie de prelungire) al acesteia (allonge). El trebuie să fie sernnat de girant.

47

(2) Girul este valabil chiar dacă beneficiarul nu este arătat sau dacă girantul a pus numai semnătura (gir în alb). În acest din urmă caz girul pentru a fi valabil trebuie să fie scris pe dosul cambiei sau pe adaos. Art. 16. Girul transmite toate drepturile izvorȃte din cambie. Dacă girul este în alb posesorul poate: 1)

să-l completeze cu propriul său nume sau cu numele altei persoane;

2)

să gireze cambia din nou în alb sau în ordinul unei anume persoane;

3)

să predea cambia unui terţ fără să completeze girul în alb şi fără s-o

gireze. Art. 17. Girantul, dacă nu s-a stipulat altfel, răspunde de acceptare şi de plată. (2) El poate interzice un nou gir; în acest caz el nu răspunde faţă de persoanele cărora cambia a fost ulterior girată. Art. 18. (1) Deţinătorul unei cambii este socotit posesor legitim, dacă justifică dreptui sau printr-o serie neîntreruptă de giruri, chiar dacă ultimul gir este în alb. Girurile şterse se socotesc, în această privinţă, nescrise. (2) Dacă un gir în alb este urmat de un alt gir, semnatarul acestuia este socotit că a dobȃndit

cambia prin efectul unui gir în alb.

(3) Dacă o persoană a pierdut, prin orice întȃmplare, posesiunea unei cambii, noul

posesor care justifică dreptul său în modul arătat în alineatul precedent, nu este ţinut să predea cambia, afară numai dacă a dobȃndit-o cu rea-credinţă, sau dacă a săvȃrşit o greşeală gravă în dobȃndirea ei. Art. 19. Persoanele împotriva cărora s-a pornit acţiune cambială nu pot opune posesorului excepţiile întemeiate pe raporturile lor personale, cu trăgătorul sau cu posesorii anteriori, afara numai dacă posesorul dobȃndind cambia a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului. Art. 20. (1) Dacă girul cuprinde menţiunea ,,valoarea pentru acoperire", ,,pentru încasare", ,,pentru procură", sau orice altă menţiune care implică un sirnplu mandat, posesorul poate să exercite toate drepturile izvorȃnd din cambie, dar nu o poate gira decȃt cu titlul de procură. 48

(2) Cei obligaţi nu pot opune în acest caz posesorului decȃt excepţiile ce ar fi putut opune

girantului. (3) Mandatul cuprins într-un gir ,,de procură" nu încetează prin moartea mandantului, prin

incapacitatea sau restrȃngerea capacităţii acestuia. Art. 21. (1) Dacă girul cuprinde menţiunea ,,valoare în garanţie", ,,valoare în gaj" sau orice altă menţiune care implică un gaj, posesorul poate exercita toate drepturile izvorȃnd din cambie, dar un gir făcut de el este socotit ca făcut cu titlul de procură. (2) Cei obligaţi nu pot opune posesorului excepţiile întemeiate pe raporturile lor personale cu girantul, afară numai dacă posesorul, primind cambia, a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului. Art. 22. (1) Girul posterior scadenţei produce aceleaşi efecte ca un gir anterior. Cu toate acestea, girul făcut posterior protestului de neplată, sau făcut după trecerea termenului pentru facerea protestului, produce numai efectele unei cesiuni ordinare. (2) Girul fără dată este socotit, pană la data contrarie, ca fiind făcut înainte de trecerea termenului stabilit pentru facerea protestului. Art. 23. Prin cesiunea cambiei, derivȃnd fie dintr-un gir făcut posterior protestului de neplată sau după expirarea termenului pentru facerea protestului, fie dintr-un act separat, chiar anterior scadenţei, se transmit creditorului toate drepturile cambiale ale cedentului, căruia i se vor putea opune toate excepţiile opozabile acestuia, cesionarul avȃnd dreptui la predarea cambiei.

