Arbitrajul-teza

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DREPT PROCESUAL CIVIL

Teză de licenţă FORMA ARBITRALĂ DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR

A executat studenta anului V (1-5), specializarea drept civil, Veisa Anna Conducător ştiinţific : Belei Elena Doctor în drept, conf. universitar

Chişinău 2009 Cuprins : 1

Introducere...............................................................................................................3

Capitolul 1. Conceptul şi evoluţia arbitrajului....................................................7-25 Secţiunea 1. Apariţia şi evoluţia arbitrajului şi a reglementărilor în domeniu. Natura

juridică

a

arbitrajului..................................................................6 Secţiunea 2. Noţiunea şi esenţa arbitrajului. Avantajele şi dezavantajele arbitrajului...........................................................................................11 Secţiunea 3. Clasificarea arbitrajului......................................................................14 Secţiunea 4. Principiile de bază ale arbitrajului. Statutul arbitrului.......................20

Capitolul 2. Procedura arbitrală........................................................................26-44 Secţiunea 1. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa arbitrajului...............................................................................................................26 Secţiunea 2. Noţiunea şi formele convenţiei de arbitraj. Sesizarea arbitrajului.....32 Secţiunea 3. Particularităţie procedurii arbitrale.....................................................41

Capitolul 3. Contestarea şi executarea hotărîrii arbitrale..................................45-56 Secţiunea 1. Hotărîrea arbitrală. Contestarea hotărîrii arbitrale....................................................................................................................45 Secţiunea 2. Executarea hotărîrilor arbitrale. Refuzul în eliberarea titlului executoriu.....................................................................................................52

Concluzii.................................................................................................................57 Bibliografie.............................................................................................................60

Introducere 2

Actualitatea temei propuse spre investigare. Este indiscutabil că pe durata desfăşurării relaţiilor sociale între persoane există pericolul apariţiei a diverse litigii care reies din conţinutul acestor relaţii. În fiecare din aceste cazuri este necesară intervenţia unor organe care să soluţioneze problemele apărute şi să restabilească dreptatea. De cele mai multe ori se apelează la instanţele de judecată, dar, în ultimul timp, acestea nu ţin piept numărului mare de dosare şi volumului de lucru care cad în sarcina lor. Persoanele care măcar o dată au fost implicate în soluţionarea unui litigiu în instanţele de judecată s-au convins de faptul că această cale de soluţionare a litigiilor implică pierdere de timp, mijloace şi eforturi, astfel că din ce în ce mai mult se caută alte căi, mult mai rapide şi eficiente. Deşi arbitrajul nu este o instituţie nouă, acesta îşi face din ce în ce mai mult locul în practica soluţionării litigiilor. Arbitrajul este o cale alternativă, extrajudiciară de soluţionare a litigiilor. Este o justiţie derogatorie de la cea statală, unde părţile printr-o convenţie arbitrală decid să soluţioneze litigiul în arbitraj şi nu în instanţa de judecată. Scopul lucrării în cauză este să investigheze care este specificul formei arbitrale de soluţionare a litigiilor, care sunt principiile care guvernează această instituţie, avantajele soluţionării litigiilor în arbitraj, care sunt efectele unei hotărîri arbitrale. La 22 februarie 2008 au fost adoptate două legi de căpătîi pentru procedura arbitrală : Legea cu privire la arbitraj şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Cu toate că prin adoptarea legilor noi se urmărea înlăturarea unor imperfecţiuni şi neajunsuri ale legii vechi, din 31 mai 1994, totuşi vom menţiona că şi legile noi prezintă şi ele nişte neajunsuri, iar prin prezenta lucrare se încearcă depistarea acestor neajunsuri şi propunerea redresării situaţiei. Prezenta lucrare îşi propune nu doar să studieze cadrul normativ nou în ce priveşte procedura arbitrală, ci şi să facă un studiu al doctrinei şi al legislaţiei altor ţări în domeniu, în căutarea desfăşurării la maxim a temei propuse spre examinare. Sarcinile şi obiectivele lucrării. Sarcinile lucrării prezente sunt următoarele :

1. cercetarea reglementărilor legislaţiei naţionale în ce priveşte procedura arbitrală ; 2. cercetarea legislaţiei altor ţări în domeniu ; 3. cercetarea doctrinei din domeniu atît din Republica Moldova, cît şi din alte state. Obiectivele lucrării sunt : a) analiza evoluţiei arbitrajului şi a reglementărilor în domeniu ; b) stabilirea noţiunilor, principiilor aplicabile instituţiei arbitrajului ; c) determinarea naturii juridice a arbitrajului ; d) formularea avantajelor şi dezavantajelor procedurii arbitrale de soluţionare a litigiilor ; e) studierea noţiunii, formelor şi efectelor convenţiei arbitrale ; f) stabilirea cercului de litigii care sunt de competenţa judecăţii arbitrale 3

g) studierea particularităţilor procedurii arbitrale; h) evidenţierea efectelor unei hotărîri arbitrale; i) evidenţierea particularităţilor atacării şi executării hotărîrii arbitrale.

Scopurile trasate în lucrare: 1. definirea esenţei şi rolului arbitrajului drept cale alternativă de soluţionare a litigiilor; 2. evidenţierea condiţiilor obligatorii pentru a putea recurge la arbitraj; 3. elucidarea consecinţelor juridice generate pentru părţi ca urmare a alegerii acestei căi;

4. stabilirea specificului procesului arbitral ; 5. relevarea competenţei arbitrajului; 6. analiza efectelor hotărîrii emise de organul arbitral; 7. evidenţierea posibilităţii desfiinţării hotărîrii arbitrale. Suportul metodologic. Pentru acest studiu ne-am condus de reglementările interne şi cele ale altor state ca România, Federaţia Rusă, Franţa. Au fost studiate atît actele normative ce ţin de arbitraj, cît şi comentariile acestor acte. De asemenea, am studiat diferite regulamente interne ale Curţilor de Arbitraj atît pe plan naţional, cît şi pe plan internaţional, unde fiecare dintre ele îşi stabilesc competenţa. Am precăutat actele internaţionale care privesc arbitrajul existente la moment, la care Republica Moldova este parte. Am utilizat în lucrare viziunile şi opiniile mai multor doctrinari din ţările nominalizate mai sus care au ajutat la crearea propriei atitudini faţă de arbitraj. Deoarece procedura arbitrală se desfăşoară în strictă confidenţialitate la lucrare nu este anexată nici de o hotărîre arbitrală, şi nici nu s-a putut asista la vreun proces arbitral. Structura lucrării. Prezenta lucrare este compusă din: întroducere, trei capitole, care la rîndul lor sunt divizate în secţiuni, concluzie finală şi bibliografie. Capitolul 1 cuprinde studiul apariţiei şi evoluţiei arbitrajului şi a reglementărilor în domeniu în Republica Moldova. Au fost analizate noţiunile arbitrajului propuse de legislaţie, dar şi de doctrină, în vederea găsirii unei soluţii optime în ce priveşte definirea instituţiei arbitrale. A fost analizată natura juridică a arbitrajului, fiind o întrebare destul de controversată, ajungînd la concluzia că are o natură mixtă. S-au arătat care sunt avantajele şi dezavantajele acestei instituţii; care sunt criteriile de determinare şi diferenţiere a arbitrajului naţional, străin şi internaţional, precum şi alte criterii de clasificare a arbitrajului, fiind formulate şi avantajele unei forme a arbitrajului faţă de alta. În Capitolul 1 am efectuat analiza şi cercetarea particularităţilor principiilor care stau la baza procedurii arbitrale. La fel, am analizat statutul arbitrului, rolul lui într-un proces arbitral, care este modul de numire, înlocuire, recuzare şi încetare a funcţiei sale, arătîndu-se care sunt drepturile şi obligaţiile lui, sfera atribuţiilor lui în raport cu cele ale unui judecător. 4

Capitolul 2 cuprinde analiza noţiunii şi a formelor convenţiei arbitrale, stabilindu-se natura, importanţa şi efectele acesteia. În acest capitol, ne-am axat pe caracterizarea etapelor procesului arbitral, care sunt aceleaşi unui proces civil, cu mici particularităţi. Arbitrul la fel ca un judecător, administrează probele după intima sa convingere, oferind posibilitatea prin prisma principiului contradictorialităţii ca părţile să-şi argumenteze poziţia aducînd probe şi dovezi, procedura finisîndu-se cu emitera unei hotărîri arbitrale. Ne-am propus analizarea procedurii de sesizare a arbitrajului şi de desfăşurare a procesului arbitral. Capitolul 3 conţine analiza modului adoptării, pronunţării şi efectele pe care le pot produce o hotărîre arbitrală. Executarea ei se face benevol de către părţi, mai ales că ei singuri au încheiat convenţia arbitrală, logic e că ei au nevoie de această hotărîre arbitrală şi doresc să o execute. Însă realitatea e alta, uneori partea care pierde procesul nu doreşte executarea hotărîrii şi partea interesată înaintează o cerere instanţei judecătoreşti pentru a-i emite titlu executoriu. Arbitrii nu au în competenţa lor acordarea titlurilor executorii, deoarece aceasta ţine de competenţa instanţei judecătoreşti. Hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul aceloraşi căi de atac ca şi o hotărîre judecătorească, însă ea poate fi contestată şi ca rezultat se poate obţine desfiinţarea hotărîrii arbitrale. În ultima secţiune a acestui capitol ne-am referit şi la recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine. Republica Moldova fiind parte la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958 încheiată la New-York, facilitează recunoaşterea pe teritoriul R.Moldova a hotărîrilor altor state.

Capitolul 1. Conceptul şi evoluţia arbitrajului

5

Secţiunea 1. Apariţia şi evoluţia arbitrajului şi a reglementărilor în domeniu. Natura juridică a arbitrajului Hegel consideră că adevărata istorie începe abia acolo unde apare statul şi dreptul, acesta constituind punctul cel mai înalt al existenţei şi dezvoltării unui popor. În ceea ce priveşte arbitrajul, acesta îşi are originile încă în primele forme de existenţă ale societăţii. Profesorul Viorel Mihai Ciobanu consideră că este imposibil ca oamenii să trăiască într-o societate fără ca interesele şi pasiunile lor să nu dea naştere la diferende. Acestea iau naştere din nerespectarea dreptului obiectiv, nesatisfacerea dreptului subiectiv şi neonorarea obligaţiilor1. Astfel, din momentul apariţiei primului germene al societăţii se pune problema rezolvării acestor interese contrare. Dat fiind faptul că nu exista o formă organizată a organelor de soluţionare a problemelor apărute, această sarcină revenea jurisdicţiei private. Majoritatea autorilor menţionează că arbitrajul a fost o formă primitivă a justiţiei, anterioară justiţiei publice. Astfel, profesorul A.I.Viţin menţionează „Instanţele arbitrale sunt premergătoare instanţelor judecătoreşti” şi „instanţa arbitrală este forma rudimentară a instanţelor, comună multor naţiuni”2. Frank Elkouri menţionează că „ Arbitrajul este cea mai veche metodă cunoscută pentru soluţionarea litigiilor dintre oameni”3, iar Albert Fetweiss că „arbitrajul este prima formă de justiţie regulată care a existat”. Adepţii acestei teze menţionează că trecerea de la răzbunarea personală la justiţia statală s-a făcut în 4 etape: după o reglementare a răzbunării personale a urmat o epocă a arbitrajului faculatativ, prin care părţile cereau unui terţ să hotărască asupra litigiului dintre ele. A urmat o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat şi, în sfîrşit, perioada în care statul şi-a asumat el misiunea de a înfăptui justiţia, stabilind domeniile în care părţile puteau opta pentru arbitraj4. V. J. Jakubowski apreciază că arbitrajul a apărut în Grecia antică (secolele VI – IV î.Hr.) şi că nenumărate arbitraje au avut loc între oraşele state greceşti începînd cu secolul al IV-lea î.Hr. . Această opinie poate fi apreciată ca fiind una verosimilă, deoarece încă Solon a introdus arbitrajul în reformele sale, iar Aristotel distingea între judecător şi arbitru. „Arbitrul – spunea Aristotel – urmăreşte echitatea, judecătorul urmează legea. Arbitrajul a fost inventat ca echitatea să fie aplicată”. Platon în „Legile” sale distingea între 3 tipuri de tribunale, astfel că, pe lîngă tribunalele civile pentru afaceri private şi tribunalele pentru afaceri publice, mai distingea un al treilea tip de tribunale – cele arbitrale care erau apreciate de Platon în felul următor : „Cel mai sacru dintre toate tribunalele să fie acela pe care părţile şi-l vor fi creat ele însele şi pe care îl vor fi ales prin bună înţelegere”5. 1

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Bucureşti, ed. „All- Beck”, 2000, p.8 Гражданский процесс, под ред. М.С.Треущникова, изд. «Юрист», Москва, 2001, стр. 377 3 Frank Elkouri, How arbitration works, Third Edition, p.3 4 Charles Jarrousson, La notion d`arbitraj, Paris, 1987, p.2 5 Platon, Legile, ed.”IRI”, 1995, p.180 2

6

Arbitrajul era cunoscut în Roma antică, astfel că Cicero spunea : „Arbitrajul este mijlocul de a nu cîştiga în întregime un bun proces şi nici de a pierde complet un rău proces”. În Legea celor XII Table o referire la arbitri este formulată în Tabla a IX-a: „Dacă un judecător sau un arbitru numit de magistrat va fi primit bani pentru aceasta, să fie pedepsit cu pedeapsa capitală?”, iar cu referire la procedura arbitrală ne relatează astfel : „cel ce reclama spunea următoarele: „ Eu afirm că tu trebuie să-mi dai 10000 de sesterţi, potrivit angajamentului ce ţi-ai luat solemn; eu aceasta cer, să recunoşti sau să negi”. Adversarul spunea că nu trebuie. Reclamantul adăuga : „ De vreme ce tu negi, te rog, pretore, să ne dai un judecător, ori un arbitru” ”6. Acelaşi lucru l-a prevăzut şi legea Licinia, în caz de proces pentru împărţirea unui bun comun. În felul acesta, după ce era indicată pricina pentru care se purta procesul, se cerea imediat un arbitru. În Instituţiunile lui Gaius, în paragrafele 141, 163, 164 şi 165 sunt reflectate veritabile norme procesuale ale procedurii arbitrale în dreptul privat roman, printre primele consemnate riguros în istoriografia dreptului. „Arbitrium liti aestimandae” era mijlocul prin care „arbiter” fixa cuantumul reparaţiilor după ce judecătorul pronunţa o hotărîre asupra vinovăţiei. Charles Jarrousson afirmă că arbitrajul nu este o instituţie exclusiv greco-romană, deoarece Coranul face distincţie între „hakam” – arbitru şi „caid” – judecător. În Epoca medievală, în Europa, arbitrajul e întîlnit în multe ţări, îndeosebi în Franţa, unde este consfinţit pentru prima dată printr-o ordonanţă regală, în anul 1510. Baza legală modernă a arbitrajului o constituie codurile de procedură civilă de la începutul secolului al XIX-lea, dominate de spiritul liberal al Revoluţiei Franceze. Aceasta privea arbitrajul cu mare favoare, considerîndu-l alternativa optimă a justiţiei statale. Legea din 16-24 august 1790 considera arbitrajul „ le moyen le plus raisonnable de terminer les contestations entre les citoyens” - „mijlocul cel mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre cetăţeni”, nu prin judecători, ci prin persoane particulare care se bucură de încrederea comună a părţilor. Foarte curînd însă, chiar în acele coduri, s-a simţit nevoia ca libertatea de voinţă a părţilor în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului să se îmbine cu unele măsuri de intervenţie şi control din partea justiţiei statale. Pentru Ţările Româneşti actele normative de bază care reglementau procedura arbitrală erau : în 1814 „Manualul lui Donici” pentru Moldova, în 1817 „Codul lui Calimach” în care Capitolul II în 11 articole instituia reguli ale procedurii arbitrale şi „Codul lui Caragea”, în 1818, în Ţara Românească, care reglementa arbitrajul în 21 articole, în Capitolul XVIII – „Pentru eretocrisie” şi Capitolul XVII – „Pentru învoială”. 6

Gheorghe Coţofană, Procedura arbitrală. Istoric, doctrină, jurisprudenţă, ed. „Oscar Print”, Bucureţti, 1999, p.14

7

Concepţia Codului de procedură civilă francez din 1806 a stat la baza multor coduri de procedură civilă din alte ţări. Aşa, de exemplu, a fost cazul Codului de procedură civilă din 1865 al României, care avea drept izvor acest Cod, pe lîngă acel de procedură civilă a Cantonului Geneva din 1819. Acesta şi-a avut viaţa pînă la instaurarea regimului comunist în România. În toate ediţiile oficiale ale Codului de procedură civilă din acea perioadă, Cartea a IV-a era însoţită de o notă în care se afirma că „instituţia arbitrajului particular nu mai este practic folosită în prezent, cetăţenii adresîndu-se exclusiv instanţelor judecătoreşti sau altor organe de stat sau obşteşti cu atribuţii jurisdicţionale, pentru rezolvarea litigiilor lor”. În realitate nota conţinea nu atît o constatare ci, mai degrabă, un avertisment de a nu se mai folosi arbitrajul privat. Pentru Republica Moldova arbitrajul este o instituţie nouă şi în devenire. Astfel, art. 6 din Codul Civil RM din 1964 prevedea: „Apărarea drepturilor civile se înfăptuieşte, potrivit regulilor stabilite de instanţa judecătorească competentă sau arbitrii aleşi: prin recunoaşterea acestor drepturi, etc.” La fel, în Codul de procedură civilă din 1964 se conţinea o anexă (Anexa nr. 3) care prevedea Regulamentul arbitrilor aleşi. Cu toate că norme în ce priveşte arbitrajul existau la moment, acestea nu se aplicau în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Moldova. La 31 mai 1994 în RM este adoptată Legea nr.129 cu privire la judecata arbitrală (arbitraj)7. Această Lege a constituit un pas înainte pentru legislaţia RM, deoareace a încercat să reglementeze o instituţie puţin aplicabilă pentru ţara noastră şi a constituit o primă treaptă pentru perfecţionarea legislaţiei de mai departe. Astfel că, actual, avem o reglementare detaliată şi mai mult sau mai puţin completă şi clară a instituţiei arbitrajului. La 22.02.2008 în RM au fost adoptate două legi de căpătîi în ce priveşte arbitrajul : Legea cu privire la arbitraj8 şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional9, acestea avîndu-şi temelia generală în Codul de procedură civilă al RM. Natura juridică a arbitrajului. Art. 10 Cod Civil al RM10 menţionează formele de apărare a drepturilor. Observăm că legiuitorul menţionează în acest articol doar forma judiciară şi cea administrativă de apărare a drepturilor, forma arbitrală nefiind menţionată. Alin.(2) al acestui articol prevede : „Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pînă la adresare în instanţa de judecată poate fi prevăzut prin lege sau contract”. Această parte a art. 10 nu se referă la forma arbitrală de apărare a drepturilor, ci doar la forma prealabilă în cazul apariţiei unui litigiu. Făcînd o analiză a Codului Civil al Federaţiei Ruse vom observa că, în art.11 al acestui Cod e prevăzută, pe lîngă celelalte forme de apărare a drepturilor, şi forma arbitrală. Analizînd doctrina în problema arbitrajului, observăm că doctrinarii menţionează trei teze ce privesc natura juridică a arbitrajului: contractualistă, jurisdicţională şi dualistă (mixtă, eclectică): 7

Publicat în MO al RM nr. 2 din 25.08.1994 Publicat în MO al RM nr. 88-89 din 20.05.2008 9 Publicat în MO al RM nr. 88-89 din 20.05.2008 10 Publicat în MO al RM nr.82-86/661 din 22.06.2002 8

