Bibliologia

BIBLIOLOGIA Bibliologia, fostă ştiinţă auxiliară a istoriei dar în prezent, disciplină independentă, care se ocupă de carte şi de munca în bibliotecă. Prin bibliologie se înţelege ,,studiul metodic, ştiinţific a tot ceea ce priveşte scrisul de mână sau tipar, pe hârtie sau pe alt material, deci orice vehicul al gândirii prezentat mai adesea sub forma cărţii, de la fabricarea şi condiţiile ei materiale şi până la viaţa ei ca factor cultural, cu imensa ei influenţă asupra individului şi a societăţii�[1]. Prin urmare, obiectul acestei ştiinţe include: istoricul scrisului, suportul său, instrumentele de scris, tehnica tiparului, fabricarea, legatul şi ilustrarea cărţii, punerea ei în circulaţie, publicaţiile bibliografice, organizarea bibliotecilor, cataloagele. Cuvintele bibliologie şi bibliotecă îşi au originea în limba greacă veche: biblon = carte; logos = vorbire, tratare; théké = dulap, loc de păstrare a cărţilor. Deci bibliotecă înseamnă loc de păstrare a cărţii. Spre sfârşitul Evului Mediu, în concepţia umanistă biblioteca reprezenta triada: loc, dulap, cărţi[2]; ea era un muzeu de carte, un depozit de valori spirituale. Ca deţinător a tezaurului de cunoştinţe şi ca centre de difuzare ale acestora, bibliotecile sunt verigi ale culturii în oricare timp şi societate. Părţile componente ale acestei discipline sunt: I. Istoria cărţilor şi a bibliotecilor de la începuturi până la epoca contemporană. Aici sunt incluse şi problemele legate de istoria scrisului, a materialului de scris, tiparul, ilustrarea cărţilor, precum şi istoricul bibliotecilor şi rolul lor în viaţa socială şi culturală a popoarelor. II. Bibliografia se ocupă cu descrierea cărţilor spre a alcătui repertorii sau cataloage de cărţi. III. Biblioteconomia se preocupă de organizarea, catalogarea, clasificarea şi funcţionarea bibliotecilor, inclusiv orientarea de carte, propaganda de carte, completarea şi organizarea fondului bibliotecilor, conservarea cărţilor. IV. Bibliotecografia se ocupă cu descrierea bibliotecilor din punct de vedere istoric, statistic, al construcţiei, al instalaţiilor, al îngrijirii localurilor lor*. * Domeniu care nu intră în preocupările noastre. Bibliologia a devenit o ştiinţă în adevăratul înţeles al cuvântului la începutul secolului al XIX-lea. Tot atunci, francezul Gabriel Peignot punea în circulaţie, pentru prima oară, termenul de bibliologie. Un rol deosebit de important pentru dezvoltarea studiilor bibliologice în România l-a jucat Societatea Academică Română (1867), societate devenită apoi Academia Română (1879). În aceeaşi perioadă, când se punea bazele acestei discipline în principalele ţări europene, în Principatele Române apăreau lucrări sistematizate referitoare la tipografii, la cărţi, biblioteci, bibliografii. S-au remarcat în domeniul bibliologiei, cu toate subramurile sale, din secolul XIX şi până astăzi: Gh. Asachi, (1788 - 1869), Heliade Rădulescu (1802 - 1872), Timotei Cipariu (1805 - 1887), George Bariţiu (1812 - 1893), B. P. Haşdeu (1838 - 1907), Aug. Treboniu Laurian (1810 - 1881), Ioan Bianu (1856 1935), Nerva Hodoş (1869 - 1913), Ilarie Chendi (1838 - 1913), Al. Sadi - Ionescu (1873 - 1926), Oct. Schiau, Corneliu Dima - Drăgan (1936 - 1986), Barbu Teodorescu, Nicolae Georgescu Tistu (1894 1972), Dan Simonescu (1902 - 1992), Gabriel Strempel (n. 1926). Biblioteca Academiei a polarizat în jurul său importante personalităţi ale biblioteconomiei româneşti fiind nu numai ,,loc de depozitare a cărţilor� ci şi un important for ştiinţific şi cultural naţional, rol ce îl joacă şi în prezent.

Bibliologia, în înţelesul de disciplină care înglobează şi sistematizează toate cunoştinţele referitoare la carte, a constituit obiectul unor congrese internaţionale încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1895 s-a organizat prima Conferinţă internaţională de bibliografie la Bruxelles. Cu această ocazie s-a hotărât crearea unui Repertoriu Bibliografic Universal şi s-a fondat Institutul Internaţional de Bibliografie cu sediul la Bruxelles, care funcţionează şi astăzi, cu scopul de a realiza repertoriul menţionat. Planul era şi mai vast: crearea unui muzeu al cărţii şi al materialelor documentare, crearea unei Uniuni a asociaţiilor internaţionale, crearea la Palatul mondial din Bruxelles a unei Cetăţi intelectuale internaţionale. În cadrul centrului de la Bruxelles un rol, deosebit l-a jucat Paul Otlet, căruia i-a revenit şi meritul de a califica disciplinele care se ocupau cu studiul cărţii drept ,,ştiinţe bibliologice�. După înfiinţarea Societăţii Naţiunilor (1919) s-a creat pe lângă ea o Comisie internaţională de Cooperaţie Intelectuală (1922) căreia i s-a adăugat ca organ de colaborare tehnică un Institut de Cooperaţie Intelectuală. Geneva, Paris şi Bruxelles au devenit de la începutul secolului XX până astăzi principalele centre cu preocupări bibliologice ale Europei. Printre membrii Comisiei create în 1922 la Geneva se aflau oameni de înaltă cultură, filozofi, savanţi: H. Bergson. A. Einstein, H. Lorentz, Marie Curie, precum şi tehnicieni în probleme de bibliotecă precum Marcel Godet. În a doua jumătate a secolului nostru, bibliologia şi ramurile ei au înregistrat progrese deosebite odată cu creşterea uriaşă a volumului de informaţie, recurgându-se şi în cadrul acestei ştiinţe la cele mai moderne metode de lucru cu cartea. ca disciplină de învăţământ, bibliologia a fost introdusă mai întâi la École des Chartes, apoi la Universitatea din Göttingen, preluată ulterior de celelalte mari centre universitare europene. În România primul curs de bibliologie s-a predat la Universitatea din Cluj în 1932, curs susţinut de renumitul bibliolog Ioachim Crăciun[3].