Sectiunea II. Despre acceptare

Art. 24. Posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, pȃnă la scadenţă, cambia spre acceptare, la domiciliul acestuia. Art. 25. (1) În orice cambie trăgătorul poate stipula că ea va trebui să fie prezentată spre acceptare, fixȃnd sau nu un termen pentru prezentare. (2) El poate interzice în cambie prezentarea spre acceptare, afară numai de cazul în care cambia este plătibilă la un terţ sau este plătibilă într-o altă localitate decȃt aceea a domiciliului 49

trasului, sau dacă este plătibilă la un anume timp de la vedere. (3) El poate de asemenea să stipuleze că prezentarea spre acceptare nu

va putea avea loc înaintea unei anume date. (4) În afară de cazul cȃnd trăgătorul a interzis prezentarea spre acceptare, oricare din giranţi

poate stipula că va trebui să fie prezentată cambia spre acceptare, fixȃnd sau nu un termen pentru prezentare. Art. 26. (1) Cambia plătibilă la un anume timp de la vedere trebuie prezentată spre acceptare în termen de un an de la data emisiunii. (2) Trăgătorul poate reduce sau prelungi acest termen. (3) Aceste termene pot fi reduse de giranţi.

Art. 27. (1) Trasul poate cere ca o a doua prezentare să-i fie făcută în ziua următoare primei prezentări. Cei interesaţi nu pot să se prevaleze de neobservarea acestei cereri, dacă nu este menţionată în protest. (2) Posesorul nu este dator să lase trasului cambia prezentată spre acceptare. Art. 28. (1) Acceptarea se scrie pe cambie. Ea se exprimă prin cuvȃntul ,,acceptat" sau orice altă expresie echivalentă; ea este semnată de tras. Simpla semnătură a trasului pusă pe faţa cambiei este socotită acceptare. (2) Cȃnd cambia este plătibilă la un anume timp de la vedere, sau cȃnd ea trebuie prezentată spre acceptare într-un termen stabilit printr-o clauză specială, acceptarea trebuie să poarte data zilei cȃnd este facută, afara numai daca posesorul cere ca ea să poarte data zilei prezentării. Dacă acceptarea nu este datată, posesorul, pentru a păstra dreptul de regres împotriva giranţilor şi împotriva trăgătorului, trebuie să ceară să se constate această lipsă printr-un protest facut în timp util. Art. 29. (1) Acceptarea trebuie să fie necondiţionată; trasul o poate însă restrȃnge la o parte din sumă. (2) Orice altă modificare adusă prin acceptare, celor cuprinse în cambie, se socoteşte ca refuz de acceptare. Acceptantul rămȃne totuşi ţinut în limitele acestei acceptări. Art. 30. (1) Dacă trăgătorul a arătat în cambie un loc de plată, altul decȃt cel al domiciliului trasului, făra însă să arate un terţ la care plata trebuie să fie facută, trasul îl va putea arăta o dată cu 50

acceptarea. În lipsa unei atare arătări, acceptantul este socotit că s-a obligat să plătească el însuşi la locul plăţii. (2) Cȃnd cambia este plătibilă la domiciliul trasului, acesta poate să arate în acceptare o adresă în aceeaşi localitate unde plata trebuie să fie facută. Art. 31. (1) Prin acceptare trasul se obligă a plăti cambia la scadenţă. (2) În caz de neplată posesorul, chiar dacă este trăgător, are împotriva acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut în temeiul art. 53 şi 54. (3) Trasul care a acceptat rămȃne obligat chiar dacă nu a avut cunoştinţă de falimentul trăgătorului. Art. 32. (1) Dacă acceptarea scrisă pe cambie de către tras este ştearsă de către acesta, mai înainte de înapoierea titlului, acceptarea este socotită refuzată. Ştergerea se socoteşte pȃnă la dovada contrarie că a fost făcută înainte de restituirea titlului. (2) Totuşi, dacă trasul a adus, prin scris, la cunoştinţa posesorului sau a oricărui alt semnatar că a acceptat, el este ţinut către aceştia în limitele acestei acceptări.

