Articole Ortodoxe

BUNAVESTIRE Bunavestire (Ziua Salutării), sau popular Blagoveştenia a fost aşezată cu nouă luni înainte de naşterea cu trup a Domnului, adică la 25 martie (s.v.)/ 7 aprilie (s.n.). Iubitorul de oameni şi Milostivul Dumnezeu, Care pururea poartă de grijă neamului omenesc, întocmai ca un Părinte plin de dragoste, văzînd făptura mîinilor Lui înrobită şi chinuită de diavol şi împinsă către patimile cele pline de ocară şi supusă închinării la idoli, a găsit cu cale să trimită pe Fiul Său cel Unul-Născut, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mîntuiască neamul omenesc din mîinile diavolului. Şi, pentru că a voit ca acest lucru să rămînă ascuns nu numai de diavol, ci chiar şi de puterile cele cereşti, a încredinţat taina aceasta unuia singur dintre arhangheli, preamăritului Gavriil. Deci arhanghelul venind în cetatea Nazaret, i-a grăit ei: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!” Iar aceea a răspuns: „Cum va fi mie aceasta?” Şi el a zis: „Duhul Sfînt va veni asupra ta şi puterea Celui preaînalt te va umbri.” Iar Fecioara a grăit: „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău.” Şi îndată cu cuvîntul arhanghelului şi al ei, a zămislit în preacuratul său pîntece pe Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, mai presus de fire, Care este Înţelepciunea şi Puterea cea ipostatică a Lui, cu umbrirea şi cu venirea asupra ei a Duhului Sfînt. De atunci s-au săvîrşit, prin rînduiala lui Dumnezeu, tainele Cuvîntului lui Dumnezeu, pentru mîntuirea şi izbăvirea noastră. SFINŢII 40 DE MUCENICI „Prin răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre” (Luca 21, 19)

La data de 9 martie (s.v.)/22 martie (s.n.) Biserica creştină comemorează amintirea unui grup de patruzeci de ostaşi, care pentru credinţa lor statornică pentru Hristos au suferit moarte de martiri. Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obîrşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsîndu-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întîi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osîndiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe cînd se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzînd în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorîndu-se din cer asupra fiecăruia dintre ei. Iar cînd s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflînd. Atunci li sau frînt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cît de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cît de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vîrstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gîndul. Dar mama lui, care în tot timpul cît mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lîngă el, văzînd acum pe fiul ei, care era mai tînăr decît toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi. De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitîndu-se la el, în starea în care se găsea, dîndu-i curaj şi întinzîndu-şi mîinile, în cele din urmă şi zicînd: „Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întîlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lîngă Dînsul, pentru mine, mama ta.” După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mîna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducînd nişte căruţe şi încărcînd în ele sfintele lor trupuri le-au 1

