Boala Wilson

Boala Wilson (BW) Katalin CsÉép Definiţie clinică Boala Wilson (BW) este o afecţiune ereditară a metabolismului de cupru, care evoluează cu ciroză hepatică şi afecţiune degenerativă a sistemului nervos central. Denumită şi degenerescenţă hepato-lenticulară, boala a fost descrisăpentru prima dată în 1912 de către neurologul Samuel A.K. Wilson. Frecvenţa bolii Se apreciază că frecvenţa purtătorilor de mutaţie este de 1:90. Boala este prezentă la 1 din 30 000 de locuitori, dar se întâlneşte mai frecvent în unele izolate genetice din Sardinia şi Japonia. Cele două sexe sunt egal afectate. Aspecte genetice Boala este cauzată de mutaţia genei care codifică o ATP-ază responsabilă de tranportul de cupru, localizată pe braţul lung al cromozomului 13 (13q), dar rezultatele unor studii sugerează că poate fi implicată şi un defect al proteinei care leagă cuprul (ceruloplasmină). Gena se transmite autozomal recesiv. Mutaţia genei determină disfuncţia de organ prin eliminarea insuficientă a cuprului şi acumularea acestuia, în special în ficat şi sistemul nervos central (în ganglionii bazali) determinând degenerescenţa hepato-lenticulară. Semne clinice În general boala se manifestă după vârsta de 5 ani (între 3 şi 50 ani). La copii se prezintă în special cu semnele afecţiunii hepatice, iar la adulţi manifestările neuologice şi psihiatrice se află pe primul plan (mai ales în prezenţa mutaţiei H1069Q). Boala evoluează cu următoarele tulburări: • manifestări hepatice: semnele şi şimptomele cirozei şi insuficienţei hepatice: stare de rău, anorexie (poftă de mâncare redusă), icter (îngălbenire), ascită, hematemeză, etc. • manifestări neurologice: afecţiunea ganglionilor bazali prin depunere de cupru: tulburări de mers, de vorbire, tulburări ale mişcărilor fine, incoordonarea mişcărilor, tremor, disfagie (tulburări de deglutiţie), distonie • manifestări psihiatrice: iritabilitate, irascibilitate, comportament agresiv, depresie, fobii, scăderea performanţelor şcolare sau la locul de muncă (intelectul rămâne neafectat) • inel Kayser-Fleischer: depunerea de cupru determină apariţia unui inel în jurul irisului de coloraţie brună (auriu, verzuie) care nu perturbă vederea şi dispare în cazul unui tratament ficient •litiază renală (calculi renali) •tulburări de ritm cardiac •anemie •sistemul musculo-scheletic: osteoporoză, osteomalacie, poliartrită •coloraţia albăstruie a pielii şi la nivelul bazei unghiilor Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic Se presupune că 50% dintre pacienţi rămân nediagnosticaţi, şi frecvent diagnosticul se stabileşte tardiv numai la vârsta de adult, cu toate că semnele şi simptomele bolii sunt prezente din copilăre. Se ridică suspiciunea existenţei BW în prezenţa semnelor clinice sugestive. Diagnosticul se va confirma prin analize paraclinice nespecifice, de laborator sau imagistice:

•transaminaze crescute, •tulburări de coagulare, •anemie hemolitică, •tomografie computerizată cerebrală, etc. şi specifice: •nivel redus al ceuruloplasminei serice (sub 20 mg/dl), •nivelul de cupru în ser, •creşterea excreţiei de cupru în urină, •biopsia hepatică, •analiza mutaţiilor. Sfat genetic BW este o boală monogenică care se transmite autozomal recesiv. Cel mai frecvent apare după căsătoria a doi parteneri sănătoşi dar purtători de mutaţie în stare heterozigotă. La un astfel de cuplu riscul de recurenţă a bolii este de 25% pentru fiecare sarcină. Diagnostic prenatal Modificările biochimice şi elucidarea mutaţiei existente în familie permite identificarea purtătorilor sănătoşi ai mutaţiei şi diagnosticul prenatal. Evoluţie şi prognostic Netratată boala evoluează invariabil spre deces în general în jurul vârstei de 20 - 30 ani, prin complicaţii hepatice, renale şi hematologice. Tratamentul medicamentos iniţiat în timp poate preveni apariţia manifestărilor hepatice şi neurologice (la pacienţii asimptomatici) sau poate opri progresiunea bolii. Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire Îngrijirea pacienţilor constituie o muncă de echipă, în cadrul căreia colaborează diferiţi specialişti (geneticieni, neurologi, gastroenterologi, oftalmologi, chirurgi). Deşi în prezent nu există tratament etiologic (terapie genică prin corectarea genei mutante), tratamentul patogenic este foarte eficient. Această intervenţie vizează eliminarea cuprului acumulat în organism, iar în acest mod ameliorează disfuncţiile de organ, previne dezvoltarea modificărilor ireversibile şi evoluţia spre deces. Tratamentul constă administrarea medicaţiei chelatoare (de legare a cuprului). Cel mai frecvent se recomandă Penicilamină, iar dacă pacienţii nu tolerează medicamentul se utilizează Trientin. Acetatul de zinc se poate folosi pentru menţinerea terapiei. Regimul dietetic este important şi se realizează prin reducerea ingestiei de alimente bogate în cupru (de ex. ficat, ciocolată, mazăre, fasole, etc.). Intervenţia chirurgicală cu efectuarea transplantului hepatic este indicată la pacienţii cu evoluţie fulminantă a bolii care nu răspunde la tratament. Tratamentul se monitorizează prin determinarea excreţiei de cupru în urină, măsurarea ceruloplasminei şi cuprului din ser, umărirea funcţiei hepatice şi control oftalmologic. Viaţa cotidiană În prezena tratamentului medicamentos iniţiat în timp, înainte de apariţia tulburărilor ireversibile, viaţa cotidiană nu este afectată.