Aristotel

ARISTOTEL (384 – 322 î. Hr.) Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate, în Antichitate şi în Evul Mediu, Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful, considerându-se, deci, că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei. Preţuirea de care s-a bucurat de-a lungul timpului Aristotel se datorează, în primul rând, înnoirilor fundamentale pe care el le-a determinat atât în filosofie cât şi în alte domenii ale culturii. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor tipurilor, ci şi fondatorul majorităţi ştiinţelor fundamentale, dar are şi reflecţii deosebit de pertinente asupra artei, moralei, educaţiei, religiei, politicii etc. 1. Repere biografice Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi el este numit uneori Stagiritul), în nordul Greciei continentale, în peninsula Chalcidică, în vecinătatea graniţei cu Macedonia, ca fiu al lui Nicomach, medic al curţii macedonene, şi al soţiei sale Phaistis. Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi, fiind crescut de un unchi, profesia tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale spirituale, trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor naturii, în special al celor biologice. După copilăria, petrecută, probabil, la Pella, capitala regatului macedonean, la vârsta de 17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în Academia platoniciană, unde rămâne circa 18-20 de ani, mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. În această perioadă personalitatea proeminentă a lui Platon şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra universului său spiritual, Aristotel devenind în scurt timp cel mai strălucit discipol al lui Platon. Cu toate acestea între ei au apărut de timpuriu o serie de dezacorduri, care se vor accentua cu timpul. Ele se referă, în special, la dezinteresul manifestat de Platon pentru studiul fenomenelor naturii în favoarea filosofiei şi matematicii. Aceasta este probabil şi explicaţia faptului că bătrânul Platon, când a trebuit să numească un succesor la conducerea Academiei nu la numit pe Aristotel, aşa cum era firesc, ci pe propriul său nepot, Speusip, care era un filosof destul de obscur. Platon s-a temut, probabil, că dacă i-ar fi încredinţat conducerea Academiei lui Aristotel, acesta şi-ar fi impus după moartea sa în programul de învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică, eliminând-o pe cea platoniciană. Platon voia să asigure astfel

perpetuarea filosofiei sale în posteritate. Afectat de această decizie, Aristotel a părăsit nu numai Academia, ci şi Atena, imediat după moartea lui Platon, dacă nu chiar înainte. În următorii ani el va întreprinde o serie de călătorii în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. Se va stabili pentru câţiva ani în Assos, unde va deschide o filială a Academiei, ceea ce însemnă că nu era încă decis să se rupă de spiritul filosofiei platoniciene. Tot în această perioadă, Aristotel a făcut o serie de cercetări de biologie marină la Mytilene, în insula Lesbos, ale căror rezultate le va valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare. Deşi filiala Academiei deschisă la Assos a devenit repede celebră, Aristotel n-a avut prea mult timp să se ocupe de organizarea şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de regele Filip al II-lea al Macedoniei să se ocupe de educaţia fiului său Alexandru, viitorul rege Alexandru Macedon. Vreme de câţiva ani, Aristotel i-a format tânărului Alexandru o solidă educaţie grecească, astfel încât se poate aprecia că cel puţin o parte a geniului politic şi militar a lui Alexandru Macedon i se datorează dascălului său. Datorită morţii subite a tatălui său, Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani, abandonându-şi studiile. Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea privind educaţia lui Alexandru şi revine la Atena. Aici decide să-şi înfiinţeze propria şcoală filosofică, în afara cetăţii, nu departe de Academia platoniciană. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. În cinstea zeului, Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Liceul. Şcoala va mai fi numită şi peripatetică, iar discipolii săi peripatetici (gr. peripatein – a se plimba), datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala. Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel, Liceul devine repede celebru, întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. Liceul atrăgea tineri dornici de instrucţie din întreaga lume grecească. Devenit rege, Alexandru a continuat campania începută de tatăl său de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul macedonean, devenit în scurt timp imperiu prin cucerirea unor întinse zone din Europa, Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia, întreaga Grecie continentală, insulară şi microasiatică, desfiinţând, practic, imperiul persan, care constituise o permanentă ameninţare pentru greci, cucerind India şi proclamându-se faraon al Egiptului!). Deşi mulţi greci îl admirau, Alexandru avea şi numeroşi duşmani, în special la Atena, care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată întrun imperiu „barbar” şi militau pentru recâştigarea independenţei.

Aristotel a fost, cel puţin până la un punct, un partizan al politicii de expansiune a lui Alexandru, întrucât era conştient de faptul că în noul context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nici o şansă de supravieţuire, iar grecii nu erau dispuşi să renunţe la fărâmiţarea lor politică tradiţională. În următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi conducerea Liceului şi şi-a elaborat o mare parte a operei, începută încă din perioada în care se afla la Academie. El a continuat să întreţină relaţii strânse cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege şi apoi s-a proclamat împărat, iar Alexandru chiar l-a sprijinit în realizarea unor cercetări. Datorită acestor relaţii, Aristotel şi-a făcut numeroşi duşmani la Atena, care-l considerau trădător, cu atât mai mult cu cât el nu era cetăţean atenian. Atâta vreme cât a trăit Alexandru, nimeni n-a avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel. Datorită morţii premature a lui Alexandru Macedon, la numai 33 de ani, în 323 î.Hr., Aristotel a rămas fără protecţie. Imediat după moartea lui Alexandru, naţionaliştii atenieni, în frunte cu oratorul Demostene, i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate. Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte destinul nedrept şi a fugit din Atena înaintea începerii procesului, motivându-şi fapta, nu tocmai onorabilă, prin afirmaţia că n-a vrut să dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască, încă o dată, împotriva filosofiei. Peste numai un an la vârsta de 62 de ani, în 322 î.Hr. în plină putere creatoare, Aristotel a murit însă în împrejurări misterioase, la Chalcis, în insula Eubeea. L-a ajuns răzbunarea Atenei, s-a îmbolnăvit, a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit să răspundă încă satisfăcător. 2. Opera aristotelică Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici filosofi ai antichităţii, fiindu-i atribuite circa 145 de lucrări în cele mai diferite domenii. Cea mai mare parte a acestor lucrări sunt cursuri predate de el la Liceu. Aristotel a predat la Liceu două categorii de cursuri: cursuri exoterice, care se adresau celor neiniţiaţi şi erau destinate publicării, şi cursuri ezoterice, care se adresau iniţiaţilor, fiind elaborate într-o formă teoretică riguroasă şi presupunând stăpânirea temeinică a cunoştinţelor elementare despre domeniile respective. Cea mai mare parte a cursurilor exoterice – adevărate tratate – s-a pierdut, dar cele ezoterice, adevărate tratate, s-au păstrat şi ne-au parvenit aproape în întregime. Aristotel şi-a început opera încă de când se afla la Academie, adoptând nu numai o serie de teme şi motive platoniciene, pe care le va repudia ulterior (teoria Ideilor, concepţia platoniciană asupra

sufletului etc.), ci şi maniera dialogală platoniciană de concepere a discursului filosofic. Astfel, în această perioadă el a scris lucrări de retorică (Gryllos sau Despre retorică), filosofie (Eudem, Despre filosofie), etică (Despre iubire, Despre bogăţie, Despre nobleţe etc.), teorie politică (Despre regalitate) etc. Cea mai mare parte a acestor lucrări s-a pierdut. Cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel care ne-au parvenit sunt: • Metafizica – este lucrarea în care Aristotel şi-a expus în mod sistematic concepţia filosofică. Această denumire a lucrării nu i-a fost dată de Aristotel, ci de către editorul operei sale, Andronicos din Rodhos, care a trăit în sec. I î.Hr. şi a fost ultimul conducător al Liceului. Ordonând după criteriul cronologic opera aristotelică, el a constatat că lucrarea de filosofie a lui Aristotel, al cărei titlu se pierduse, a fost scrisă după lucrarea Fizica, numind-o „Cea care este după fizica” (Metafizica). Această denumire, mai degrabă accidentală, s-a dovedit inspirată, întrucât ea sugerează că filosofia studiază problemele care se află după sau, mai corect, dincolo de lucrurile fizice. Din acest motiv termenul metafizică a ajuns să devină sinonim cu termenul filosofie (filosofia, în special teoria principiilor generale ale existentei şi ale cunoaşterii, se mai numeşte şi metafizică). • Organon (gr. – instrument) – este lucrarea monumentală în care Aristotel şi-a expus teoria logică, datorită căreia el este considerat fondatorul logicii clasice. Ea este alcătuită din 6 cărţi: Despre interpretare, Analiticile prime, Analiticile secunde, Categoriile, Topica şi Respingerile sofistice. În Organon Aristotel a expus principiile şi legităţile fundamentale ale logicii clasice. Această lucrare a stârnit admiraţia lui Kant (care era foarte rezervat în aprecierea meritelor filosofilor), care scria în prefaţa la ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure că ceea ce este impresionant la logica aristotelică este faptul că de când a fost elaborată n-a trebuit să facă nici un pas înapoi. Şi mai impresionant, adaugă Kant, este însă faptul că de când a fost creată, această logică n-a putut să mai facă nici un pas înainte. Kant sugerează că am avea de-a face cu singurul caz din istoria culturii în care o întreagă disciplină a fost fundamentată şi elaborată de un singur individ. • Fizica – este lucrarea în care Aristotel a elaborat cea dintâi teorie mecanică asupra universului. El a fost preocupat în special de problematica mişcării corpurilor fizice, pe care o explicat-o prin impulsuri mecanice din aproape în aproape. Principiile acestei teorii fizice vor fi preluate şi dezvoltate în epoca modernă de Newton şi Galilei pentru fundamentarea mecanicii clasice. • Despre cer – lucrare în care Aristotel a sistematizat cunoştinţele de

• • • •

• • • • • •

• •

astronomie ale grecilor şi a elaborat un model al universului care-l va inspira în secolul al II-lea d.Hr. pe Claudius Ptolemeu la crearea modelului geocentric asupra universului. Despre generare şi distrugere Meteorologia Despre suflet – considerată actul de naştere al psihologiei ştiinţifice; Parva naturalia – în care analizează o serie de probleme de psihologie; Etica nicomahică Etica eudemică Marea etică Politica – lucrare care inaugurează studiul ştiinţific al regimurilor politice Poetica – lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica Retorica – lucrare asupra artei elaborării şi susţinerii discursurilor Istoria animalelor Părţile animalelor