pornit către ţărmul unui rîu, care trecea prin apropiere. Şi văzînd că tînărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Cînd mama lui a văzut însă că rămîne singur, neţinînd seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, cînd l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi. Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfîrşitul fiului ei. Iar slujitorii vrăjmaşului, aprinzînd un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în rîu. Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strîns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat. CULTUL GOLICIUNII Educaţia de sine capătă importanţă şi cînd vorbim de cultul goliciunii care tinde astăzi să se furişeze în viaţă sub tot felul de nume frumoase şi de pretexte artistice. Imboldul sexual este destul de poruncitor şi fără aceste defileuri demonstrative. De aceea, la aceste privelişti, spiritul omului nu se simte înălţat şi izbăvit, ci readus la mîrşevenia sa pămîntească. Oare poate arta să nesocotească aceste efecte şi să strige în numele libertăţii de creaţie: "Pentru cel curat toate sunt curate". Trăiască frumuseţea! Să uite că, din nenorocire, sunt foarte puţini oameni curaţi şi hotărîţi, că, în realitate, cei mai mulţi nu se simt la vederea frumuseţii femeieşti, goale, nici înălţaţi nici potoliţi, ci doar închipuiri murdare fac ravagii în imaginaţia lor? Atare cult al trupului umple bărbatul de pretenţii, stîrneşte multe grosolănii şi trădări, care se sprijină totuşi pe cele mai deşarte iluzii, pe tot ce e mai trecător dintre toate lucrurile. De aceea, cultul exagerat al formelor femeii, venit de curînd din Est sub tot felul de forme înşelătoare şi propovăduit ca o religie curată şi mîndră, este o primejdie pentru orice cultura mai înaltă. Multe femei pure şi fără experienţa vieţii, salută sau imită aceste lucruri, habar n-au că invocă nişte duhuri care ar putea nimici propria lor viaţă sau pe a celor dragi lor. Ar trebui, apoi, să ne dăm seama că multe gusturi privitoare la frumuseţea trupului nu sunt de natură curatestetică, ci de obîrşie sexuală. Nici nu ştim cît de mult judecata noastră sexuală înrăureşte părerile noastre estetice. Fanaticilor frumuseţilor trupului le recomandăm capitolul din Schopenhauer: "Metafizica iubirii sexuale". Orice veşmînt numai pe jumătate are o înrăurire şi mai aţîţătoare decît natura cu desăvîrşire goală: aceasta distruge cel puţin iluziile exagerate ale fanteziei. Uităm însă că nu e nevoie să încurajezi destrăbălarea simplă sub cuvînt că cea rafinată e şi mai rea. Pe tărîmul acesta, amăgirea de sine a ajuns la modă. În lumea bărbaţilor sunt prea puţini care să-şi fi făcut educaţia în aşa chip şi să se fi izbăvit de dictatura sexuală, încît goliciunea expusă să nu le mai tulbure simţurile. De aceea, omul care năzuieşte mai sus, nu poate lupta numai împotriva sumedeniei de ispite, ci va căuta şi să împuţineze şi să înlăture prilejurile de deranj. Pentru aceştia, orice îmbrăcăminte tinde să acopere corpul cu demnitate şi graţie, nu să-l expună privirilor. Aceasta corespunde şi cu simţul de ruşine, azi, aşa de nebăgat în seamă şi care are funcţia importantă să ne apere de iscodiri îndrăzneţe, de pofte şi risipă. Cine nu înţelege acestea să înceteze cel puţin a se mai lefăi cu "senzualitatea-i sănătoasă", căci păşeşte spre adevărata decădere care se manifestă în tocirea marilor instincte, iar în locul reculegerii şi al lepădării de sine întronează lăcomia şi vîrtejul momentului. În sfîrşit, toată cochetăria modernă nu e altceva decît un semn trist, atît de lipsă fundamentală de modestie cu care omul “contemporan” se îmbată şi se încîntă de propria-i

2

persoană, cît şi de decăderea şi superficialitatea artei care face din corp “centrul universului său”, fiindcă spiritu-i scapă. Dr. Fr. F ors ter

DE CE SFÎNTUL MUNTE ATHOS NU POATE FI DESCHIS PENTRU FEMEI? Se ştie că, după răstignirea lui Iisus, urmînd poruncii Lui: „Mergînd învăţaţi toate neamurile… şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea”, apostolii au tras la sorţi, care încotro să meargă la propovăduire. Odată cu ei au plecat şi sfintele femei mironosiţe, în frunte cu Sf. Fecioară Maria. În chipul acesta au pornit fiecare în cîte o parte a lumii. Cît despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rînduit să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple antice greceşti necreştine. Aceasta s-a îndeplinit întocmai, cînd Preasfînta Fecioară îndreptîndu-se cu corabia, spre insula Cipru - după dumnezeiasca rînduială de sus - se pomeneşte, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mănăstirii Ivirilor de azi. Locuitorii au întîmpinat cu binevoire pe Născătoarea de Dumnezeu şi Sf. apostoli care erau cu dînsa. Atunci Ea a dezvăluit norodului toate tainele Fiului Său, învăţîndu-i să creadă şi să se boteze în numele Lui. Tot atunci Preacurata a prorocit faptul că Muntele va fi locuit, în curînd, doar de parte bărbătească: “O fii luminaţi, ascultaţi. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul şi Dumnezeul meu. Voi însă, nu veţi mai rămîne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbaţi din toată lumea, ca să vieţuiască în curăţie, după chipul îngerilor.” Nu se ştie sigur cînd au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieşte însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însoţise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos. Nici pînă astăzi nu a fost permis accesul femeilor pe Sfîntul Munte. Aceasta a permis dezvoltarea a numeroase mănăstiri, chilii şi sihăstrii pe toată suprafaţa Muntelui, în care se practică o formă intensivă şi eficientă de creştinism ortodox, în plin secol XXI. Mulţi dintre vieţuitorii creştini athoniţi se roagă în retragere, sau, aşa cum se mai spune, în sihăstrie. Tot muntele este acoperit de aşezăminte monahale, ici-colo, şi nu poţi spune că există o zonă izolată unde ar putea circula turişti (bărbaţi sau femei) fără a interacţiona cu vieţuitorii mănăstirilor. Sunt persoane care ar spune că motivul interdicţiei ar fi faptul că femeia ar fi inferioară, conform viziunii lor. O astfel de argumentaţie urmăreşte să reducă la penibil motivaţia interdicţiei prezenţei femeilor pe Athos şi este păgubitoare şi cît se poate de falsă. Adevăratul motiv este faptul că femeia este o tentaţie pentru bărbat (cum, de altfel, şi bărbatul este o tentaţie pentru femeie - aproape orice femeie ar recunoaşte asta)… Călugărul athonit, deoarece este izolat de lumea laică şi nu mai are nici un contact cu femeile, prezintă o creştere puternică a dorinţei interioare de a căuta completitudinea şi, negăsind-o în jur prin trupul sau chipul unei femei care să îl mai poată alina, îşi îndreaptă întreaga lui aspiraţie către domeniul spiritual. Trăind pe Munte simţi că începe să crească în tine o putere nouă, pe care înainte nu o cunoşteai şi care te susţine să realizezi paşi spirituali uneori gigantici . Asta este… Desigur, un argument al răuvoitorilor este şi faptul că nu există un spaţiu asemănător consacrat doar activităţii spirituale a calugăriţelor creştin-ortodoxe. E adevărat, un spaţiu asemănător nu există (nu toate lucrurile pot fi simetrice, iar biserica nu a acordat, în vechime, o atenţie egală femeilor şi bărbaţilor), dar există, totuşi, mănăstiri care sunt rezervate exclusiv femeilor.