8

1. Teza contractualistă a naturii juridice a arbitrajului. Potrivit acestei teze arbitrajul reprezintă un ansamblu de acte juridice, de natură contractuală, de la convenţia arbitrală şi pînă la hotărîrea arbitrală, arbitrajul fiind un contract şi hotărîrea arbitrală este tot un contract. Arbitrii sunt mandatari ai părţilor, avînd misiunea de a soluţiona neînţelegerea lor. Partizanii acestei teze menţionează că “părţile, iar nu arbitrii, controlează arbitrajul”11. Este incontestabil faptul precum că izvorul arbitrajului este de natură contractuală. Soluţionarea litigiului arbitral se face potrivit regulilor alese de părţi, iar în lipsa unei atare alegeri, potrivit unor norme prevăzute special. Deci, acordul părţilor este primordial. În cadrul acestei concepţii : - convenţia arbitrală nu sustrage litigiul din competenţa instanţelor judecătoreşti, ci împiedică naşterea unui proces judiciar; - sentinţa arbitrală nu s-ar bucura de autoritatea lucrului judecat ca o hotărîre judecătorească, ci de irevocabilitate, iar efectul ei executoriu nu este relevant întrucît el poate fi întîlnit şi în numeroase alte acte juridice de natură contractuală; - intervenţia instanţei judecătoreşti pentru rezolvarea unor incidente procedurale se întemeiază pe respectul forţei obligatorii a oricărui contract, instanţa judecătorească asigurînd, în această privinţă, eficienţa unor clauze ale convenţiei arbitrale; - excepţia de arbitraj care conduce la desesizarea instanţei, în cazul existenţei unei convenţii arbitrale valabile şi operante apare, de asemenea, ca o cerinţă impusă de respectarea voinţei părţilor care au încheiat convenţia arbitrală. 2. Teza jurisdicţională, în cadrul căreia se susţine că statul deţine monopolul legislativ şi jurisdicţional, autorizează părţile ca, în anumite materii, să recurgă la arbitraj, astfel că arbitrajul reprezintă o formă de justiţie delegată. Arbitrii nu sunt mandatari ai părţilor, ei acţionînd ca şi judecătorii, iar hotărîrea lor este asimilată cu hotărîrea judecătorească. Această teză se întemeiază pe faptul că decizia arbitrilor are valoarea unei hotărîri judecătoreşti definitive. Efectele hotărîrii arbitrale sunt caracteristice unei veritabile hotărîri judecătoreşti: lucrului judecat şi forţă executorie. De data aceasta accentul nu este pus pe izvorul instituţiei, ci pe caracterul actului final al judecăţii arbitrale. Procedura arbitrală are un caracter complex, iar în realizarea ei un rol important revine nu numai convenţiei arbitrale sau hotărîrii finale, ci şi celorlalte acte sau activităţi intermediare, cum sunt cele privitoare la cererile părţilor, excepţiile de procedură, administrarea dovezilor, etc. Caracterul jurisdicţional al arbitrajului şi-a găsit confirmarea prin următoarele caracteristici :

11

V.Babiuc, I.Băcanu, Gr.Florescu, Aspecte noi în arbitrajul comercial internaţional, // “Revista de drept comercial”, nr.10/2002, ed. “Lumina Lex”, Bucureşti, 2002

9

a) arbitrii, soluţionînd litigiile dintre părţile care i-au ales, au comportamentul unui judecător, chiar dacă aceştia sunt aleşi de părţi ei sunt independenţi, imparţiali în soluţionarea pricinii; b) sentinţa arbitrală are o natură asemănătoare cu aceea a unei hotărîri judecătoreşti, bucurînduse, printre altele , de efectul puterii de lucru judecat şi fiind susceptibilă de executare silită, caracterul executoriu fiind determinat de natura jurisdicţională a acestei sentinţe; c) hotărîrea pronunţată în cadrul arbitrajului privat poate fi desfiinţată pentru motivele limitative stabilite de lege. 3. Teza mixtă, dominantă în doctrina română, potrivit căreia arbitrajul are o natură dublă, atît contractuală, cît şi jurisdicţională.Temeiul juridic al arbitajului este contractual, iar activitatea de arbitrare şi sentinţa pronunţată au caracter jurisdicţional. În acestă concepţie, arbitrul, chiar dacă deţine puterile sale de la părţi, totuşi este independent în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale, acţionînd în luarea hotărîrii întocmai ca şi un judecător, hotărîrea arbitrală fiind obligatorie pentru părţi. Autorul Gh. Beleiu vede arbitrajul ca o activitate de natură contractuală, la plecare (impusă de clauza compromisorie sau de compromis) şi de natură jurisdicţională, la terminare12. Soluţia cea mai optimă ar fi că arbitrajul are o natură dublă: contractuală prin izvorul său şi jurisdicţională, prin procedura şi mai ales prin hotărîrea pronunţată de arbitri. Dubla natură a arbitrajului se regăseşte în toate actele şi fazele arbitrajului. Arbitrajul are ca punct de plecare convenţia arbitrală, iar ca punct de sosire un act jurisdicţional , adică are o natură contractuală în faza iniţială şi natură jurisdicţională în cursul desfăşurării lui sau în faza finală. Hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional în care este prezentă componenta contractuală, asimilat prin lege, în privinţa anumitor efecte cu hotărîrea judecătorească13. Calificarea naturii juridice a arbitrajului este importantă mai ales pe planul dreptului internaţional privat. Dacă acceptăm că arbitrajul are o natură jurisdicţională, se va recunoaşte prioritate de aplicare pentru legea forului de pe teritoriul statului unde se desfăşoară procedura arbitrală. Dimpotrivă, calificarea contractuală atrage competenţa legii determinate prin voinţa comună a părţilor, în vreme ce teza mixtă tinde spre o formulă de compromis, în cadrul căreia „lex contractus” comportă o serie de corective decurgînd din trăsăturile jurisdicţionale ale arbitrajului14. Aşadar, în mod incontestabil izvorul arbitrajului este de natură contractuală datorită acordului care intervine între părţi cu privire la soluţionarea unui litigiu care poate să apară în legătură cu 12

Prof.dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală şi desfiinţarea ei, // “Revista de drept commercial”, nr.6-1993, ed. “Lumina Lex”, Bucureşti, p.14 13 Gabriel Homotescu, Litigii patrimoniale, ed. « Lumina Lex », Bucureşti , p.42 14 Viorel Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p.77, cu referire la Octavian Căpăţînă, Litigiul arbitral de comerţ exterior”, ed. “Academiei”, 1978, p.20

10

obligaţiile ce decurg din raporturi contractuale sau necontractuale, iar părţile pot consimţi strămutarea litigiului care se află pe rol în instanţa de judecată pînă la emiterea hotăririi spre judecata arbitrală dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege (art.30 CPC) 15 . Cînd am menţionat că instanţa exercită funcţia de coordonare, am făcut referire la art.27 CPC alin.(2), caz în care instanţa nu admite folosirea modalităţii de apărare dacă aceasta contravine legii ori încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei şi ceea ce consider a fi mai important este că chiar la solicitarea de partea care a avut cîştig de cauză a titlului executoriu în instanţa de judecată, eliberarea acestuia se face cu respectarea art.170 şi 171 Cod de procedură civilă, cu pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, în şedinţă de judecată, pe cînd în cazul efectuării justiţiei de către instanţele judecătoreşti titlul se eliberează la cererea creditorului. Arbitrajul apare nu ca o creaţie a voinţei părţilor, ci ca o formă delegată de justiţie încredinţată, prin voinţa puterii suverane a statului, unor persoane private ce nu au calitatea de funcţionari publici şi nu acţionează în numele acestuia. Deseori putem face comparaţie între arbitrul şi atribuţiile sale cu judecătorul şi atribuţiile acestuia. Chiar dacă arbitrul este desemnat de părţi, el se comportă la fel ca un judecător, el nu acţionează în numele16 părţilor sau al uneia dintre ele, ci trebuie să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de acestea manifestînd imparţialitate. Sentinţa pe care arbitrul o pronunţă trebuie să fie rezultatul verificărilor şi constatărilor făcute pe parcursul desfăşurării unei proceduri jurisdicţionale cu respectarea principiului contradictorialităţii.

Secţiunea 2. Noţiunea şi esenţa arbitrajului. Avantajele şi dezavantajele arbitrajului Dacă e să precăutăm întreaga literatură de specialitate în domeniul arbitrajului, nicăieri nu vom găsi o definiţie unanim acceptată a arbitrajului, aceasta datorită diversităţilor de reglementări, dar şi faptului că în drept definiţiile sunt adesea provizorii şi mereu perfectibile. Conceptul de „arbitraj” îşi are originile în latinescul „arbiter” care desemna „martorul”, dar avea şi sensul de „maestru”, „profesor”, „stăpîn”17. În limba greacă sinonimul cuvîntului arbitru sugerează ceea ce este arbitrajul în fapt, în „Iliada” vorbindu-se de arbitru numit „istor”, care înseamnă „cel care ştie”. Cuvîntul francez „arbitre” era folosit în anul 1213 cu un dublu sens – în sens juridic – persoana desemnată de părţi care tranşa un litigiu şi în sens de liberă-voinţă. Actual, noţiunea de arbitraj se utilizează în două accepţiuni: pentru a desemna organul împuternicit de a soluţiona un litigiu pe cale amiabilă şi în sensul de procedură aparte de 15

Codul de procedură civilă al RM adoptat prin Legea RM nr.225 din 30.05.2003 Mircea N.Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional,ed. « Lumina Lex » , Bucureşti, 1994, p.169 17 Viorel Roş , Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p.18 16

11

soluţionare a litigiilor civile. Doctrinarul A.G. Fedorov susţine că se poate vorbi şi de o a treia accepţiune, şi anume arbitrajul ca un complet arbitral: cîţiva arbitri (de regulă trei) sau un arbitru împuternicit cu soluţionarea litigiului18. Art. 1 alin.(2) din noua Lege cu privire la arbitraj nr.23-XVI din 22 februarie 2008 menţionează că arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părţilor, spre soluţionare în arbitraj, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea lui pe calea arbitrajului. Art. 2 “Noţiuni principale” defineşte arbitrajul ca fiind o “cale alternativă de soluţionare a litigiilor atît de către arbitri numiţi pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît şi de instituţii permanente de arbitraj. Considerăm că articolul în cauză e menit de a ne defini în concret şi complet noţiunile-cheie folosite în textul legii şi, deci, trebuie abordată cu seriozitate această problemă. Observăm că această noţiune e definită simplist şi ne prezintă mai mult delimitarea dintre arbitrajul instituţional şi cel ad-hoc. Acestă definiţie este preluată din Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994, care în art. 1 “ Judecata arbitrală” nu dă o noţiune completă şi adecvată acestui termen, ci stabileşte felurile de arbitraj. În Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (art.1)19, găsim o scurtă definiţie, precum că arbitrajul este reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numai pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc), ci şi de către instituţii permanente de arbitraj. În Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa se menţionează că „Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa (...) rapid şi echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială”20. În aspect procedural, arbitrajul se prezintă ca forma privată de soluţionarea litigiului civil dintre părţi de către o persoană (persoane) fizice aleasă de părţile în litigiu. În doctrină arbitrajul este definit ca fiind o modalitate nestatală de soluţionare a litigiilor civile, ales de acord comun al părţilor pentru soluţionarea litigiului într-o formă procesuală stabilită de acestea, exercitat de persoana (persoane) fizică în calitate de arbitru, faţă de care instanţele judecătoreşti statale îndeplinesc, în limitele stabilite de lege, funcţii de sprijin şi control21. Analizînd multilateral conceptul judecăţii arbitrale, am putea conchide că aceasta reprezintă o formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluţionare a litigiilor civile, acceptată benevol de către părţile aflate în litigiu, prin încheierea convenţiei arbitrale ce se efectuează de către arbitri 18

A.Г.Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Москва, 2000, Издательский Дом «Дашков и Kº»,

стр.5 19

Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958 Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975 21 Гражданский процесс (учебник) , под ред. В.В. Яркова, 5-е изд., Москва, WoltersKluwer, стp. 652. 20

12

aleşi de către părţi şi în privinţa căreia instanţa de judecată îndeplineşte funcţii de control şi de coordonare. Avantajele şi dezavantajele procedurii arbitrale. Această procedură alternativă de soluţionare a conflictelor este din ce în ce mai solicitată datorită avantajelor pe care aceasta le oferă: •

stabilirea de către părţi a regulilor de examinare a litigiilor – părţile pot stabili prin convenţia arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare avînd ca obiect arbitrajul, numirea şi revocarea, înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care arbitrii trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri, repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale, conţinutul şi forma hotărîrii arbitrale, în general orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului. Din toate acestea rezultă aplicarea pricipiului autonomiei de voinţă a părţilor;

•

încrederea părţilor în arbitri - părţile pot alege, prin simplul lor acord de voinţă, arbitrii care urmează să soluţioneze litigiul dintre ele, această posibilitate este exclusă în cazul instanţelor de judecată. Părţile pot alege prin simplul acord de voinţă arbitrii care urmează să soluţioneze litigiul, ceea ce în justiţia statală este exclus. Acest fapt este important, deoarece există posibilitatea atragerii în calitate de arbitri a specialiştilor nu numai din sfera dreptului dar şi a economiei, operaţiunilor bancare şi altor domenii, cunoştinţe pe care judecătorii din instanţele de judecată posibil a nu le avea sau a fi insuficiente, fiind astfel necesară atragerea în proces a experţilor şi specialiştilor, ceea ce duce la tergiversarea procesului;

•

rapiditate - procedura arbitrală este adeseori mult mai rapidă decît judecarea pricinii în instanţele judecătoreşti. Termenul de examinare – 6 luni maxim;

•

confidenţialitate - este un avantaj pentru agenţii economici cu renume, procesul public ştirbindu-le din reputaţie;

•

executarea benevolă a hotărîrii - părţile execută hotărîrea arbitrală, în caz contrar au posibilitatea de a o contesta în instanţa de judecată;

•

uneori se consideră că procedura arbitrală este mai puţin costisitoare decît procedura de drept comun22. Aceasta se referă mai mult în cazul arbitrajului ad-hoc şi mai puţin în cazul arbitrajului instituţionalizat;

•

recunoaşterea internaţională a sentinţelor

arbitrale este mai bine asigurată decît cea a

deciziilor judiciare naţionale. Mai mult de 120 de ţări au aderat la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 1958, de la New-York, aceasta facilitează executarea sentinţelor din toate ţările semnatare. Mai există şi alte convenţii bilaterale sau multilaterale care produc efecte similare; 22

Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.947

13

•

arbitrajul poate să se prelungească cu negocierea, atunci cînd arbitrajul se finalizează cu insucces. Însă trebuie de recunoscut că această procedură nu este întocmai perfectă, ci are şi ea

dezavantaje - imposibilitatea exercitării căilor de atac, este permisă doar desfiinţarea – pe cînd orice hotărîre judecătorească poate fi atacată în termenii stabiliţi de lege prin orice cale de atac.

Secţiunea 3. Clasificarea arbitrajului Întotdeauna, pentru dezvăluirea esenţei unei instituţii, pentru o mai bună înţelegere şi cunoaştere a instituţiei date, se purcede la clasificarea acesteia în funcţie de diverse criterii. După cum am menţionat, chiar în art.2 din Legea cu privire la arbitraj, care se întitulează „Noţiuni principale” arbitrajul este desemnat ca fiind calea alternativă de soluţionare a litigiilor atît de către arbitri numiţi pentru fiecare caz aparte ( arbitraj ad-hoc), cît şi de instituţii permanente de arbitraj. Legea cu privire la judecata arbitrală nr. 129 din 31.05.1994 în art. 1 prevedea formele arbitrajului. Astfel, chiar din definiţia dată în art. 2 din Legea cu privire la arbitraj din 2008 rezultă că arbitrajul, după durata acestuia poate fi: 1. arbitrajul ad-hoc sau ocazional, care este organizat pentru soluţionarea unui litigiu determinat, funcţia arbitrilor încetînd o dată cu pronunţarea hotărîrii sau cu expirarea termenului de arbitraj. Această formă se constituie la cazuri concrete, procedura arbitrală este determinată de părţi sau de arbitrii; 2.

arbitrajul instituţional, este cel organizat pentru exercitarea atribuţiilor în mod

neîntrerupt, astfel că existenţa sa nu depinde de durata unui litigiu. Această formă de arbitraj se creează de instituţii permanente, ori în cadrul acestora: camere de comerţ, burse, uniuni, asociaţii sau alte organizaţii profesionale sau speciale unde se organizează şi funcţionează în baza regulamentelor, adoptate pentru întreaga perioadă de activitatea a lor, fapt ce necesită a fi comunicat Curţii Supreme de Justiţie. Arbitrajele nu pot fi create pe lîngă organele administraţiei publice centrale şi locale. Distincţia enunţată ţine seama de modul de organizare a arbitrajului23. În prezent în Republica Moldova arbitraje instituţionale sunt : 1. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova, care activează în baza Statutului Curţii de

Arbitraj

Comercial

Internaţional din 19.12.2008, aprobat prin decizia Consiliului Camerei de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova24 ; 23 24

Ibidem, p. 945 Publicat în MO al RM nr.19-21/69 din 03.02.2009

14

2. Curtea de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producătorilor Agricoli “UNIAGROPROTECT”, care funcţionează conform Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj şi Mediere, Regulilor de mediere şi conciliere, Regulilor de procedură arbitrală, acestea fiind aprobate prin decizia Consiliului de Conducere al Uniunii Republicane a Asociaţiilor Producătorilor, 2003; 3. Arbitrajul Specializat în domeniul proprietăţii industriale de pe lîngă Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală ce activează în baza Regulamentului aprobat prin ordinul Directorului General al Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală a Republicii Moldova din 18 iunie 2003; 4. Curtea de Arbitraj de pe lîngă Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Auto din Moldova, care activează în baza Regulilor de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj de pe lîngă Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Auto din Moldova din 23 decembrie 2005 25 şi a Regulamentul Curţii de Arbitraj de pe lîngă Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Auto din Moldova din 23 decembrie 200526. Conform legislaţiei Federaţiei Ruse, arbitrajul instituţional se consideră format cînd: a) a fost luată hotărîrea cu privire la formarea arbitrajului; b) a fost adoptat Regulamentul acesteia; c) a fost formată lista arbitrilor, care are caracter obligatoriu sau de recomandare pentru părţi; d) înaintarea actelor prevăzute la pct.1 – 3 în instanţa de judecată27. Autorii români menţionează că o instituţie poate fi calificată drept instituţie permanentă de arbitraj dacă va îndeplini următoarele condiţii: 1. să aibă în obiectul său de activitate organizarea arbitrajului privat voluntar, prestînd sau fiind aptă să presteze un ansamblu de servicii arbitrale, care să faciliteze şi să monitorizeze arbitrajul spre a se finaliza printr-o hotărîre definitivă şi obligatorie pentru părţi, susceptibilă de executare silită ; 2. să aibă o structură organizatorică prestabilită, cu activitate continuă sau virtual continuă, cu o conducere proprie şi personal care să asigure secretariatul arbitrajului cu o bază materială corespunzătoare; 3. să dispună de un corp de arbitri, selectaţi pe anumite criterii, dintre care părţile să aibă facultatea de a alege arbitrii sau dintre care instituţia de arbitraj să-i nominalizeze, în condiţiile convenţiei arbitrale şi ale reglementărilor aplicabile;

25

Publicat în MO al RM nr. 21-24 din 03.02.2006 Publicat în MO al RM nr. 131-132 din 31.10.2001 27 Гражданское процессуальное правo, под ред. В.В. Яркова, Москва, ТК Велби, 2003, стр.352 26

15

4. să se autoreglementeze, adică să aibă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, precum şi reguli de procedură arbitrală28. În doctrină se discută mult asupra afinităţilor şi importanţei celor două forme ale arbitrajului. Unii autori consideră că întîi au apărut arbitrajele „ad-hoc”, ca ulterior să apară cele instituţionalizate, deoarece acestea din urmă permit adresarea către nişte persoane competente, unor specialişti, iar procedura este una după reguli bine stabilite. În dorinţa de a scoate în evidenţă avantajele unei forme ale arbitrajului faţă de alta, autorii apelează chiar la alegorii, susţinînd că : „diferenţa între un arbitraj „ad-hoc” şi un arbitraj instituţional este analogă diferenţei între un costum făcut la comandă şi un costum cumpărat de gata”29. Astfel, autorii încearcă să formuleze avantajele unei forme a arbitrajului faţă de cealaltă. Printre avantajele arbitrajului instituţionalizat ei menţionează: 1. arbitrajul instituţional simplifică convenţia arbitrală, fiind necesară doar menţionarea instituţiei arbitrale ce urmează a fi sesizată; 2. regulile aplicabile în soluţionarea litigiului sunt formulate de specialişti, cu cunoştinţe şi experienţă în domeniu; 3. organele pe lîngă care activează dispun de un personal cu o calificare adecvată; au un sediu cunoscut; 4. legătura între părţi şi arbitri este limitată, ceea ce asigură neutralitatea şi imparţialitatea din partea arbitrilor30. Printre dezavantajele arbitrajului instituţionalizat autorii menţionează: 1. costurile mari pe care le presupune procedura în faţa instanţelor arbitrale instituţionalizate; 2. un anumit grad de birocraţie, care îi este proprie oricărei instituţii; 3. în cazul arbitrajului „ad-hoc” este prezentă încrederea personală în arbitri; 4. contractul de arbitraj dintre părţi şi arbitri are un caracter de adeziune31.