3. Platon şi Aristotel: continuitate şi discontinuitate Analiza raporturilor dintre Platon şi Aristotel este esenţială pentru înţelegerea premiselor filosofice de la care a pornit discursul aristotelic, care, deşi s-a arătat adesea foarte critic la adresa lui Platon, s-a raportat în permanenţă la el. El şi-a motivat, de altfel, atitudinea faţă de moştenirea dascălului său prin faimosul dicton: „Mie prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Voi examina, mai întâi, aspectele de continuitate şi discontinuitate dintre cei doi filosofi în diferite compartimente ale sistemelor lor: presupoziţii culturale, concepţiile asupra cunoaşterii, ontologia, teologia etc. Presupoziţia culturală de fond, prezentă în ambele concepţii, specifică întregii mentalităţi greceşti clasice, este convingerea implicită a inteligibilităţii realităţii, care apare perfect transparentă gândirii, o realitate care are o ordine internă, un logos, integral accesibil capacităţii cognitive a omului. Atât Platon cât şi Aristotel manifestă un viguros optimism gnoseologic, care se reflectă în convingerea lor că înţeleptul (filosoful), în momentul în care descoperă esenţa raţională a realităţii, îi surprinde şi propria plenitudine, semnificaţia fundamentală a existenţei ei. Nu este întâmplător faptul că ambii gânditori, ca şi cea mai mare parte a culturii antice greceşti – cu excepţia tragediei – nu au fost deloc sensibili la problematica răului, deşi l-au considerat constitutiv structurii realităţii, dar dificil de gestionat, rămânând în interiorul discursului raţional. Această presupoziţie culturală comună condiţionează concepţiile despre cunoaştere ale ambilor gânditori. Adevărata cunoaştere este

numai cea a universalului, tocmai deoarece în particular subzistă întotdeauna un reziduu de iraţionalitate (materia). Cei doi filosofi concordă şi în identificarea esenţei cunoaşterii, care este în mod fundamental cunoaşterea prin cauze, capacitatea de reducere a realităţii la cauzele sale apropiate şi, în ultimă instanţă, la cauza sa primă. Datorită acestui fapt, atât pentru Platon cât şi pentru Aristotel, cunoaşterea veritabilă se află în concept şi nu în sensibilitate. A considera realitatea inteligibilă înseamnă în fond a considera că gândirea are capacitatea să parcurgă toate etapele prin intermediul cărora realitatea derivă din fiinţă. Pe această premisă gnoseologică comună se altoiesc apoi diferenţele antropologice dintre cei doi gânditori, care îi conduc spre soluţii diferite. Platon, poate mai „înţelept”, tinde să conceapă cunoaşterea ca o ştiinţă unitară (şi totală) a suprasensibilului, în timp ce Aristotel, mai „savant” şi, drept urmare, mai atent la lumea fenomenală, propune o cunoaştere articulată într-o pluralitate de ştiinţe particulare, cu finalităţi şi cu strategii metodologice specifice. Nici din concepţiile ontologice ale celor doi filosofi nu lipsesc elementele comune: în ambele sisteme, chiar dacă neîndoielnic mai puternic în gândirea lui Platon, se resimte o profundă aspiraţie a sensibilului spre ideal, a lumii naturale spre realitatea suprasensibilă. Atât Platon cât şi Aristotel sfârşesc prin a propune o „scară a existenţelor”, care de la nivelul său cel mai de jos şi mai puţin inteligibil (materia) ajunge la cel mai înalt (Ideea de Bine la Platon şi Mişcătorul Nemişcat la Aristotel). În aceste circumstanţe divinul, idealul, atrage spre sine toate celelalte existenţe (astfel, Aristotel vorbeşte despre divin drept cauză finală a lumii). Deşi nuanţele cu care această convingere comună este transpusă în termeni teoretici vor fi sensibil diferite, şi deoarece la Aristotel, în special în faza maturităţii, se fac mai puţin simţite presupoziţiile orficopythagorice, ambii tind să prezinte dimensiunea suprasensibilă ca cea a adevăratei „plenitudini” a fiinţei. Desigur, în momentul determinării concrete a structurii realităţii suprasensibile, între cei doi gânditori apar mari diferenţe; comună rămâne numai convingerea conform căreia cauza adecvată a lumii sensibile trebuie să constea în mod necesar într-o realitate suprasensibilă. Aristotel acceptă deplin, la nivel de principiu, strădania lui Platon de legitimare a realităţii suprasensibile, dar supune teoria Ideilor unei severe, dar constructive critici, punându-i în evidenţă

aporiile de fond. În cadrul acestor diferenţe ale modului de structurare a lumii suprasensibile, îşi află locul şi conceperea diferită a divinului de către cei doi filosofi. În timp ce Platon concepe Ideea de Bine drept entitatea cea mai inteligibilă, Aristotel va demonstra că Mişcătorul Nemişcat (Divinitatea) este cu precădere entitatea cea mai inteligentă. Sunt diferite, de asemenea, şi viziunile antropologice ale celor doi filosofi; la ambii înţeleptul este animat de o puternică tensiune existenţială ce are drept obiectiv cunoaşterea, dar la Aristotel, cel puţin în etapa de maturitate, este mai puţin prezentă propensiunea mistică a lui Platon, sensibilitatea acestuia faţă de problema destinului postum al sufletului. Desigur, şi pentru Stagirit tensiunea spre divin este o constantă a întregii realităţi, dar el nu pare a avea acea mare „rezonanţă interioară” pentru problematica umană, care se simte în întreaga operă a lui Platon; în această diferenţă se manifestă deosebirea dintre două tipuri umane diferite, dintre o mai mare sau mai mică sensibilitate faţă de destinul uman. O a doua deosebire antropologică dintre cei doi filosofi constă în modul diferit de concepere a raportului dintre suflet şi trup; în timp ce la Platon subzistă un clar dualism în problema raporturilor dintre suflet şi trup, Aristotel corelează mai bine cele două realităţi, subliniind că sufletul ar fi „forma” corpului. Opţiunile antropologice diferite ale celor doi filosofi determină şi strategii metodologice diferite. Cu certitudine, la ambii este vădit efortul de elaborare a unei viziuni globale asupra realităţii, coerentă în părţile sale constitutive, în care articularea diferitelor momente din care teoria se compune (ontologia, gnoseologia, antropologia, etica, teologia etc.) răspunde aceloraşi criterii, dar la Aristotel este prezentă o utilizare mult mai rafinată a procedeelor logice şi lipseşte cu totul apelul la mit. Prin tradiţie această deosebire se exprimă prin afirmaţia că Platon ar fi prototipul filosofului-poet, în timp ce Aristotel al filosofuluisavant, dar această afirmaţie mai mult ascunde decât explică rădăcina deosebirilor metodologice dintre ei. În concluzie, apare cât se poate de clar că este discutabilă considerarea lui Aristotel ca „depăşire” a lui Platon; este vorba mai degrabă de două modele metafizice complementare în care se exprimă valorile fundamentale ale culturii greceşti clasice. Cu această convingere este posibil să începem acum examinarea filosofiei lui

Aristotel. 4. Filosofia aristotelică Aristotel şi-a elaborat concepţia filosofică şi ştiinţifică progresiv. Filosoful german Werner Jaeger a distins în lucrarea sa Aristoteles trei mari etape ale elaborării creaţiei aristotelice: 1. etapa platonismului fervent, care corespunde perioadei în care Aristotel s-a aflat la Academie şi în care a fost puternic influenţat de filosofia platoniciană. În această etapă el a aderat la principalele motive ale filosofiei platoniciene, în special la teoria Ideilor şi la metempsihoză. Sunt semnificative pentru această etapă lucrările Eudem (imitaţie după Phaidon-ul platonician) şi Despre filosofie. În aceste lucrări el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui Platon, ci şi forma literară a operei platoniciene. Ca şi lucrările lui Platon aceste opere sunt scrise sub formă de dialoguri. 2. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioară părăsirii Academiei în care Aristotel şi-a elaborat propria concepţie filosofică expusă în lucrarea Metafizica. Această concepţie este în mod programatic opusă celei platoniciene. 3. etapa naturalistă, care corespunde perioadei în care Aristotel a organizat şi condus Liceul şi şi-a elaborat cea mai mare parte a lucrărilor ştiinţifice. În concepţia sa filosofică Aristotel a supus unei critici severe filosofia platoniciană. El şi-a motivat această atitudine faţă de concepţia dascălului său prin dictonul: „mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Critica pe care Aristotel a făcut-o platonismului nu este însă una demolatoare, ci una care urmăreşte identificarea elementelor viabile ale filosofiei dascălului său pentru a fi integrate într-o nouă sinteză şi eliminarea celor pe care le considera eronate. Este semnificativ în acest sens faptul că în mai multe pasaje din Metafizica el utilizează sintagma „noi platonicienii”, ceea ce înseamnă că se considera platonician, deşi adusese corective esenţiale doctrinei dascălului său. Procedând astfel, Aristotel a continuat într-un fel atitudinea lui Platon care şi-a revizuit de mai multe ori drastic propria concepţie. Aristotel a criticat, în primul rând, nucleul filosofiei platoniciene, adică teoria Ideilor. El afirmă că separarea de către Platon a existenţei în două (şi apoi în trei) regiuni ontice distincte (numite de el, cum am văzut, lumi) i se pare „o complicaţie inutilă” şi întreabă retoric: „Cum să înţelegem că Ideile pot să existe separat de sensibile, când ele alcătuiesc substanţa acestora?” Aristotel conchide că: „a spune că Ideile sunt prototipuri ale lucrurilor înseamnă a vorbi în vânt sau a face o metaforă poetică”. De aceea el va plasa esenţa lucrurilor în ele însele şi nu în afara lor, cum procedase Platon. Dacă Platon considera că

esenţa lucrurilor este transcendentă acestora, pentru Aristotel ea le este imanentă. În pofida acestei critici severe făcute ontologiei dascălului său, Aristotel va explica existenţa cu ajutorul a două principii şi nu a unuia singur, cum ar fi fost de aşteptat. Cele două principii sunt: 1. materia (gr. – hylé), care reprezintă în concepţia lui Aristotel substratul tuturor lucrurilor. Materia este concepută de Aristotel ca fiind pasivă, inertă şi informă. Ea ar fi un fel de material brut şi inert din care sunt constituite lucrurile. Aristotel afirmă că materia ar exista numai ca potenţă, ca posibilitate. Materia ar fi, de exemplu, blocul inform de marmură din care va fi cioplită o statuie. 2. forma (gr. – morphé), care ar reprezenta un principiu formativ şi dinamizator, de natură spirituală al tuturor lucrurilor. Forma este act şi ea „decupează” lucrurile din materia amorfă, făcându-le să devină ceea ce sunt şi imprimându-le dinamismul. Conceptul aristotelic de formă prezintă similitudini cu conceptul platonician de Idee. În Metafizica Aristotel a conferit o oarecare prioritate formei în raport cu materia. Forma ar fi, de exemplu, chipul zeului reprezentat de statuie. Aristotel susţine că între materie şi formă există o unitate indisolubilă. Ele n-ar putea fi separate decât în plan teoretic, prin analiză raţională. În realitate n-ar exista materie informă sau formă goală, lipsită de conţinut material, cu o singură excepţie, Divinitatea, considerată formă pură şi numită forma formelor. Unitatea dintre materie şi formă este exprimată de Aristotel prin conceptul de substanţă (gr. – ousia). Lucrurile concrete, individuale sunt deci substanţe, adică unităţi indisolubile ale materiei cu diferite forme determinate. Substanţa ar fi, pentru a invoca exemplul de mai sus, statuia ca atare. Aristotel a elaborat şi o amplă teorie a cauzalităţii, cu ajutorul căreia a încercat să explice mişcarea. El distinge patru tipuri de cauze: • • • •

cauza materială, care ar fi, de exemplu, piatra din care va fi construit un templu; cauza formală, reprezentată, de exemplu, de proiectul templului ce urmează a fi construit; cauza eficientă, reprezentată, de exemplu, de acţiunea efectivă de modelare a pietrei pentru a deveni templu; cauza finală, reprezentată de scopul pentru care este construit templul.

