Basm Cult.docx

Basm cult Harap Alb – Ion Creangă Ion Creangă, “unul din cei mai buni povestitori ai Europei” (Jean Bautiere),apartine perioadei marilor clasici ai literaturii romane, ca si Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Opera sa isi afla originea in intelepciunea populara, care, prin puterea imaginatiei si cu ajutorul unui mod originar de exprimare, este ridicata la rangul de simbol national. ”Oglindire a vietii in moduri fabuloare” (G. Calinescu), basmul favorizeaza intrarea intr-o lume miraculoasa, unde se consuma aventura eroica a protagonistului care lupta pentru apararea unor valori morale: binele, adevarul, dreptatea, frumosul etc. Ca specie a genului epic, basmul este o naratiune de intindere medie, structurata pe un singur plan epic, avand o actiune conventionala la care participa personaje sau forte supranaturale. Deși basmul ca specie a literaturii fantastice,valorificând filonul folcloric, aparține romantismului, în viziunea lui Creangă, basmul cult dobândește accente realiste prin apropierea de universul concret al existenței fără proiecție în antemporalitate și prin intuirea tipologiilor umane întâlnite în universul rural românesc. Cel mai reprezentativ basm al lui Creangă, publicat in 1877, în “Convorbiri literare”, „Povestea lui Harap Alb” este o sinteză a spiritualităţii româneşti ce cuprinde o întreagă filozofie asupra vieţii. Tema basmului e lupta dintre bine şi rău, încheiată prin victoria binelui. De asemenea, eroul parcurge o călătorie iniţiatică, a maturizării, pentru dobândirea unor valori morale. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, probele, pedepsirea răufăcătorului, căsătoria. Fiind o creație epică, acțiunea se desfășoară potrivit momentelor canonice ale subiectului: în expozițiune, se arată că fiul de crai trebuie să ajungă la celălalt capăt al lumii pentru a soluționa un prejudiciu; lipsa moștenitorilor împăratului Verde constituie intriga. Desfășurarea acțiunii include apariția ajutoarelor și depășirea cu bine a probelor, iar în deznodământ se evocă felul în care Harap-Alb își recuperează identitatea. Din punct de vedere compozițional, basmul este alcătuit din niște micronaraţiuni, despărţite prin formula mediană ,,şi merse, şi merse” și anume: punerea la încercare, plecarea celui mai tânăr; înâlnirea cu Spânul, substituirea, sosirea la împăratul Verde; episodul cu salatele; episodul cu cerbul; plecarea la

împăratul Roș și întâlnirea cu tovarășii fabuloși; cucerirea fetei de împărat cu ajutorul a șase încercări; întoarcerea la împăratul Verde, pedepsirea trădătorului și căsătoria lui Harap Alb. O secvență reprezentativă atât pentru dezvoltarea temei inițierii cât și pentru evidențierea trăsăturilor personajelor este întâlnirea fiului de Crai cu Spânul și prezentarea consecințelor care decurg din asocierea acestora. Astfel, protagonistul se regăsește într-o situație limită rătăcindu-se în pădurea labirint(simbol al căutării unei soluții și a autocunoașterii) și din naivitate recurge la un compromis prin întovărășia cu Spânul. Inocența eroului reiese din judecata lui naivă conform căreia acolo s-ar afla „Țara Spânilor”, iar oamenii nu sunt vinovați că s-au născut așa. Din acest moment, băiatul începe un parcurs inițiatic alături de un mentor indirect, Spânul, simbol al omului periculos, ipocrit, duplicitar. Acest „rău necesar” îl va face pe erou să discearnă aparența de esență, prietenii de dușmani, binele de rău. În acest sens, prima lecție de viață o primește în momentul coborârii în fântână(simbol al grotei, al abisului genezei, al nașterii, al trecerii într-o altă ipostază existențială). Aici, antagonistul îi schimbă protagonistului atât statutul social făcându-l slugă, rob, cât și numele, identitatea prezentată încă din titlu care este alcătuit din substantivul ,,Povestea” care simbolizează drumul vieţii şi oximoronul ,,Harap-Alb” ce reflectă condiţia duală a personajului. Este evident faptul că personajul începe un nou destin care se va încheia cu o moarte simbolică, decapitarea din final nefiind necompletă, ci un ritual de trecere de la stadiul de neofit la stadiul de inițiat. Această buclă narativă multiplică numărul situațiilor epice și numărul personajelor, demonstrând originalitatea viziunii artistice și artei narative a lui Ion Creangă. O altă secvență reprezentativă pentru viziunea artistică a autorului dar și pentru relația dintre personaje, este decapitarea eroului, ultima treaptă şi finalul iniţierii. Harap-Alb se întoarce la curtea Imparatului Verde cu fata Împăratului Ros. Aceasta il da de gol pe Spân care la rândul lui se răzbuna pe fiul de Crai, tăindu-i capul. Fiind îndrăgostita de el, fata îl readuce la viața, cu apa moarta si apa vie, iar Spânul sfarseste prin a fi omorât de cal. Simbolic, faptul ca fata îl reinvie sugerează ca puterea iubirii este capabila de orice, iar dispariția Spânului evidențiază ideea ca maturizarea protagonistului este deplina, si nu mai are nevoie de ghid. Tăierea capului fiului de Crai simbolizează renunțarea la vechile obiceiuri ale acestuia, capul fiind atât sediul rațiunii cat si al simțurilor - moare neinițiatul, reînvie omul matur. Astfel că, Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului

de împărat să se fi încheiat. Mai mult decât atat, eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşiGerilă,Flămânzilă,Setilă,Ochilă,Păsări-Lăți-Lungilă) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă. Registrele stilistice populare, orale, reginionale conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”. Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă, etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”). Oralitatea stilului se realizează prin expresii narative tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a naratorului („Ce alta, pot să zic?”), dativul epic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”). În concluzie,„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.