Printre avantajele arbitrajului „ad-hoc” autorii citaţi menţionează: 1. poate fi adaptat după voinţa părţilor şi circumstanţele particulare ale litigiului; 2. flexibilitate; 3. este complet izolat şi nu dă socoteală de misiunea sa decît părţilor, hotărîrea fiind supusă

totuşi controlului judiciar; 4. gradul mărit de confidenţialitate; 28

Viorel Roş , Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000., p.38 cu referire la Ion Băcanu, Arbitrajul “ad-hoc” şi arbitrajul instituţional în legislaţia română actuală, Revista “Dreptul” nr.8/1995, p.4 29 Ibidem, p.37 cu referire la A.Redfern, M.Hunter, M.Smith, E.Robine, Droit et pratique de l`arbitrage commercial international, Paris, 1994, p.46 30 Ibidem, p. 39 31 Ibidem, p. 40

16

5. contractul de arbitraj este negociabil între părţi şi arbitri. După întinderea teritorială sau existenţa sau absenţa elementelor de extranietate, avem : 1. arbitraj intern, care se caracterizează prin absenţa oricărui element de extranietate în privinţa raportului juridic care a generat litigiul. Acesta se bazează pe Legea cu privire la arbitraj din 22.02.2008, Codul de Procedură Civilă, Regulamentele Arbitrajelor Instituţionale, Curtea de Arbitraj Comercial şi Camera de Comerţ de la Paris ( cca 7000 litigii de la înfiinţare), Curţile de Arbitraj din Londra, etc. 2. arbitraj internaţional - litigiul supus judecăţii are legătură, prin unul sau mai multe

elemente (părţi, obiect, locul încheierii sau executării contractului, legea aplicabilă, etc.) cu cel puţin două sisteme naţionale de drept. Se guvernează de Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional din 22.02.2008, diferite convenţii internaţionale, cum ar fi cea de la New-York din 1958, de la Geneva din 1961, Regulamentul UNICITRAL din 1976, etc. Conform art. 2 alin.(2) din Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial internaţional32 arbitrajul se consideră internaţional dacă : a. părţile unei convenţii de arbitraj îşi au, la momentul încheierii acesteia, locul de afaceri în diferite state ; b. în afara teritoriului statului în care părţile îşi au locul de afaceri : -

locul arbitrajului prevăzut în convenţia de arbitraj sau determinat în conformitate cu ea ;

-

locul în care urmează să fie executată o parte substanţială a obligaţiilor din raporturile comerciale sau locul cu care obiectul litigiului are legătura cea mai strînsă ; c. părţile au convenit în mod expres ca obiectul convenţiei de arbitraj să aibă legătură cu cel

puţin 2 state. Sistemele de drept a diferitor state tratează diferit conceptul de „internaţional”. În unele ţări distincţia se face după caracterul litigiului: litigiul este internaţional dacă implică interesele comerţului internaţional. Alte sisteme de drept îşi concentrează atenţia asupra părţilor litigiului: naţionalitatea lor, domiciliul, iar dacă partea în litigiu este o persoană juridică – la locul aflării sediului33. Calificarea arbitrajului ca fiind naţional, străin sau internaţional, are o importanţă practică incontestabilă, deşi aparent este o problemă simplă. Dacă vorbim de caracterul internaţional al unui litigiu, observăm existenţa unui element de extranietate, a unui conflict de legi care se soluţionează prin reglementările dreptului internaţional privat. 32

Publicat în MO al RM nr.19-21/69 din 03.02.2009 А.Г.Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Москва, 2000, Издательский Дом «Дашков и Кº», p.16 cu referire la Redfern A., Hunter M., International Commercial Arbitration, New York, 1991, p.15 33

17

Dacă facem comparaţie între caracterul naţional şi cel străin, vedem că hotărîrile arbitrajului străin spre deosebire de cel naţional este în general supus unor condiţii speciale în vederea executării silite. Un arbitraj desfăşurat într-un stat, căruia i se aplică atît în privinţa procedurii, cît şi a fondului litigiului legea acelui stat, în care părţile îşi au domiciliul, reşedinţa sau sediul social în acel stat, în care litigiul s-a născut dintr-un contract care s-a încheiat şi care se execută în ţara dată, acesta este considerat un arbitraj naţional. Dacă există un punct de legătură cu un alt stat, pentru ca să apară discuţii referitor la calificarea lui ca unul internaţional. În Convenţia de la Geneva din 1961 se prevede, în art.I.1.a, că dispoziţiile acesteia se aplică pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoane fizice sau juridice avînd, în momentul încheierii convenţiei arbitrale, reşedinţa lor obişnuită sau sediu în state diferite. Convenţia defineşte deci caracterul internaţional al situaţiei litigioase printr-un dublu criteriu: unul obiectiv, ce presupune existenţa litigiului bazat pe nişte operaţii de comerţ internaţional şi unul subiectiv - adică convenţia arbitrală să fie încheiată între persoane fizice sau juridice, avînd în momentul încheierii acesteia reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state diferite. Dar pentru ca situaţia litigioasă să aibă caracter internaţional, criteriile trebuie privite cumulativ. Conform opiniei lui Viorel Roş, situaţia litigioasă are o natură neutră. Ea poate fi supusă spre soluţionare fie unui arbitraj naţional, fie altuia străin, în funcţie de voinţa părţilor exprimată în convenţie arbitrală. Acesta menţionează că nici un impediment nu există pentru ca o instanţă arbitrală naţională, spre exemplu în România, să soluţioneze un litigiu cu elemente de extranietate şi să aplice la acesta normele dreptului internaţional. Dacă situaţia litigioasă, temeiul elementelor de extranietate, impune aplicarea unei legi străine, arbitrajul devine internaţional34. Conform opiniei autorului Dumitru Mazilu, caracterul internaţional a arbitrajului este determinat de : •

elementele de extranietate a situaţiei litigioase;

•

internaţionalitatea organului arbitral, aceasta indentificîndu-se prin caracterul său străin;

•

autonomia arbitrajului faţă de structurile naţionale35. Profesorul B.Goldman defineşte internaţionalitatea prin existenţa legăturilor organului arbitral

“cu ordinea juridică din mai multe state” apreciind că internaţionalitatea ar decurge dintr-o divergenţă de conexiuni. Se consideră că structurile de arbitraj trebuie să nu aibă conexiuni cu organizarea statală şi să nu fie ţinute de obligaţia de a aplica o lege statală a arbitrajului. Se apreciază că exigenţele internaţionalităţii sunt întrunite de Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris. Însă profesorul Tudor R.Popescu este de părerea că nu se 34 35

Viorel Roş , Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p.360 Dumitru Mazilu, Drept Comercial Internaţional.Partea specială, p.402

18

poate spune că arbitrajul este desprins de orice cadru naţional adică neatîrnat de orice legătură cu legile şi autorităţile unui stat36. 3. arbitraje de competenţă mixtă, care sunt împuternicite să soluţioneze litigiile de competenţa arbitrajelor ce conţin element de extranietate, cît şi în absenţa acestui component. În funcţie de normele aplicabile conflictului se distinge între arbitrajul de drept strict (“stricto juris) (arbitrajul în drept) şi arbitrajul în echitate ( “ ex aequo et bono”). Arbitrajul în drept se caracterizează prin aceea că arbitri sunt chemaţi să aplice regulile de drept conflictului supus spre soluţionare37. Arbitrajul în echitate este mai puţin aplicat. Acesta prevede soluţionarea litigiilor nu în conformitate cu legea, ci cu ceea ce, după arbitru, ar fi corect, după principiile şi regulile echităţii. În acest caz o enormă importanţă are faptul alegerii arbitrilor. După materiile supuse judecăţii arbitrale, adică după obiect avem : 1. arbitraje de competenţă generală, caracteristică pentru toate categoriile de pricini şi subiecţi ; 2. arbitraje specializate pentru anumite litigii sau pentru un anumit cerc de subiecţi. După caracterul subiecţilor litigiilor examinate, instanţele arbitrale sunt: 1.

instanţele arbitrale ce soluţionează litigiile între subiecţii activităţii antreprenoriale;

2.

instanţele arbitrale ce soluţionează litigiile între organizaţii şi cetăţeni;

3.

instanţele arbitrale ce soluţionează litigiile între cetăţeni;

4. instanţele arbitrale ce soluţionează oricare litigii, indiferent de componenţa subiecţilor38. Unii autori opinează că arbitrajul poate fi: 1. arbitraj civil;

2. arbitraj comercial; 3. arbitraj în materia litigiilor de muncă (în sistemele de drept care permit acest lucru, cum

este, de exemplu, sistemul de drept francez), etc39.

Secţiunea 4. Principiile de bază ale arbitrajului. Statutul arbitrului Principiile sunt norme de bază, idei călăuzitoare care ţin drept temelie pentru orice activitate. Prin principiile arbitrajului vom înţelege acele dispoziţii de bază, idei fundamentale care se conţin în legislaţia cu privire la arbitraj şi exprimă esenţa instituţiei arbitrajului. Ne propunem să facem o incursiune, să cunoaştem şi să pătrundem în esenţa principiilor care guvernează instituţia arbitrajului. 36

Ibidem, p.402 Ioan Leş, Proceduri civile speciale, Beck 2000, Cap.II, p.14 А.Г.Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Москва, 2000, Издательский Дом «Дашков и Кº», p.16 cu referire la Redfern A., Hunter M., International Commercial Arbitration, New York, 1991, p.15 37

38

Гражданское процессуальное право, под ред. М.С.Шакаряна, изд. «Проспект», Москва, 2005, стр. 558 Ligia Dănilă, Claudia Roşu, Drept procesual civil, ed. „All Beck”, 2004, p.394 cu referire la Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol.III, ed. „Lumina Lex”, p.23 39

19

Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994 nu prevedea în conţinutul ei un articol care ar nominaliza principiile care guvernează instituţia arbitrajului. La etapa de proiect, în anul 2007, Legea menţiona următoarele principii: 1. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; 2. legalitatea; 3. libertatea convenţiilor în arbitraj; 4. constituirea judecăţii arbitrale în conformitate cu convenţia părţilor; 5. contradictorialitatea; 6. respectarea dreptului de apărare. După adoptarea Legii cu privire la arbitraj din 2008 a mai fost adăugat un principiu, şi anume principiul confidenţialităţii. a. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este un principiu fundamental pentru orice activitate, cu atît mai mult în cazul rezolvării unui litigiu dintre persoane. Arbitrii, în cazul dat, vor urmări ca, în procesul soluţionării litigiului să respecte drepturile persoanelor implicate în proces. b. Principiul legalităţii este principiul care trebuie să guverneze orice activitate care se desfăşoară în cadrul statului. Termenul „legalitate” provine de la cuvîntul francez „ legalite” şi presupune caracterul la ceea ce este legal, adică conform legii. Instanţa arbitrală nu numai că îşi realizează activitatea în strictă conformitate cu legea, dar o şi aplică nemijlocit la soluţionarea cauzelor, restabilind astfel legalitatea, care a fost încălcată odată cu lezarea unui drept sau interes al persoanei. Acest principiu se va răsfrînge asupra: a) organizării instanţei arbitrale; b) procedurii de numire, înlocuire şi desfăşurare a activităţii de către arbitri; c) procedura de desfăşurare a procesului de soluţionare a litigiului; d) procedura de adoptare, interpretare, contestare şi executare a hotărîrilor arbitrale; e) modul de stabilire a convenţiei arbitrale; f) legalitatea hotărîrii adoptate. Principiul legalităţii nu este adresat doar instanţei arbitrale, ci tuturor subiecţilor participanţi la procesul în faţa instanţei arbitrale. Între aceste subiecte este stabilit un control reciproc, astfel încît instanţa arbitrală veghează respectarea procedurii de către participanţii la proces, iar aceştia din urmă acţiunile instanţei arbitrale. Principiul legalităţii se va referi şi la soluţionarea pricinilor în instanţa arbitrală constituită în echitate. c. Principiul libertăţii convenţiilor în arbitraj este un principiu specific instituţiei arbitrajului. Art. 8 din Legea cu privire la arbitraj din 2008 stabileşte că convenţia de arbitraj este un acord 20

prin care părţile convin să supună arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii ce ar putea să apară între ele cu privire la un raport juridic contractual sau necontractual. Acest principiu stabileşte faptul ca nimeni nu poate fi silit să încheie convenţii arbitrale sau să le fie impuse careva condiţii ce trebuie stabilite în convenţia de arbitraj, decît doar cele stabilite în Capitolul II din Legea cu privire la arbitraj din 22.02.2008. Astfel părţile pot stabili prin convenţia de arbitraj faptul transmiterii litigiului unui arbitraj instituţionalizat sau ad-hoc, locul, limba desfăşurării procesului, candidaturile arbitrilor, cerinţele înaintate faţă de aceştia precum şi alte momente importante pentru buna desfăşurare a procesului. Convenţia arbitrală poate fi inserată în contract sau poate exista separat de acesta. d. Principiul constituirii arbitrajului în conformitate cu convenţia părţilor. Conform acestui principiu litigiul dintre părţi va fi soluţionat de instanţa arbitrală constituită în strictă conformitate cu convenţia arbitrală, fiind contrare legii orice impuneri făcute părţilor în cadrul soluţionării pricinilor în arbitraj. S-ar putea replica că în cazul arbitrajului instituţionalizat părţilor le-ar putea fi impuse unele reguli, dar aceasta este şi normal din moment ce ele au stabilit că cauza dată va fi soluţionată anume în această instituţie. Mai mult, din moment ce părţile au decis soluţionarea cauzei în arbitrajul instituţionalizat, ele au acceptat, tacit, să se supună regulamentului acestei instituţii. O consfinţire a acestui principiu în normele Legii cu privire la arbitraj o vom găsi în art. 5 din Legea dată; e. Principiul contradictorialităţii. Procesul în faţa instanţei arbitrale este organizat astfel încît părţile la proces dispun de posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei independent de instanţa arbitrală, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu cauza şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei arbitrale. Elementele acestui principiu sunt: 1. posibilitatea părţilor la proces de a-şi formula şi susţine poziţia în proces; 2. independenţa participanţilor la proces faţă de instanţa de arbitraj, precum şi de alte persoane de drept public sau privat; 3. posibilitatea de expunere de către participanţi la proces a opiniei cu privire la toate problemele de fapt şi de drept care au legătură cu cauza şi asupra iniţiativelor instanţei arbitrale; 4. păstrarea imparţialităţii şi obiectivităţii de către instanţa arbitrală şi crearea condiţiilor prielnice de către aceasta în vederea realizării drepturilor şi obligaţiilor procedurale ale participanţilor la proces; 5. egalitatea părţilor în drepturi şi obligaţii procedurale. Acest principiu este viabil pe durata întregului proces în faţa instanţei arbitrale, cu excepţia deliberării şi pronunţării hotărîrii. 21

f. Principiul respectării dreptului la apărare presupune faptul că în faţa instanţei arbitrale, ca şi în faţa instanţei de judecată, părţile au dreptul neîngrădit de a beneficia de serviciile unui reprezentant, fie o persoană cu cunoştinţe în domeniu care a încheiat cu persoana un contract de prestări servicii, fie un avocat. g. Principiul confidenţialităţii. Prin consfinţirea acestui principiu în art. 8 al Legii cu privire la arbitraj s-a instituit regula conform căreia şedinţele în cadrul arbitrajului sunt secrete, adică nu permit accesul publicului la acestea. Conform acestui principiu arbitrul nu poate răspîndi informaţiile ce i-au devenit cunoscute pe durata examinării litigiului fără acordul părţilor şi a reprezentanţilor lui. Vom menţiona că, pe lîngă principiile consfinţite în lege, urmau să mai fie menţionate şi: principiul egalităţii, principiul independenţei arbitrilor, principiul disponibilităţii, principiul oralităţii, principiul nemijlocirii, principiul continuităţii dezbaterilor. Vom menţiona că în legislaţia României nerespectarea principiilor procedurii arbitrale are consecinţe destul de grave. Astfel că, în art. 358 al CPC al României se menţionează că: „În întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărîrii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii”. Această normă din CPC al României a fost preluată de legiuitorul nostru, găsindu-şi consfinţire în art. 20 alin.(2) din Legea cu privire la arbitraj. Statutul arbitrului în procedura arbitrală. Dacă în cazul procesului civil clasic vorbim de judecători, în cadrul arbitrajului vorbim de arbitri. Statutul arbitrilor în cadrul arbitrajului este reglementat de Capitolul III din Legea cu privire la arbitraj. Potrivit art. 11 din Legea cu privire la arbitraj, în calitate de arbitru poate fi aleasă orice persoană fizică avînd capacitate deplină de exerciţiu al drepturilor care şi-a dat consimţămîntul să arbitreze şi care, după opinia părţilor în arbitraj, este competentă să soluţioneze litigiul. Articolul în cauză conţine o limitare, şi anume: poate dobîndi calitatea de arbitru numai o persoană fizică, nu şi o persoană juridică, în alte legislaţii precizîndu-se în mod expres că dacă convenţia arbitrală desemnează o persoană juridică pentru soluţionarea litigiului aceasta nu are decît puterea de a organiza arbitrajul40. Totodată legea numeşte următoarele persoane care nu pot exercita funcţia de arbitru: −

se află sub tutelă sau curatelă;

−

are antecedente penale nestinse;

−

a pierdut statutul de judecător, avocat, notar, procuror, ofiţer de urmărire penală sau de lucrător al organului de drept pentru săvîrşirea de acţiuni incompatibile cu activitatea profesională;