Separarea materiei de mişcare va crea mari dificultăţi aristotelismului în explicarea mişcării şi a existenţei în general. Cea mai gravă dintre acestea este reprezentată de teoria primului motor sau a primului impuls, prin care Aristotel considera că a reuşit şi legitimeze teoretic necesitatea unei cauze prime a lumii. Aşa cum rezultă şi din lista lucrărilor sale, Aristotel a fost nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor timpurilor, ci şi un mare savant, fiind considerat fondatorul majorităţii ştiinţelor fundamentale. El a fost cel dintâi gânditor occidental care a operat distincţia dintre filosofie şi ştiinţă. Până la el totalitatea cunoştinţelor despre lume – atât cele cu caracter general, cât şi cele specializate – erau înglobate în filosofie. Deşi unele ştiinţe (matematica, astronomia etc.) acumulaseră un volum considerabil de cunoştinţe, ele nu fuseseră încă delimitate riguros şi nici legitimate teoretic. Aristotel va stabili, mai întâi, criteriul general de delimitate a cunoştinţelor filosofice de cele ştiinţifice. El va preciza că în timp ce obiectul de studiu al filosofiei este „fiinţa ca fiinţă” şi atributele sale fundamentale (adică lumea ca totalitate), cel al ştiinţei este reprezentat de diferitele domenii şi manifestări particulare ale existenţei. Aristotel nu s-a limitat însă la delimitarea globală a ştiinţei de filosofie, ci a fixat şi criteriile raţionale ale clasificării ştiinţelor. El a propus următorul sistem al ştiinţelor: ştiinţele teoretice, care includ: • metafizica (numită de el filosofie primă); • fizica (numită de el filosofie secundă); • matematica. • ştiinţele practice, care includ: • politica; • economia; • etica. • ştiinţele poetice (creatoare), care includ: • poetica; • retorica. •

Examinând sistemul ştiinţelor elaborat de Aristotel constatăm că: - pe de o parte, criteriul clasificare propus de el este subiectiv, deoarece fiecare tip de ştiinţe îşi are temeiul într-o facultate sufletească distinctă: • contemplatoare (ştiinţele teoretice); • practică (ştiinţele practice); • creatoare (ştiinţele creatoare). - pe de altă parte, deoarece fiecare tip ştiinţă circumscrie un

anumit domeniu sau o anumită dimensiune a existenţei, există şi un temei subiectiv al delimitării lor. Deşi problematica sistemului ştiinţelor a suferit de-a lungul timpului modificări fundamentale, Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima dată, iar clasificarea sa nu a fost şi nu poate fi ignorată de nici o tentativă semnificativă de soluţionare a sa. 5. Teoria social-politică Ca şi Platon, Aristotel a fost preocupat şi de organizarea politică a societăţii. El nu mai este însă interesat de regimul politic ideal, cum făcuse dascălul său, ci de cel care poate asigura o gestiune eficientă a problematicii vieţii sociale. Doctrina sa social-politică, expusă în Politica, lucrare considerată adesea actul de naştere al ştiinţei politice, conţine mult mai elemente realiste în raport cu cea platoniciană. Este semnificativ în acest sens faptul că Aristotel şi-a antrenat discipolii analiza monografică a constituţiilor a peste 150 de regimuri politice din lumea grecească. Din păcate, lucrările respective s-au pierdut, neparvenindu-ne decât modelul oferit de Aristotel discipolilor săi în lucrarea Statul atenian. El a prelucrat şi sistematizat în Politica o bază empirică impresionantă. Aristotel distinge două tipuri de constituţii: • •

bune – care urmăresc realizarea binelui general şi asigură instaurarea regimurilor politice pure; rele – care urmăresc realizarea unor interese particulare şi conduc la instaurarea regimurilor politice corupte sau degenerate.

•

Ar exista deci două mari tipuri de regimuri politice: regimuri politice pure – care pot adopta următoarele forme de guvernământ: •

•

•

monarhia – în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general; aristocraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi de origine nobilă şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general; democraţia – în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor (mai precis, de toţi cetăţenii) şi ar fi utilizată pentru promovarea binelui general.

Aristotel nu consideră că vreuna dintre aceste forme de guvernământ ar fi superioară celorlalte, ci că toate sunt legitime în

măsura în care puterea politică este utilizată pentru promovarea binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi condiţionată de tradiţii, mentalităţi, particularităţi locale etc. •

regimuri politice corupte sau degenerate – care pot avea următoarele forme de guvernământ: • tirania – forma degenerată a monarhiei în care puterea politică ar fi exercitată de un singur individ în propriul său interes; • oligarhia – forma degenerată a aristocraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de un grup de indivizi în interesul celor bogaţi; • demagogia – forma degenerată a democraţiei în care puterea politică ar fi exercitată de întregul popor în interesul săracilor.

Aristotel a propus soluţii pertinente şi în alte domenii ale filosofiei: teoria cunoaşterii, estetică, etică, retorică, economie etc. AUTOEVALUARE A. Întrebări 1. Care sunt cele mai importante repere biografice ale lui Aristotel? 2. Care au fost principalele cauze ale neînţelegerilor dintre Platon şi Aristotel? 3. De ce consideraţi că Platon nu i-a încredinţat lui Aristotel conducerea Academiei? 4. Ce influenţă consideraţi că a exercitat Aristotel asupra lui Alexandru Macedon? 5. De ce credeţi că a revenit Aristotel la Atena după ce Alexandru a devenit rege? 6. Care sunt cele mai importante lucrări exoterice ale lui Aristotel? 7. Care sunt cele mai importante lucrări ezoterice ale lui Aristotel? 8. Care sunt principalele etape pe care le-a parcurs creaţia teoretică aristotelică? 9. Care sunt cele mai importante aspecte de continuitate şi de discontinuitate dintre creaţia teoretică platoniciană şi cea aristotelică? 10. Care sunt principalele tipuri de ştiinţe deosebite de Aristotel şi care sunt criteriile delimitării lor? 11. Care sunt principalele semnificaţii ale termenului metafizică

în filosofia aristotelică? 12. Care sunt tipurile de cauze necesare, potrivit filosofiei aristotelice, pentru explicarea satisfăcătoare a realităţii şi care este rolul fiecăreia dintre ele? 13. Ce este fiinţa şi care sunt principalele sale ipostaze în filosofia aristotelică? 14. Care sunt modalităţile esenţiale în care poate fi predicată fiinţa în filosofia aristotelică? 15. Care sunt trăsăturile definitorii şi principalele ipostaze ale substanţei în filosofia aristotelică? 16. Ce este Mişcător Nemişcat şi cum a demonstrat Aristotel necesitatea existenţei sale? 17. Care sunt principalele carenţe ale demonstraţiei aristotelice a Mişcătorului Nemişcat? 18. Care sunt trăsăturile Mişcătorului Nemişcat în filosofia aristotelică? 19. Ce este fizica aristotelică şi care este domeniul său de studiu? 20. Prezentaţi concepţia aristotelică asupra mişcării, spaţiului şi vidului. 21. Prezentaţi concepţia aristotelică asupra timpului. 22. Care sunt principalele coordonate ale astronomiei aristotelice? 23. Ce este eterul în filosofia aristotelică? 24. Care sunt principalele coordonate ale biologiei aristotelice? 25. Ce este entelehia în biologia aristotelică? 26. Care sunt părţile sufletului şi ce rol îndeplinesc ele în filosofia aristotelică? 27. Care sunt coordonatele principale ale eticii aristotelice? 28. Precizaţi distincţia dintre virtuţile etice şi cele dianoetice în etica aristotelică. 29. Ce este virtutea şi cum poate fi ea atinsă potrivit eticii aristotelice? 30. Care sunt coordonatele principale ale teoriei politice aristotelice? 31. Care este criteriul de clasificare a regimurilor politice în teoria social-politică aristotelică? 32. Care sunt principalele tipuri de regimuri politice distinse de Aristotel şi care sunt trăsăturile lor definitorii? 33. Care sunt cele mai importante limite ale teoriei social-politice aristotelice? 34. Care este statutul artei în ansamblul ştiinţelor poetice în concepţia aristotelică?

35. Ce este mimesis-ul aristotelic şi prin ce se deosebeşte el de cel platonician? 36. Ce este catharsis-ul în estetica aristotelică? 37. Cum defineşte Aristotel frumosul? 38. Ce este retorica aristotelică? 39. Cum se numeşte tipul de argumentare specific retoricii şi în ce constă el? 40. Care este statutul logicii în teoria aristotelică asupra cunoaşterii? 41. Ce este Organon-ul aristotelic şi care este structura sa? B. Teme pentru dezbatere în seminar, pentru referate sau eseuri 1. Aristotel – om al epocii sale sau om universal? 2. Platon şi Aristotel – continuitate şi discontinuitate. 3. Virtuţi şi limite ale metafizicii aristotelice. 4. Fizica aristotelică: filosofie a naturii sau ştiinţă a naturii? 5. Doctrina aristotelică a cauzalităţii. 6. Sistemul aristotelic al categoriilor. 7. Mişcătorul Nemişcat dincolo de contradicţia în termen. 8. Astronomia aristotelică şi doctrina eterului. 9. Biologia aristotelică şi doctrina entelehiei. 10. Etica aristotelică şi doctrina virtuţii. 11. Virtuţi şi limite ale teoriei social-politice aristotelice. 12. Estetica aristotelică: mimesis, catharsis, kalos. 13. Statutul teoretic al retoricii aristotelice. 14. Logica aristotelică.