3

Credem că o parte din persoanele care acţionează pentru liberalizarea accesului pe Sfîntul Munte, atît pentru turiştii bărbaţi (acum accesul este posibil, dar restricţionat), cît , mai ales, pentru turiştii femei, acţionează în mod subversiv pentru a micşora sau altera forţa practicii spirituale de aici. Dînşii ar trebui să ştie că modificarea acestei prevederi ar schimba în mod criminal valoarea spiritualităţii şi nu ne-am mai putea bucura, într-o asemenea măsura, de nestematele spirituale care cresc aici. Nu înseamnă că totul este perfect pe Sfîntul Munte Athos. Dar, în realitate, este o binefacere şi o şansă uluitoare că această enclavă spirituală există. Apreciem ca nu este o pierdere pentru libera circulaţie a oamenilor interdicţia seculară a muntelui Athos, ba chiar afirmăm că este un cîştig enorm pentru omenire. Desigur, relaţiile dintre bărbat şi femeie sunt fireşti şi ele pot constitui o şansă de evoluţie sau o neşansă de cădere (în funcţie de înţelepciunea şi gradul de pricepere al celor doi), dar o enclavă-capitală creştin-ortodoxă, cum este Sfîntul Munte Athos, bazată pe abstinenţa pasivă absolută şi pe viaţa spirituală petrecută în retragere este o binecuvîntare. Să o primim cu înţelepciune în mintea şi în inima noastră…! Leonard Radutz Societatea Academică AdAnima pentru Transformare şi Cunoaştere de Sine

CELE 14 REGULI PENTRU MERGEREA LA BISERICĂ 1. Ieşind din casă, să te ierţi cu toţi. 2. Să duci la biserică un mic dar: o lumînărică, un bănuţ, un colac, ce poţi. Că prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserică se binecuvintează toată averea ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu. 3. La biserică este bine să mergi mai dimineaţă, ca să te poţi închina liniştit, să-ţi ocupi locul tău fără să deranjezi slujba. 4. Bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stîngă. Şi în ordinea aceasta: bărbaţii bătrîni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să se lase o cărare, ca să meargă pălămarul sau cine vine să se închine. 5. Să nu vorbiţi în biserică, ca este mare păcat. 6. Dacă mergi la biserică, să nu ieşi pînă nu se termină slujba, de altfel eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina de Taină, unde erau la masă Mîntuitorul cu Apostolii. 7. Cînd vă închinaţi la sfintele icoane, să nu sărutaţi sfinţii pe faţă, că-i păcat. Dacă sfîntul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele, dăca este pictat pe jumătate, îl săruţi la partea de jos. 8. Să ştiţi că după ce dă preotul binecuvantare de Sfînta Liturghie, nimeni nu mai are voie să se închine la icoane în biserică, de atunci fiecare stă la locul lui liniştit, pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte. 9. Creştinii trebuie să stea în genunchi cînd se sfinţesc preacuratele daruri, cînd se cîntă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvîntăm... !”; la citirea Evangheliei; la Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru. 10. Cei ce au dezlegare şi vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să-şi ceară iertare de la toţi. Această rînduială se face înainte de a merge la Sfînta Împărtăşanie. Cu o lumînare aprinsă asculţi cu luare-aminte rugăciunile înainte de Sfînta Împărtăşanie, dar nu mergi cu ea înaintea preotului, în faţa Sfîntului Potir, pentru că în faţa Sfîntului Potir, nu e voie să fiţi cu lumînarea aprinsă, nici să mai faceţi Sfînta Cruce, că-i mare primejdie. Mulţi, făcînd cruce, sa întîmplat că au lovit pe preot, şi au vărsat Sfintele. S-a întîmplat în multe biserici. Cînd mergi în faţa Sfîntului Potir pui mîinile cruciş pe piept. După ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci pentru a lua anafora şi aghiasma. Apoi asculţi molitfele sau rugăciunea de mulţumire după Sfînta Împărtăşanie.