40

Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.959

22

−

nu poate fi aleasă (numită) în această calitate datorită statutului funcţiei sale stabilite de lege. Părţile sînt libere să stabilească numărul de arbitri şi modul lor de alegere (numire); dacă

părţile nu au stabilit numărul de arbitri, litigiul se judecă de trei arbitri, cîte unul numit de fiecare parte, iar al treilea – supraarbitrul (preşedintele completului) – se desemnează de cei doi arbitri. Părţile sau arbitrii pot decide ca în calitate de supraarbitru să fie desemnat unul dintre arbitrii numiţi de părţi. Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pîrîţi, coreclamanţi ori copîrîţi care au interese comune, părţile pot numi un singur arbitru. Este nulă clauza convenţiei arbitrale care prevede dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitrul în locul celeilalte părţi sau de a avea mai mulţi arbitri decît cealaltă parte (art. 11 alin. (5) şi (6) din Legea cu privire la arbitraj). Arbitrajele, ca organe permanente, dispun de lista arbitrilor aprobată de organul de pe lîngă care s-a înfiinţat arbitrajul, în modul stabilit de acest organ, listă ce are un caracter de recomandare. În cazul în care arbitrul renunţă să-şi exercite împuternicirile din motive neîntemeiate, arbitrul este radiat din lista arbitrilor instituţiei arbitrale. Considerăm că ar fi mai corect de menţionat „numele arbitrului este radiat din lista arbitrilor instituţiei arbitrale”, deoarece un text de lege ar trebui să fie corect nu numai din punct de vedere juridic, ci şi gramatical. Părţile în arbitraj pot numi în calitate de arbitru orice persoană care întruneşte exigenţele prevăzute de art. 11 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj. Art.12 alin.(2) din Legea cu privire la arbitraj menţionează cazurile în care un arbitru ar urma să fie înlocuit. Aceste cazuri sunt: vacanţa, pentru orice cauză, recuzare, abţinere, renunţare, împiedicare, deces. Nu este clar motivul din care legiuitorul a menţionat printre aceste temeiuri recuzarea şi abţinerea, deoarece din însăşi natura instituţiei recuzării şi a abţinerii e clar că arbitrul care este recuzat sau se abţine de la judecare urmează a fi înlocuiţi. Cu atît mai mult nu este clar motivul în ce priveşte împiedicarea. Această formulare nu numai că sună hilar, dar e şi inutilă, deoarece motivele ce împiedică arbitrul în soluţionarea pricinii sunt rezolvate de instituţiile recuzării şi abţinerii. Acelaşi articol soluţionează şi cazul în care arbitrii nu au fost numiţi sau nu s-a prevăzut modul lor de numire. Soluţia propusă de lege este cea a notificării scrise, adresate părţii adverse, care să se refere la convenţia de arbitraj, să enunţe succint pretenţiile şi temeiurile lor, să indice numele, domiciliul şi datele profesionale ale arbitrului unic propus sau numit de partea care vrea să recurgă la arbitraj. La rîndul ei, partea care a primit notificarea sau o persoană împuternicită de aceasta urmează să dea un răspuns în termen de 15 zile de la primirea notificării. Considerăm că termenul de 15 zile e un termen mare pentru procedura arbitrală şi ştirbeşte din imaginea acesteia ca fiind o procedură rapidă, stabilirea unui termen de 7 zile fiind suficient. O interesantă formulare prezintă alin. (6) al acestui articol. Acesta menţionează că partea care a notificat cealaltă parte despre numirea arbitrului nu poate revoca fără consimţămîntul celeilalte 23

părţi numirea astfel făcută. Astfel, se ajunge la regula conform căreia orice schimbare în ceea ce ţine de componenţa arbitrilor se soluţionează prin acordul părţilor şi partea care trimite notificarea trebuie să fie atentă la persoana desemnată drept arbitru. În cazul în care partea adversă nu răspunde în termenul stabilit, arbitrul este numit de instanţa de judecată, în cazul arbitrajului ad-hoc şi de preşedintele arbitrajului, în cazul celui instituţionalizat. Acceptarea împuternicirilor de către arbitri urmează a fi făcută în scris şi comunicată părţilor în termen de 5 zile de la data propunerii de numire. Legea nu determină, în mod expres, consecinţele necomunicării acceptării. Autorii menţionează că necomunicarea acceptării sarcinii de arbitru nu mai leagă părţile faţă de oferta făcută şi ele pot proceda la numirea altor arbitri 41. În termen de 10 zile de la ultima acceptare cei doi arbitri vor purcede la numirea supraarbitrului. Dacă aceştia omit să numească supraarbitrul, aceasta este realizată de instanţa de judecată sau de preşedintele arbitrajului, după caz. Art. 14 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte regulile în ce priveşte temeiurile şi procedura de recuzare. Astfel, acest articol instituie obligaţia arbitrului de a comunica, pînă la acceptare, orice circumstanţe care ar crea îndoieli în ce priveşte imparţialitatea şi independenţa sa. Pînă la comunicarea acestor circumstanţe, partea nu este în drept să recuze arbitrul ales. Legea stabileşte că părţile sunt libere să aleagă care va fi procedura de recuzare, în caz contrar este instituită obligaţia părţii ce doreşte recuzarea să expună instituţiei arbitrale în scris în decursul a 15 zile de la data la care a luat cunoştinţă despre constituirea arbitrajului sau de la data la care instituţia arbitrală

a luat cunoştinţă de circumstanţle ce duc la recuzare. Dacă recuzarea în aceste

modalităţi nu poate fi realizată, partea interesată poate, în termen de 30 zile de la data cînd a aflat despre respingerea cererii de recuzare, să solicite instanţei de judecată să decidă printr-o încheiere asupra faptului recuzării, încheierea nefiind susceptibilă de nici o cale de atac. Este interesant faptul că legea instituie norma conform căreia faptul înaintării cererii de recuzare în instanţa de judecată nu atrage consecinţe în ce priveşte suspendarea soluţionării litigiului şi emitere hotărîrii arbitrale de chiar arbitrul ce urmează a fi recuzat. Răspunderea arbitrilor survine în următoarele ipoteze: 1. după acceptare, renunţă în mod nejustificat la împuternicirile lor; 2. nu participă fără motiv justificat la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărîrea în termenul stabilit în hotărîrea arbitrală; 3. nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicînd sau divulgînd date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitru fără a avea autorizarea părţilor; 4. încalcă în mod flagrant obligaţiile ce le revin. Dacă e vorba de un arbitraj instituţionalizat, arbitrul va fi atras la răspunderea disciplinară. Temeiurile de încetare a împuternicirilor arbitrilor sunt: 41

Ibidem, p.961

24

1. autorecuzare sau recuzare; 2. deces; 3. incapacitate de a participa la examinarea litigiului; 4. adoptarea hotărîrii în litigiul examinat. Aici îşi găseşte temeiul părerea unora dintre

doctrinari că în fond orice arbitraj are un caracter ad-hoc42; 5. alte temeiuri în care arbitrul nu participă la examinarea litigiului în decursul unei perioade nejustificat de îndelungate. În aceste cazuri se va proceda la soluţia propusă de art.12 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj, adică înlocuirea arbitrului.

Capitolul 2. Procedura arbitrală Secţiunea 1. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa instanţelor arbitrale Arbitrajul este o cale alternativă de soluţionare a litigiilor, o cale alternativă instanţelor judecătoreşti. Unii autori explică cauza necesităţii apariţiei instanţelor arbitrale prin decăderea justiţiei statale din cauza diverşilor factori de ordin obiectiv sau subiectiv. Jean Vincent şi Serge Guinchard susţin că „arbitrajul îşi are originea în carenţele justiţiei statale”43. Unii autori au încercat chiar formularea unor criterii care să delimiteze tribunalele arbitrale de instanţele de judecată, punînd accentul pe prioritatea (datorită caracteristicilor sale) a instanţelor arbitrale: 1. caracterul nestatal (privat) al arbitrajului, judecătorii se bucură de „imperium”, adică de posibilitatea de a recurge la măsuri de constrîngere împotriva părţii recalcitrante, pentru aducerea la îndeplinire a unor dispoziţii, arbitrilor nu le este recunoscută această posibilitate, astfel că în cazul apariţiei unor probleme ei apelează la instanţele judecătoreşti. Sub acest aspect se poate defini arbitrajul ca o instanţă fără „plena potestas” de jurisdicţie; 2. caracterul în principiu voluntar al arbitrajului. Pentru intervenirea unei instanţe arbitrale e

nevoie de asentimentul prealabil şi explicit al părţilor (convenţia de arbitraj), spre deosebire de dreptul comun, unde acordul pîrîtului la intentarea acţiunii nu este necesar; 42

Dr. Silviu Costache, Cons.Jr. Raluca Gheorghiţă, Norme şi practică privind soluţionarea prin arbitraj a litigiilor comerciale internaţionale, ed. „Premier”, Ploieşti, 2005, p.17 43 Viorel Roş, “Arbitrajul comercial internaţional”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p17

25

3. competenţa specializată a arbitrajului; 4. durata efemeră a instanţei arbitrale (în arbitrajul „ad-hoc”). Autorii menţionează că acest

caracter predomină şi în cazul arbitrajului premanent, deoarece acestea nu au un caracter permanent, decît sub aspectul unei structuri administrative stabile. Astfel, în fond orice arbitraj este „ad-hoc”; 5. calitatea persoanelor care soluţionează litigiul. De regulă, acestea exercită cu caracter de

permanenţă alte profesii. Ei îndeplinesc atribuţia de a soluţiona un anumit litigiu în baza unei însărcinări „ad-hoc”44. Cu toate acestea instanţele de judecată au un rol enorm, chiar şi în cadrul procedurii arbitrale. Legea RM cu privire la judecata arbitrală din 25.08.1994 prevedea că vor fi soluţionate în arbitraj - „ acele litigii izvorîte din relaţii obligatorii contractuale şi necontractuale – vînzare, prestare de servicii, executare de lucrări, - sau legate de proprietate, inclusiv intelectuală.” Actuala Lege cu privire la arbitraj prevede în art.1 alin.(2) că: „arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg, între părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă litigiul a fost transmis în conformitate cu acordul părţilor pentru soluţionarea arbitrajului cu excepţia litigiilor în materiile în care legea nu permite soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului.” Această prevedere legală ar putea fi interpretată vast şi diferit de fiecare, în primul rînd ce ar presupune : „toate litigiile civile în sens larg” ?, adică toate ce ar rezulta din orice raport juridic civil? Ar putea fi Statul şi el un participant într-un proces arbitral? Sau care sunt litigiile în materiile în care legea nu permite soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului? Ar reieşi, că vor fi soluţionate în arbitraj acele litigii unde legea materială nu prevede expres că se soluţionează exclusiv doar de instanţa de judecată. În art.2 din Legea cu privire la arbitraj găsim că constituie litigiu în sensul procedurii arbitrale conflictul izvorît din raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părţi, din raporturi obligaţionale contractuale şi necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări şi altele asemenea sau din raporturi de proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea

Republicană

a Asociaţiilor

Producătorilor Agricoli

„UNIAGROPROTECT”,

reglementează că această curte este competentă să soluţioneze litigiile izvorîte din raporturile juridice civile pentru care legea permite încheierea convenţiei arbitrale, inclusiv : •

litigiile comerciale: vînzare–cumpărare, schimb, donaţie, prestare servicii, intermediere, comision, etc., inclusiv la încheierea, executarea sau încetarea contractului;

44

Dr. Silviu Costache, Cons.Jr. Raluca Gheorghiţă “Norme şi practică privind soluţionarea prin arbitraj a litigiilor comerciale internaţionale”, ed. “Premier”, Ploieşti, 2005, p.17

26

•

litigiile izvorîte la încheierea, executarea sau încetarea contractului de arendă a terenului agricol şi a altor bunuri cu destinaţie agricolă;

•

litigii privind stabilirea modului de folosinţă a bunurilor privatizate în comun cu participanţi la privatizarea întreprinderilor agricole, inclusiv privitor la împărţirea acestor bunuri;

•

litigii derivate din alte raporturi juridice civile (art.2)45. Observăm că arbitrajul instituţionalizat, prin intermediul regulamentelor interne, îşi stabilesc

competenţa şi fiecare în mod independent îşi creează sfera atribuţiilor. Prin aceste regulamente interne de funcţionare se determină şi competenţa organului respectiv, astfel Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional soluţionează litigii comerciale interne şi internaţionale, dacă părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală. Spre deosebire de sistemul de drept al României unde există cod comercial, în legislaţia noastră nu există o asemenea reglementare şi astfel se impune necesitatea unei interpretări a sensului de litigii comerciale. Astfel, termenul comercial se interpretează în sens larg cuprinzînd raporturi ce decurg din toate relaţiile cu caracter comercial contractuale şi necontractuale. Relaţiile cu caracter comercial cuprind următoarele tranzacţii nelimitîndu-se la acestea: orice tranzacţii comerciale privind livrarea sau schimbul de mărfuri şi servicii, reprezentarea comercială, factoring, leasing, construcţia obiectelor industriale, consulting, engineering, investiţii, finanţe, tranzacţii bancare, asigurări, transportul de mărfuri sau pasageri. Aşadar, Curtea de Arbitraj poate reţine spre soluţionare litigii ce decurg din raporturi contractuale civile şi alte raporturi juridice care rezultă din contractele comerciale internaţionale. În Federaţia Rusă, în legea lor arbitrală, este prevăzut că vor fi soluţionate litigiile izvorîte din raporturi civile, dacă legea federală nu prevede altfel (art.2)46. În Franţa, în art. 2060 Cod Civil se precizează că nu pot părţile să încheie o clauză arbitrală la întrebări de stat, de stabilire a capacităţii juridice a persoanei, divorţurile, nici contestaţiile ce interesează o comunitate, autorităţile publice, contravenţiile administrative sau ceea ce ţine de competenţă judiciară şi în general nici un litigiu unde se atentează la ordinea publică.47 Judecata arbitrală, ca orice alt organ cu activitate jurisdicţională, este competentă să judece doar acele cauze care sunt date în competenţa ei. Convenţia de arbitraj este un criteriu de delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa instanţelor arbitrale. Analizînd legislaţia în ce priveşte litigiile care pot face obiectul unei convenţii arbitrale, am concluzionat că este iminentă întrunirea următoarelor condiţii: 1. Condiţii material-juridice:

45

Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producători Agricoli UniAgroprotect, Chişinău 2003 46 Закон о третейских судах в РФ, № 102, din 10 iulie 2002 47 Droit judiciare privé, 4 édition,Emmanuel Jeuland,Loic Cadiet,Ed. Juris _Classeur, 2004, p 749

27

a) litigiul trebuie să rezulte din raporturi juridice de drept privat şi să cadă sub incidenţa convenţiei de arbitraj; b) convenţia de arbitraj trebuie să fie încheiată în formă scrisă; c) persoanele care au încheiat convenţia de arbitraj trebuie să fie capabile, iar reprezentanţii trebuie să dispună de împuternicirea respectivă. 2. Condiţii procesuale: a) litigiul trebuie să ţină concomitent şi de competenţa instanţelor judecătoreşti; b) litigiul nu trebuie să ţină de competenţa instanţelor judecătoreşti. De exemplu: -

în dreptul familiei, divorţul este soluţionat doar de către oficiul de stare civilă (art.36 CF) sau de către instanţa de judecată (art.37 CF), nu putem să ne adresăm în arbitraj cu un divorţ. La fel se soluţionează doar de către instanţa de judecată modificarea şi rezilierea contractului matrimonial (art.30 CF), încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial (art.31 CF), însă părţile nu sunt în drept să stabilească în conţinutul contractului matrimonial dreptul lor de adresare în instanţa judecătorească48.

-

în drept civil, nu ne vom adresa în arbitraj cînd avem de instituit tutela sau curatela unei persoane inacapabile sau atunci cînd este necesar de stabilit capacitatea juridică a persoanei49.

-

în dreptul muncii, în cazul unui litigiu individual de muncă, salariatul se adresează imediat în instanţa judecătorească cu excepţia art.332 din Codul Muncii unde părţile vor fi obligate să urmeze procedura prealabilă, iar apoi să meargă în instanţă, din nou în arbitraj nu ne putem duce chiar dacă părţile au semnat un acord50. Legislaţia franceză prevede arbitrajul în materie de jurnalism. Se compune o comisie

arbitrală, recurg la aceasta pentru a evita defaimarea numelor lor51. -

în dreptul proprietăţii intelectuale - litigiile apărute se vor soluţiona de către Comisia de Apel, de către instanţa de judecată şi de către un arbitraj specializat 52, deci avem permisiunea ca dreptul de arbitraj să fie soluţionat de către arbitraj, ţinînd cont de aceleaşi considerente: rapiditate, confidenţialitate, încredere în arbitrii aleşi. Cele mai dese cazuri sunt cele legate de brevetele de invenţie şi mărcile de producţie, de servicii, comerciale. Pe cînd contrafacerea brevetelor, ţinînd cont că brevetul este un titlu eliberat de stat, se va soluţiona

48

Codul Familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000, publicat în MO al RM nr.47-48/210 din 26.04.2001 49 Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002, publicat în MO al RM nr.82-86/661 din 22.06.2002 50 Codul Muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28.03.2003, publicat în MO al RM nr.159-162/648 din 29.07.2003 51 Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et Corduant SA ,1990, p 412 52 Dorian Chiroşca, Victor Volcinschi, Dreptul proprietăţii intelectuale, Chişinău, 2000

28

de instanţa de judecată, iar cele cu privire la exploatarea brevetului se soluţionează de arbitraj53. -

în dreptul funciar putem să apelăm la calea alternativă. De exemplu : în cazul contractului de arendă, litigiul apărut dintre arendaş şi arendator, la dorinţa lor, înserînd o clauză arbitrală în contract, părţile se pot adresa în arbitraj privind rezilierea contractului : de comun acord sau la cererea unilaterală a uneia dintre părţi54(art.16,17). Chiar dacă printr-o hotărîre arbitrală, persoana A şi-a redobîndit dreptul său de proprietate şi

doreşte să înregistreze contractul la Oficiul Cadastral Teritorial, acesta nu este în drept să refuze înregistrarea contractului motivînd că dreptul a fost dobîndit pe cale arbitrală, hotărîrea căruia produce aceleaşi efecte ca şi o hotărîre judecătorească. Astfel, persoana A poate intenta o acţiune în contencios administrativ împotriva Oficiului Cadastral Teritorial; -

se pot întîlni litigii obiectul cărora ar fi asigurarea, legea nu prevede expres vreo interdicţie, astfel asiguratorul sau asiguratul avînd un contract unde este înserată clauza arbitrală pot recurge la arbitraj;

-

în dreptul administrativ - regula de bază este că nu putem acţiona în arbitraj. Aceasta este perfect valabilă şi pentru francezi, care se conduc de vechiul principiu precum că persoanele publice nu pot recurge în arbitraj pentru a regla litigiile cu alte părţi franceze, însă de la acesta există şi anumite excepţii. Este interizis să acţionăm în probleme legate de stat, de capacitatea persoanelor sau contestaţii care intersează colectivităţi publice sau autorităţi publice. Excepţia

este că art.69 al legii din 17 aprilie 1906 autorizează Statul,

Departamentele şi Comunele să recurgă la arbitraj pentru achitarea cheltuielilor legate de lucrările publice şi aprovizionare.55 În arbitraj nu se soluţionează pricini ivite din: 1. raporturi juridice de muncă; 2. raporturi juridice familiale;

3. raporturi juridice administative, fiscale sau altele unde una din părţi este o autoritate publică; 4. alte raporturi, unde legea prevede expres că pot fi soluţionate doar de către instanţa

de judecată56. În Federaţia Rusă, în competenţa arbitrajului intră următoarele pricini:

53

www.agepi.md Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, publicat în MO al RM nr.163 din 01.08.2003 55 Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et Corduant SA ,1990, p 392 56 Справочник Арбитра, Chişinău 2002, p.II-1 54

29

1. izvorîte din raporturi civile, economice şi altele ce au legătură cu activitatea de întreprinzător sau altă activitate economică deţinută de persoane juridice , întreprinzători individuali; 2. litigiile economice apărute din relaţii publice, administrative legate de înfiinţarea întreprinderilor, organizaţiilor dacă legislaţia federală nu prevede altfel; 3. stabilirea faptelor care au importanţă pentru apariţia, modificarea sau stingerea

drepturilor organizaţiilor şi întreprinzătorilor în sfera economică57. c) convenţia de arbitraj trebuie să fie încheiată pînă la examinarea cauzei în fond de către instanţa de judecată; d) în convenţia de arbitraj se indică instanţa arbitrală în care părţile transmit spre soluţionare toate litigiile sau doar o parte din ele, în cazul arbitrajului permanent, iar în cazul arbitrajului „ad-hoc” – arbitrii sau modul lor de numire, locul de soluţionare şi regulile de procedură. Spre deosebire de alte organe jurisdicţionale, instanţa arbitrală nu este obligată, ci are dreptul de a-şi verifica competenţa. Conform art.39 al Regulamentului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a RM cu privire la procedura de arbitraj intern58 „Tribunalul arbitral are dreptul să hotărască asupra competenţei sale de a decide asupra litigiului”. Instanţa sesizată cu un litigiu are obligaţia de a-şi verifica competenţa, dacă în faţa acesteia una din părţi invocă o convenţie arbitrală. Astfel, conform art.267 lit. e) CPC instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată. Conform art.30 CPC pricina care este de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun sau celei specializate poate fi strămutată, pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală dacă părţile consimt şi dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege. O oglindire a acestor prevederi ale Codului de procedură civilă găsim în Legea cu privire la arbitraj, unde în art.9 alin.(1) găsim că instanţa de judecată unde este intentată acţiunea privind litigiul care constituie obiectul unei convenţii de arbitraj, la solicitarea unei părţi făcută nu mai tîrziu de prima sa declaraţie asupra fondului litigiului, scoate cererea de pe rol şi trimite litigiul spre soluţionare în arbitraj, cu excepţia cazului în care instanţa de judecată constată că acea convenţie este nulă, nevalabilă sau nesusceptibilă de executare. Invocarea convenţiei de arbitraj la o etapă mai tîrzie a procedurii rămîne fără efect, cu excepţia cazului în care partea care a avut un motiv legal de a nu o invoca şi a invocat-o imediat ce motivul a încetat să existe. Acelaşi articol enumeră cazurile cînd instanţa de judecată va reţine cauza spre soluţionare chiar dacă se ştie despre existenţa unei convenţii arbitrale: 57 58