TEXTE PENTRU ANALIZĂ ŞI INTERPRETARE 1. Repere biografice 1.1. DIOGENES LAERTIOS, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, V, 1-35. „Aristotel, fiul lui Nicomachos şi al soţiei acestuia, Phaistis, s-a născut la Stagira…Aflăm din cartea lui Timotheo atenianul, Despre vieţi, că vorbea peltic. Avea pulpele slabe, după cum se spune, ochii mici şi avea deosebită grijă de îmbrăcăminte, inele şi felul de a-şi tăia părul. După spusele lui Timotheos, a avut un fiu numit tot Nicomach, de la concubina sa, Herpyllis. S-a despărţit de Academie încă de pe când trăia Platon… În momentul în care Xenocrates deveni şeful Academiei, Aristotel era absent, fiind ambasadorul Atenei la curtea lui

Filip. La întoarcere văzând şcoala sub o nouă conducere alese un loc de plimbare publică în Lykeion, unde se plimba… filosoful cu discipolii săi… De aici a numele de peripatetic… A stat la curtea lui Filip, în Macedonia, unde a avut ca elev pe fiul lui Filip, pe Alexandru… A ţinut lecţii la în Lykeion timp de treisprezece ani; pe urmă s-a retras la Chalcis şi a murit de boală la vârsta de şaizeci şi trei de ani…”. 2. Opera aristotelică 2.1. GHEORGHE VLĂDUŢESCU, Filosofia în Grecia veche, Editura Albatros, Bucureşti,1984, p. 305. „(Aristotel) ar fi scris 145 de cărţi, după lista lui Diogenes Laertios. Se pare însă că opera îi va fi fost încă mai bogată, sau oricum de câteva ori mai bogată, decât vremea a păstrat pentru cei mai dinaintea noastră, pentru noi şi pentru cei ce vor veni după noi. Căci o bună parte din ea, cea publicat, exoterică s-a pierdut. Soarta a făcut însă ca lucrările acromatice (àkromatikoi lógoi), «cursurile» ţinute în şcoală, în celebrul său Liceu (Lykeion) să fie păstrate, după câte se pare, aproape în întregime”. 3. Concepţia filosofică şi ştiinţifică 3.1. Proteptic, fr. 2 (ed. W.D. Ross). „Trebuie să filosofezi sau nu trebuie să filosofezi; dacă trebuie să filosofezi, trebuie să filosofezi, iar dacă nu, pentru a arăta că nu trebuie să filosofezi, trebuie să filosofezi”. 3.2. Metafizica, I, 1, 980a-982a. „Toţi oamenii au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte… Celelalte vieţuitoare trăiesc călăuzite de reprezentările lor şi de imaginile prinse în memorie… numai neamului omenesc îi e hărăzită arta şi reflexiunea… În practică, se pare că experienţa nu se deosebeşte de loc de ştiinţă, ba chiar observăm că cei ce se bazează pe experienţă îşi ajung mai degrabă scopul decât cei care, posedând ştiinţa, sunt lipsiţi de experienţă. Pricina stă în aceea că experienţa se ocupă de cazul izolat, pe când ştiinţa constă în cunoaşterea generalului, iar activitatea practică şi rezultatul ei au loc întotdeauna în domeniul individualului. Căci medicul nu tratează pe om în general sau doar în calitatea lui de om, ci pe Callias sau pe Socrate sau pe alt individ. Astfel că, acela care posedă teoria fără experienţă, cunoscând generalul fără a cunoaşte particularul subsumat lui, va fi expus să greşească… Şi, totuşi, suntem încredinţaţi că cunoaşterea şi priceperea sunt mai degrabă apanajul ştiinţei decât al experienţei şi socotim mai învăţaţi pe oamenii de ştiinţă decât pe oamenii cu practică, întrucât ştiinţa e în funcţie de cunoaştere, pentru că cei dintâi cunosc cauza, iar cei de pe urmă nu… Afară de aceasta, noi nu socotim senzaţia ca fiind ştiinţă, măcar că aceste senzaţii sunt instrumentul de căpetenie prin

care ajungem la cunoaşterea particularului… Senzaţiile însă nu ne spun care sunt cauzele lucrurilor, cum de pildă ne spun numai că focul e cald, dar nu şi de ce e cald. Încât e uşor de înţeles că cel dintâi om care a făcut o născocire practică ce depăşea priceperea comună a ajuns obiectul admiraţiei generale nu numai pentru că descoperirea sa era folositoare… Când au fost puse la punct toate aceste născociri, s-a ajuns la descoperirea ştiinţelor pure…, iar această descoperire s-a înfăptuit mai întâi în ţările unde oamenii aveau mai mult timp liber la îndemână… Scopul problemei pe care o tratăm aici e să arate că, după părerea generală, ştiinţa numită iubire de înţelepciune are ca obiect primele cauze şi principiul”. 3.3. Metafizica, I, 2, 982a-983a. „Deoarece aceasta este ştiinţa pe care o căutăm, trebuie să vedem care sunt cauzele şi care principiile care constituie obiectul filosofiei. Poate dacă luăm în seamă mai întâi opiniile privitoare la filosof, ajungem mai repede la un răspuns la problema ce ne interesează. Mai întâi, să numim filosof pe cel ce posedă totalitatea cunoştinţelor, fără a ştiinţa fiecărui lucru în parte. Apoi, este filosof cel ce ajunge la cunoaşterea lucrurilor care mai anevoie pot fi desluşite… În al treilea rând, este filosof cel care cunoaşte cauzele cu mai multă precizie şi care ştie să-i înveţe pe alţii cu mai multă pricepere. În fine, este filosof cel ce alege ştiinţa care este cultivată pentru ea însăşi, ştiinţa cea mai elevată care este şi cea mai filosofică dintre toate. Din cele spuse reiese că denumirea pe care o avem în vedere se aplică la una şi aceeaşi ştiinţă: filosofia, ea fiind aceea care se ocupă cu primele cauze şi principii. Că această ştiinţă nu este una poetică (creatoare, artizanală) se vede din activitatea celor vechi. Căci, cei de demult ca şi cei de azi au fost determinaţi la filosofare de uimire… Acela care descoperă anumite dificultăţi şi care se miră, recunoaşte prin aceasta că nu ştie. De aceea şi iubitorul de mituri este, în oarecare măsură, un iubitor de înţelepciune (filomýthos – filosófos), căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate. Aşa că oamenii, întrucât s-au îndeletnicit cu filosofia pentru a scăpa de neştiinţă, e limpede că au năzuit spre cunoaştere pentru a şti iar nu în vederea unui scop utilitar. Aceasta se dovedeşte şi prin următorul fapt: numai după ce oamenii au avut la îndemână toate aceste descoperiri ce slujeau la satisfacerea nevoilor… au început să umble după acest fel de speculaţie mai înaltă”. 3.4. Metafizica, I, 3, 983a. „Trebuie să ne însuşim cunoaşterea primelor cauze, căci numai atunci putem spune că cineva cunoaşte un

lucru când suntem încredinţaţi că şi-a însuşit cunoaşterea primei lui cauze…” 3.5. Metafizica, XI, 3, 1060b-1062a. „Ştiinţa filosofului are ca obiect fiinţa ca fiinţă, considerată în chip universal, nu într-una din părţile sale… Cât despre fizică (filosofia secundă), am putea să-i atribuim studiul fiinţei nu întrucât fiinţează, ci mai degrabă numai în măsura în care fiinţa particulară participă la mişcare”. 3.5. Metafizica, IV, 1, 1003a. „Există o ştiinţă care consideră Fiinţa ca fiinţă, cât şi proprietăţile ei esenţiale…”. 3.6. Metafizica, III, 3, 1005b. „E adevărat că şi fizica este o ştiinţă, dar ea nu este filosofia primă”. 3.7. Metafizica, IV, 2, 1003b-1004a. „Despre fiinţă se vorbeşte, în multe sensuri… dar totdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu. Astfel, unor lucruri le zicem fiinţe, pentru că sunt substanţe, altora pentru că sunt însuşiri ale substanţei, apoi altora pentru că sunt doar posibile ca substanţă, ori ceea ce reprezintă pieirea, privaţia… Spunem doar şi despre Nefiinţă că este Nefiinţă”. 3.8. Metafizica, V, 7, 1017a-1017b. „Despre fiinţă se vorbeşte sau în sensul de fiinţă prin accident sau în sensul de fiinţă în sine. În chip accidental, de pildă, când spunem că omul drept este cult sau că omul este cult sau că cel cult este om… Fiinţa în sine se ia în atâtea accepţii câte feluri de categorii sunt. Căci sensurile fiinţei sunt tot atât de numeroase ca aceste categorii. Deoarece, aşadar, dintre categorii una indică substanţa, alta calitatea, alta cantitatea, alta relaţia, alta acţiunea sau pasiunea, iar celelalte locul şi timpul, urmează că Fiinţa înseamnă acelaşi lucru ca fiecare din aceste categorii…”. 3.9. Metafizica, VII, 3, 1028a-1029b. „Substanţa, ceea ce nu e predicatul vreunui subiect, ci ea este aceea pe lângă care celelalte joacă rolul de predicate. Dar nu trebuie să ne mulţumim doar cu aceste lămuriri, care nu sunt suficiente. Nu numai că ele nu sunt clare, dar pe baza lor s-ar putea confunda materia cu substanţa. Într-adevăr, dacă nu e totuna cu substanţa nu vedem ce altceva ar putea fi substanţa; căci dacă înlăturăm toate celelalte atribute, evident că nu mai rămâne nimic altceva. Aceste celelalte atribute sunt modalităţi, acţiuni şi potenţialităţi ale corpurilor, pe când lungimea, lăţimea şi adâncimea sunt nişte cantităţi, iar nu substanţe; căci nu cantitatea e o substanţă, ci mai degrabă substanţa e substratul prim, faţă de care