4

Cel ce s-a împărtăşit, nu mai are voie să sărute mîna preotului. Pînă nu stai la masă nu mai ai voie să săruţi nici sfintele icoane, nimic, că ai primit pe Hristos atunci. După împărtăşanie n-ai voie să scuipi. Aşa-i după rînduiala canonică. 11. Cel ce a venit la biserică dintr-o familie, se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfînta anaforă pentru toţi cei de acasă. Cei de acasă n-au voie, în Duminici şi sărbători, să mănînce ceva, pînă nu vine cel de la sfînta biserică, să le aducă sfînta anaforă. În timpul Sfintei Liturghii, cînd preotul leagă cerul cu pămîntul şi scoate părticele pentru milioane de suflete, cei rămaşi acasă să se roage, să nu se apuce de gătit, spălat sau să trîndăvească în pat, că-i mare păcat. 12. Cel ce a fost la sfînta biserică, cînd a zis preotul: “Cu pace să ieşim! Întru numele Domnului” şi a făcut otpustul, adică sfîrşitul Liturghiei, face trei închinăciuni în mijlocul bisericii şi merge acasă. Nu cumva să-l ducă diavolul de la biserică la crîşmă sau la joc. Bucuria celui rău că te-a scos din raiul lui Dumnezeu şi te duce în iad. 13. Cînd mergi acasă, zi o rugăciune la sfintele icoane şi cînd toţi stau la masă, tu să le povesteşti ce ţi-a rămas şi ţie în cap de la biserică, ca să audă şi cei ce n-au putut merge la Liturghie, din motive binecuvîntate. 14. Apoi trebuie să te duci în Duminici şi sărbători să faci vizite şi să cercetezi pe cei bolnavi şi săraci. Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de bună cuviinţă pentru creştinii care merg la sfînta biserică în Duminici şi în sărbători. PUTEREA CUVINTELOR (autor necunoscut) Mai multe broscuţe se plimbau prin pădure, cînd două dintre ele au căzut într-o groapă adîncă. Toate celelalte broscuţe s-au strîns în jurul gropii. Cînd au văzut cît de adîncă era groapa, le-au spus celor două broscuţe căzute în groapă că nu mai au nici o speranţă, dar acestea le-au ignorat comentariile şi au început să sară, încercînd să iasă din groapă. Broscuţele continuau să le spună să nu mai sară, ca oricum totul este în zadar şi soarta le este pecetluită. În cele din urmă, una dintre cele două broscuţe a ascultat de "sfatul" prietenelor ei şi a renunţat. S-a abandonat pe fundul gropii şi... a murit. Cealaltă broscuţă a continuat să sară din răsputeri. Suratele ei de pe marginea gropii au început din nou să o îndemne să renunţe şi să moara împăcată, dar broscuţa s-a îndîrjit mai tare şi pîna la urmă... hop! - a reuşit să iasă din groapă. Uimite peste măsură, broscuţele s-au strîns în jurul ei şi au întrebat-o: - Ei, bravo! Nu ne-ai auzit? Cum de nu te-ai dat bătută? - Oac! Oac! - ţopăia fericită broscuţa. - Hei, soro! Opreşte-te o clipă şi zi-ne şi nouă cum de nu te-ai dat bătută! Într-un târziu, broscuţa a înţeles ce vor de la ea şi le-a explicat că ea nu prea aude bine şi de-acolo, de pe fundul gropii, crezuse că ele o încurajează. Puterea cuvintelor... Limba are putere de viaţă şi de moarte. Un cuvînt de încurajare pentru cineva căzut la pămînt îl poate ridica şi îl poate ajuta să păşească mai departe. Dar tot cu un cuvînt îl poţi doborî. Fii atent la cuvintele tale. Este atît de uşor să rosteşti cuvinte care să taie avîntul celui care le aude, mai ales dacă trece printr-o perioadă dificilă. De ce n-ai alege să fii astăzi cel care împarte cuvinte dătătoare de viaţă în jurul lui? Rugăciune pentru căutarea unui duhovnic Doamne, Tu care nu voieşti moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă şi să fie viu, Tu care Te-ai pogorît pe pămînt tocmai spre a învia pe cei ce suspină şi care sunt morţi prin păcat şi spre a-i face vrednici să Te vadă pe Tine, Lumina cea adevărată, pe cît este cu putinţă omului, trimitemi un om care să Te cunoască, pentru ca slujindu-l şi supunîndu-mă lui din toate puterile mele,