Sectiunea III. Despre aval Art. 33. (1) Plata unei cambii poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. (2) Această garanţie poate fi dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei. Art. 34. (1) Avalul se dă pe cambie sau pe adaos. (2)

El se exprimă prin cuvintele ,,pentru aval" sau prin orice altă formulă,

echivalentă şi este semnat de avalist. (3)

Avalul este socotit că rezultă din simpla semnătură a avalistului pusă pe

faţa cambiei, afară numai dacă semnătura este a trasului sau a trăgătorului. (4) Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa acestei arătări se socoteşte dat pentru trăgător. 51

Art. 35. (1) Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. (2)

Obligaţiunea sa este valabilă chiar dacă obligaţiunea pe care a

garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decȃt un viciu de formă. (3)

Cȃnd avalistul plăteşte cambia, el dobȃndeşte drepturile izvorȃnd din

ea împotriva celui garantat, cum şi împotriva acelora care sunt tinuţi către acesta din urmă, în temeiul cambiei

Sectiunea IV. Despre scadenţă

Art. 36. (1) O cambie poate fi trasă: –

la vedere;

–

la un anume timp de la vedere; –

–

la un anurnit timp de la data emisiunii; la o zi fixă.

(2) Cambiile cu alte scadenţe sau cu scadenţe succesive sunt nule. Art. 37. (1) Cambia la vedere este plătibilă la prezentare. Ea trebuie prezentată spre plată în termen de un an de la data sa. Trăgătorul poate reduce sau prelungi acest termen. Aceste termene pot fi reduse de giranţi. (2) Trăgătorul poate stipula că o cambie plătibilă la vedere nu trebuie să fie prezentată spre plată înaintea unei anumite date. În acest caz termenul de prezentare curge de la această dată. Art. 38. (1) Scadenţa unei cambii la un anume timp de la vedere este determinată, fie de data acceptării, fie de aceea a protestului. (2) În lipsa protestului, acceptarea nedatată este socotită faţă de acceptant ca fiind făcută în ultima zi a termenului prevăzut pentru prezentare spre acceptare. Art. 39. (1) Scadenţa unei cambii trasă la una sau mai multe luni de la data emisiunii sau de la vedere, e socotită la data corespunzătoare, din luna în care plata trebuie sa fie făcută. În lipsă de dată corespunzătoare, scadenţa va fi în ultima zi a acestei luni. (2) Cȃnd o cambie este trasă la una sau mai multe luni şi jumătate de la dată sau de la vedere, se socotesc mai întȃi lunile întregi şi apoi jumătatea. 52

Dacă scadenţa este fixată la începutul, la mijlocul sau la sfȃrşitul lunii, se

(3)

înţelege prin aceste termene: prima, a cincisprezecea sau cea din urmă zi a lunii. Expresiile ,,opt zile" sau ,,cincisprezece zile" se înţeleg nu ca una sau două

(4)

săptămȃni, ci ca opt sau cincisprezece zile efective. (5) Prin expresia “ jumătate lună" se înţelege cincisprezece zile. Art. 40. (1) Cȃnd o cambie este plătibilă la o zi fixă într-un loc, unde calendarul este deosebit de acela al locului de emisiune, data scadenţei se consideră fixată după calendarul locului de plată. (2) Cȃnd o cambie trasă între două locuri, avȃnd calendare deosebite, este plătibilă la un anume timp de la data emisiunii, scadenţa se stabileşte socotindu-se din ziua care, potrivit calendarului locului de plată, corespunde zilei de emisiune. (3) Termenele de prezentare a cambiilor se socotesc potrivit regulilor alineatului precedent. (4) Aceste reguli nu sunt aplicabile dacă într-o clauză a cambiei sau numai din simplele arătări ale titlului rezultă intenţia de a se adopta reguli deosebite.

Sectiunea V. Despre plată

Art. 41. (1) Posesorul unei cambii plătibilă la o zi fixă sau la un anume termen de la data emisiunii sau de la vedere trebuie să o prezinte la plată, fie în ziua în care ea este plătibilă, fie în una din cele două zile lucrătoare ce urmează. (2) Prezentarea unei cambii la o casă de compensaţii echivalează cu o prezentare spre plată. Art. 42. (1) Cambia trebuie să fie prezentată spre plată la locul şi adresa indicata în cambie. (2) În lipsa arătării unei adrese cambia trebuie să fie prezentată pentru plată: 1)

La domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în cambie să

plătească pentru el. 2)

La domiciliul acceptantului prin intervenţie sau al persoanei desemnate în 53

cambie să platească pentru acesta. La domiciliul celui indicat la nevoie.