celelalte joacă rolul de predicate. Dar dacă înlăturăm lungimea, lăţimea şi adâncimea nu mai rămâne decât ceea ce era determinat de aceste calităţi, ceea ce face ca, din acest punct de vedere, materia să apară în chip necesar ca singura substanţă. Numesc materie ceea ce prin sine însuşi nu e nici determinat, nici o cantitate oarecare, nici nu are vreunul din predicatele prin care e determinată Fiinţa. Ea e una despre care se afirmă toate aceste predicate, dar care de dincolo de ele toate. Celelalte categorii, toate, afară de aceea a substanţei, formează predicate ale substanţei, iar substanţa ea însăşi e un predicat al materiei. Aşa că ultimul substrat în sine nu e ceva determinat, nici o cantitate, nici altceva”. 3.10. Metafizica, VII, 8, 1033a-1034a. „Ceea ce devine, devine prin ceva şi din altceva, iar prin aceasta nu se înţelege privaţiunea, ci materia… Ceva devine, de pildă, o sferă sau un cerc sau indiferent orice alt lucru. Iar cum factorul care produce ceva nu produce nici substratul, să zicem arama, tot aşa el nu produce nici sfera, decât numai prin accident… Căci a produce un lucru înseamnă, plecând de la un subiect luat în sensul plin al cuvântului, să produci un lucru determinat. Prin aceasta înţeleg că a face aramă rotundă nu înseamnă a produce rotunjimea sau sfera, ci înseamnă altceva, adică a produce forma în altceva. Dacă producem forma, o producem din ceva deosebit… De pildă, a face o sferă de aramă înseamnă a face din cutare lucru, care e arama, cutare alt lucru, care e sfera… Forma sau oricare ar fi numele ce trebuie să dăm figurii realizate în materia sensibilă nu e supusă devenirii, nici nu se naşte, ca şi în cazul esenţei, căci ea, adică forma, e aceea ce ia naştere în alt lucru, datorită naturii sau meşteşugului sau altei putinţe… Dar ceea ce se face este, de pildă, o sferă de aramă, căci e făcută din aramă şi din forma sferică. Forma a fost realizată din cutare material, iar produsul e o sferă de aramă. Dar dacă va exista, în genere, un proces de devenire al esenţei sferei, atunci va trebui ca ceva să provină din altceva, căci în mod permanent obiectul provenit astfel va trebui să fie divizibil, şi ca o parte din el să fie cutare lucru, iar cealaltă parte cutare alt lucru, adică o parte să consiste din materie, iar cealaltă din formă…”. 3.11. Fizica, I, 6, 189a-190a. „Dacă principiile sunt două, trei sau mai multe. Nu este cu putinţă să existe unul singur, pentru că contrarul nu este unul; nici nesfârşite, pentru că astfel existenţa n-ar putea fi inteligibilă… Deoarece principiile sunt în număr finit, a nu considera decât două principii are o oarecare raţiune… Unii presupun mai multe principii, din care deduc natura lucrurilor… Cercetând argumentele…, am putea spune că trei sunt elementele şi că mai mult de trei nu există…”.

3.12. Fizica, I, 7, 190a-191b. „Tot ce devine este compus; există pe de o parte lucrul care este generat, pe de altă parte cel care devine prin generare şi aceasta în dublu sens: căci sau este subiectul sau opusul subiectului. Eu zic că neinstruit este opus, iar subiect omul; şi că opuse sunt lipsa de formă, lipsa de ordine, lipsa de figură, iar bronzul sau piatra sau aurul sunt subiecte. Aşadar este evident că, dacă există cauze şi principii ale existenţelor din natură…, atunci orice lucru devine dintr-un subiect şi dintr-o formă. Într-adevăr, omul instruit este compus din om şi din instruit. Căci noţiunile lucrului se pot descompune în noţiunile elementelor sale… Ceea ce devine, devine din materie, mai degrabă prin esenţă decât prin accident. Dimpotrivă, privaţiunea şi contrarietatea sunt accidente. Forma este însă una, cum este ordinea sau muzica… De aceea, se poate spune că două sunt principiile, dar şi că întrun fel sunt trei… Materia este deci un principiu… Dar este una aşa cum este gândirea, iar alta este corespunzătorul formei şi în plus, contrariul acesteia este privaţiunea… Căci după cum există un raport între statuie şi bronz sau între pat şi lemn, sau între alte lucruri dintre cele care au o formă şi materia lor, şi aceste lucruri au lipsa de formă mai înainte de a primi şi de a intra în posesia formei, tot aşa există un raport între materie, substanţă, individ, existenţă”. 3.13. Fizica, I, 9, 192a-192b. „Noi zicem că altceva este materia şi altceva privaţiunea, că materia este non-existenţă prin accident, iar cealaltă, privaţiunea, este non-existenţă prin sine… Materia este distrusă şi devine într-un sens, dar în altul nu. Într-un sens, ea se distruge în sine, pentru că partea distrusă în ea este privaţiunea; considerată însă ca potenţialitate, materia nu se distruge în sine, ci în mod necesar este indestructibilă şi negenerată în sine. Căci dacă s-ar genera în sine, ar trebui mai întâi să subziste o materie din care să fie generată materia; or aceasta este natura materiei, ca să existe mai înainte de a fi generată. Căci eu spun că materia este primul substrat care stă la baza fiecărui lucru…”. 3.14. Fizica, II, 3, 194b-196a. „Aceste lucruri fiind determinate, trebuie să cercetăm cauzele, ce fel sunt şi câte la număr…, fiindcă studiul nostru este făcut în vederea cunoaşterii, iar noi spunem că ajungem să cunoaştem un lucru numai atunci când putem spune despre ceea ce există de ce există, adică atunci când cunoaştem cauza primă… Într-un fel, cauza se numeşte lucrul din care se face ceva…, aşa cum este bronzul pentru statuie şi argintul pentru cupă, ca şi genurile acestora; iar în acest fel, cauza este forma sau modelul… În alt sens,

cauza este lucrul din care porneşte primul început al mişcării şi al repausului… Şi, în sfârşit, mai este şi scopul cauză, adică lucrul pentru care se face ceva, cum este sănătatea cauză pentru plimbare… Cam în aceste sensuri deci sunt luate cauzele; dar se întâmplă uneori ca, datorită pluralităţii de sensuri ale cauzelor, multe sunt cauzele aceluiaşi lucru. Toate cauzele pe care le-am menţionat intră, foarte vădit, în patru clase… Acestea şi atâtea sunt cauzele în ceea ce priveşte specia; modalităţile cauzelor sunt multe la număr, dar rezumându-le sunt puţine şi ele. Cauzele sunt luate în multe sensuri; astfel în ceea ce priveşte cauzele de aceeaşi specie, unele sunt anterioare, iar altele posterioare… cum sunt clasele pentru indivizi… Unele sunt înţelese ca fiind când potenţiale, când în act, cum este de pildă pentru construcţia unei case constructorul sau constructorul construind… Apoi, genurile sunt cauze ale genurilor, iar cauzele particulare, ale lucrurilor particulare…”. 3.15. Metafizica, XII, 1, 1969a-1969b. „Obiectul cercetării noastre este substanţa, pentru că noi pornim în căutarea principiilor şi cauzelor substanţelor. Într-adevăr, dacă Universul este un tot, atunci substanţa este prima parte…, iar după ea vine calitatea şi cantitatea”. 3.16. Categoriile, 5, 2a-4b. „Substanţa, în cel mai însemnat, cel mai originar şi cel mai propriu înţeles al cuvântului, este aceea ce nici nu este enunţat despre un subiect, nici nu este într-un subiect… Dar numim speciile secunde speciile în care substanţele prime se cuprind, şi tot aşa şi genurile care cuprind speciile. De exemplu, omul ca individ este cuprins în specia om, iar genul căruia îi aparţine specia om şi genul animal, sunt denumite substanţe secunde… Dintre substanţele secunde, specia este mai cu adevărat substanţă decât genul fiind mai aproape de substanţa primă… Pe lângă acestea (substanţele secunde), substanţele prime sunt mai propriu numite substanţe în virtutea faptului că ele sunt subiectul tuturor celorlalte, şi că toate celelalte ori sunt enunţate despre ele, ori sunt în ele… Este o caracteristică comună a oricărei substanţe că ea nu este niciodată într-un subiect. Căci substanţa primă nu este nici într-un subiect, nici nu este enunţată despre un subiect; pe când substanţele secunde se vede bine… că ele nu sunt într-un subiect. Om este enunţat despre un anumit om, dar nu este în vreun subiect, pentru că omul însuşi nu este în omul individual… Este caracteristica substanţelor şi a diferenţelor că, în toate cazurile, ele sunt enunţate sinonim. Căci toate propoziţiile de acest fel au ca subiect individul sau specia. Este adevărat că substanţa primă,

întrucât nu este enunţată despre ceva, ea nu poate niciodată forma predicatul unei propoziţii. Dar la substanţele secunde, specia este enunţată despre individ, iar genul atât despre specie cât şi despre individ… Orice substanţă apare ca însemnând ceva strict determinat. În cazul substanţei prime, aceasta este necontestat adevărat; căci lucrul este indivizibil şi numeric o unitate. În cazul substanţelor secunde… dăm impresia că indicăm de asemenea ceva strict determinat, dar impresia nu este adevărată, pentru că o substanţă secundă nu este ceva unic, ci o calificare. În adevăr, ea nu este una, ca substanţa primă; cuvintele om şi animal sunt enunţate despre mai multe subiecte. O altă caracteristică a substanţei este că ea nu are contrar. Care ar putea fi contrarul unei substanţe prime, cum este un anumit om sau un anumit animal? Nu există nici unul… Substanţa, de asemenea, nu poate să admită o variaţie de grad. Nu înţeleg prin aceasta că o substanţă nu poate fi mai mult ori mai puţin substanţă decât alta, ci că nici o substanţă nu admite variaţii de grad în esenţa ei. Bunăoară, o substanţă particulară, om, nu poate să fie mai mult ori mai puţin om, nici faţă de sine, nici faţă de alt om… Cel mai caracteristic semn distinctiv al substanţei pare să fie că, deşi este numeric una şi aceeaşi, totuşi primeşte calităţi contrarii… Astfel, un anumit om este o dată alb, altă dată negru, o dată cald, altă dată rece, o dată bun, altă dată rău, deşi este unul şi acelaşi…”. 3.16. Metafizica, V, 13, 1020a. „Cantitate se numeşte ceva ce este divizibil în două sau mai multe elemente, dintre fiecare este, prin firea sa, unul şi determinat”. 3.17. Categoriile, 6, 4b. „Cantitatea este de două ori discretă ori continuă… Exemple de cantităţi discrete sunt numărul şi vorbirea; de cantităţi continue, liniile, suprafeţele, solidele şi, pe lângă acestea, timpul şi locul… Părţile unui număr nu au o limită comună prin care ele se alătură… De aceea numărul este o cantitate discretă. O linie, dimpotrivă, este o cantitate continuă… Spaţiul şi timpul aparţin şi ele acestui fel de cantitate. Timpul – trecut, prezent şi viitor – formează un tot continuu. Şi tot aşa spaţiul este cantitate continuă…”. 3.18. Categoriile, 8, 8b. „Prin calitate, înţeleg aceea datorită căreia spunem că ceva este într-un fel sau altul…”. 3.19. Metafizica, V, 14, 1020b-1021a. „Calitate se numeşte, într-