5

ca şi Ţie, şi făcînd voia Ta în a lui, să-Ţi plac Ţie, singurului Dumnezeu, şi să mă învrednicesc şi eu, păcătosul, de împărăţia Ta. Amin.

Как пережить красивая жена?

Великий

Пост,

когда

рядом

молодая,

отвечает иеромонах Адриан (Пашин), кандидат физико-математических наук Этот вопрос, конечно же, лучше задавать белому духовенству. Я же могу сказать следующее: подвиг есть подвиг, а пост - это в первую очередь подвиг. В чем суть поста, как и любого духовного подвига? Либо человек - это животное, либо - духовное существо; либо человек стремится получить все формы наслаждений здесь на земле, и его больше ничего не интересует, либо он познал высший смысл жизни и стремится приблизиться к высшему идеалу. Что превалирует в нас - дух или плоть; кто мы - образ и подобие Божие или чисто плотские существа? Вот это упражнение в силе духа и есть пост. Дух и тело человека подобны сообщающимся сосудам. Помните по школе: есть два сообщающихся сосуда, и чем больше мы прижимаем жидкость в одном сосуде, тем больше поднимается в другом. Чем больше мы оказываем давление, разумное давление, на свою плотскую, материальную жизнь, тем больше возвышается духовная. И наоборот: чем больше мы пренебрегаем духовной жизнью, тем более непокорна наша плоть, которая может действительно превратить человека в животное, и тогда в пакибытии, в духовном мире, в жизни вечной для такого животного наступает ад. Ибо животное - существо бездушное, хотя и бессмертное, но бездушное, жить в духовном мире не может. Итак, только подвиг и жертвенность ради Бога поможет всем нам - и мирянам и монахам провести и пост, и обычное житейское наше время в послушании воле Божией и в достоинстве сынов и дочерей Божиих. Ико́на Бо́жией Ма́тери «Неупива́емая Ча́ша» . Происхождение образа Явление образа «Неупиваемая Чаша» произошло в 1878 году. Крестьянину Ефремовского уезда Тульской губернии, одержимому страстью пьянства и вследствие этого утратившему способность ходить, во сне явился старец-схимник и сказал: «Иди в город Серпухов в монастырь Владычицы Богородицы. Там есть икона Божией Матери „Неупиваемая Чаша“, отслужи перед ней молебен и будешь здоров душой и телом». Крестьянин не сразу отправился в монастырь, но после третьего являения старца на четвереньках отправился в путь. Придя в женский Введенский Владычный монастырь, страждущий рассказал о своих сновидениях и попросил отслужить молебен. Но никто в монастыре не знал иконы Божией Матери с таким наименованием. После долгих поисков в проходе из соборного храма в ризницу был найден образ на обороте которого обнаружили надпись: «Неупиваемая Чаша». В явившемся крестьянину схимнике он узнал старца Варлаама — строителя этого монастыря. После совершения молебна бывший пьяница получил не только исцеление больных ног, но и утратил пристрастие к алкоголю. Образ прославился многими исцелениями. Особо икона почиталась в Серпухове. В центре города при храме благоверного князя Александра Невского было создано АлександроНевское братство трезвости. Каждое воскресенье при большом скоплении народа перед списком с чудотворной иконы Божией Матери «Неупиваемая Чаша» в храме совершались молебны с чтением акафиста, обычно завершавшиеся религиозно-нравственными беседами. Почитание иконы носило в основном местный характер, о чем свидетельствует 6