3)

Art. 43. (1) Trasul care plăteşte cambia poate pretinde ca aceasta să-i fie predată cu menţiunea de achitare scrisă de către posesor. (2) Posesorul nu poate refuza o plată parţială. (3) În caz de plată parţială trasul poate cere să i se facă pe cambie menţiune de această plată şi

să i se dea o chitanţă. Art. 44. (1) Posesorul unei cambii nu este ţinut să primească plata înainte de scadenţă. (2) Trasul care plăteşte înainte de scadenţă o face pe riscul şi peri-

colul său. (3) Acel care plăteşte la scadeţă este valabil liberat, afară numai dacă

nu a fost fraudă sau greşeală gravă din partea sa. El este dator să verifice regulata succesiune a girurilor, dar nu şi autenticitatea semnăturilor giranţilor. Art. 45. (1) Cȃnd o cambie este plătibila într-o monedă, care nu are curs la locul plăţii, suma poate fi plătită în moneda ţării, după valoarea ei din ziua scadenţei. (2) Daca debitorul este în întȃrziere cu plata, posesorul poate, la alegerea sa, să ceara ca suma sa fie plătita în moneda ţării, fie după valoarea din ziua scadenţei, fie după valoarea din ziua plăţii. (3) Valoarea monedei străine este determinată de uzurile locului de plată. Trăgătorul poate totuşi să stipuleze că suma de plată va fi calculată după un curs indicat în cambie. (4) Regulile aici arătate nu se aplică în cazul cȃnd trăgătorul a stipulat că

plata va trebui făcută într-o monedă anume arătată (clauza de plată efectiv în monedă străină). (5) Dacă suma este arătată într-o monedă avȃnd aceeaşi denumire, dar de o

valoare diferită, în ţara de emisiune, şi în aceea a plaţii, se presupune că arătarea se referă la moneda locului de plată. Art. 46. Cȃnd cambia nu este prezentată spre plată în termenul fixat de art. 40, orice debitor are dreptul de a consemna suma la Casa de Economii şi Consemnaţiuni,

54

sau la altă instituţie legal abilitată să efectueze astfel de operaţiuni, pe cheltuiala şi riscul posesorului cambiei, recipisa depunȃndu-se la judecătoria locului de plată.

Sectiunea VI. Regresul în caz de neacceptare sau neplată Art. 47. Acţiunea cambială este directă sau de regres: directă contra acceptantului şi avaliştilor săi; de regres contra oricărui alt obligat. Art. 48. Posesorul poate exercita drepturi de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi: a)

la scadenţă, dacă plata nu a avut loc;

a)

chiar înainte de scadenţă:

1.

dacă acceptarea a fost refuzată în totul sau în parte;

2.

în caz de faliment al trasului, fie că acesta a acceptat sau nu; în caz de

încetare de plăţi din partea acestuia, chiar dacă încetarea de plaţi nu este constatată printr-o hotărȃre, dacă urmărirea bunurilor lui a rărnas fără rezultat; 3.

în caz de faliment al trăgătorului unei cambii stipulată neacceptabilă. Art. 49. (1) Refuzul de acceptare sau de plată trebuie sa fie constatat printr-

un act autentic (protest de neacceptare sau de neplată). (2) Protestul de neacceptare trebuie făcut în termenele fixate pentru prezentare la acceptare. Daca în cazul prevăzut de primul alineat al art. 27 cea dintȃi prezentare a avut loc în ultima zi a termenului, protestul poate fi înca făcut în ziua următoare. (3) Protestul de neplată unei cambii plătibilă la o zi fixă sau la un anume timp de la data emisiunii, sau la un anume timp de la vedere, trebuie să fie făcut în una din cele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care cambia este plătibilă. Cȃnd cambia este plătibilă la vedere, protestul trebuie să fie făcut în condiţiile arătate în alineatul precedent, pentru protestul de neacceptare. (4) Protestul de neacceptare scuteşte de prezentare la plată şi de protestul de neplată. (5) În cazul cȃnd trasul a încetat plăţile, fie că a acceptat sau nu, sau în