Гражданский процесс, под ред. М.С. Треушникова, Москва, 2003, стр. 621 Publicat în MO al RM nr.19-21/69 din 03.02.2009

30

a) Pîrîtul şi-a formulat apărarea în fond fără nici o rezervă, întemeiată pe convenţia de arbitraj; b) Convenţia de arbitraj este lovită de nulitate, şi-a pierdut valabilitatea ori este nesusceptibilă de executare; c) Arbitrajul nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pîrîtului. Astfel, în prima situaţie dacă partea nu a formulat rezerve privitoare la existenţa convenţiei arbitrale înseamnă că aceasta a renunţat la beneficiul care rezultă din alegerea unui organ arbitral. În cea de-a doua situaţie, litigiul nu mai poate fi soluţionat pe cale arbitrală întrucît covenţia pe care se întemeiază alegerea de competenţă este afectată de nulitate sau este inoperantă. În ultima situaţie, soluţia se justifică prin faptul că tribunalul arbitral nu se poate constitui din cauze „vădit imputabile” pîrîtului în arbitraj, o asemenea atitudine a pîrîtului care, deşi a optat pentru calea arbitrajului, o repudiază ulterior, nu poate fi înlăturată decît prin adresarea la instanţa judecătorească competentă59. În toate celelalte situaţii, instanţa judecătorească, la cererea uneia dintre părţi, se va declara necompetentă, dacă constată că există convenţie arbitrală. Partea pierde dreptul să invoce convenţia de arbitraj în instanţă de judecată pentru a stopa procesul judiciar iniţiat dacă: 1. S-a opus cererii de arbitraj a celeilalte părţi; 2. Nu a numit arbitrul în termen;

3. Nu a plătit în termen partea sa de cheltuieli arbitrale (art.9 alin.(5) Legea cu privire la arbitraj). În caz de conflict de competenţă, hotărăşte instanţa de judecată ierarhic superioară (art.9 alin.(4) Legea cu privire la arbitraj). Pe lîngă aceste prevederi în care observăm intercalarea competenţei instanţelor de judecată cu cea a instanţelor arbitrale, instanţa de judecată mai intervine şi pentru a înlătura piedicile care apar în procesul de organizare şi desfăşurare a procedurii arbitrale în cazul arbitrajului „ad-hoc”. În acest caz instanţa de judecată care va rezolva aceste probleme este instanţa de judecată care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond în primă instanţă. Aceste probleme sunt cele ce ţin de: numirea arbitrului cînd nu s-a ajuns la un consens în această problemă, recuzarea arbitrilor, luarea măsurilor de asigurare a obiectului litigiului, nemaivorbind de contestarea hotărîrii şi de eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale.

Secţiunea 2. Noţiunea şi forma convenţiei de arbitraj. Sesizarea arbitrajului Baza pentru soluţionarea litigiilor pe cale arbitrală o constituie convenţia de arbitraj. Legeatip a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional asupra Arbitrajului 59

Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.958

31

Comercial Internaţional din 21 iunie 1985 defineşte convenţia de arbitraj ca fiind „un acord al părţilor să supună arbitrajului toate sau unele litigiii care apar sau care vor apărea între ele în legătură cu relaţiile lor comerciale”. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat. Conform Legii cu privire la arbitraj convenţia de arbitraj este un acord în a cărui bază părţile remit spre soluţionare în arbitraj toate litigiile sau o parte din litigii, care au apărut sau care ar putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual (art.8 alin. (1) al Legii menţionate mai sus). E de menţionat faptul că, în situaţia în care, prin contract, părţile au stabilit ca eventualele diferende rezultate din executarea necorespunzătoare a contractului să fie soluţionate fie de către instanţele de arbitraj, fie de cele judecătoreşti alese, această formulare nu constituie o convenţie de arbitraj în sensul art.8 al Legii cu privire la arbitraj. Prevederea respectivă ce conţine o competenţă alternativă are semnificaţia unei abilitări acordate reclamantului de a alege între cele două jurisdicţii60. Tradiţional în unele reglementări internaţionale precum şi în doctrină s-a făcut distincţie între două forme ale convenţiei de arbitraj : clauza compromisorie şi compromisul. Convenţia arbitrală poate fi încheiată pînă la apariţia litigiului, după sau în timpul judecării cauzei în instanţa de drept comun sau specializată, astfel pricina civilă poate fi strămutată pînă la emiterea hotărîrii spre judecata arbitrală dacă părţile consimt şi dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege, îmbrăcînd forma compromisului sau clauzei compromisorii. Clauza compromisorie este clauza prin care părţile convin ca eventualele litigii născute din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate prin arbitraj. Se numeşte clauza compromisorie sau clauză de arbitraj, deoarece ea se exprimă sub forma unei stipulaţii sau clauze care este înserată într-un contract principal şi se referă la litigiile ce vor apărea cu privire la acel contract. Dar această clauză poate fi expimată printr-un înscris separat de contract privind însă, eventualele litigii dintre părţi61. Deşi, înscrisă în contractul principal, clauza compromisorie este autonomă faţă de acesta, pînă la urmă, un contract diferit în cadrul contractului principal, aceasta fiind consfinţită şi în actuala Lege cu privire la arbitraj : « Valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care este inserată ». În doctrina franceză recentă este promovată teza potrivit căreia clauza compromisorie a devenit « un contract în cadrul contractului », a cărei foţă obligatorie este chiar mai accentuată decît cea a contractului în care ea este inserată62. Independenţa clauzei compromisorii faţă de contract are drept consecinţă faptul că motivele de nulitate sau rezoluţiune a contractului nu ating 60

Ibidem, p.955 M.M. Богуславский, Мeждународное частное право, Москва, 2000, стр.385 62 Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.954 cu referire la T.Clay, Arbitrage et modes alternatives de reglement des litiges, Dalloz, nr.34/7133 din 16 octombrie 2003 61

32

în principiu, clauza compromisorie. De regulă, nulităţile privesc numai contractul principal, însă există nulităţi care, odată intervenite, atrag şi nulitatea clauzei compromisorii, acestea fiind: lipsa capacităţii depline de exerciţiu sau viciile de consimţămînt. Clauza compromisorie poate fi divizată în clauză inserată şi acord separat. Compromisul, spre deosebire de clauza compromisorie, este privit ca o înţelegere de sine statătoare faţă de contractul principal prin care părţile convin ca litigiul ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, indicîndu-se obiectul litigiului şi instituţia de arbitraj. În cazul arbitrajului ocazional, este necesar ca prin compromis să se determine organizarea tribunalului arbitral şi procedura corespunzătoare, obiectul litigiului, instanţa de arbitraj. Diferenţa dintre clauza compromisorie şi compromis vizează actualitatea litigiului dintre părţi. Astfel, cluza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios dintre părţi, spre deosebire de compromis care are ca obiect litigii deja existente63. Regimul juridic al convenţiei de arbitraj comercial internaţional este dominat de principiul autonomiei acestei convenţii. Autonomia convenţiei de arbitraj este consacrată în instrumentele internaţionale, majoritatea legislaţiilor moderne privind arbitrajul comercial internaţional, în jurisprudenţă, precum şi în regulamentele arbitrajelor instituţionalizate. Autonomia convenţiei arbitrale se concretizează în următoarele aspecte : •

existenţa, validitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei de arbitraj nu depind de soarta contractului principal la care această convenţie se referă; declararea contractului principal inexistent, anularea, rezoluţiunea, rezilierea lui nu afectează convenţia de arbitraj;

•

legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New-

York la 10 iunie 1958 ( art.V p.1), prevede că valabilitatea convenţiei de arbitraj trebuie să fie apreciată în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unei indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării unde sentinţa a fost dată. Convenţia Europeană privind Arbitrajul Comercial Internaţional adoptată la Geneva la 21 aprilie ( art.VI p.2) dispune că atunci cînd tribunalele vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj, vor statua : a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj; b) în lipsa unei indicaţii în acest sens, conform legii ţării unde sentinţa trebuie să fie pronunţată; c) în lipsa indicaţiei asupra legii căreia părţile au supus convenţia şi dacă momentul în care chestiunea este supusă unui tribunal judiciar, nu este posibil de a prevedea care va fi ţara

63

Ibidem, p.955 cu referire la T.R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional, ed. “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1983, p.372

33

unde sentinţa va fi pronunţată, conform legii competente în virtutea regulilor conflictuale ale instanţei sesizate. Art.8 alin.(3) din Legea cu privire la arbitraj stabileşte conţinutul convenţiei de arbitraj, astfel, aceasta trebuie să cuprindă: modul de numire a arbitrilor, cazul de numire a unui arbitru de către o persoană împuternicită, locul examinării litigiului şi să accepte regulile de arbitraj. Acest text era mai reuşit dacă ultima sintagmă ar fi fost formulată în felul următor : „ să accepte regulile de arbitraj în cazul arbitrajului instituţionalizat şi să stabilească regulile în cazul arbitrajului adhoc”. Convenţia de arbitraj produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că din moment ce a fost semnat contractul cuprinzînd o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte hotărîrea ce se va da de către organul de jurisdicţie desemnat, deci dacă avem încheiată o convenţie arbitrală părţile sunt obligate să supună litigiul arbitrajului. Astfel, că autorii ruşi includ acest criteriu în definirea arbitrajului : „Arbitrajul este o instanţă aleasă conform înţelegerii părţilor pentru soluţionarea unui litigiu concret, cu obligaţia fiecăreia din părţi de a se supune hotărîrii emise de această instanţă”64. Este necesar de menţionat despre specificul caracterului obligatoriu al clauzei de arbitraj şi anume că acest caracter dispare dacă litigiul se judecă de către instanţa de judecată, şi pînă la examinarea în fond a pricinii pîrîtul ridică obiecţii şi litigiul se transmite curţii arbitrale, dacă acestea lipsesc atunci el se examinează de instanţa de judecată şi se pronunţă hotărîrea judecătorească. (art.267 lit e) CPC). Astfel, instanţa arbitrală : -

înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti în problema soluţionării litigiului;

-

conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile contractante;

-

permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunţarea unei hotărîri susceptibile de executare forţată (art.482-486 CPC RM).

La fel: 1. judecătorul refuză primirea cererii de chemare în judecată, dacă există o hotărîre arbitrală, obligatorie pentru părţi, cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri (art. 169 alin. (1) lit.d) CPC); 2. judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă în judecata arbitrală se află un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri (art. 170 alin. (1) lit. g) CPC); 3. instanţa de judecată dispune încetarea procesului în cazul în care într-un litigiu dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi în aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre arbitrală care a devenit obligatorie pentru părţi (art. 265 lit. e) CPC); 4. în cazul în care părţile au încheiat o convenţie, prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, însă procesul a fost pornit în judecată, instanţa scoate cererea de pe rol dacă, pînă 64

Гражданский процесс, под ред. М.С. Треушникова, изд. «Юристъ», Москва, 2001, стр.377

34

la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată (art. 267 lit. e) CPC). Toate acestea reies din cele două efecte ale convenţiei arbitrale, şi anume: 1. efectul pozitiv – de a investi pe arbitri cu dreptul de a rezolva litigiul respectiv; 2. efectul negativ – de a exclude, pentru acelaşi litigiu, competenţa instanţelor judecătoreşti65. Ca orice contract, convenţia de arbitraj trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de validitate : capacitatea de a contracta, existenţa şi validitatea consimţămîntului, un obiect licit şi să îndeplinească condiţiile de formă. În ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a încheia o convenţie de arbitraj, Convenţia de la New-York din 1958 permite refuzul de a recunoaşte şi a executa o sentinţă arbitrală străină atunci cînd părţile convenţiei de arbitraj erau „în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate”. Convenţia de la Geneva din 1961 preia aceeşi idee, însă nici una din dispoziţiile citate nu indică conform cărei legi trebuie să fie apreciată capacitatea părţilor de a încheia convenţia de arbitraj, prin urmare sarcina determinării legii aplicabile le revine arbitrilor. Prin capacitatea părţilor se înţelege capacitatea lor de a contracta (capacitatea de folosinţă – de a avea drepturi şi obligaţii; capacitatea de exerciţiu – exercitarea drepturilor şi obligaţiilor). În fiecare sistem judiciar capacitatea atît a persoanelor fizice, cît şi a persoanelor juridice se stabileşte în mod diferit. Dacă ne referim mai exact la arbitrajul internaţional, atunci referitor la capacitatea juridică a persoanelor fizice, în statele dreptului continental predomină criteriul naţionalităţii, conform căruia capacitatea juridică a persoanelor fizice, în particular capacitatea lor de a contracta, este determinată de legea lor naţională (art.1587 CC al RM), pe cînd în legislaţiile common-law este reţinut criteriul domiciliului sau reşedinţei obişnuite. Ca criterii de derminare a legii aplicabile persoanelor juridice sunt: criteriul sediul social, capacitatea persoanei este guvernată de legea statului unde îşi are fixat sediul social real, criteriul incorporării supune persoanele juridice legii statului conform căreia au fost constituite (art.1596 CC RM), criteriul locului plasării centrului activităţii economice, criteriul voinţei fondatorilor, etc. Consimţămîntul este manifestarea exteriorizată de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic. Consimţămintul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat prin intenţia de a produce efecte juridice şi nu este viciat (art.119 CC). În literatura de specialitate se vehiculează opinia precum că este greu de admis violenţa ca viciu de consimţămint în materia dată, deoarece dacă clauza arbitrală însoţeşte contractul principal, ea s-a încheiat la fel ca acesta , după negocieri, tratative. Pentru a aprecia existenţa consimţămîntului, arbitrii sau jurisdicţiile statale aplică diverse principii de interpretare: principiul bunei-credinţe şi 65

Prof.dr. Victor Babiuc, prof. Dr. Octavian Căpăţînă, Situaţia actuală a arbitrajului comercial internaţional în România,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, p.5

35

principiul efectului util. Conform principiului bunei credinţe, în caz de divergenţă între voinţa declarată şi voinţa reală a părţilor, arbitrii trebuie să se conducă de voinţa reală. Acest principiu şi-a găsit reflectare în art.1156 al Codului Civil francez în următoarea formulă : „în convenţii trebuie de găsit care a fost intenţia comună a părţilor contractante fără a se opri la sensul literal al termenilor”. Principiul interpretării efective a convenţiilor de arbitraj a fost inspirat din art. 1157 al Codului Civil francez, conform căruia „atunci cînd o clauză este susceptibilă de două sensuri, trebuie să prevaleze sensul în care ea nu ar putea produce nici un efect”. Obiectul este determinat ca în cazul oricărui contract de suma prestaţiilor la care se obligă părţile contractante. Pentru a fi valabilă, convenţia de arbitraj trebuie să fie licită. Legea Republicii Moldova cu privire la arbitraj desemnează ca obiect al arbitrajului litigiile izvorîte din raporturi juridice civile : vînzare – cumpărare, prestare de servicii, executare de lucrări, etc, din raporturi de proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală. În Statutul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova, obiectul arbitrajului este definit într-un mod general: „litigiile comerciale şi civile interne şi internaţionale”. Cauza este motivul psihologic ce va determina consimţămîntul, exprimînd împreună cu acesta voinţa juridică a părţilor. Existenţa cauzei, caracterului său real, licit şi moral sunt prin urmare prezumate pînă la proba contrarie. Cauza ce determină consimţămîntul părţilor nu este străină de efectele contractului arbitral şi în ultimă instanţă, de conştientizarea avantajelor jurisdicţiei alese. O clauză arbitrală bine gîndită şi formulată permite de a desfăşura o procedură arbitrală eficientă şi va avea drept consecinţă minimalizarea încălcării din partea părţilor a obligaţiilor asumate. Forma convenţiei de arbitraj, conform Legii cu privire la arbitraj din 22.02.2008, este cea scrisă, sub sancţiunea nulităţii. În ce priveşte forma scrisă doctrinarii menţionează că poate fi folosită atît prin semnarea directă a acesteia, cît şi prin schimb de scrisori, mesaje teletype, telegraf, alte mijloace care asigură fixarea mesajului pe un anumit suport (telefax, poştă electronică, etc.)66. În materie de valabilitate a convenţiei de arbitraj din punct de vedere al formei, legislaţiile naţionale şi internaţionale de drept material uniform conţin soluţii diferite. Unele sisteme de drept cer un înscris ca condiţie de ad validatem. Alte sisteme naţionale precizează expres că înscrisul este cerut ca condiţie ad probationem. Convenţia de la New-York din 1958 privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine în art.II paragraful 1 stabileşte că „fiecare din statele contractante este ţinut să recunoască convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună diferendele lor arbitrajului. În paragraful 2 al aceluiaşi articol se precizează că prin “ convenţie scrisă se înţelege o clauză compromisorie inserată într-un contract, sau un compromis semnat de părţi, sau cuprinse într-un schimb de scrisori sau telegrame”. De asemenea Convenţia de la New66

Гражданское процессуальное право, под ред. М.С Шакаряна, изд. «Проспект», Москва, 2005, стр.559

36

York cere ca partea care invocă sentinţa de arbitraj să prezinte originalul convenţiei arătate în art.II sau o copie, întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa ( art.IV,paragrful 1). Convenţia de la Geneva din 1961 conţine prevederi similare celor din Convenţia de la NewYork. În art.1 paragraful 2 al Convenţiei de la Geneva, prin convenţia de arbitraj se înţelege “sau o clauză compromisorie înserată într-un contract, sau un compromis, contractul sau compromisul fiind semnat de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, telegrame sau comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţie de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de legi”. Din cele expuse mai sus, rezultă că Convenţia de la Geneva permite de a valida în ceea ce priveşte forma convenţiile de arbitraj încheiate verbal în raporturile dintre statele care nu cer forma scrisă. Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova cu privire la procedura de arbitraj comercial internaţional în art. 3 stipulează că convenţia de arbitraj este încheiată în scris sub formă de clauză compromisorie, înserată în contractul principal sau sub formă de acord de sine stătător, numit compromis. Acordul de a transmite litigiul spre soluţionare definitivă Curţii de Arbitraj mai poate fi manifestat de către reclamant prin prezentarea unei cereri de arbitrare, iar de către pîrît - prin prezentarea referinţei, sau a scrisorii de numire a arbitrului, în care este exprimată în formă scrisă voinţa lui de a se supune jurisdicţiei Curţii. Modul de redactare a convenţiei de arbitraj este determinat în funcţie de tipul arbitrajului la care recurg părţile - instituţionalizat sau ad-hoc. Regulile de arbitraj ale instituţiilor internaţionale recunoscute (Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerţ Internaţională de la Paris, Asociaţia Americană de Arbitraj, Curtea Londoneză de Arbitraj Internaţional), de regulă recomandă formule ale clauzelor de arbitraj care sunt suficient de largi pentru a îngloba toate litigiile susceptibile de a se ivi între părţi referitor la contractul de fond şi permit desfăşurarea eficientă a unui arbitraj comercial internaţional. De aceea este suficient să se folosească clauza de arbitraj-model a instituţiei alese, care va examina litigiul conform regulilor sale. Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj intern, în Anexa 1 formulează şi el un model de clauză compromisorie care este recomandată pentru a fi inclusă în contractele civile şi comerciale interne. Structura instanţei de arbitraj se decide de părţi - soluţionarea litigiului să fie efectuată de un arbitru unic sau de un complet de arbitri. În cazul absenţei dispoziţiilor referitoare la numărul arbitrilor, litigiul este soluţionat de 3 arbitri. Locul arbitrajului prezintă importanţă prin mai multe aspecte, de cele mai multe ori acesta este ales de către părţi. 37

Limba procedurii arbitrale. Este preferabil ca limba procedurii să fie limba dreptului aplicabil. În lipsa unei indicaţii exprese, procedura de arbitraj se poate desfăşura în limba în care a fost redactat contractul. Dreptul aplicabil poate fi desemnat în contract, la alegerea părţilor, fie în clauza de arbitraj, fie într-o clauză aparte. Omisiunea desemnării dreptului aplicabil sau alegerea nereuşită a acestuia pot cauza dificultăţi serioase în ce priveşte derularea contractului comercial internaţional şi soluţionarea eventualelor litigii. În cazul în care părţile optează pentru un arbitraj ad-hoc, convenţia de arbitraj trebuie să fie exprimată într-o formulă detaliată care va reglementa întreaga complexitate a problemelor legate de desfăşurarea procedurii de arbitraj. În concluzie, am putea menţiona că importanţa clauzei arbitrale rezidă chiar în însuşi rolul pe care îl îndeplineşte. Buna funcţionare a raporturilor comerciale presupune crearea şi utilizarea unor astfel de mijloace juridice care ar permite o soluţionare mult mai rapidă şi eficientă a tuturor divergenţelor dintre parteneri şi ar păstra caracterul stabilităţii şi confidenţialităţii în operaţiile dintre părţi. Sesizarea arbitrajului. Procedura în cazul arbitrajului, la fel ca şi în procesul civil, constă din mai multe etape: 1. declanşarea procedurii; 2. asigurarea acţiunii ; 3. transmitera pricinii spre examinare în cadrul arbitrajului şi pregătirea pricinii pentru dezbatere; 4. examinarea pricinii de către arbitri; 5. hotărîrea arbitrală sau recunoaşterea acordului de împăcare a părţilor; 6. executarea hotărîrii arbitrale; 7. păstrarea materialelor pricinii pentru fiecare în parte67.