un sens, deosebirea substanţei… În alt sens se ia acest cuvânt când e vorba de obiectele matematice nemişcătoare. Astfel, numerele sunt calitativ determinate… Calitatea se mai aplică proprietăţilor substanţelor în mişcare, cum e căldura şi răceala… În sfârşit, calitatea se aplică virtuţii şi viciului şi, în genere, binelui şi răului”. 3.20. Metafizica, V, 14, 1020b-1021b. „Relativ se spune, pe de o parte, despre un raport ca, de pildă, acela dintre dublu şi jumătate sau dintre triplu şi a treia parte, şi, în genere, despre raportul dintre multiplu şi o fracţiune, cât şi despre acela dintre ceea ce depăşeşte şi ceea ce e lipsă; pe de altă parte, despre raportul dintre ceea ce produce căldură şi ceea ce primeşte căldură; dintre ceea ce se poate tăia şi ceea ce poate fi tăiat şi, în genere, dintre activ şi pasiv. Relativ se mai numeşte şi raportul dintre ceea poate fi măsurat şi unitatea de măsură, dintre cognoscibil şi ştiinţă, dintre obiectul senzaţiei şi senzaţie…”. 3.21. Categoriile, 7, 6a-b. „Se cheamă relative acele lucruri care sunt concepute în comparaţie cu altele, sau prin raportare la alte lucruri…”. 3.22. Fizica, V, 1, 225a-225b. „Pentru că orice schimbare se face din ceva în ceva, ceea ce se schimbă s-ar putea schimba în patru sensuri: sau dintr-un subiect într-un subiect sau dintr-un subiect întrun ne-subiect sau dintr-un ne-subiect într-un subiect sau dintr-un nesubiect într-un ne-subiect; iar eu numesc subiect ceea ce se arată printr-o afirmaţie pozitivă. Din cele spuse se vede că, în mod necesar există trei schimbări: una dintr-un subiect într-un subiect, a doua dintr-un subiect într-un ne-subiect, iar a treia dintr-un ne-subiect întrun subiect. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un ne-subiect nu este cu adevărat schimbare, pentru că nu există contrarietate nici contradicţie. Schimbarea dintr-un ne-subiect într-un subiect este o generare… Iar schimbarea dintr-un subiect într-un ne-subiect este distrugere… Dar pentru că orice mişcare este o schimbare oarecare, iar schimbările amintite sunt trei la număr şi schimbările după generare şi distrugere nu sunt mişcări, ci sunt schimbări după contradicţie, în mod necesar numai schimbarea de la subiect la subiect este mişcare. Subiectele sunt sau contrarii sau intermediare… Dacă deci toate categoriile s-au deosebit după substanţă, calitate, loc, timp, cantitate, acţiune sau pasiune, în mod necesar există trei mişcări: a calităţii, a cantităţii şi a locului”. 3.22. Fizica, V, 2, 225b-226a. „După substanţă nu există

mişcare, pentru că nu există nici un lucru din cele arătate contrare substanţei. Nu există nici a relaţiei, căci se admite că dacă se mişcă una dintre relaţii, cealaltă nu se mişcă… Nu există nici mişcare a agentului sau a pacientului şi nici a lucrului mişcat sau a motorului (prim), pentru că nu există nici mişcarea mişcării, nici generarea generării, nici schimbarea schimbării… Dar pentru că nu există mişcare nici a substanţei, nici a relaţiei, nici a acţiunii, nici a pasiunii, rămâne că există mişcare numai după cantitate, după calitate şi după loc pentru că fiecare dintre aceste categorii are un contrar. Rămâne deci stabilit că schimbarea după calitate este alterare… Iar mişcarea după cantitate… este creştere şi descreştere. Mişcarea după loc n-are nume… Să-i dăm numele comun de transport…Din cele spuse rezultă că nu există decât aceste trei mişcări. Dar nemişcatul este absolut cu neputinţă să se mişte…”. 3.23. Fizica, VIII, 5, 256b-257a. „În mod necesar, există trei lucruri: lucrul mişcat, motorul şi lucrul prin care acesta pune în mişcare. Lucrul mişcat se mişcă cu necesitate, dar nu este necesar să pună în mişcare; însă lucrul prin care pune în mişcare, în mod necesar pune în mişcare şi este mişcat…, dar motorul este nemişcat…”. 3.24. Fizica, VIII, 6, 258a-259a. „Pentru că este necesar ca în continuu să existe mişcare, în mod necesar există un lucru veşnic care pune în mişcare cel dintâi, fie unul, fie mai multe lucruri, iar Primul motor este nemişcat…”. 3.25. Metafizica, II (a), 1, 993b-994a. „Adevărul nu-l putem cunoaşte dacă nu cunoaştem cauza… Cel mai adevărat lucru e acela care e pricina adevărului şi a celorlalte lucruri provenite din el. De aceea principiile celor veşnic existente conţin cea mai mare parte de adevăr. Căci ele n-au însuşirea de a fi doar în chip temporar adevărate, iar temeiul adevărului nu stă în afară de ele, ci doar ele sunt temeiul adevărului celorlalte lucruri. Aşa că fiecare lucru participă la adevăr în măsura în care participă la fiinţă” 3.26. Metafizica, IX, 10, 1051b-1052a. „Dacă există lucruri ce sunt întotdeauna unite şi pe care este peste putinţă să le despărţim sau dacă, pe de altă parte, sunt altele ce se prezintă despărţite şi pe care nu le putem uni nicicum; dacă mai sunt unele care admit ambele cazuri, prezentându-se când unite când despărţite, atunci a fi înseamnă a fi unit şi unu, iar a nu fi înseamnă a nu fi unit, adică a fi multiplu. Aşadar, când e vorba de lucruri ce sunt susceptibile de ambele contrarii, aceeaşi opinie şi aceeaşi judecată ajunge să fie adevărată sau falsă şi se poate ca ea să fie adevărată sau falsă…”.

3.27. Metafizica, VI, 4, 1027b-1028a. „Adevărul este afirmaţia despre ceea ce în realitate e unit şi negaţia despre ceea ce în realitate este despărţit, iar falsul constă în opoziţia faţă de această afirmaţie sau negaţie”. 3.28. Analiticile secunde, II, 19, 99b-100a. „Este evident că nici nu avem înainte de a ne naşte cunoaşterea principiilor, nici nu am dobândit-o dintr-o totală ignoranţă şi fără o anumită facultate. Aşadar, este necesar să dispunem de o facultate de a cunoaşte, care însă nu e superioară principiilor cunoscute. În ce priveşte această facultate experienţa ne mărturiseşte că este o însuşire a tuturor animalelor. În adevăr, acestea posedă de la natură facultatea de a deosebi, pe care o numim percepţie. În timp ce facultatea de a percepe este sădită în toate animalele, la unele din ele se produce o imagine sensibilă care persistă, la altele nu. Acolo unde nu are loc o imagine persistentă, animalele nu au o altă cunoaştere decât percepţia. La animalele care sunt capabile să păstreze în suflet o urmă a percepţiei, mai observăm încă o deosebire, dacă imaginea persistentă s-a repetat; uneori din imaginile persistente se produce o noţiune, alteori, nu. Din percepţie, aşadar, ia naştere amintirea, cum numim imaginea persistentă; din amintirea care s-a repetat adesea se naşte experienţa, căci amintirile în număr mare duc la o experienţă unitară. În sfârşit, din experienţă sau din orice general care persistă în suflet – generalul este unul alături de multiplu, care este totuşi unul în toate cazurile particulare – rezultă principiul artei şi al ştiinţei, al artei când e vorba de devenire, al ştiinţei când este vorba de existenţă. Astfel, facultăţile în discuţie nici nu sunt gata înnăscute în suflet, nici nu sunt dobândite din alte facultăţi mai puternice, ci îşi au originea în senzaţie (percepţie). Procesul de cunoaştere se aseamănă cu o luptă în care toţi fug, dar dacă unul se opreşte, se opreşte apoi altul şi tot aşa un altul, până ce s-a restabilit ordinea de la început… Când un fenomen individual care însă nu este distinct în specia sa persistă, atunci sufletul are un prim caracter general. Căci deşi percepem individualul, percepţia însăşi se îndreaptă către general, de exemplu spre om, nu spre omul Callias. Apoi are loc printre aceste caractere generale prime o nouă persistenţă până ce ajunge la individual şi la general (universal)… Este deci evident că trebuie să cunoaştem primele principii cu ajutorul inducţiei. Căci în acest chip senzaţia ne dezvăluie adevărul. Deoarece printre facultăţile intelectului, cu ajutorul cărora cunoaştem adevărul, unele sunt adevărate, iar altele sunt supuse erorii, de pildă opinia şi raţionamentul, în timp ce ştiinţa şi intelectul

intuitiv sunt întotdeauna adevărate, deoarece nici o altă facultate, în afară de intelectul intuitiv nu este mai exactă decât ştiinţa, urmează că nu există o ştiinţă a principiilor. De asemenea, trebuie să avem în vedere că principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstraţiei şi că orice ştiinţă se fundează pe principii. Deoarece totuşi numai intelectul intuitiv este mai adevărat decât ştiinţa, principiile sunt obiectul intelectului intuitiv. Aceasta este adevărat şi din motivul că demonstraţia nu este principiul demonstraţiei, deci nici ştiinţa nu este principiul ştiinţei. Dacă în afară de ştiinţă nu posedă nici o altă facultate de a cunoaşte adevărul, intelectul intuitiv trebuie să fie principiul ştiinţei. Astfel intelectul intuitiv este principiul principiului ştiinţei, întocmai cum totalitatea ştiinţei este într-un raport asemănător cu totalitatea lucrurilor. 3.29. Analiticile secunde, I, 1, 71a-71b. „Cunoaştem oare înainte de a face o inducţie ori de a face un silogism? Trebuie să spunem că poate într-un sens ştim, în altul însă nu. Dacă, în sensul absolut al termenului a cunoaşte, nu cunoaştem existenţa acestui triunghi, cum am putea oare să ştim în sens absolut că unghiurile lui sunt egale cu două unghiuri drepte? Nici într-un chip. Este evident că cunoaşterea nu are decât un singur înţeles; anume să ştim, în general, dar nu în chip absolut…”. 3.30. Analiticile secunde, I, 2, 71b-72b. „Suntem de părere că avem o cunoaştere absolută despre un lucru… când credem că am cunoscut cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui şi nu a altuia şi apoi când am înţeles că este imposibil ca el să fie altfel decât este. Este evident acum că cunoaşterea ştiinţifică este de acest fel… Noi cunoaştem şi prin demonstraţie. Prin demonstraţie înţeleg un silogism ştiinţific, adică un silogism a cărui posesiune este însăşi ştiinţa. Admiţând acum că definiţia noastră a cunoaşterii ştiinţifice este corectă, cunoaşterea demonstrativă trebuie să rezulte din premise adevărate, prime, nemijlocite, cunoscute mai bine şi mai înainte decât concluzia ale cărei cauze sunt. Fără îndeplinirea acestor condiţii, principiile a ceea se demonstrează nu vor fi potrivite concluziei. Premisele trebuie să fie adevărate, pentru că ceea ce nu există nu poate fi cunoscut… Premisele trebuie să fie prime şi nedemonstrabile, altfel ele vor avea nevoie de demonstraţie ca să fie cunoscute… Premisele trebuie să fie cauzele concluziei, mai bine cunoscute decât ea şi anterioarele ei; cauzele ei, întrucât noi avem cunoaşterea ştiinţifică a unui lucru numai atunci când cunoaştem cauza lui; anterioare, pentru că sunt cauze; cunoscute mai înainte, nu numai ca simplă înţelegere a sensului lor, ci şi ca luare de cunoştinţă de existenţa lor. Acum anterior şi mai bine cunoscut sunt termeni cu două