cazul cȃnd o urmărire a bunurilor acestuia nu a dat rezultat, posesorul nu 55

poate exercita dreptul său de regres, decȃt numai după ce cambia a fost prezentată trasului spre plată şi după ce protestul a fost făcut. (6) În cazul cȃnd trasul, fie că a acceptat sau nu, a fost declarat în stare de faliment, cum şi în caz de faliment al trăgătorului unei cambii stipulate neacceptabile, prezentarea hotărȃrii declarative de faliment este îndestulătoare pentru a permite posesorului exercitarea dreptului de regres. Art. 50. (1) Posesorul trebuie să încunoştiinţeze pe girantul său şi pe trăgător despre neacceptare sau neplată, în cele patru zile lucrătoare ce urmează zilei protestului sau zilei prezentării, dacă există stipulaţia ,,fără cheltuieli". Fiecare girant trebuie, în cele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care a primit încunoştiinţarea, să aducă la cunoştinţa girantului său încunoştiinţarea primită, arătȃnd numele şi adresele acelora care au făcut încunoştiinţările precedente; se va urma tot astfel pȃnă la trăgător. Termenele aici arătate curg de la primirea încunoştiinţării precedente. (2) Cȃnd, potrivit, prevederilor alineatului precedent, o încunoştiinţare este

făcută unui semnatar al cambiei,

aceeaşi

încunoştiinţare trebuie să fie facută,

în acelaşi termen, avalistului său. (3) În cazul cȃnd un girant n-a arătat adresa sa, sau a arătat-o într-un

mod ilizibil, încunoştiinţarea făcută girantului care îl precede este îndestulătoare. Acel care e dator să facă încunoştiinţarea poate să o facă în orice formă, chiar prin simpla înapoiere a cambiei. (4) El trebuie să probeze că a făcut incunoştiinţarea în termenul prescris. Acest termen va fi socotit ca observat, dacă o scrisoare cuprinzȃnd încunoştiinţarea a fost predată poştei în termenul prescris. (5)Acel care nu face încunoştiinţarea în termenul mai sus arătat, nu decade din dreptul de regres; el este răspunzător, dacă va fi locul, de paguba cauzată prin culpa sa, fără însa ca daunele-interese să poată întrece suma din cambie. Art. 51. (1) Trăgătorul, girantul sau avalistul pot, prin stipulaţia ,,fără cheltuieli", ,,fără protest", sau orice altă expresie echivalentă, scrisă pe cambie şi semnată, să

56

scutească pe posesor pentru exercitarea dreptului de regres,de facerea protestului de neacceptare sau neplată. (2) Această stipulaţie nu scuteşte pe posesor de prezentarea cambiei la termenele stabilite, nici de încunoştiinţările ce urmează a fi făcute. Dovada neobservarii termenelor cade în sarcina aceluia care o opune posesorului. (3) Dacă stipulatia este înscrisă de trăgător, ea produce efectele sale faţă de toţi semnatarii; dacă ea este înscrisă de un girant sau un avalist, ea produce efectele sale numai faţă de acesta. (4) Dacă, cu toată stipulaţia înscrisă de trăgător, posesorul face protestul, cheltuielile rămȃn în sarcina sa. Dacă stipulaţia a fost înscrisă de un girant sau de un avalist, cheltuielile protestului, dacă a fost făcut, pot fi cerute de la toţi semnatarii. Art. 52. (1) Trăgătorul, acceptantul, girantul şi avalistul cambiei sunt ţinuţi solidar faţă de posesor. (2) Posesorul are dreptul de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual sau colectiv,

fără a fi ţinut să observe ordinea în care s-au obligat. (3) Acelaşi drept îl are orice semnatar care a plătit cambia.

(4) Acţiunea pornită împotriva unuia din obligaţi nu împiedică urmărirea celorlalţi, chiar dacă sunt posteriori aceluia împotriva căruia s-a procedat mai întȃi. Art. 53. (1) Posesorul poate cere pe cale de regres: 1. Suma arătată în cambia neacceptată sau neplătită, împreună cu dobȃnda, dacă a fost

stipulată. 2. Dobȃnda legală socotită cu începere de la scadenţă.

3. Cheltuielile de protest, acelea ale încunoştiinţărilor făcute, cum şi alte cheltuieli justificate. (2) Dacă regresul este exercitat înainte de scadenţă, va fi dedus un scont la suma arătată în cambie. Acest scont va fi calculat potrivit scontului Băncii Naţionale în vigoare, la data regresului, la locul domiciliului posesorului. Art. 54. Acel care a plătit prin regres cambia poate cere de la giranţii săi: 1.