Dacă există o convenţie de arbitraj şi dacă una din părţi, la un moment anumit, se consideră lezată într-un drept al său de către cealaltă parte poate depune în scris, o cerere de arbitraj. Cererea de arbitraj va conţine următoarele: 1. numele şi domiciliul, pentru persoane fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, sau reşedinţa părţilor; 2. numele persoanei care reprezintă partea în litigiu anexîndu-se procura autentificată notarial care confirmă împuternicirile reprezentantului în instanţa arbitrală; 3. referinţa la convenţia de arbitraj, anexîndu-se copia contractului în care a fost inserată aceasta, iar dacă s-a încheiat un compromis - copia de pe acesta; 67

Справочник Арбитра, Chişinău

2002, pag.III-1 38

4. motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea; 5. obiectul şi valoarea cererii, precum şi indicarea calculului prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori; 6. numele şi domiciliul persoanei numite în calitate de arbitru; 7. semnătura părţii. Cererea se depune la locul stabilit de părţi, în lipsa unui acord, locul va fi determinat de curtea arbitrală, ţinînd cont de circumstanţele cazului şi de accesibilitatea pentru părţi. În cazul în care nici părţile, nici curtea de arbitraj nu au stabilit locul arbitrajului, acesta va fi considerat locul unde a avut loc pronunţarea hotărîrii. Însă, este necesar să se ţină cont de competenţa materială (care curte arbitrală este competentă în soluţionarea pricinii) şi teritorială ( locul examinării litigiului). De exemplu, cererea va fi depusă la arbitrajul de la domiciliu ori sediul, sau la locul aflării bunurilor, în cazul soluţionării pricinii ce ţine de declararea debitorului insolvabil, cererea se va depune la locul aflării debitorului. Cît priveşte valoarea obiectului litigiului stabilirea acesteia se determină în cazul pretenţiilor băneşti – din suma pretinsă de reclamant, cînd se reclamă valoarea unor bunuri se ia în considerare valoarea bunurilor respective la momentul introducerii cererii. În cererile de arbitrare care conţin mai multe pretenţii suma fiecărei pretenţii se calculează aparte, iar valoarea acţiunii se calculează din suma valorilor tuturor pretenţiilor. Dacă reclamantul n-a indicat corect valoarea acţiunii, atunci curtea de arbitraj din oficiu sau la cererea pîrîtului determină valoarea acţiunii conform datelor de care dispune. Precizarea valorii obiectului cererii de arbitrare este necesară în vederea stabilirii taxelor de arbitraj. Cererea se consideră depusă la data înregistrării acesteia la curtea de arbitraj şi se însoţeşte de toate înscrisurile invocate de reclamant în susţinerea pretenţiilor sale. O dată cu recepţionarea cererii de arbitraj de către arbitri, procedura arbitrală se consideră începută. Atunci cînd părţile nu au convenit altfel , arbitrajul trebuie să pronunţe hotărîrea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale (art.18 alin (2) din Legea cu privire la arbitraj). În termenul convenit de părţi sau determinat de către instanţa arbitrală, dar nu mai tîrziu de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitraj, pîrîtul va face referinţă care va cuprinde excepţiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la acestă cerere, probele propuse în apărare, dar şi menţiunile prevăzute la art.17 din Legea cu privire la arbitraj.. Excepţiile şi alte mijloace de apărare, care nu au fost menţionate de către pîrît în referinţă trebuie ridicate, sub sancţiunea decăderii, pînă la data primului termen de înfăţişare. Dacă procedura arbitrală are loc în baza înscrisurilor, dovezilor, documentelor prezentate în scris de către părţi, fără dezbateri orale, pîrîtul trebuie să ridice excepţiile în termen de cel tîrziu de 15 39

zile de la data depunerii referinţei. Pîrîtul este decăzut din dreptul de a prezenta excepţiile la o etapă ulterioară a procedurii. În cazul cînd pîrîtul are pretenţii împotriva reclamantului derivînd din acelaşi raport juridic, el poate face cererea reconvenţională. Cererea reconvenţională va fi introdusă în cadrul termenului de depunere a referinţei sau cel tîrziu pînă la data de înfăţişare şi trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală (art.19 Legea cu privire la arbitraj). Copiile de pe referinţă sau a cererii reconvenţionale sunt aduse la cunoştinţa reclamantului şi fiecărui arbitru. Are o însemnătate practică deosebită regimul juridic al comunicării actelor de procedură, deoarece aceasta ar interesa buna desfăşurare a judecăţii arbitrale, doarece necomunicarea ar putea crea întîrzieri care ar duce la tergiversarea procesului. Art.19 alin.(3) din Legea cu privire la arbitraj menţionează „În cazul în care invocă obiecţii faţă de circumstanţele înaintate de reclamant, pîrîtul poate introduce referinţă”. Considerăm inutilă şi inadecvată introducerea acestei fraze în alin.(3), deoarece această problemă este soluţionată în alin.(2).

Secţiunea 3. Particularităţile procedurii arbitrale Procedura de desfăşurare a acţiunii în arbitraj poate fi diferită în funcţie de faptul dacă acesta este un arbitraj ad-hoc sau instituţionalizat. De aceea părţile trebuie să cunoască regulile de desfăşurare a procedurii în arbitrajul sesizat, în caz contrar aceasta ar putea avea consecinţe negative pentru ei. Pregătirea pricinii pentru dezbateri. După depunerea de către reclamant a cererii în arbitraj şi după expirarea termenului de prezentare a referinţei de către pîrît, arbitrajul sesizat fixează termenul pentru dezbaterea litigiului şi dispune citarea părţilor. Legea menţionează că între data primirii citaţiei şi data începerii dezbaterilor urmează să existe un termen de cel puţin 15 zile. E foarte greu de transpus această normă în viaţă, deoarece se poate şti cu siguranţă cînd citaţia a fost trimisă, dar în ce priveşte data primirii există diferite situaţii de ordin obiectiv sau subiectiv care îndepărtează data primirii citaţiei, asfel ştirbindu-se din rapiditatea şi eficienţa procedurii arbitrale. La fel, la acestă etapă, instanţa permite accesul părţilor la actele depuse de oponenţi, prezentare de pretenţii, argumente şi probe, arbitrul este obligat să înştiinţeze curtea arbitrală despre circumstanţele cunoscute lui, care pot constitui temei pentru recuzare şi să refuze la participarea judecării litigiului. Refuzul arbitrului, nu înseamnă recunoaşterea cauzei de recuzare.

40

(art.17 Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producători Agricoli UNIAGROPROTECT). Arbitrul poate fi recuzat şi după numirea sa, dacă una din părţi a descoperit circumstanţe care pune la îndoială independenţa şi imparţialitatea sa. Părţile sunt în drept să ceară recuzarea, la orice etapă a procedurii arbitrale pînă la încheierea dezbaterilor în termen de 15 zile de la data cînd au aflat despre numirea arbitrului sau despre cauza de recuzare. Dacă însă s-a omis acest termen, atunci se consideră că părţile sunt de acord cu candidatura arbitrilor aleşi şi se consideră că ei au refuzat de la dreptul lor de recuzare. Cererea de recuzare se soluţionează în termen de 5 zile, fără participarea arbitrului recuzat (art.19 din Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producători Agricoli UNIAGROPROTECT). Acţiunile de bază în această fază constituie verificarea existenţei unei acţiuni înaintată în arbitraj, verificarea împuternicirile reprezentanţilor, numirea completului de arbitri, luarea măsurilor de asigurare a obiectului litigiului. Dezbaterile litigiului. La dezbaterea litigiului părţile pot participa personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de orice persoane. Neprezentarea părţii citate reglementar la faza dezbaterilor are următorele efecte: 1. examinarea litigiului în lipsa acesteia; 2. amînarea procesului, care poate avea loc o singură dată şi cu condiţia prezentării de partea lipsă cel tîrziu în preziua dezbaterilor a motivelor întemeiate către cealaltă parte şi arbitri. Desfăşurarea şedinţei are loc în şedinţă închisă, dacă părţile nu au stabilit contrariu. La fel, rămîne la discreţia părţilor alegerea limbii de lucru în proces. Orice dispoziţie a instituţiei arbitrale va fi consemnată în încheierea şedinţei şi va fi motivată. La cererea părţilor încheierea poate fi adusă la cunoştinţă reclamantului şi pîrîtului, de asemenea ei au acces la toate actele ce constituie dosarul litigiului. Ordinea audierii părţilor şi cum sunt conduse dezbaterile sunt stabilite de către supraarbitru. Părţile îşi prezintă probele pentru a-şi argumenta poziţia. Hotărîrea arbitrală se ia în baza înscrisurilor, probelor, documentelor prezentate în scris de către părţi, fără dezbateri orale, dacă aşa prevăd părţile sau dacă ele au renunţat la dezbateri orale. Părţile sunt acelea care stabilesc regulile de joc ale procesului, ele stabilesc chiar şi normele de drept aplicabile

fondului

litigiului; pot indica că se aplică normele Republicii Moldova, ale altor state sau hotărirea va fi luată în baza uzanţelor comerciale. Însă dacă, dezbaterile orale vor fi expuse, atunci arbitrii iau hotărirea imediat după acestea. Toate probele aduse de părţi vor fi administrate în cadrul acestei şedinţe arbitrale, fie de către un singur arbitru, fie de către întregul complet de judecată.

41

Arbitrii stabilesc independent dacă sunt competenţi în soluţionarea pricinii sau numesc dacă este valabilă sau nu convenţia de arbitraj, ţinînd cont de faptul că contractul în care este inserată clauza este nul: decizia prin care arbitrajul se declară competent, nu poate fi atacată în instanţă decît odată cu hotărîrea finală emisă asupra fondului litigiului (art.27 al Legii). Toate acţiunile care au avut loc în cadrul şedinţei sunt consemnate în procesul–verbal al şedinţei. Acesta în mod obligatoriu are formă scrisă şi are un rol important pentru părţi. Procesulverbal va cuprinde următoarele menţiuni : a) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei; b) cererile şi susţinerile părţilor; c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse; d) dispozitivul; e) semnăturile arbitrilor. Ca şi în cazul procedurii contencioase în acţiuni civile părţile pot efectua acte de dispoziţie: - încheind acordul de compromis - pe parcursul examinării litigiului părţile pot tranşa litigiul, tribunalul arbitral încetînd procesul şi fixînd aceste circumstanţe în hotărîre, ceea ce reprezintă încuviinţarea unei tranzacţii; - reclamantul îşi poate retrage pretenţiile, însă aici cu respectarea dreptului pîrîtului care de asemenea trebuie să fie de acord cu încetarea procesului în caz contrar el poate avea un interes legitim şi doreşte emiterea hotărîrii; - pîrîtul poate recunoaşte acţiunea. De asemenea, putem considera ca act de dispoziţie a părţilor şi majorarea sau micşorarea cuantumului pretenţiilor, acest act fiind posibil de a fi efectuat pînă sau la soluţionarea în fond a pricinii, tribunalul în acest caz poate solicita prezentarea de probe suplimentare, sau poate respinge o asemenea cerere pe motivul că aceasta trebuia a fi făcută în cererea de arbitrare, sau pînă la dezbateri cu anexarea probelor corespunzătoare (pentru a nu admite tergiversarea procesului). În literatura de specialitate este menţionat ca act de dispoziţie şi înaintarea unei cereri reconvenţionale. Examinarea litigiului pe cale arbitrală poate să se încheie cu soluţionarea lui în fond şi pronunţarea hotărîrii sub formă scrisă, semnată de toţi arbitrii, sau cu încheierea procedurii arbitrale, în cazul în care: •

reclamantul îşi retrage acţiunea, cu excepţia cazului cînd pîrîtul ridică obiecţii, iar tribunalul arbitral recunoaşte că acesta are un interes legitim să fie soluţionat în mod definitiv;

•

părţile au convenit asupra încheierii procedurii arbitrale;

•

instanţa arbitrală constată că, din anumite motive, continuarea procedurii a devenit inutilă sau imposibilă (art. 32 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional). 42

Mandatul tribunalului arbitral se încheie odată cu încetarea procedurii arbitrale, cu excepţia cazurilor cănd în termenele stabilite de art. 35 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional (în condiţia în care părţile nu au convenit asupra unor altor termene), una dintre părţi, cu notificarea celeilalte părţi, solicită tribunalului arbitral: rectificarea erorilor de calcul, a greşelilor de tipar sau orişicăror altor erori similare celor din hotărîrea arbitrală; interpretarea unui punct sau a unei părţi din hotărîrea arbitrală (dacă părţile nu au convenit în acest sens); adoptarea hotărîrii adiţionale referitor la capetele de pretenţii susţinute în procedura arbitrală, dar omise în hotărîrea arbitrală. De asemenea, arbitrajul poate să-şi reia împuternicirile asupra acţiunii examinate la depunerea în instanţa de judecată a cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, iar la solicitarea uneia dintre părţi instanţa de judecată consideră rezonabil să amîne examinarea chestiunii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale pe un anumit termen şi să ofere tribunalului arbitral posibilitatea de a relua procedura arbitrală asupra hotărîrii adoptate sau de a întreprinde alte acţiuni care, potrivit opiniei tribunalului arbitral, vor permite tribunalului înlăturarea temeiurilor de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale (art. 37 alin.(4) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional). În general, tribunalele arbitrale în soluţionarea pricinilor, conving părţile să încheie tranzacţia de împăcare, fixînd condiţiile convenite în hotărîrea arbitrală. Aşadar, tranzacţia de împăcare este un act de dispoziţie a părţilor reprezentînd un acord de voinţă între reclamant şi pîrît ca urmare a unor cesiuni reciproce ce determină drepturile şi obligaţiile lor în vederea stingerii litigiului. Totodată, codul civil menţionează tranzacţia ca contract civil prin care părţile previn un proces ce urmează să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti. Deosebirea esenţială între aceste acte, este că în cazul procesului arbitral condiţiile unei astfel de tranzacţii se consemnează în hotărîrea arbitrală, şi deci executarea va fi încuviinţată de instanţele judecătoreşti cu respectarea art.485 CPC, iar tranzacţia civilă este susceptibilă de executare numai după omologarea de către instanţă, aici aplicîndu-se alte norme şi anume cele cu privire la contracte, totodată instanţa încuviinţează tranzacţia dacă aceasta nu încalcă legea ori drepturile şi interesele legitime ale persoanei. Efectele încheierii tranzacţiei de împăcare în procesul arbitral sunt: - efecte în privinţa drepturilor subiective materiale – şi efecte procesuale (adică imposibilitatea de a se adresa tribunalului arbitral sau instanţei de judecată cu acelaşi obiect şi avînd acelaşi temei, art. 169 CPC). Astfel, trebuie menţionat că tranzacţia efecuată atît în faţa instanţei de judecată, cît şi în faţa tribunalului arbitral are ca efect autoritatea lucrului judecat şi forţă executorie. De asemenea, trebuie menţionat că tribunalul poate să nu încuviinţeze tranzacţia de împăcare dacă aceasta depăşeşte competenţa tribunalului sau încalcă legea sau ordinea publică, în acest caz are loc soluţionarea în fond a pricinii şi emiterea hotărîrii conform intimei convingeri a arbitrului. 43

Capitolul 3. Contestarea şi executarea hotărîrii arbitrale Secţiunea 1. Hotărîrea arbitrală. Contestarea hotărîrii arbitrale Scopul principal al adresării părţilor în instanţa arbitrală îl constituie obţinerea unei hotărîri, care să soluţioneze într-un fel sau altul litigiul existent între părţi. Din art.28 alin.(1) din Legea cu privire la arbitraj reiese că arbitrajul emite hotărîri în următoarele cazuri: 1. soluţionarea, de către arbitraj, a litigiului dintre părţi; 2. încetarea procedurii arbitrale fără soluţionarea problemelor remise spre rezolvare (hotărîre de încetare a procedurii arbitrale); 3. încheiera între părţi a unei tranzacţii asupra litigiului (emiterea hotărîrii în acest caz avînd un caracter dispozitiv, adică dacă există o astfel de solicitare din partea părţilor). Acelaşi aliniat menţionează că alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se emit sub formă de încheiere. În ceea ce priveşte natura juridică a hotărîrii arbitrale există un şir de discuţii. Astfel, unii consideră că hotărîrea arbitrală este un act juridic şi îşi argumenteză poziţia prin faptul că în măsura în care ea este pronunţată de către o autoritate, în cazul dat, de Curtea de Arbitraj, misiunea ei şi modalităţile de constituire sunt organizate într-o manieră contractuală68. Alţii menţioneză că hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional, fie luînd în consideraţie criteriul formal (de exemplu procedura utilizată) sau material (existenţa unei contestaţii, definitivitate şi irevocabilitate) aceasta se distinge de o simplă tranzacţie, mediere sau o simplă ordonanţă de procedură69. Ceea ce deosebeşte cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este că hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul aceloraşi căi de atac ca şi o hotărîre judecătorească. Analizînd argumentele prezentate de susţinătorii celor două poziţii vom concluziona că hotărîrea arbitrală are un caracter dublu: este şi un act juridic, dar şi un act jurisdicţional: „Din caracterul mixt al arbitrajului, convenţional la punctul de plecare (orice arbitraj avînd la origine un act de voinţă a părţilor) şi jurisdicţional la punctul de ajungere (terminîndu-se printr-o sentinţă executorie), rezultă şi natura dublă a sentinţei arbitrale. Soluţia care se dă naturii juridice a arbitrajului trebuie extinsă şi la hotărîrea arbitrală”70. Dubla natură a arbitrajului se regăseşte în toate actele şi fazele sale şi ca atare hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional, în care este prezentă componenta contractuală, fiind asimilată prin lege, în privinţa unor efecte, cu hotărîrea judecătorească. 68

Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et Corduant SA ,1990, p. 283 69 Ibidem, p.283 70 Prof. dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală şi desfiinţarea ei,// “Revista de drept commercial”, nr.6-1993, ed.”Lumina Lex”, Bucureşti, p.14