înţelesuri, pentru că există o diferenţă între anterior şi mai bine cunoscut în ordinea naturii şi ceea ce este anterior şi mai bine cunoscut faţă de noi. Înţeleg prin anterioare şi mai bine cunoscute în ordinea naturii acele care sunt mai îndepărtate de simţire. Tocmai cele mai universale cauze sunt şi cele mai îndepărtate de simţuri, pe când cauzele particulare sunt cele mai apropiate de simţuri… Când zic că premisele unei cunoştinţe trebuie să fie prime, înţeleg că ele trebuie să fie principii potrivite, întrucât premisa primă şi principiu sunt tot una…”. 3.31. Despre suflet, I, 1, 402a-402b. „Dacă preţuim ştiinţa… atunci pe drept cuvânt se cade să situăm cercetarea despre suflet printre cele mai de seamă. Cunoaşterea lui pare să contribuie în mai mare măsură la aprofundarea adevărului în întregul său, dar mai ales la cunoaşterea naturii, căci sufletul este, oarecum, principiul vieţuitoarelor…”. 3.32. Despre suflet, II, 1, 412b-413a. „(Sufletul) este o substanţă, anume cea potrivită cu raţiunea de a fi a lucrului. Aceasta înseamnă că este esenţă pentru un corp anumit, întocmai cum, de pildă, dacă o unealtă ar fi un corp natural ar fi, să zicem, o secure. Esenţa ei ca secure ar fi tocmai substanţa ei, iar sufletul ar fi aceasta… Ceea ce am spus trebuie observat şi la părţile corpului. Dacă ochiul ar fi o vietate, văzul însuşi ar fi sufletul lui…”. 3.33. Despre suflet, II, 6, 418a-418b. „Despre fiecare simţ trebuie să discutăm mai întâi considerând obiectele sensibile. «Sensibil» se spune în trei înţelesuri, dintre care în două le afirmăm sensibile «în şi prin ele însele», iar într-unul sensibile accidental. Dintre cele două unul este sensibil specific fiecărui simţ, iar celălalt comun tuturor. Numesc specific pe cel care nu se poate percepe cu un alt simţ…”. 3.34. Despre suflet, III, 3, 427b-428a. „Reprezentarea e altceva decât simţirea şi gândirea, dar ea însăşi nu ia naştere fără senzaţie… Reprezentarea este facultatea despre care spunem că face să se nască în noi o imagine; ea este o potenţă prin care noi discernem şi adeverim, dar şi putem greşi. De acelaşi fel sunt: simţirea, opinia, ştiinţa, intelectul. Dar că ea nu e senzaţie este evident din următoarele: de bună seamă, senzaţia este sau o potenţă sau un act…, dar e clar că reprezentarea are loc şi fără participarea vreunuia dintre aceşti factori, ca, de pildă, în vise. Apoi, senzaţia este totdeauna prezentă, pe când reprezentarea nu”. 3.35. Despre suflet, III, 5, 430a-430b. „De o parte există un

intelect de aşa natură încât să devină toate, iar de alta un altul, prin care se îndeplinesc toate (este vorba de intelectul pasiv şi intelectul activ – n.n.)… Iar acest intelect este separat, neafectabil şi neamestecat, fiind prin natura sa act, activitate reală. Căci totdeauna factorul activ este superior celui supus afecţiunii şi totodată principiul dominant asupra materiei. Există identitate între ştiinţa în act şi obiectul ei. În schimb cea virtuală este anterioară, în timp ce în fiecare individ, dar considerată în general, nu este anterioară în timp. Totuşi câteodată gândeşte, iar altă dată nu gândeşte. Însă separat fiind, el este numai ceea ce în realitate este, şi numai ca atare este el nemuritor şi veşnic. Noi nu avem memorie cu intelectul activ, deoarece el este neafectabil, pe când intelectul afectabil (pasiv) este pieritor şi fără el fiinţa gânditoare nu cugetă nimic. 3.36. Etica nicomahică, I, 1, 1094a-1095b. „Orice artă şi orice ştiinţă, tot aşa şi orice acţiune pare a râvni un bine; de aceea s-a spus că binele este ceva râvnit de toate. Dar vedem o deosebire a scopurilor. Unele scopuri sunt activităţi, celelalte, pe lângă acestea, încă şi anumite opere şi lucruri. Există multe acţiuni, arte şi ştiinţe, există şi multe scopuri. Scopul artei medicale este sănătatea, cel al construcţiei de corăbii, corabia, cel al strategiei, biruinţa, cel al artei economice, bogăţia… Dacă există un scop al acţiunii pe care îl vrem pentru sine însuşi, iar celelalte numai de dragul acestuia…, atunci e vădit că un atare scop trebuie să fie binele şi cel mai mare bine. Cunoaşterea lui n-ar trebui să aibă oare şi pentru viaţă o mare însemnătate înlesnindu-ne ca unor ţintaşi care au o ţintă bună, să nimerim mai bine ceea ce trebuie? Dacă e aşa, să încercăm a schiţa cel puţin acest scop, spre a arăta ce este şi cărei ştiinţe sau cărei facultăţi îi aparţine. După toate aparenţele, acest scop aparţine ştiinţei celei mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles. Aceasta este fără îndoială politica. Ea, anume, hotărăşte care ştiinţe sau arte şi meserii se cuvine să existe în stat şi care şi în ce măsură trebuie învăţate de fiecare individ. Mai vedem că cele mai preţuite îndeletniciri: strategia, economia, retorica, îi sunt subordonate. Prin urmare, cum ea se foloseşte de celelalte ştiinţe practice, prescriind prin legiferare ce este de făcut şi ce este oprit, scopul ei fiind superior va trebui să cuprindă scopurile celorlalte, iar acest scop al ei va fi deci cel mai înalt bine omenesc”. 3.37. Politica, I, 1; 1, 6, 7, 8, 9, 10, 12. „Este clar că toate asocierile năzuiesc spre un bine oarecare, iar scopul acestora îl împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai

ales, acea care este cea mai desăvârşită dintre toate… Aceasta este asocierea politică… Din primele două întovărăşiri (căsătoria şi sclavia) ia fiinţă mai întâi familia (casa)… Iar întâia comunitate a mai multor case este satul, care în modul cel mai firesc se poate socoti ca o colonie de familii… Comunitatea formată din mai multe comune este statul, care realizează ce mai mare independenţă a tuturor… Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este prin natură o fiinţă socială, pe când antisocialul este ori supraom ori fiară… Este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât orice albină şi orice fiinţă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Grai are numai omul, deşi voce (deşi nearticulată) ca semn al durerii şi al plăcerii au şi celelalte animale. Mai este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe; şi suprimându-se corpul nu va mai exista nici picior, nici mână, decât numai cu numele… Aşadar, este clar că statul este anterior individului, căci întrucât individul nu-şi este suficient sieşi, el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta…”. 3.38. Politica, I, 2; 1,5, 7. „După ce s-a desluşit din ce părţi este alcătuit statul, trebuie să vorbim acum despre economia domestică. Căci orice stat se compune din case sau familii şi părţile economiei domestice corespund acelora din care se alcătuieşte familia sau casa. Însă orice casă este alcătuită din sclavi şi liberi… Dacă orice unealtă ar putea, fie la poruncă, fie din presimţire, să-şi îndeplinească lucrul său, precum se spune că făceau statuile lui Daidalos (personaj legendar, căruia i se atribuie priceperea de a fi făurit statui mişcătoare – n.n.) sau trepiedurile lui Hephaistos, despre care poetul spune că «pătrundeau automat în ceata zeilor», dacă suveicile ar ţese singure şi plectrul (instrument muzical grecesc antic – n.n.) ar cânta singur, ce construiesc n-ar mai avea nevoie de lucrători şi stăpânii de sclavi, de sclavi…”. 3.39. Politica, III, 1; 1-4, 8. „Când se studiază natura şi specia particulară a deosebitelor forme de guvernământ, cea dintâi chestiune este să se ştie ce se înţelege prin stat. Nefiind decât un agregat de elemente trebuie să ne întrebăm în mod vădit, mai întâi, ce este cetăţeanul, fiindcă cetăţenii în oarecare număr sunt chiar elementele statului. Să cercetăm, mai întâi, cui i se cuvine numele de cetăţean… Cineva nu este cetăţean numai prin faptul domiciliului, căci