отсутствие упоминания о ней в дореволюционной церковной литературе (кроме нескольких местных статей). Утрата образа После закрытия Владычного монастыря чудотворная икона была перенесена в кафедральный собор Николы Белого. В 1928—1930 гг. Серпуховскую кафедру возглавлял митрополит Мануил (Лемешевский). В воспоминаниях о нем было написано, что он восстановил почитание святыни этой обители, местночтимой иконы Богоматери «Неупиваемая Чаша», которое к тому времени постепенно приходило в забвение. Также по просьбе верующих с благословения Владыки Мануила было написано 8 копий с Чудотворной иконы. В 1929 году Никольский собор был закрыт, все его святыни сожжены на берегу реки Нары. Иконы с изображением образа Божией Матери «Неупиваемая Чаша», включая первообраз, бесследно исчезли, молебные служения прекратились. Восстановление почитания иконы Почитание иконы «Неупиваемая чаша» возобновилось в 1980-е годы. Стараниями настоятеля местной церкви Пророка Илии архимандрита Иосифа (Балабанова) (с 7 октября 2002 епископ Биробиджанский и Кульдурский) в городе была возобновлена дореволюционная традиция Серпуховского Александро-Невского Братства трезвости, следуя которой по воскресным дням стали совершаться молебны об исцелении от недуга пьянства с чтением акафиста Божией Матери «Неупиваемая Чаша». 30 мая 1997 года по благословению Патриарха Алексия II икона «Неупиваемая Чаша» была впервые внесена в Православный церковный календарь, что явилось официальным признанием всероссийского почитания этого образа Богоматери. ATENŢIE SECTELE… PROTESTANŢII Termenul "protestant" reprezintă o noţiune generică pentru diverse confesiuni, organizate după ideologii creştine şi avînd structuri ecleziastice proprii. În general, prin confesiuni protestante se înţeleg acele culte care îşi au rădăcina istorică în reforma religiei romano-catolice, iniţiată de Martin Luther, la începutul secolului al XVI-lea. Una din definiţiile sale cel mai frecvent repetate este următoarea: "Protentantismul reprezintă toate confesiunile creştine care nu sunt nici catolice, nici creştin-ortodoxe". Teologia protestantă a dus la importante diviziuni interne, caracterizate în comun prin separarea acestora de catolicism şi Papalitate. În cadrul protestantismului există diferite biserici, printre care lutheranismul, calvinismul, unitarianismul, anglicanismul, presbiterianismul, dar şi cultele neoprotestante cum sunt baptismul, adventismul, penticostalismul şi altele. Întreaga arie a cultelor protestante şi neoprotestante considă că obiectele de cult (icoane, vase de cult etc.) constiutuie po idolatrie. Protestanţii nu au preoţi şi nici biserici. Deşi ca arhitectură aduc a biserică, clădirile lor nu sunt biserici în adevăratul sens al cuvîntului, ci, mai degrabă, casă de rugăciune. În Vechiul Testament Dumnezeu a stabilit preoţia aşa numită sacramentală, a stabilit o serie de ritualuri şi a poruncit construirea unor obiecte de cult (altarul, Chivotul Legămîntului, Sfeşnicul etc.) Protestanţii consideră că odată cu jertfa lui Hristos Legea Veche s-a împlinit, şi toate acestea nu-şi mai au rostul. Pentru ei termenul de preot a căpătat o accepţiune foarte largă. Oricine poate fi preot. Viaţa cultică, ceea ce ortodocşii şi catolicii numesc LITURGICA, a fost înlăturată complect. Protestanţii practică doar botezul şi împărtăşania, însă într-o maniera simplificată şi cu totul diferit ca semnificaţie. DICŢIONAR RELIGIOS IDOLATRIE este un termen folosit pentru a desemna cultul idolilor. El provine din traducerea în limba greacă a Vechiului Testament ("Septuaginta") şi este conceput în mod peiorativ; denumirea se referă la cei care îşi arată adorarea ("latreia") pentru imaginile false, amăgitoare ("eidola"). 7