44

T.R.Popescu menţionează: „sentinţa nu există deci decît prin compromis şi drept urmare are aceeaşi natură juridică, întocmai ca şi compromisul, care este un contract, un mandat dat arbitrului, de către părţi. Iar prin sentinţa dată arbitrul nu face decît să execute mandatul primit sau, cu alte cuvinte, părţile au dat sentinţa prin intermediul arbitrului, mai cu seamă cînd arbitrul judecă în echitate ( amiable composition)”. Deliberarea în cadrul arbitrajului are loc în secret, la deliberare participînd toţi arbitrii şi aceştia semnînd-o obligatoriu. Secretul deliberării este deosebit de important, deoarece astfel putem spune că se asigură pronunţarea de către arbitri a unei hotărîri juste, care se bazează pe toate probele examinate în cadrul şedinţei arbitrale. Se garantează, astfel, încrederea părţilor în corectitudinea soluţiei propuse litigiului şi în obiectivitatea, imparţialitatea arbitrilor. Dacă arbitrajul este compus din 3 arbitri, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi. Dacă o opinie nu întruneşte majoritatea de voturi, opinia supraarbitrului prevalează, deoarece acesta se va uni cu una din opinii sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar nu şi după ce ascultă părţile şi ceilalţi arbitri. Ca şi în procedura generală, în procedura arbitrală este posibilă exprimarea opiniei separate, care se anexează la hotărîrea de bază, cu condiţia ca ea să fie motivată. Dacă o parte renunţă la o pretenţie, arbitrajul o va scoate de pe rol, cu excepţia cazului în care partea opusă cere ca arbitrajul să se pronunţe asupa acestei pretenţii. Hotărîrea se remite părţilor în cel mult 10 zile de la pronunţare, acest moment atribuindu-i hotărîrii caracter definitiv. Cu privire la efectele hotărîrii arbitrale în literatura juridică se precizează că ele se raportează la trei momente : 1. din momentul pronunţării hotărîrea arbitrală este obligatorie pentru părţi; ea intră în puterea lucrului judecat fără nici o formalitate; 2. din momentul comunicării ei, hotărîrea are efectele unei hotărîri judecătoreşti definitive; 3. din momentul investirii cu formulă executorie, hotărîrea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută întocmai ca o hotărîre judecătorească. Efectele hotărîrii arbitrale sunt următoarele : 1. autoritatea lucrului judecat - acest efect accentuează caracterul jurisdicţional al sentinţei arbitrale. Aceasta nu are nevoie de exequator pentru a fi considerată o decizie judiciară. Exequatorul nu face decît să dea forţă acelei sentinţe care este neglijată. Efectul fundamental al autorităţii lucrului judecat este limitat de

principiul inopozabilităţii faţă de terţi. Sentinţa

arbitrală nu are autoritatea lucrului judecat decît faţă de acele părţi care au semnat convenţia arbitrală. 2. odată cu pronunţarea hotărîrii, arbitrilor li se epuizează puterea de a mai judeca, el încetează a mai fi arbitru. Chiar înainte de a fi contestată hotărîrea sa, arbitrii nu mai pot reveni asupra 45

deciziei sale, chiar şi cu consimţămîntul părţilor. Însă, arbitrul poate interpreta, rectifica, completa şi adopta o hotărîre adiţională. Astfel, la cererea oricărei părţi arbitrajul trebuie să ia o hotărîre de interpretare a dispoziţiilor din hotărîrea arbitrală în termen din 30 zile de la data adoptării hotărîrii. În cazul existenţei în textul hotărîrii arbitrale a greşelilor tipografice, de calcul sau alte greşeli similare ori omisiuni din hotărîre se va emite o încheiere de rectificare a hotărîrii, în termen de 30 zile de la data adoptării ei. Dacă, în hotărîrea sa, arbitrajul nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi sau dintre arbitri, din oficiu, poate solicita, în termen de 15 zile de la data primirii sau, după caz, de la data pronunţării hotărîrii, completarea acesteia. În cazul în care se pronunţă asupra unui capăt de cerere susţinut în procedura arbitrală, dar neinclus în hotărîrea arbitrală, instituţia arbitrală adoptă o hotărîre adiţională. Hotărîrea de completare, hotărîrea de interpretare şi încheierea de corectare a greşelilor se dau cu citarea părţilor. Aceste acte fac parte integrantă din hotărîrea arbitrală. O parte poate solicita instanţei arbitrale rectificarea hotărîrii arbitrale sau pronunţarea unei hotărîri adiţionale doar cu notificarea celeilalte părţi, instituirea acestei norme fiind benefică, deoarece asigură operativitatea procedurii arbitrale. Pentru soluţionarea problemelor menţionate mai sus, părţile nu achită cheltuielile legate de aceasta. E de menţionat că art. 30 din Legea cu privire la arbitraj este întitulat „Rectificarea şi interpretarea hotărîrii. Hotărîrea adiţională”, dar de fapt conţine doar soluţiile în ce priveşte completarea şi adoptarea hotărîrii adiţionale, problemele ce privesc rectificarea şi interpretarea hotărîrii arbitrale fiind menţionate în art. 29. Sunt de neiertat astfel de greşeli în cadrul unui act legislativ nou. În primul rînd, la fel ca şi o hotărîre judecătorească, hotărîrea arbitrală se emite în scris şi este semnată de toţi memebrii completului de judecată, sau dacă a fost judecat litigiul doar de un singur arbitru, atunci doar semnătura lui. În cazul cînd o semnătură lipseşte, atunci se indică motivele absenţei acesteia. Hotărîrea arbitrală va cuprinde : a) componenţa judecăţii arbitrale, data şi locul pronunţării hotărîrii; b) numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, sau reşedinţa părţilor; c) referinţă la convenţia de arbitraj în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj; d) obiectul litigiului; e) motivele de fapt şi de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate motivele care stau la baza soluţiei; f) semnătura arbitrilor; g) alte prevederi. 46

Părţile au siguranţa că dosarul lor se păstrează şi nu este pierdut, deoarece dacă pricina se examinează şi se soluţionează de către instituţia permanentă de arbitraj, atunci dosarul se păstrează de către instituţia permanentă, iar dacă de un arbitraj ad-hoc, atunci de către instanţa care ar fi fost competentă să decidă în cauză dacă nu ar fi fost încheiată convenţia arbitrală. Contestarea hotărîrilor arbitrale. Odată hotărîrea arbitrală pronunţată, una dintre părţile litigiului (evident partea care nu a avut cîştig de cauză) se poate arăta nemulţumită de soluţia dată prin hotărîrea de arbitraj. Spre deosebire de procedura comună, unde părţile au la dispoziţie un şir de căi de atac ale hotărîrii pronunţate, în instituţia arbitrală părţilor le este recunoscut un singur procedeu, şi anume contestarea hotărîrii. Salutabil este faptul că noua Lege cu privire la arbitraj a înlăturat unele deficienţe ale legislaţiei vechi cu privire la arbitraj, mai ales în ce priveşte înlocuirea termenului de „revizuire” a hotărîrilor arbitrale ce se conţinea în vechea Lege cu privire la arbitraj, care confunda două instituţii distincte ale procedurii civile. Din analiza Codului de procedură civilă şi a Legii cu privire la arbitraj observăm că aceste acte conţin norme contradictorii şi se pune problema care dintre ele se ve aplica în caz de conflict. Considerăm că trebuie să se aplice normele Codului de procedură civilă deoarece Legea cu privire la arbitraj face trimitere, în materie de contestare, la normele CPC, care reglementează procedura contestării în detaliu. Mai mult ca atît, normele CPC instituie prioritatea normelor tratatelor internaţionale. Instanţele competente în desfiinţarea hotărîrilor arbitrale. Conform art. 477 CPC, hotărîrea arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în judecată de către părţile în arbitraj, înaintînd o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale la instanţa care, în lipsa convenţiei de arbitraj, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă. Art.31 din Legea cu privire la arbitraj prevede procedura cu privire la contestarea hotărîrilor arbitrale, acesta cuprinzînd norme de trimitere. Norme similare sunt cuprinse şi în art. 34 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Făcînd o analiză a art.477 alin. (3), art.30 alin. (2) şi art.36 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, observăm că normele cuprinse în aceste articole sunt contradictorii. Astfel, art. 477 alin. (3)menţionează că cererile de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale se depun la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă, pe cînd art. 30 în alin.(2) menţionează că sunt competente să judece contestaţia împotriva hotărîrii arbitrale curţile de apel de drept comun sau, după caz, Curtea de Apel Economică. Aceste nome nu cuprind concretizări în ce priveşte alegerea uneia sau altei instanţe. Considerăm că, în această problemă, trebuie de luat în consideraţie faptul că, în lipsa convenţiei arbitrale, litigiul s-ar judeca în prima instanţă de o judecătorie, de o curte de apel de drept comun,de Judecătoria Economică de Circumscripţie Chişinău sau de Curtea de Apel Economică. Astfel, delimitarea competenţei dintre înstanţele 47

judecătoreşti în judecarea pricinilor de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale se stabileşte conform regulilor de competenţă generală şi regulilor de competenţă jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti de drept comun şi a judecătoriilor economice. Potrivit art. 477 alin.(2) CPC, părţile nu pot renunţa prin convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărîrea arbitrală. La acest drept se poate renunţa după pronunţarea hotărîrii arbitrale. Depunerea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale. Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se depune în scris şi este semnată de partea care contestă sau reprezentantul acestuia. Aceasta va cuprinde : 1.

instanţa căreia îi este adresată cererea;

2. denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea; 3. numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor; 4. locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale; 5. data înmînării hotărîrii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de desfiinţare a hotărîrii; 6. solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărîrea arbitrale, motivele contestării hotărîrii (art.478 CPC). Ca anexe la cerere pot fi: -

hotărîrea arbitrală în original sau o copie a acesteia, în cazul arbitrajului instituţionalizat, aceasta fiind autentificată de preşedintele Curţii arbitrale, iar în cazul celui ad-hoc – de către notar;

-

convenţia arbitrală în original sau copie legalizată în modul stabilit;

-

actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;

-

dovada de plată a taxei de stat;

-

copia de pe cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;

-

procura sau alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea. Dacă cererea depusă nu corespunde condiţiilor menţionate mai sus, ea se restituie

solicitantului sau nu i se dă curs, conform art. 170 şi 171 CPC. Cererea este examinată în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data intrării ei în judecată. Părţile în arbitraj sunt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei, însă absenţa acestora nu duce la amînarea sau la împiedicarea pricinii. În timpul dezbaterilor pricinii, judecata constată în urma administrării tuturor probelor prezentate de către părţi, obiecţiile lor, existenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărîrii sunt următoarele (art. 480 CPC): 1. litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale. Astfel,

art.2 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte că litigiu constituie conflictul izvorît din 48

raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părţi, din raporturi contractuale sau necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări şi altele asemenea sau din raporturi de proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală. Această normă stabileşte cercul de litigii care pot fi date spre soluţionare în arbitraj, adică aceasta reprezintă o modalitate pozitivă de determinare a competenţei arbitrale. Observăm că Legea cu privire la arbitraj nu stabileşte o listă exhaustivă a litigiilor soluţionabile în arbitraj, ci purcede, în art. 3 din Lege, întitulat „Arbitrabilitatea”, adică litigiile care pot fi soluţionate pe cale arbitrală, la menţionarea litigiilor care nu pot fi soluţionate în arbitraj (modalitatea negativă de determinare a competenţei arbitrale) : a) pretenţiile ce ţin de dreptul familiei; b) pretenţiile izvorîte din contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv cele referitoare la încheierea, validitatea, încetarea şi calificarea unor astfel de contracte; c) pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe. 2. convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii; 3. hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu este semnată de arbitri. În dispozitivul hotărîrii arbitrale se menţionează soluţia propusă de arbitri la litigiul existent. În cazul absenţei dispozitivului, hotărîrea nu va putea fi executată. La fel, arbitrii urmează să motiveze faptul luării uneia sau altei decizii; 4. dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate; 5. arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenţia arbitrală; 6. partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale, sau din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii; 7. arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori hotărîrii arbitrală conţine dispoziţii în probleme ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale; 8. hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele moravuri. Deoarece în Codul de procedură civilă (Capitolul XLIII), în Legea cu privire la arbitraj (art. 31) şi în Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional (art. 37) se declară că în judecată pot fi contestate numai hotărîrile arbitrale, aceasta nu se referă la încheierile emise de instanţa arbitrală.

49

Subiecţi ai contestării hotărîrii arbitrale sînt numai părţile în arbitraj (art. 477 CPC, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj). Termenul de depunere a cererii. Legea procedurală stabileşte termenul pentru contestarea hotărîrii arbitrale. Acesta nu poate depăşi trei luni de la data adoptării hotărîrii arbitrale contestate de partea interesată dacă legea Republicii Moldova sau tratatul internaţional la care aceasta este parte nu prevede altfel (art. 477 alin. (3) CPC, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj). Dacă a avut loc rectificarea sau interpretarea hotărîrii arbitrale, ori emiterea hotărîrii adiţionale, termenul de trei luni se calculează de la data pronunţării hotărîrii rectificate, interpretate, adiţionale care devin părţi integrante ale hotărîrii arbitrale (art. 37 alin. (3) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional). Dacă persoana care solicită desfiinţarea hotărîrii arbitrale a încălcat termenul de trei luni pentru depunerea cererii de contestare a hotărîrii, ea poate cere repunerea în termen odată cu prezentarea probelor ce confirmă motivele întemeiate de încălcare a termenului. O asemenea solicitare poate fi menţionată în cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale sau aparte. Şedinţa instanţei de judecată. În conformitate cu art. 479 CPC, cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se examinează în şedinţa de judecată potrivit regulilor stabilite de CPC, în cel mult o lună de la data intentării procesului. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, la solicitarea ambelor părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului materialele dosarului, hotărîrea arbitrală contestată în original. Conform art. 36 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, instituţia permanentă de arbitraj depozitează şi păstrează dosarul în arhivele sale. Ea trebuie să pună la dispoziţia instanţei de judecată sau a altor organe autorizate, la cererea lor, copii de pe materialele din dosar, iar dacă se reîncepe procedura arbitrală, tribunalul arbitral este în drept să inspecteze dosarul depozitat. Totodată, la cererea comună a părţilor, materialele dosarului cauzei arbitrale se depozitează, împreună cu originalul hotărîrii arbitrale şi cu dovezile de comunicare a hotărîrii arbitrale, la instanţa de judecată în a cărei circumscripţie teritorială tribunalul arbitral îşi are sediul. În cadrul dezbaterii cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, instanţa de judecată constată, în baza cercetării probelor prezentate de părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor sale, prezenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale. La examinarea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, instanţa de judecată nu examinează în fond litigiul dintre părţi, nici nu rejudecă în fond hotărîrea arbitrală, ci verifică prezenţa încălcărilor procedurale pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale, menţionate în art. 480 CPC. Încheierea instanţei de judecată cu privire la contestarea hotărîrii arbitrale. În urma examinării cererii de contestare a hotărîrii arbitrale, cercetării probelor înfăţişate de părţi, judecata constată prezenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale, pronunţînd o încheiere de 50

desfiinţare totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau respinge cererea de desfiinţare a hotărîrii (art. 481 alin.(1) CPC). Potrivit art. 481 alin.(1) CPC, conţinutul încheierii instanţei de judecată trebuie să corespundă cerinţelor generale cu privire la încheierile judecătoreşti stabilite în art. 270 CPC, precum şi prevederilor indicate în art. 481 alin.(1) CPC, şi să cuprindă: −

date despre hotărîrea arbitrală contestată şi locul pronunţării hotărîrii;

−

denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a emis hotărîrea contestată;

−

numele sau denumirea părţilor în arbitraj;

−

desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau refuzul total sau parţial de a admite cererea petiţionarului;

−

concluziile şi motivele în caz de desfiinţare totală sau parţială a hotărîrii arbitrale, confirmate prin probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată, motivele de respingere a unor probe, precum şi legislaţia de care s-a călăuzit instanţa. Desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou

în arbitraj pentru soluţionarea litigiului, cu excepţia cazului în care litigiul nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale, ori să depună cerere în judecată potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. În conformitate cu art. 481 alin.(4) CPC, dacă hotărîrea arbitrală a fost desfiinţată total sau parţial din cauza nulităţii convenţiei arbitrale sau dacă hotărîrea a fost emisă într-un litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală ori nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme ce nu s-au cerut conform convenţiei arbitrale, părţile în arbitraj se pot adresa, pentru soluţionarea unui astfel de litigiu, în judecată în conformitate cu regulile generale din CPC. Încheierea instanţei judecătoreşti cu privire la desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau privind refuzul de a o desfiinţa poate fi atacată în ordinea şi în termenele stabilite de art. 423-428 CPC.

Seсţiunea 2. Executarea hotărîrilor arbitrale. Refuzul în eliberarea titlului executoriu Hotărîrea arbitrală urmează a fi executată imediat sau în termenul indicat în ea de partea împotriva căreia s-a pronunţat. Dacă o parte refuză să execute hotărîrea, partea interesată are dreptul să depună în termen de trei luni de la data primirii hotărîrii o cerere, prin care să solicite eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii. Problema eliberării titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează de instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă. Cererea de eliberare a titlului executoriu se depune în instanţa de judecată de drept comun sau, după caz, în judecata economică, în scris, de partea care a avut cîştig de cauză – atît de reclamant, cît şi de pîrît: reclamantul în caz de 51

admitere a acţiunii, iar pîrîtul în caz de respingere a acţiunii reclamantului, cînd el cere restituirea cheltuielilor de judecată legate cu examinarea litigiului în arbitraj. Această cerere trebuie să cuprindă: 1. instanţa căreia îi este adresată cerere; 2. arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală; 3. numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor; 4. locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale; 5. data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată; 6. solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale; 7. numărul de telefon, faxul, adresa electronică, alte date, la dorinţa solicitantului. La cerere vor fi anexate următoarele acte: 1.

hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată de preşedintele Curţii de arbitraj (în

cazul arbitrajului permanent) sau de notar (în cazul soluţionării litigiului în arbitrajul ad-hoc); 2. convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit; 3. dovada de plată a taxei de stat; 4. copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu; 5. procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea. În cazul neîntrunirii condiţiilor menţionate mai sus se vor surveni consecinţele stabilite de art.170 şi art. 171 CPC. Examinarea cererii are loc în cel mult o lună din momentul depunerii cererii. Examinarea se face în şedinţă de judecată cu înştiinţarea părţilor despre locul şi data şedinţei de judecată, însă neprezentarea lor nu împiedică examinarea ei, judecătorului fiindu-i recunoscută posibilitatea de a solicita materialele dosarului în al cărui temei se solicită eliberarea titlului executoriu, potrivit regulilor de reclamare a probelor stabilite în art. 119 CPC. În cadrul şedinţei de judecată instanţa constată existenţa sau lipsa temeiurilor prevăzute la art.485 CPC. Dacă instanţa constată, pe parcursul examinării cererii de eliberare a titlului executoriu, că într-o instanţă de judecată se află pe rol cererea privind contestarea hotărîrii arbitrale, aceasta poate amîna examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu şi, la solicitarea părţii care a adresat în judecată cererea de eliberare a titlului, o poate obliga pe cealaltă parte la asigurarea eventualelor pagube. În urma examinării cererii de eliberare a titlului executoriu pentru executarea silită a hotărîrii arbitrale, instanţa de judecată pronunţă o încheiere de eliberare a titlului executoriu sau de a refuza eliberarea lui.

52

Instanţa de judecată este obligată să elibereze titlu executoriu în toate cazurile cu excepţia celor prevăzute în art.485 din CPC: a) convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii; b) partea în arbitraj nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale şi nici despre locul, data şi ora şedinţei arbitrajului, sau, din alte motive întemeiate, nu a putut să dea explicaţii arbitrajului; c) hotărîrea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în problemele neprevăzute de convenţia arbitrală. Dacă dispoziţiile în problemele ce decurg din convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu executoriu numai în acea parte a hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la problemele care se înscriu în convenţie; d) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu convenţia arbitrală sau cu legea; e) hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată conform legii, în al cărei temei a fost pronunţată. Instanţa va refuza, de asemenea în acordarea titlului dacă se constată ca litigiul examinat de arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii sau cînd hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei RM sau bunele moravuri. Dacă analizăm atent temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu menţionate la art. 485 CPC observăm că aceste temeiuri coincid cu temeiurile de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, cu excepţia lit. e): dacă hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată. În acest caz se cere prezentată încheierea instanţei de judecată cu privire la desfiinţarea hotărîrii arbitrale. Încheierea de eliberare a titlului executoriu va trebui să cuprindă: 1. denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat hotărîrea; 2. numele sau denumirea părţilor în arbitraj; 3. date despre hotărîrea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii pe care o solicită petiţionarul şi locul pronunţării ei; 4. menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii sau despre refuzul de a-l elibera. Art. 486 alin.(3) CPC menţionează că refuzul de a elibera titlul executoriu pentru îndeplinirea silită a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj dacă posibilitatea adresării nu s-a epuizat ori să înainteze acţiunea în baze generale.