domiciliu au şi străinii şi sclavii… Caracteristica adevăratului cetăţean este să ia parte la funcţiunile de judecător şi de magistrat. De altfel, magistraturile pot fi când temporare sau limitate, când generale şi fără limite, ca aceea de jurat şi de membru al adunării publice… Nicăieri aiurea decât în democraţie, nu există dreptul comun şi nelimitat de a fi membru al adunării publice şi de a fi judecător… Deci, evident, cetăţean este acela care poate avea în adunarea publică şi la tribunal vot deliberativ, oricare ar fi statul al cărui membru este şi înţeleg prin stat o mulţime de oameni de felul acesta, care posedă tot ce-i trebuie spre a trăi în mulţumire. 3.40. Politica, III, 5; 1, 2, 4. „Guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii, trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o minoritate, ori din masa cetăţenilor… Când guvernământul unuia singur are drept obiect interesul general se numeşte regalitate. Cu aceeaşi condiţie, guvernământul minorităţii este aristocraţia… În sfârşit, când guvernează majoritatea în interesul general, guvernământul primeşte numele de democraţie. Deviaţiile acestor guvernări sunt trei: tirania, a regalităţii, oligarhia, a aristocraţiei, şi demagogia, a democraţiei. Nici una dintre aceste forme (degenerate) de guvernământ nu are în vedere binele obştesc…”. 3.41. Politica, IV, 1; 1, 5. „Când studiem problema statului perfect, trebuie să precizăm mai întâi care este genul de viaţă care merită alegerea noastă… Dacă ignorăm acest lucru, trebuie să ignorăm care este guvernământul cel mai bun; căci este normal ca un guvernământ perfect să asigure cetăţenilor pe care îi guvernează bucuria fericirii celei mai perfecte pe care o comportă condiţia lor… Vom privi ca pe ceva absolut admis că fericirea este totdeauna în proporţie cu virtutea şi cu înţelepciunea şi cu supunerea la legile lor…”. 3.42. Politica, IV, 2; 3. Statul perfect este evident acela care face ca fiecare cetăţean să poată, graţie legilor, să practice cel mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire”. 3.43. Politica, VI, 9; 3-10. „Statul cuprinde trei clase deosebite: cetăţeni foarte avuţi, cetăţeni foarte săraci şi cetăţeni cu oarecare stare, care stau la mijloc între aceste extreme. Deoarece se recunoaşte că măsura şi mijlocirea este tot ce este mai bine în toate lucrurile, urmează că starea mijlocie este cea mai convenabilă dintre toate.

Ceea ce trebuie cetăţii sunt fiinţele egale şi asemănătoare, calităţi ce se găsesc mai lesne decât oriunde în starea mijlocie. Aceste poziţii mijlocii sunt cele mai sigure pentru indivizi: ei nu poftesc, ca săracii, la averea altuia şi averea lor nu este dorită de către alţii. Se vieţuieşte departe de orice primejdie, într-o siguranţă adâncă… Este evident că asociaţia politică este cea mai bună când ea este alcătuită din cetăţeni cu avere mijlocie…”. 3.44. Etica nicomahică, I, 2, 1095a-1095b. „Să ne întoarcem acum iarăşi la tema noastră şi întrucât orice cunoaştere şi voire ţinteşte spre un bine, să arătăm ce trebuie să considerăm ca fiind binele ce constituie scopul artei politice şi ce este binele cel mai înalt în sfera acţiunii. Asupra numelui sunt aici cei mai mulţi de aceeaşi părere: fericire o numesc mulţimea şi capetele cele mai subţiri, şi a trăi bine şi a se afla bine înseamnă pentru dânşii tot ceea ce înseamnă a fi fericit. Dar despre ce ar fi să fie fericirea, asupra acestei întrebări părerile sunt împărţite”. 3.45. Etica nicomahică, I, 5, 1096a-1098a. „Vedem că în fiecare activitate şi artă binele este totdeauna altul: altul în medicină, altul în strategie. Ce este deci binele propriu al fiecăruia? Se vede că este ceea ce reprezintă scopul pentru care în fiecare activitate se fac toate celelalte. Aceasta ar fi în medicină sănătatea, în strategie biruinţa, în arhitectură casa, în alte arte iarăşi altele, şi la toată acţiunea şi voirea scopul. Pentru acestea se fac totdeauna toate celelalte. Dacă deci pentru tot ce cade sub acţiunea omenească există o ţintă comună, atunci aceasta este binele ce poate fi atins prin acţiune, chiar dacă sunt mai multe acestea. Cum scopurile sunt fără îndoială numeroase şi cum pe multe din ele nu le vrem decât de dragul altor scopuri, de exemplu: bogăţie, avere, şi în general unelte, e limpede că nu toate sunt scopuri finale, pe când doar binele cel mai înalt trebuie să fie un scop final şi ceva desăvârşit. Dacă există deci un scop final, atunci acesta trebuie căutat… Ca scop final în înţeles cel mai înalt considerăm ceea ce e dorit în sine faţă de ceea ce e dorit pentru altceva, şi ceea ce e voit atât pentru sine cât şi pentru altceva… O asemenea însuşire pare să aibă mai înainte de toate fericirea. Pe ea o vrem întotdeauna pentru sine, niciodată pentru altceva… Binele desăvârşit, el însuşi, trebuie să fie autarh. Înţelegem prin acest termen o îndestulare nu numai pentru individ, care trăieşte pentru sine, ci şi pentru părinţii săi, pentru copiii săi, pentru femeia sa, prietenii şi concetăţenii săi, deoarece omul e menit de la natură pentru comunitatea politică. Dar aici trebuie să tragem un hotar. Căci dacă am vrea să întindem aceasta la nesfârşit, şi asupra străbunilor şi urmaşilor

nu am ajunge la nici un rezultat… Ca ceva autarh, aşadar, considerăm ceea ce numai pentru sine face viaţa vrednică de râvnit, aşa că nu e nevoie de nimic altceva. Aşa ceva credem că este fericirea, ba o credem ca pe cel mai râvnit lucru… Prin urmare fericirea se înfăţişează ca ceva perfect şi autarh, ca fiind scopul din urmă al tuturor actelor noastre”. 3.46. Etica nicomahică, I, 10, 1099b-1100a. „Se iveşte întrebarea: fericirea se dobândeşte prin învăţătură, obişnuinţă sau prin alt fel de exerciţiu, sau se împarte omului printr-o intervenţie divină ori prin întâmplare…? Chiar dacă fericirea se dobândeşte prin virtute şi o anumită învăţătură sau exerciţiu şi nu este hărăzită de către zei, ea pare să facă parte din lucrurile cele mai divine; căci preţul şi ţinta virtuţii trebuie să fie totuşi cel mai mare bun şi ceva divin şi fericit”. 3.47. Etica nicomahică, I, 13, 1102a-1103a. „Cum fericirea este o activitate a sufletului potrivită cu virtutea desăvârşită, noi vom lua virtutea ca obiect al cercetării noastre… Dintre virtuţi numim pe unele dianoetice sau virtuţi ale intelectului, pe celelalte, virtuţi etice (morale). Virtuţile intelectuale sunt înţelepciunea, inteligenţa şi prudenţa; virtuţi morale, dărnicia şi cumpătarea”. 3.48. Etica nicomahică, II, 1, 1103a-1103b. „Virtuţile nu ne sunt date nici de la natură, nici împotriva naturii, ci noi avem dispoziţia naturală să le primim în noi; însă această dispoziţie vine prin deprindere” 3.49. Etica nicomahică, II, 6, 1107a-1107b. „Virtutea este un habitus al alegerii care ţine mijlocul stabilit pentru noi şi e determinată de raţiune, aşa cum determină pe un om care judecă. Mijlocul este cel între o obişnuinţă greşit înţeleasă din două puncte de vedere, din cel al lipsei şi din cel al prisosului…”. 3.50. Etica nicomahică, X, 10, 1180a-1180b. „Dacă cel ce cultivă virtutea trebuie să fie educat şi obişnuit să trăiască pentru străduinţe nobile, n-are voie să făptuiască ceva rău nici fără voie nici cu voie, aceasta s-ar putea înlesni desigur ca să trăiască după o anumită raţiune şi după o anume rânduială potrivită care are totodată şi o anume putere constrângătoare. Autorităţii părinteşti nu i se atribuie silă şi constrângere… Legea însă are putere constrângătoare şi este în acelaşi timp pornită din cunoaştere şi raţiune… Legea însă când porunceşte ceva ce e drept nu este expusă nici unei uri…”.

3.51. Poetica, I, 1447a-1447b. „Mi-e în gând să vorbesc despre poezie în sine, despre felurile ei; despre puterea de înrâurire a fiecăruia dintre ele…”. 3.52. Poetica, IV, 1448b-1449a. „În general vorbind, două sunt cauzele ce par a da naştere poeziei, amândouă cauze fireşti. Una este darul înnăscut de a imita, sădit în om din vremea copilăriei, iar plăcerea resinţită pe care o dau imitaţiile este şi ea resimţită de toţi…”. 3.53. Poetica, IX, 1451b-1452b. „Datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. Într-adevăr, istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se exprimă în proză şi altul în versuri…, ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întâmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întâmpla. De aceea şi e poezia mai filosofică şi mai aleasă, decât istoria; pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul. A înfăţişa universalul înseamnă a pune pe seama unui personaj înzestrat cu o anumită fire vorbe şi fapte cerute de aceasta, după legile verosimilului şi necesarului… Din cele ce preced, reiese dar lămurit că plăsmuitorul care e poetul căută să fie mai curând plăsmuitor de subiecte decât de stihuri, ca unul ce-i poet întrucât săvârşeşte o imitaţie, iar de imitate imită acţiuni… Tragedia, nefiind imitaţia unei acţiuni întregi, ci a unor întâmplări în stare să stârnească frica şi mila; acestea îşi vor vădi puterea lor de înrâurire mai mult atunci când se vor desfăşura împotriva aşteptării, dar decurgând totuşi unele din altele…”. 3.54. Poetica, IX, 1452b-1453a. „Tragedia este tocmai o imitare a unor acţiuni în stare să inspire aceste sentimente (mila, frica). 3.55. Poetica, XIII, 1452b-1453a. „Ea însăşi (tragedia), imitaţia unor întâmplări în stare să stârnească frica şi mila, trezirea lor e doar propriul acestui fel de imitaţie…”. 3.56. Poetica, XV, 1454a-1454b. „În zugrăvirea caracterelor, ca şi în înlănţuirea faptelor, ceea ce trebuie să urmărească poetul e verosimilul şi necesarul”. 3.57. Poetica, XIX, XX, 1456a-1457b. „Rămâne să ne ocupăm acum de grai…

Elementele graiului, în întregul lui, sunt următoarele: litera, silaba, particula de legătură, numele, flexiunea şi propoziţia. Litera e un sunet indivizibil, nu orice sunet însă, unul putând intra în alcătuirea unui sunet inteligibil. Indivizibile sunt doar şi sunetele scoase de animale, şi totuşi nici unul nu merită, după mine, numele de literă… Silaba e un sunet lipsit de înţeles… Numele e un sunet compus, înzestrat cu înţeles… Orice nume poate fi obştesc sau provincialism sau metaforă, sa podoabă, sau plăsmuit… Metafora este trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă la speţă, fie după analogie…”. 3.58. Poetica, XXII, 1458a-1458b. „Darul cel mai de preţ al graiului este să fie limpede, fără să cadă în comun…”.