În contextul Vechiului Testament termenul critică practica rituală a triburilor străine Israelului, în care sunt venerate imagini de cult fabricate din "materie moartă", care sunt din perspectiva Deuteronomului nişte idoli găunoşi, o falsificare a principiului divin, care este invizibil. Cea de-a doua poruncă a legilor date lui Moise este de aceea: "Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sînt sus în ceruri, sau jos pe pămînt, sau în apele mai de jos de cît pămîntul" (Exod, 20,4)[1]. Icoana nu face parte din categoria "chipurilor cioplite", ci este un obiect de cult creştin, care se bucură de un regim special. Faptul că există un cult liturgic, că există obiecte de cult - crucea, icoane, lumînări, tămîie - nu îseamnă idolatrie. Obiectele de cult au existat şi în Templu. Chivotul este un exemplu concludent: era tămîiat, îngrijit, acoperit cu o pînză pentru a-l feri de privirile celor de rînd, i se spunea "Odihneşte-te, Doamne!" şi "Ridică-te, Doamne!". Primea închinare. Era un obiect de cult, ca ţi crucea, ca şi altarul, ca şi sfeşnicele, ca şi tămîia. Şi dacă ar fi reprezentat o idolatrie, atunci cum le-a permis Dumnezeu vechilor evrei să practice idolatria, cum a sfinţit un Templu în faţa căruia existau doi stîlpi care purtau nume, cum a sfinţit un Templu care avea înăuntru statui de heruvimi, ornamentaţii, altar, vase, tămîie etc.? Icoanele au scopul de a reprezenta entitatea la care ne rugăm şi ne închinăm. Gîndul nostru atunci cînd privim o icoană nu este la sticlă sau hîrtia aceea ci sus la Dumnezeu. Icoanele nu reprezintă idoli care nu există în realitate, ci persoane ce vin ca un exemplu de trăire creştină. Cel ce se inchină icoanei, se închină fiinţei închipuite pe ea ca unui intermediar în rugăciunile spre Cel Preanalt şi, pe lîngă astea...se spune că icoanele sunt Biblia neştiutorilor de carte. P.S. Cere unui protestant să rupă Biblia pe care o are la el. Cere-i să o arunce la un coş de gunoi. Nu o va face, chiar dacă susţine că este o simplă tipăritură. Nu cumva este reflexul unui obiect sacru?

CUVINTE ÎNŢELEPTE Familia fără copii, grădină fără flori. Nu este bogat un cuplu de milionari, dar fără urmaşţi, şi nu este săracă o familie numeroasă dar fără bani în buzunar. Copilul este ca viţa-de-vie, dacă nu-l îngrijeşti la timp – “sălbătăceşte”. O faptă bună nu este niciodată inutilă. Lumina zilei care trezeşte vederea, orbeşte bufniţele.

Ce mult se-ndreptăţeşte omul… Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui. Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i. Se poate n-a ucis cu parul, se poate n-a furat comori, Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori? Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui, Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui? Se poate n-a făcut păcate cum face orice vinovat Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat? Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?

8

Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut. O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat: Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu. Traian Dorz

Жизнь в Церкви 8 марта - рудимент советской эпохи Дудченко Андрей, свящ. Идеологического обоснования этого празднования в официальной пропаганде никогда не было. Интересное объяснение этой загадки выдвинул диакон Андрей Кураев в своей статье «Можно ли не праздновать 8 марта?». Статья вызвала яростную полемику. Отец Андрей полагает, что в данном случае мы, «приглашенные на праздник», отмечаем вовсе не то, что на самом деле празднуют инициаторы. Праздник 8 марта был задуман не как день прославления женщин вообще, но женщин с определенными качествами. Этот праздник на заре революции газета «Правда» называла «днем женского Рабочего Интернационала». 8 марта задумывался вовсе не как день Прекрасной Дамы, но эмансипированной женщины-революционерки (напомним читателю, что советская идея «равенства полов», популярная сегодня и на Западе, привела у нас к появлению такой «женской» профессии как асфальтоукладчица). Но почему же именно восьмое марта, а не, скажем, первое? Внимательно присмотревшись к портретному ряду создателей «нового мира», о. Андрей Кураев замечает, что коммунистический Интернационал был на редкость мононационален. Представим себя на месте Клары Цеткин, которую о. Андрей считает еврейкой (на самом деле она была арийской немкой). Для нее, считает о. А. Кураев, вполне естественны были ассоциации с историей еврейского народа, и посему, когда партия сказала: «Надо придумать женский праздник», Клара ответила: «Есть», и вспомнила об Эсфири, которая спасла свой народ от власти жестокого тирана. В иудейской традиции Эсфири посвящен самый веселый праздник года - Пурим, празднующийся как раз на стыке зимы и весны. В 1909 г. подвижный праздник Пурим отмечался накануне 8 марта. Мы не будем излагать сейчас историю царицы Эсфири, она подробно описана в одноименной книге, входящей в состав Библии. Праздник Пурим - праздник в честь избиения врагов. Ветхозаветный народ, народ «жестоковыйный», с помощью хитрости Эсфири освободился от власти персов. Но поскольку, по словам апостола Павла, «все Писание богодухновенно» (2 Тим. 3: 16), нам следует крайне взвешенно и осторожно подходить к оценке лиц, описанных в библейских повествованиях. Но необходимо помнить, что царица Эсфирь почитается нашей Церковью наряду с прочими ветхозаветными праведниками в неделю Праотец (за две недели до Рождества Христова). И это вполне объяснимо: ветхозаветный человек еще не вырос до Евангельских норм. Мы ни в коем случае не отвергаем Книгу Эсфири, но и не считаем, что сейчас следует буквально копировать то, что было необходимо тогда для сохранения Израиля и веры в единого Бога. Жесткие методы борьбы были в почете у идеологов «диктатуры пролетариата». Ветхозаветная кровожадность продолжила свою жизнь в годы революционного лихолетья, и это о. Андрей считает одним из оснований для отождествления празднования 8 марта с Пуримом. 9