53

Art. 486 alin.(4) CPC menţionează că în cazul existenţei temeiurilor prevăzute la art. 484 CPC părţile în arbitraj sînt în drept de a se adresa în judecată pentru soluţionarea litigiului după regulile generale, astfel că acest aliniat repetă ultima propoziţie din alin. (3) al aceluiaşi articol. Încheierea judecătorească pronunţată în cadrul soluţionării problemei eliberării titlului de executare a hotărîrii arbitrale poate fi atacată în ordinea şi termenele stabilite de Codul de procedură civilă al RM. Făcînd o comparaţie cu situaţia în Franţa, vedem că avem trei tipuri de executări: spontană, provizorie şi forţată71. Cele spontane – prevăd executarea imediată a hotărîrii arbitrale şi mai exact aceasta ar fi ca un efect obligatoriu al convenţiei arbitrale semnate de părţi. Cele provizorii - pot fi date fie de părţi, fie din iniţiativa arbitrilor. Ea are mai mult ca scop anihilarea efectului suspensiv al căilor de atac. Şi exequatorul - care prevede implicarea instanţei judecătoreşti, doarece doar ea singură dispune de „imperium”. Exequaturul este un titlu de executare silită a unei senţinţe arbitrale, la fel ca şi pentru o hotărîre judecătorească. Acest titlu se dă printr-o ordonanţă emisă de judecător, fără citarea părţilor, ceea ce rezultă că se efectuează fără a se ţine cont de principiul contradictorialităţii. Evident că judecătorul va fi nevoit să verifice cel puţin sentinţa arbitrală dacă nu atentează ordinii publice, nu are careva vicii vis-a-vis de formă, pentru ca să poată elibera titlu de executare silită.

Astfel, respectînd procedura stabilită de normele Codului de

Procedură Civilă francez, partea interesată poate dobîndi titlu de executare forţată a hotărîrii arbitrale. O hotărîre arbitrală poate fi adoptată într-un stat, iar executată în alt stat. Este o posibilitate reală oferită de reglementările judiciare ale ţărilor care fac parte la

Convenţia pentru

recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958, încheiată la New-York, în vigoare pentru Republica Moldova din 17 decembrie 1998. Convenţia de la New-York, va fi aplicată în cazul recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt stat, decît acela unde se cere recunoşterea şi executarea hotărîrilor străine şi rezultate din diferende între persoane fizice şi juridice. Ea se aplică, de asemenea, sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea( art.1)72. Recunoaşterea înseamnă o simplă recunoaştere făcută de instanţa de judecată printr-o sentinţă legală, executorie pentru părţi. Pentru a face recunoscută o sentinţă arbitrală este necesar ca doar o parte să iniţieze procesul. Chiar dacă sentinţa este definitivă şi obligatorie, ea trebuie să fie executorie pentru a fi utilă părţii care are cîştig de cauză. Posibilităţile ca să fie recunoscută o hotărîre arbitrală sunt mai mari dacă statul străin a semnat Convenţia încheiată la New-York. 71 72

JurisClur Commercial > Fasc. 197, Arbitrage Commerciale. Droit interne V, Sentence arbitrale, 2006 Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958

54

Statul care semnează sau ratifică această convenţie va putea în bază de reciprocitate să declare că va aplica Convenţia numai la recunoaşterea şi executarea hotărîrilor date în alt stat contractant. De asemenea, poate să declare că va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturile de drept contractuale sau necontractuale, care sunt considerate comerciale de către legea sa naţională (art.1 alin (3) )73. Legislaţia noastră internă, dar în mod special ne referim la Codul de Procedură Civilă, prevede în acest sens, că pe teritoriul R.Moldova se vor aplica hotărîrile arbitrale străine dacă astfel este prevăzut, sau în baza principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor.

Concluzii Republica Moldova fiind un stat de drept, are ca scop garantarea tuturor drepturilor fundamentale ale omului. Legislatorul prevede prin intermediul reglementărilor sale diferite 73

Ibidem

55

mijloace de apărare a drepturilor încălcate. O cale alternativă de soluţionare a litigiilor este arbitrajul. Judecata arbitrală este o formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluţionare a pricinilor civile, acceptată benevol de către părţile aflate în litigiu, prin încheierea convenţiei arbitrale, ce se efectuează de către arbitri aleşi de către părţi şi în privinţa căreia instanţa de judecată îndeplineşte funcţii de control şi de coordonare. Astfel, părţile au posibiliatea reală să acţioneze, mai întîi, în arbitraj (respectînd condiţia: încheierii convenţiei arbitrale), iar apoi să conteste hotărîrea arbitrală în instanţa de judecată. Din analiza în aspect istoric a arbitrajului am ajuns la concluzia că arbitrajul a parcurs mai multe etape de dezvoltare pe durata existenţei sale. Astfel, după o reglementare a răzbunării personale a urmat o epocă a arbitrajului facultativ, prin care părţile cereau unui terţ să hotărască asupra litigiului dintre ele, urmat de o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat şi, în sfîrşit, perioada în care statul şi-a asumat el misiunea de a înfăptui justiţia, stabilind domeniile în care părţile puteau opta pentru arbitraj. Actual, legea defineşte atît natura litigiilor cu care se poate adresa persoana în arbitraj, cît şi purcede şi la o enumerare a lor. Analizînd instituţia arbitrajului nu am putut să evităm discuţiile ce privesc natura juridică a acesteia. Iniţial am fost convinsă de părtaşii tezei contractuale a arbitrajului datorită argumentelor convingătoare aduse: arbitrajul ia naştere din voinţa părţilor şi întreaga procedură e guvernată de aceasta. Analizînd opinia părtaşilor tezei juridicţionale am realizat că, cu toate că părţile îşi au cuvîntul în acestă procedură, totuşi actul final, adică hotărîrea arbitrală este un act jurisdicţional, astfel, din înfruntarea acestor două tabere s-a ajuns la adevăr – arbitrajul are o natură dublă: convenţională prin izvorul său şi jurisdicţională prin actul final. Se recurge la arbitraj ţinînd cont de avantajele acestei judecăţi şi anume un rol important joacă: confidenţialitatea, încrederea în arbitri, rapiditatea soluţionării pricinii, posibilitatea adresării unor specialişti în domeniu pentru a interveni în calitate de arbitru, etc. Procedura arbitrală nu se deosebeşte esenţial de cea procesual civilă, avînd aceleaşi etape de desfăşurare, practic aceleaşi principii de bază: principiul contradictorialităţii, principiul disponibilităţii, principiul egalităţii în tratament a părţilor, etc. Însă arbitrajul

are anumite

particularităţi, cum ar fi: 1. existenţa obligatorie a convenţiei arbitrale; 2. dreptul de a alege arbitrii, de a stabili legea aplicabilă, a regulilor de desfăşurare a procesului; 3. imposibilitatea arbitrilor de a aplica măsuri de constrîngere faţă de participanţi, adică el nu are „imperium”, cum au judecătorii;

56

4. imposibilitatea atacării hotărîrii arbitrale prin intermediul căilor de atac ordinare şi extraordinare, excepţie făcînd desfiinţarea hotăririi; 5. arbitrul nu poate emite titlul de executare silită în cazul cînd una din părţi nu execută benevol hotărîrea arbitrală, iar partea interesată o solicită. Procedura arbitrală se finisează cu emiterea unei hotărîri arbitrale, care are un caracter definitiv şi executoriu pentru părţi. Ea are efectele unei hotărîri judecătoreşti: obligativitate pentru părţi, puterea lucrului judecat şi prin investirea cu formula executorie. Ceea ce deosebeşte cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este că hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul aceloraşi căi de atac ca şi o hotărîre judecătorească. După cum am menţionat, instanţa de judecată are, în cadrul procedurii arbitrale, un rol de control şi coordonare. Aparent, intervenţia instanţelor judecătoreşti în dispunerea măsurilor asiguratorii ar contraveni principiului necompetenţei instanţelor judecătoreşti în pricinile al căror mod de soluţionare este determinat de existenţa unei convenţii arbitrale, în realitate se relevă faptul că, odată ce măsurile asiguratorii înlesnesc executarea hotărîrilor arbitrale, iar executarea silită este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti este şi firesc atribuirea acestor cereri în competenţa acestor instanţe, iar sesizarea lor cu cereri de instituire a unor asemenea măsuri nu echivalează cu renunţarea la convenţia arbitrală. Dacă ne referim la controlul judecătoresc, atunci observăm că judecătorul nu va verifica dacă arbitrul a aplicat corect legea materială, sau cum a administrat el probele, ci se va axa pe probleme de ordin procesual, care nu au legătură cu fondul litigiului şi va decide desfiinţarea sau nu a hotărîrii arbitrale, plus a elibera sau nu titlul executoriu. Este de menţionat că odată cu adoptarea noii Legi cu privire la arbitraj au fost înlăturate unele lacune grave ale legislaţiei vechi, mai ales în ce priveşte înlocuirea termenului de „ revizuire” a hotărîrii arbitrale cu „ contestarea hotărîrii”, termenul de „revizuire” fiind folosit inadecvat în vechea Lege cu privire la judecata arbitrală. Revizuirea ar însemna o reexaminare a pricinii de către acelaşi organ, ceea ce este imposibil în cazul nostru. Plus la aceasta, în cadrul procesului civil revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, de retractare, de regulă nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea hotărîrilor şi încheierilor, precum şi rejudecarea pricinii în cazurile expres prevăzute de lege. Corect ar fi că hotărîrea arbitrală se contestă în instanţa de judecată prin intermediul desfiinţării hotărîrii - unica cale de atac (dacă putem spune aşa) posibilă în arbitraj. Un avantaj oferit de reglementările interne şi internaţionale pentru cei ce aleg să meargă în arbitraj este recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine. Republica Moldova este un 57

stat contractant la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10.06.1958, încheiată la New-York, care facilitează modalitatea de obţinere a recunoaşterii şi executării hotărîrilor arbitrale străine. Deci, o hotărîre emisă în R.Moldova poate fi recunoscută într-un stat străin şi invers, fie în baza principiului reciprocităţii, fie conform prevederilor convenţiei, cu condiţia să nu contravină cu ordinea publică din statul unde se cere recunoaşterea hotărîrii arbitrale şi încuviinţarea executării ei. Concluzionînd, am putea spune că judecata arbitrală nu este un concurent al instanţei judecătoreşti, ci o completare, nu este un opus, ci o alternativă oferită de lege pentru părţi . În Republica Moldova arbitrajul nu a ajuns încă la un nivel înalt al calităţii de desfăşurare a lui, deaceea consider oportun perfecţionarea legislaţiei în acest sens. Propun modificarea legislaţiei cu privire la arbitraj ce ţine de : -

formularea adecvată a articolelor (de exemplu art.30 a Legii cu privire la arbitraj);

-

evitarea reglementărilor sumare;

-

evitarea formulării aceloraşi reglementări în diferite acte normative;

-

aducerea în concordanţă a legii cu privire la arbitraj cu CPC şi alte acte normative.

Bibliografie: Acte normative: 58

1. Constituţia RM adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27.08.1994,

MO nr.1 din

12.08.1994 2. Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare 12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.2003 3. Legea cu privire la arbitraj nr.23/XVI din 22.02.2008, Monitorul Oficial al RM nr.88-89/314 din 20.05.2008 4. Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional nr.24 din 22.02.2008, Monitorul Oficial

nr.88-89/314 din 20.05.2008 5. Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, MO nr.163 din 01.08.2005 6. Codul Civil al RM nr.1107-XV adoptat 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003 publicat în Monitorul Oficial nr.082 din 22.06.2002 7. Codul Familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000, MO nr.47-48/210 din 26.04.2001 8. Codul de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004, MO RM nr.34-35/112 din 03.03.2005 9. Legea cu privire la statutul judecătorului din 15.08.2002 10. Legea cadastrului bunurilor imobile nr.1543-XIII din 25.02.1998, MO nr.44-46 din 21.05.1998 11. Legea insolvabilităţii nr.632/14.11.2001, MO nr. 139-140/1082 din 15.11.2001 12. Regulmentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lîngă Camera de Comerţ şi

Industrie a RM din 19.12.08 aprobat prin decizia Consiliului Camerei de Comerţ şi Industrie din 19.12.2008, MO nr.19-21/69 din 03.02.2008 13. Regulamentul Curţii de Arbitraj şi Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor Producători Agricoli UniAgroprotect,Chişinău 2003 14. Le Reglement de la Cour Internationale d’ Arbitrage de la CCI 15. Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional din 21.04.61 aderat prin Hotărîrea Parlamentului Nr.1331-XIII din 26.09.97 16. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine de la New-York

adoptată la 10.06.1958, aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998, în vigoare din 17.12.1998 17. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975 Acte normative ale statelor străine: 18. Федеральный закон “О третейских судах в РФ” №102 от 24.07.02 19. Code de la Procedure Civile ( Loie Cadiet, Ed.Litec, 2005, France) 20. Codul de procedură civilă al României 59

Surse doctrinare: 1. Гражданское процессуальное право под редакцией М.С.Шакаряна, Москва

2005,

стр.516-542 2. Гражданский процесс под редакцией М.С. Треушникова, изд. «Юрист», Москва, 2001,

стр.377-386 3. Гражданский процесс под редакцией В.В.Яркова, изд. «Wolters Kluwer», Москва 2004,

стр.616-632 4. И.С.Анохин, Предприниматель и арбитражный суд, Москва 1998 5. Арбитражный процесс под редакцией В.В.Яркова, Москва, 2005 6. Арбитражный суд под редакцией И.В. Сергеева, Питер, 2005, стр. 9-356 7. Иванов В.А, Арбитраж, «Ось_89»,1999, стр 3-62 8. Арбитражные споры, Москва, 2000 9. Комментарий к ГПК РФ под редакцией Г.А.Жилина, Москва, 2003 10. Комментарий к Федеральному Закону «О третейских судах в Росийской Федерации,

под редакцией М.Г.Шилова и М.Э.Морозова 11. Комментарий к ГПК РФ под редакцией заслуженного юриста РСФСР М.С.Шакаряна,

изд. «Проспект», Москва, 2003, стр.682-704 12. Ярков В.В., Гражданское право и гражданский процесс в современной России 13. Новое законодательство о третейских судах в РФ, Фалькович М. 14. В.Ярков,

С.Треушников,

С.Крохалев,

Эфективность

правовой

защиты

в

государственных и третейских судах,// «Вестник Высшего Арбитражного Суда РФ», №9, 2005, стр.155 15. М.Козлов, Проблемы компетентности третейских судов,// «Вестник Высшего

Арбитражного Суда РФ», №9, 2005, стр.148 16. С.Ф. Афанасьев, А.И. Зайцев, Гражданский процесс. Учебно-методический комплекс,

изд. «Норма», Москва, 2004 17. Е.В. Васьковский, Учебник гражданского процесса, изд. «Зерцало», Москва, 2003 18. А.А.Власов, Гражданское процессуальное право, изд. «ТК Велби», Москва, 2003 19. В.А. Мусина, М.А. Чечина, Д.М.Чечота, Гражданское процессуальное право, изд.

«Проспект», Москва, 2001 20. A.С. Комаров, Актуальные вопросы международного коммерческого арбитража, изд.

«Спарк», Москва, 2002 21. Г.К. Дмитриев, Международный коммерческий арбитраж, изд. «Проспект», Москва,

1997

60

22. К.Н.Иванова, Гражданский процесс, Издательско-торговая корпорация «Дашков и Кº»,

Москва, 2002, стр.166-168 23. A.Г. Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Издательский Дом «Дашков и

Кº», Москва, 2000, стр.5 24. Справочник Арбитра, Chişinău, 2002 25. Gribincea Lilia, Dreptul comerţului internaţional, Chişinău 1999 26. Ina Dorfman, Drept procesual civil. Partea specială, Chişinău, 2005 27. Ioan Leş, Proceduri alternative de soluţionare a litigiilor, Beck 2000 28. Gabriel Homotescu, Litigii patrimoniale – soluţionarea pe calea arbitrajului, Lumina-Lex,

p.3-250 29. Gheorghe Coţofană, Procedura arbitrală – istorie, doctrină, jurisprudenţă, ed.”Oscar Print”,

Bucureşti 1999, p.9-104 30. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia II 31. Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Volumul III, ed. „Lumina Lex”, p.23 32. Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional: Partea specială, ed.”Lumina Lex”,

Bucureşti, 2001 33. Giorgiana Dănilă, Participarea terţilor în procesul arbitral, //Revista de Drept Comercial

Nr.10, 2005, p.36 şi Nr.7-8, 2005, p.37 34. Ligia Dănilă, Claudia Roşu, Drept procesual civil, Bucureşti, 2004 35. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Bucureşti, ed.

“Naţional”, 1997 36. Calmuschi O,.Munteanu R., Fundamentul competenţei arbitrajului comercial în soluţionarea

litigiilor// Revista de Drept Privat, 2002, nr.2 p.17 37. Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, D.Rădescu, Boroi, Ed.All Bucureşti, 1994 38. Ion Băcanu, Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat, Dreptul nr.9-

1997 39. Prof. Dr.Savelly Zilberstein, Ion Băcanu „Revista Dreptul”, nr.10,1996, pag.27-34. 40. Platon, Legile, ed.”IRI”, 1995, p.180 41. Costin Mircea N., Deleanu Sergiu, Dreptul comerţului internaţional, ed. “Lumina Lex”,

Bucureşti, 1994 42. Viorel Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti,

2000 43. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. Bucureşti: ALL

BECK, 2005

61

44. Prof. dr. Victor Babiuc, prof. dr. Octavian Căpăţînă, Situaţia actuală a arbitrajului comercial

internaţional în România,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, p.5 45. Prof. dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală şi desfiinţarea ei,// „Revista de drept

comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, p.14 46. Conf. univ. dr. Dorin Clocotici, Consideraţiuni privind reglementarea arbitrajului privat în

legislaţia României,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti 47. Dr. Marin Popa, Viorel Ciobanu, Aspecte privind arbitrajul „ad-hoc” ,// „Revista de drept

comercial”, nr.1/1991, ed. „Lumina”, Bucureşti, p.25-34 48. Mark Huleatt-James, Nicholas Gould, Arbitrajul comercial internaţional, ed. „Arc”, 2001 49. Victor Babiuc, Ion Băcanu, Grigore Florescu, Aspecte noi în arbitrajul comercial

internaţional,// „Revista de drept comercial”, nr.10/2002, ed. „Lumina Lex”, Bucureşti 50. Dr. Silviu Costache, Cons. Jr. Raluca Gheorghiţă, Norme şi practică privind soluţionarea

prin arbitraj a litigiilor comerciale internaţionale, ed. „Premier”, Ploieşti, 2005 51. Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et

Corduant SA , 1990 52. Philippe

Fouchard,

Emmanuel

Gaillard,

Berthold

Goldman,

Traite

de

l’arbitrage commercial international, editions Litec, 1996 53. Pierre Mayer, Faut-il distinguer arbitrage interne et arbitrage international?,// „Revue de

l’arbitrage”, №2, 2005, p.361 54. Frank Elkouri, How arbitration works, Third Edition, p.3

Adrese electronice : 1.www.chamber.md 2.www.lexinter.net-NCPC-reconnaissance-et-execution.htm 3. www.parlament.md 4. www.agepi.md 5. www.justice.gc.ca-fr 6. www.legalis.net 7. www.juristunisie.com 8. www.justice.md 9. www.lawlist.narod.ru

62

63

64