Întreaga sumă plătită; Dobȃnda legala la aceasta sumă, socotită cu începere din ziua cȃnd a plătit suma;

3. Cheltuielile pe care le-a făcut. 57

Art. 55. (1) Orice obligat împotriva căruia se exercită sau ar putea fi exercitat un drept de regres poate cere, în schimbul plăţii, predarea cambiei cu protestul şi un cont de întoarcere achitat. (2) Orice girant care a plătit cambia poate şterge girul său şi pe acelea ale giranţilor următori. Art. 56. (1) În cazul unui regres, după o acceptare parţială, acel care plăteşte suma pentru care cambia nu a fost acceptată poate cere să se facă menţiune de această plată pe cambie şi să i se dea chitanţă. (2) Posesorul trebuie, în afară de aceasta, să-i predea o copie a cambiei, certificată conform, cum si protestul pentru a-i face posibil exerciţiul regresurilor ulterioare. Art. 57. (1) Oricare persoană, avȃnd dreptul să exercite regresul, poate, dacă nu s-a stipulat altfel, să se despăgubească prin o nouă cambie (contracambie), trasă la vedere asupra unuia din giranţii săi şi plătibilă la domiciliul acestuia. (2) Contracambia cuprinde, în afară de sumele arătate la art. 53 si 54, un drept de curtaj şi

taxa de timbre pentru ea. (3) Dacă contracambia este trasă de posesor, suma este fixată după cursul unei cambii la

vedere, trasă de la locul unde cambia originară este plătibilă asupra locului domiciliului girantului. Dacă contracambia este trasă de un girant, suma este fixată după cursul unei cambii la vedere, trasă de la locul unde trăgatorul contracambiei are domiciliul asupra locului domiciliului girantului. Art. 58. (1). După trecerea termenelor fixate: a) pentru prezentarea unei cambii la vedere sau la un anume timp de la vedere; b)

pentru facerea protestului de neacceptare sau de neplată;

c)

pentru prezentarea la plată în cazul stipulaţiei ,,fără cheltuieli”.

(2)

Posesorul este decăzut din drepturile sale împotriva giranţilor, împotriva

trăgătorului şi împotriva celorlalţi obligaţi cu excepţia acceptantului. (3)

În cazul în care cambia nu este prezentată spre acceptare în termenul

stipulat de trăgător, posesorul este decăzut din dreptul său de regres, atȃt pentru neplată, cȃt şi pentru neacceptare, afară numai dacă nu rezultă din cuprinsul stipulaţiei că trăgătorul a înţeles să se descarce numai de garanţia de acceptare. (4) Dacă stipulaţia unui termen pentru prezentare este cuprinsă intr-un gir, numai girantul poate opune lipsa. 58

Art. 59. (1) Cȃnd prezentarea cambiei sau facerea protestului în termenele prescrise este împiedicată de un obstacol de neînlăturat (prevedere legală, caz fortuit ori de forţă majoră), aceste termene sunt prelungite. Posesorul este dator să aducă, fără întȃrziere, la cunoştinţa girantului său, prin

(2)

scrisoare recomandată, cazul fortuit ori de forţă majoră şi să facă pe cambie sau pe adaos menţiune datată şi semnată de el de această încunoştiinţare; pentru rest se aplică dispoziţiile art. 49. După încetarea cazului fortuit ori de forţă rnajoră, posesorul trebuie fără

(3)

întȃrziere, să prezinte cambia spre acceptare sau spre plată şi dacă este nevoie s-o protesteze. (4)

Dacă cazul fortuit ori de forţă majoră ţine peste treizeci de zile de la scadenţă,

drepturile de regres pot fi exercitate fără a fi nevoie de prezentare şi protest. (5) Pentru cambiile la vedere sau la un anume timp de la vedere, termenul de 30 de zile

curge de la data cȃnd posesorul a încunoştiinţat pe girantul său despre cazul fortuit ori de forţă majoră, chiar dacă încunoştiinţarea este făcută înainte de expirarea termenului de prezentare; la termenul de 30 de zile se adaugă termenul la vedere sau de la un timp de la vedere arătat in cambie. (6) Nu se socotesc cazuri fortuite ori de forţă majoră faptele pur personale ale posesorului

sau ale persoanei pe care acesta a însărcinat-o să prezinte cambia sau de a o protesta. Art. 60. Între mai mulţi obligaţi care au o situatie egală în cambie nu se poate exercita acţiunea cambială; raporturile dintre aceste persoane vor fi reglementate după normele relative la obligaţiile solidare. Art. 61. (1) Cambia are valoare de titlu executor pentru capital si accesorii, stabilite conform art. 53, 54 si 57. (2) Abrogat. Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie

(3)

este judecatoria.

i

Încheierea de învestire nu este supusă apelului. Cambia emisă în strainătate are aceleaşi efecte executorii dacă acestea sunt admise şi de legea locului unde cambia a fost emisă. (6) Somaţia de executare trebuie să cuprindă transcrierea exactă a cambiei sau a 59

protestului precum şi a celorlalte acte din care rezultă suma datorată. (7) Pentru obligaţiunile cambiale subscrise prin procură, somaţia va face mentiune şi de actul

din care rezultă mandatul. Art. 62. (1) În termen de 5 zile de la primirea somaţiei, debitorul poate face opoziţie la executare. (2) Opoziţia se va introduce la judecătoria care a învestit carmbia cu formulă executorie.

Judecătoria va judeca opoziţia potrivit Codului de procedură civilă, de urgenţă şi cu precădere, înaintea oricărei alte pricini. (3)

Hotărȃrea pronunţată asupra opoziţiei va putea fi atacată cu apel în termen de

15 zile de la pronunţare. (4)

Instanţa va putea suspenda executarea numai în caz cȃnd oponentul nu recunoaşte

semnătura, înscriindu-se în fals, sau nu recunoaşte procura. (5)

În caz de suspendare a executării creditorul va putea obţine măsuri de asigurare. Art. 63. (1) În procesele cambiale pornite, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de

opoziţie la somaţia de executare, debitorul nu va putea opune posesorului decȃt excepţiile de nulitate a titlului, potrivit dispoziţiilor art. 2, precum şi cele care nu sunt oprite de art. 19. (2) Excepţiile personale vor trebui să fie de grabnică soluţionare şi întotdeauna întemeiate pe o probă scrisă. (3) Excepţiile cambiale trebuie propuse la primul termen de înfăţişare. (4)Prin primul termen de înfăţişare se întelege primul termen la prima instanţă, cȃnd procedura fiind îndeplinită,

părţile pot pune concluzii în fond chiar dacă pȃrȃtul sau

oponentul nu se prezintă. Art. 64. (1) Dacă din raportul care a dat naştere emisiunii sau transmisiunii cambiei derivă o acţiune cauzală, aceasta rămȃne în fiinţă cu toată emiterea sau transmisiunea cambiei, afară de cazul cȃnd se dovedeşte novaţia. (2) O asemenea acţiune nu poate fi însă exercitată decȃt după ce se dovedeşte cu protestul lipsa de acceptare sau de plată. (3) Posesorul cambiei nu poate exercita acţiunea cauzala decȃt oferind debitorului restituirea cambiei, depunȃnd-o la grefa instanţei cornpetente, justificȃnd în acelaşi timp 60

îndeplinirea formalităţilor necesare pentru conservarea faţă de debitor a acţiunilor de regres ce-i pot aparţine. Art. 65. Cȃnd posesorul a pierdut acţiunea cambială în contra tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poate exercita contra trăgătorului, acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei cu care aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa.

Capitolul VI Bibliografie 1.Angeloni, La cambiale in bianco, “Foro italiano” , 1934, p.65 2.Angeloni, La cambiale, pp. 112-127 3.Cristoforeanu, Legea asupra cambiei ,pp. 214-235 4.Ferri, Manuale, p.412 5.Galasescu-Pyk,Cambia , pp. 469-514 6.I.L. Georgescu, Cambia in alb in dreptul in vigoare si conventiunea de la Geneva, “Rev.dir.com”,1934,pp.95 7.Giannini, La cambiale in bianco nella convenzione di Ginevra del 1930, “Rev.dir.comm” 1931 8.A. Grechi, La cambiale,Firenze, 1934, pp.51-52 9.Hamel,Lagarde si Jauffret,Traite nr.1529 10.Ionescu,Demetrescu si Georgescu,Noua lege asupra cambiei, pp.186-204 11.Mossa, La cambiale,nr. 351-367 12.Navarrini, La cambiale, pp.90-98 13.Staub si Stranz,Kommentar, pp.153-286 14.Supino si De Semo,Della cambiale, pp.109-116 15.Valeri, Diritto cambiaria, pp.126-128

61