Примечателен и праздник 23 февраля, который о. Андрей также увязывает с Пуримом. Дело в том, что приход к власти в России большевиков повлек за собой перемену календаря. При этом 8 марта по новому стилю пришлось на 23 февраля по старому. Это вполне объясняет близость «женского» и «мужского» дней в советском календаре. Позже, через несколько лет после объявления 23 февраля праздничным днем, был создан миф о «дне Красной Армии» (1922), а в 1917 году 7 марта «Правда» писала о том, что «пролетарский Интернационал назначил 23 февраля днем международного женского праздника». Кроме того, 23 февраля ознаменовано одним из самых позорных дней в истории России - в этот день в 1918 г. ЦИК Совнаркома принял условия «Брестского мира», что фактически означало капитуляцию России в Первой мировой войне и превращение войны с внешним врагом в войну гражданскую, против собственного народа. Основатели Советского государства были воинствующими безбожниками, и вряд ли руководствовались бы иудейскими религиозными мотивами при выборе даты для «женского дня». Творцам «социалистического отечества» нужно было создать свою систему верований, обрядов и ритуалов в противовес Православию и Таинствам Церкви. Советские традиции - жуткая пародия на религиозную жизнь, фальшивка, утопическая пустышка. Но все же создателям этой грандиозной подмены нельзя отказать в изобретательности: партия вместо Церкви, труп вождя вместо Живоносного Гроба Спасителя, портреты руководителей вместо икон, партсъезды вместо церковных Соборов, демонстрации вместо крестных ходов и т. п. Вместо почитания Пречистой Матери Божией люмпенизированной рабоче-крестьянской толпе был предложен «женский день», так удачно вписавшийся в советский календарь. В самом деле, трудно было выбрать лучшее время для «празднования», чем раннюю весну, когда пробуждается от зимнего сна природа, по-весеннему начинает светить солнце и распускаются первые цветыподснежники. Вероятно, сама идея женского праздника и возможна. Тем более, что наши современники не задумываются об истоках празднования 8 марта, а просто воспринимают этот день как повод подарить цветы своим дорогим женщинам. Конечно, от подарков не стоит отказываться. Не нужно обижать отказом тех, кто вспомнит в этот день о вас. Но, тем не менее, эту странную дату не стоит воспринимать как праздник. Нам стоило бы держаться собственных традиций, тем более что в Православной Церкви второе воскресенье после Пасхи посвящено воспоминанию жен-мироносиц, которые в утро Воскресения спешили ко Гробу Христа и первыми получили радостную весть о Его восстании из мертвых. Задумаемся о том, каков наш идеал: эмансипированная мужеподобная революционерка или же заботливая и чуткая жена-христианка? Вряд ли кому импонирует первый тип. И если так, то давайте помнить, что наших жен и матерей, сестер и коллег мы в свое время сможем поздравить с их настоящим праздником, когда Церковь прославляет заботу и верность жен-мироносиц. А еще лучше: давайте не будем забывать их и в прочие дни. Жертвенная любовь к жене, матери, сестре обязывает нас заботиться о них, защищать, радовать их своей любовью и вниманием. Создание семьи - это не только знакомство, ухаживание и свадьба, но и каждодневное служение в любви. А для того, чтобы будни семейной жизни наполнить радостью, необходимы знаки внимания. Поэтому - дарите подарки и цветы любимым женщинам, и не только на 8 марта.

10